Deus ex amicitia

By Iulian in Filme 0 Comment

Unul dintre miturile cinematografiei recente este că Tom Cruise e nemuritor.

Altfel nimeni nu-și explică vitalitatea lui din diverse pelicule, precum noul Top Gun sau, mai ales, seria Mission: Impossible.

Dar tocmai în acest al șaptelea film, Mission: Impossibble – The Final Reckoning, se vede că actorul își acceptă cumva vârsta, pentru că acest Ethan Hunt este cel mai vulnerabil pe care l-am văzut vreodată, este cel mai dependent de prietenii pe care îi avea de dinainte sau de cei pe care îi face acum.

De aici și vaga melodramă a unor scene, care, însă, nu depășește niciodată nivelul suportabilului, ba chiar te invită să reflectezi asupra faptului că, semizeu să fii, nu poți salva omenirea de unul singur.

A nu se înțelege că producția regizată de Christopher McQuarrie ni-l arată pe Tom Cruise șontorog. Dimpotrivă, față de Dead Reckoning Part I, care a fost realizată în condiții de pandemie, aici realizatorii au avut teren de joacă după pofta inimii, iar în centrul lui pectoralii, bicepșii și toate celelalte grupe musculare ale protagonistului sunt deseori la vedere, în secvențe intense, așa cum ne-am obișnuit.

Probabil că aceea finală, a cursei de avioane, va rămâne emblematică, dar, personal, o prefer pe aceea în care Tom Cruise se afundă în abisul oceanului înghețat și explorează submarinul care conține sursa tuturor relelor.

E ceva primordial în atmosfera și încercările la care e supus, ceva din străvechea zbatere a omului într-un univers rece și ostil. Ajută și muzica lugubră excelent potrivită, un fel En Attendant Cousteau a lui Jean-Michel Jarre, versiunea întunecată.

Povestea e continuarea directă a predecesorului, cu o goană nebună de a opri o entitate de Inteligență Artificială malefică, readucându-i în prim plan pe simpaticii Simon Pegg sau Hayley Atwell, pe deja venerabilul Ving Rhames, pe Pom Klementieff, care poate fi sugestivă doar din câteva grimase, pe serioasa Angela Bassett (Kamala Harris, dacă ar fi câștigat președinția) sau pe Rolf Saxon.

Poate că acest din urmă nume nu prea vă e cunoscut, însă, pentru aceia care, asemeni mie sau lui Tom Cruise, au ceva ani, o să fie o reînnodare aproape emoționantă cu începutul acestei epopei a agentului pentru care a-și urma conștiința este mai important decât să urmeze ordinele.

Și o mențiune pe care nu credeam a mă vedea nevoit să o fac – scenele de dialog sunt cel puțin la fel, dacă nu chiar mai captivante, decât cele de acțiune. Duelul minților bate pe cel al mădularelor.

Este acesta ultimul Mission: Impossible?

Pare că da.

Dar Tom Cruise a strâns o gașcă așa mișto în jurul lui, parcă e păcat să se zburătăcească fără să ne mai poarte prin înaltul cerului sau străfundul seifurilor de la CIA.

Așa că aștept.

Poate răbdarea îmi va fi răsplătită.

Psycho înainte de Psycho

By Iulian in Filme 0 Comment

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.

Încă un noir al lui Bogie

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce s-a făcut actor de cinema, Humphrey Bogart a stat vreo zece ani în roluri secundare sau negative.

Asta până când John Huston i-a oferit șansa de a fi aproape el însuși în The Maltese Falcon, iar de acolo începe legenda lui Bogie, durul cinic care adăpostește o doză impresionantă de integritate, pe care le scoate la iveală când consideră că e cazul.

Arhetipul lui Sam Spade i-a venit ca o mănușă, așa că nu e de mirare că l-a reluat în alte filme, unul dintre acestea fiind The Big Sleep.

Pelicula lui Howard Hawks pornește de la romanul omonim al lui Raymond Chandler (contemporan al lui Dashiell Hammett, care scrisese The Maltese Falcon), iar pentru a descurca intriga-i complicată, au lucrat scriitori de marcă, precum Leigh Brackett sau însuși William Faulkner.

