Oscaruri în pandemie 2021 – A Love Song for Latasha

Anul trecut, America a fost zguduită de proteste învolburate, a căror scânteie a fost moartea bărbatului de culoare George Floyd din cauza tratamentului brutal la care a fost supus de poliție, în cadrul procedurilor de arestare.

În România, această poveste a părut exagerată.

Era infractor, până la urmă, au spus multe voci la unison.

Cum să faci un martir din el?

Nu o să reiau controversa, însă o să le aduc la cunoștință compatrioților mei că acea tragedie nu a fost singulară în istoria Statelor Unite, așa cum, din păcate, oroarea care răzbate din If Anything Happens I Love You se menține proaspătă – încă opt persoane au fost ucise de un scelerat înarmat de curând în Indianapolis, după alte două atentate petrecute recent în țara care se încăpățânează să vadă în deținerea de arme o virtute.

Nominalizat la categoria Documentar scurt, A Love Song for Latasha, filmul regizat de Sophia Nahli Allison, este o mărturie multiplă despre o fetiță de culoare împușcată de proprietara unui magazin, pentru bănuiala de a fi furat o sticlă de suc de portocale de doi dolari.

Se întâmpla la începutul anilor ’90, iar urmarea acestei stupide și teribile întâmplări a fost o rundă de proteste cel puțin la fel de acerbe precum cele din 2020.

Auditiv, urmărim amintirile membrilor familiei și ale prietenelor, voci îndurerate, deloc războinice, dar revoltate, care te mișcă și te conving că discriminarea negrilor în SUA este încă o problemă reală, dincolo de excesele de corectitudine politică ale unora sau altora.

Vizual, A Love Song for Latasha, este construit ca un videoclip MTV, cu decupaje rapide, derulări inversate și chiar secvențe de animație. Deși ciudată, o astfel de alegere stilistică devine din ce în ce mai coerentă, pe măsură ce naratorii nevoiți să rememoreze trauma încearcă să găsească alinare în genunile absurdului care le-a răpit o ființă dragă.

E o tristă coincidență că titlul unuia dintre filmele remarcabile ale acestui sezon de Oscar – A Promising Young Woman – putea fi folosit și aici.

Câteva destine de succes și de folos pentru omenire nu au fost retezate din cauza stupidității și discriminării și răutății gratuite?

Omenirea a progresat, dar mai are mult de muncă.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher

Pieces of a Woman

Oscaruri în pandemie 2021 – Pieces of a Woman

Da, e nevoie de un pic de atenție până să găsești Pieces of a Woman pe lista nominalizărilor la Oscar din 2021