Coerența scenariului nu e prea importantă, însă. Un detectiv particular este angajat de un bătrân bogat și tată de două fete majore să îl găsească pe un colaborator dispărut, iar pe parcurs are de-a face cu escroci, ucigași și dame care de care mai dereglate sau mai tăioase.

Noima narațiunii trece pe planul doi, așa cum se cuvine unui noir, lăsând atmosfera să domnească și pe Bogie să troneze deasupra tuturor scenelor.

Față de aerul detașat, aproape hieratic al personajului din The Maltese Falcon, cel de aici e mai dinamic, ia și dă lovituri mai multe și, mai presus de toate, e mai vulnerabil la farmecele feminine decât ipostaza anterioară.

Între toate interacțiunile cu diverse femmes fatales, se disting cele cu Lauren Bacall, care îi era deja parteneră de viață la acel moment, probabil spre necazul regizorului Howard Hawks, care le făcuse involuntar lipeala cu câțiva ani înainte.

Atracția dintre cei doi este aproape palpabilă, iar aluziile suprinzător de puternice, având în vedere că deja Codul Hays era în vigoare de ani buni (vezi cum au lucrat la Casablanca).

Poate că respectivii cenzori s-au lăsat furați de figura parcă dăltuită pentru marele ecran a lui Humphrey Bogart, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, avea atitudinea reflectată în vorbele de mai jos:

Singurul meu regret e că am trecut de la scotch la martini.

20 de ani de la căderea în Sith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum 20 de ani, apărea acel film din saga Star Wars căruia, în ciuda controverselor care a înconjurat trilogia căreia îi aparținea, nici cei mai aprigi cârcotași nu i-au putut găsi prea multe beteșuguri.

Star Wars: Episode I – The Phantom Menace, deși preferatul meu, a fost pus la zid pentru complexitatea pe care nostalgicii nu au înțeles-o. Acum e redescoperit ca o bijuterie, mai ales în comparație cu dezamăgirea cruntă produsă de părțile VII-IX.

Star Wars: Episode II – Attack of the Clones a fost dominat de inepții, însă are partea lui de farmec, mai ales că măcar nu e vreo copie ieftină, precum seria amintită mai sus.

Însă Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith a întrunit aprobarea generală și a restabilit pacea între diversele facțiuni de fani, inclusiv puriștii înrăiți.

Deoarece producția lui George Lucas cunoaște o reeditare în acest moment aniversar, pentru fiecare an scurs de la apariție, hai să explorăm câte un motiv pentru care e memorabilă.

1. Faptul că realizatorii nu se tem să o apuce pe căi întunecate, că nu edulcorează cu nimic damnarea lui Anakin Skywalker.

2. Potențialul luciferic al chipului lui Hayden Christensen.

3. Scena bătăliei spațiale de la început.

4. Apariția Generalului Grievous, cu tusea sa, cu vocea sa cavernoasă, cu sarcasmul replicilor sale.

5. Primul moment de cădere al lui Anakin Skywalker și ultima apariție a impunătorului Count Dooku al lui Christopher Lee.

6. Superba scenă în care, pe parcursul unei reprezentații artistice abstracte, Cancelatul Palpatine (Ian McDiarmid în cel mai bun inSidious moment al său), îl ademenește pe Anakin către partea întunecată a Forței.

7. Yoda în spinarea lui Chewbacca.

8. Duelul și urmărirea dintre Obi-Wan și Generalul Grievous.

9. Scena tentativei de arestare a lui Palpatine.

10. Scena duelului dintre Yoda și Împărat, în mijlocul Senatului gol.

11. Planeta Mustafar, plină de lavă, o veritabilă bolgie dantescă în care căderea în Sith se va desăvârși.

12. Ordinul 66.

13. Duelul dintre Anakin și Obi-Wan, intens și grandios, așa cum se cuvine punctului culminant al unei epopei.

14. Strigătul sfâșietor al lui Obi-Wan al lui Ewan McGregor către cel care îi fusese prieten.

15. Ultima replică și ultimul suspin al lui Padme/Amidala a lui Natalie Portman.

16. Apariția lui Darth Vader.

17. Împreună cu noul său stăpân, contemplă o Death Star incompletă.

18. Gemenii sunt reuniți cu familiile adoptive.

19. Firele sunt înodate, povestea e completă.

20. Am văzut acest film în cinema cu sora mea, am mers îmbrăcați în hanorace, iar când s-a stins lumina și a început genericul de legendă, ne-am pus glugile pe cap și am început să imităm amândoi respirația greoaie a lui Darth Vader.

May the Fourth be with you!

Vampirie pe muzichie

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă extratereștrii ar ateriza în momentul ăsta în România, s-ar scărpina cu unul dintre tentacule într-una dintre scăfârlii, neînțelegând tevatura cu una Lasconi și cu niște poze și cu niște alegeri ceva.

De cum ar păși dincolo de fruntariile leagănului civilizației umane de pe Terra, ar auzi vorbindu-se în dreapta și stânga de Sinners.

Mulți, inclusiv regizoru-i Ryan Coogler, îi trasează paternitatea la From Dusk Till Dawn al lui Robert Rodriguez, fapt cu care sunt de acord. Însă, eu îl văd mai degrabă ca pe un urmaș spiritual mai mult decât demn al lui Get Out.

Mai precis, parabola discriminării perpetuate a populației de culoare în SUA, integrată unui film horror. Marea reușită a lui Jordan Peele a fost că pariul acestui hibrid a fost atât de reușit (și de antrenant), încât tezismul n-a mai căzut nimănui greu la stomac, indiferent de culoarea pielii.

Coogler reeditează isprava magna cum laudae, pentru că, folosindu-se de aceeași combinație altminteri improbabilă, plusează cu muzica.

O splendoare, vă zic în lipsă de cuvinte mai tari. Ludwig Goransson, you inspired son of a gun!

În zona Deltei Mississipppiului, unde a apărut una dintre cele mai de preț comori al patrimoniului mondial – muzica blues – în anii ’30 ai secolului trecut, un puștan talentat, fiu de pastor, se vede cooptat de o perechi de unchi gemeni, cam gangsteri de felul lor, ca să le cânte la deschiderea unui stabiliment de distracție cu de toate.

Lucrurile par a merge beton, însă, după chindii, se văd intrați în atenția unor vampiri melomani, chitiți să îi convertească la căile nosferatiene.

Și de-aici să te ții!

Chiar dacă nu ezită să se uite în ogradele vajnicilor antecesori, Ryan Coogler își compune filmul cum îi vine la socoteală, care iese la centimă.

O primă oră ni se construiește un întreg microcosmos cultural al populației de culoare, cu tragediile, traumele, păcatele și superstițiile ei, cu multiculturalismul care îi înconjoară, iar toate astea nu sunt o expozițiunea superfluă, ci servesc fiorilor ce vor veni.

Partea vampirică nu e a mai originală, dar cineastul îi exploatează locurile comune cu stil și vervă. Vă garantez că, după ce vedeți Sinners, discuțiile alea românești din pragul ușii nu vor mai fi niciodată la fel.

Și uite că mă întorc la muzica aia nemaipomenită. Pentru că e cu cu noi permanent, chiar și când dau iama colțoșii sanguinari, ba chiar se vede diversificată atunci.

Să-ți vină să te zbânțuiești la un carnagiu, asta e magia unică și irepetabilă a cinematografiei.

Dar stați, că mai avem și interpretările!

Michael B. Jordan se dedublează extraordinar, de chiar zici că e în două versiuni distincte. Punctează fabulos la expresivitate, la umor, la componenta fizică, la tot. Pe el îl vizează direct previziunea de la final.

Dar până acolo, închin paharul și în cinstea întregii distribuții, din care se remarcă tânărul Miles Caton și vocea-i de o fabuloasă gravitate, precum și my man Delroy Lindo, care a îmbătrânit ca Prince Vlad (tot vampir și-ăsta, nu?) de la Vânju Mare despre care vorbeam aici.

Peste toți și toate domnește acea secvență construită în jurul melodiei I Lied to You, care transcende timpul și spațiul și care, singură, e materie primă de Oscar.

Așa că iată, mă apuc să dau cu pronosticul:

Sinners va fi jucător la Oscarurile de la anul.

Dacă nu, Aghiuță să-i ia, ei pierd.

P.S. Muzica mântuitoare și tot pentru ce avem a mulțumi semenilor de culoare sunt și subiectul unei amintiri personale și foarte plăcute mie.

Eram în acel tren numit RER, care unește centrul Parisului de orășelele limitrofe, numite prin părțile locului banlieu.

Era la asfințit și mă relaxam pe un loc eliberat de curând, după o zi de cutreierat.

La un moment dat, aproape de mine s-a așezat un domn de culoare, de vârstă aproape de a treia, cu barba brăzdată de fire albe și cu șăpcuță de ani ’70.

A scos telefonul și a început să asculte reggae. Nu tare, cât să fie deranjant pentru alții, dar suficient cât să îl aud.

N-a durat mult și m-am simțit prins în ritmul acela molcom, bâțâind din cap aproape fără să-mi dau seama.

Domnul cu pricina s-a ridicat să se dea jos înaintea mea, așa că i-am spus când trecea prin spatele meu:

– Merci, monsieur, pour la bonne musique!

S-a aplecat ușor asupra mea, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus, cu tonul acela îndreptățit al unui om bătrân împărtășind înțelepciune unuia mai tânăr:

– E bună pentru suflet!

Da, toți suntem plini de păcate, dar ni le mai spălăm cu muzică.

Până la urmă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.

Înainte de Ben-Hur, dar după el

By Iulian in Filme 0 Comment

Film hollywoodian grandios, de anii ’50, cu subiect biblic și plasat în Imperiul Roman?

Nu o să vă învinovățească nimeni că vă gândiți la Ben-Hur.

Sau chiar la Quo Vadis?.

Galeria acestor producții este, însă, mult mai amplă, iar în cadrul ei un loc aparte îl ocupă și The Robe, chiar și numai pentru faptul de a fi fost prima realizată cu tehnologia CinemaScope, un fel de IMAX al acestor vremuri.

Ca și în suratele tematice, și aici povestea Răstignirii și Învierii sunt redate prin prisma unui personaj marginal, de data aceasta tribunul care câștigă la zaruri acoperământul lui Hristos după ce este înălțat pe cruce, iar asta îi provoacă trăiri coșmărești care îl îndrumă ulterior spre religia creștină, descoperind pe parcurs ce înseamnă solidaritatea, abnegația și altruismul.

Competent regizat de Henry Koster, The Robe suferă față de Ben-Hur sau Quo Vadis? prin lipsa de subtilitate a scenariului, care, inferior în toate momentele față titlurile menționate, devine aproape caricatural spre final, elocvent fiind personajul împăratului Caligula, care a fost dereglat, nu zic nu, dar pe care Jay Robinson îl face să zbiere și să se scălâmbăie peste limitele suportabilului (supralicitarea asta e stârnită, probabil, de inubliabilul Nero al lui Peter Ustinov).

Și, deși costumele și decorurile sunt fastuoase și încântă privirea, filmului îi lipsesc secvențele cu adevărat memorabile, precum lupta navală sau cursa carelor din Ben-Hur.

Excepție face inedita relatare cantantă de către Miriam (Betta St. John) a dialogului dintre Iisus după Înviere și Maria Magdalena. Într-o străfulgerare de inteligență, realizatorii au înțeles că muzica e oricând un adjuvant pentru a purta sufletul și mintea către sfere spirituale.

Intepretările sunt în nota generală a peliculei, competente, fără a fi sublime.

Richard Burton a înhățat aici una dintre multele sale nominalizări nefericite la Oscar, cu un rol dedicat, care îmbină emoțiile exprimate tunător cu o intensă componentă fizică.Însă, așa cum The Robe rămâne, per ansamblu, mai prejos decât Ben-Hur, lui Burton îi lipsesc finețea de le îmbina cum o face Charlton Heston în creația-i care a făcut istorie.

Suprinzător de expresiv, știind că a fost mai mult un actor corporal, nu facial, este Victor Mature (preaputernicul tuns de urmașa Evei în Samson and Delilah), al cărui rol a făcut obiectul unei continuări, Demetrius and the Gladiators.

Apariții notabile au și Dean Jagger drept un bătrân statornic în bunăvoința sa, precum și Jean Simmons, care are personajul cel mai interesant din punct de vedere psihologic, femeia care, din iubire, aderă la o religie în care nu crede neapărat.

Cu toate scăderile lui, cu toată vârsta pe care și-o arată în diverse aspecte, The Robe nu își pierde mesajul de care merită să ne aducem aminte din când în când, și mai ales în ziua de Paște.

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

Un nou coleg (piesă într-un act)

By Iulian in Filme 0 Comment

Personaje:

JAMES BOND – spion

JASON BOURNE – spion

ETHAN HUNT – spion

(O sală de ședințe, cu o masă ovală și câteva scaune capitonate)

BOND: Mai ziceți-mi o dată, de ce ne-am adunat aici?

BOURNE: Ca să primim în echipă un nou coleg.

BOND (contrariat): De ce, nu suntem destui?

HUNT: Mintea omenească nu poate avea niciodată suficiente prilejuri să fie puse la treabă în mod inteligent, James.

BOND: Bun, și cine e respectivul?

BOURNE: Un amator.

BOND: Pe bune, ne bagă amatori pe gât?

BOURNE: Ei, e de fapt The Amateur.

BOND: Incredibil! Și, știe ceva? Luptă corp la corp, ca tine, Jason? Acrobații, ca tine, Ethan? Femei, ca mine? (Mustăcește.)

ETHAN: Nimic din toate astea, dar e de la deștept în sus și e bun de tot cu dispozitivele electronice.

BOND: Și ce, tu nu-l ai pe Benji, de pildă?

ETHAN: Ba da, dar îmbătrânește, iar tehnologia evoluează mult prea rapid pentru oricare dintre noi. Și nici Q al tău nu mai e ce-a fost.

BOND (ușor iritat că nu mai are ce spune, dar perseverează): Cum știi că e într-adevăr deștept?

BOURNE: Și-a dat seama unde e localizat un terorist doar dintr-un selfie al ăstuia.

BOND (ridică ușor din sprâncene): Măi să fie. Bine, fie. Cu femeile cum stă?

BOURNE: Căsătorit, relație stabilă și armonioasă. Din păcate, ea moare. Luare de ostatici.

BOND: Aha, deci e implicat emoțional! De unde știm că nu-i afectează facultățile alea mintale pe care mi le tot lauzi, Ethan?

HUNT: Toți am trecut prin asta, James, și iată-ne aici, totuși. Iar în cazul lui, dorința de răzbunare i-a sporit randamentul intelectual. Ca să nu mai zic de motivație.

BOND: Bine, bine, deci avem un tocilar cu cap pe care vrem să-l integrăm la noi în branșă. Ce facem când ne arde buza și avem nevoie de oameni de teren?

BOURNE: A primit antrenament de agent operativ.

BOND: De la cine?

HUNT: De la Morpheus.

(Se lasă o tăcere semnificativă. BOND ridică și mai mult din sprâncene, dar tot nu vrea să cedeze.)

BOND: E dispus să călătorească sau e de-ăla care vede câte un sezon de Seinfeld într-o noapte și de-abia ajunge la supermarketul din colț pentru bere și covrigei?

ETHAN: A fost la Paris, la Istanbul (BOND pufnește, amintindu-și ceva plăcut), la Madrid, pe coasta Mării Baltice și la Constanta.

BOND: Constanta?! Ce e asta, constanta universală? (Râde, încântat de propria-i glumă.)

BOURNE: Nu, se pronunță Constantza, e port la Marea Neagră în Roumania. Pe-acolo trec multe, migranți, arme, țigări de contrabandă.

BOND: Aia e când bagi o țară în Schengen de complezență.

BOURNE: Sunt în UE și NATO, de-aia.

BOND: Care NATO?

(Râd toți amar.)

BOND: Cu autoritatea cum stă?

BOURNE: O respectă, dar nu ezită să își pună superiorii la punct, când se dovedesc a fi corupți sau incompetenți.

(Pentru prima dată, BOND pare că a auzit ceva ce l-a impresionat. Se gândește. Ceilalți așteaptă răbdători.)

BOND: Of, hai să-l vedem pe tip, dar vă avertizez, nu îi acord încredere deplină din prima. Ethan, îl iei lângă tine, mi se pare că vă potriviți cel mai bine.

HUNT: De acord.

(HUNT scoate telefonul și trimite un mesaj. După aproape un minut, se aude o bătaie la ușă, care se deschide parțial și apare un tânăr smead, un pic adus de spate și cu ochi ușor bulbucați, dar expresivi. Nu îndrăznește să pășească înăuntru. HUNT și BOURNE se uită la BOND, care face un gest aprobator din cap. HUNT se întoarce către noul venit.)

HUNT: Te rog, intră, Charlie. Ia loc.

(Cortina.)

Putea fi un film de două ore

By Iulian in Filme 0 Comment

De vreun deceniu încoace, cu mici excepții (The Mandalorian, de pildă, pentru că e în universul Star Wars), nu mă mai uit la seriale.

Nu că unele n-ar fi bine făcute, dar pur și simplu vreau să văd expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii și deznodământul la un loc, nu întinse pe mai multe sezoane, că doar nu trăim o mie de ani.

Recent, însă, zarva iscată în jurul mini-seriei Adolescence m-a abătut un pic de la fidelitatea față de lungmetraje, un argument fiind că, însumate, cele patru episoade sunt cam cât The Brutalist cu antract cu tot.

Am rezistat acolo, oi rezista și aici, mi-am zis.

Așa că am văzut Adolescence, m-am lămurit și iată ce impresii mi-a făcut.

Cea mai cinică reușită a acestei producții e ca i-a convins pe mulți că e o oglindă fidelă a realității. Nu e, e o opera de ficțiune, care își ia toate libertățile aferente, ca să își atingă scopul.

Realizarea e competentă, dar arogantă într-un mod insidios. Ia uitați ce meseriaș compunem cadrele prelungi, cum urmărim noi personajele sau facem tranziția de la unul la altul, de nici nu vă dați seama. Încă de la al doilea episod, tehnica devine o piatră de moară.

Asta și pentru că există exagerat de mulți timpi morți în Adolescence. Mi-ajung Al Pacino la final de Godfather: Part II sau Dragoș Bucur fumând în Polițist, adjectiv ca exponenți ai expresivității non-verbale simbolice. Cu o forfecare hotărâtă, aici puteam avea o lungime decentă de două ore.

Contrar părerii generale (în caz ca nu v-ați prins deja că nu sunt vreun mare admirator al mini-seriei), cel mai bun episod este primul. Acolo, insistența pe proceduri și detalii, precum și placiditatea robertbressoniană a rostirii replicilor de către toți cei implicați au cel mai mare efect. Tensiunea se acumulează pas cu pas.

Adolescence e construit în jurul câtorva concepte, iar unul dintre acestea este, bineînțeles, masculinitatea toxică (aș vrea să o văd, în contrapartidă, pe aia hrănitoare). Nu, nu zicem nimic de rău de băieți și bărbați în mod explicit, dar tot acolo ajungem cu scenariul nostru presupus subtil.

În realitate, nu este deloc așa, pentru simplul motiv că nu e o chestiune nouă, nici în societate, nici în cinematografie. Uitați-vă numai la scena antologică din Tea and Sympathy, care datează taman din 1956, deci nu tu Instagram, nu tu Tiktok, în care protagonistul adolescent (mai efeminat de fel), e învățat de un coleg cum să meargă bărbătește.

De fapt, tot ce e cu masculinitatea asta toxică e rezumat în singurul moment când realizatorii ți-aduc aminte că sunt din Marea Britania, tărâmul umorului inimitabil și irepetabil, prin replica vizavi de Inceli minunat de sictirit rostită de o polițistă:

Yeah, it’s just that Andrew Tate shite.

Cu o teză propusă de Adolescence pot fi de acord, totuși.

Că perioada aia la care face referire chiar titlul survine mult mai devreme la generațiile actuale.

O fi ceva organic, așa o decide Muma Natură, deși nu-mi dau seama de ce ar face-o, dar bănuiesc că e și din cauza abundenței și suprasexualizării din media (chestiuni care preced Internetul, apropo), dar și a adulților care încetează să se mai joace, să mai fie copilăroși, astfel încât urmașii lor să le urmeze exemplul.

Interpretările sunt în nota de competență a realizării globale, cu excepția puștiului din rolul principal, Owen Cooper, care e, într-adevăr, senzațional.

Tranzițiile de la debusolare și fragilitate la agresivitate năvalnică îi ies cu maximă fluiditate, astfel încât mă întreb cum ar fi arătat un film compact, care l-ar fi urmărit doar pe el, fără balastul celorlalte personaje pe care trebuie să le privești minute în șir mergând, pentru ca apoi să dispară ca și cum n-ar conta.

În concluzie, luați de vedeți Adolescence, acușica trec alegerile și trebuie să avem alt motiv să ne certăm pe Facebook.

Hai că nu-i așa rău

By Iulian in Filme 0 Comment

Valul de reacții iscat inițial de Mickey 17 a fost preponderent negativ.

Bănuiesc că mulți s-au raportat la Parasite, ceea ce nu e tocmai relevant.

Nu doar că acel film e o capodoperă absolută, așa cum unui regizor, chiar și unuia mare precum Bong Joon-Ho, nu îi iese orșicând, însă e și aparte din punct de vedere stilistic.

Păstrează, ce-i drept, obiectivul principal, acela de a ilustra probleme ale societății, însă o face mai subtil, nu la nivel de fabulă sau caricatură, așa cum îi e îndeobște felul cineastului coreean.

Dacă se stabilim filiații ale lui Mickey 17, cele mai consistente ar fi cu Okja, mai ales prin modul cum îngroașă anumite personaje și situații și prin introducerea unor creaturi neomenești, care, deși urâte la înfățișare, se dovedesc la umane decât alde Homo Sapiens.

Ce-i drept, Mickey 17 e sub Okja în ceea ce privește coerența și ritmul narațiunii. Aici se deschid prea multe fire narative care sunt abandonate, uneori satira e în supradoze nenecesare, așa că deznodământul nu mai are prea mare valoare emoțională.

Pe parcurs, însă, se înregistrează destule momente hazlii sau tensionate sau memorabile, grație impecabilei stăpâniri a meșteșugului filmic de către Bong Joon-Ho, dar și a distribuției care îi înțelege intențiile și nu se dă în lături de la nimic.

Robert Pattinson a ieșit de mult din acea prăpastie cinematografică numită Twilight, dar tot am fost suprins nițel să văd câtă disponibilitate actoricească zace în spatele acelui chip care mi se părea odinioară iremediabil pierdut pentru cea de-a șaptea artă.

Aici este mediocrul simpatic, individul fără prea multe calități decât o inimă bună și faptul că este un ”dispensabil”, adică poate muri (și o face din belșug) oricând, readus la viață fiind de o tehnologie de clonare cum s-a mai văzut prin SF și cu alte prilejuri.

Dincolo de expresivitatea posturii, dacă vocea aia narativă e chiar a lui (că, de când cu The Brutalist și AI-ul, nu mai poți să ai încredere în nimic), atunci îl așteaptă vremuri glorioase în lumea filmului.

În juru-i colcăie de interpretări distractive, de la Mark Ruffalo, care e un demagog limitat și narcisist, un fel de hibrid între Trump și Musk, secondat de o Toni Collette pe post de Leana din capu’ trebii plină de vervă, la Stevn Yeun cel escroc, care demonstrează că faciesul asiatic nu e nicicum un impediment în a reda nesimțirea universală.

Așa că nu aplecați urechea la toate clevetirile.

Mickey 17 nu e strălucit, dar nu e rău deloc.

Secretul armoniei de cuplu

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.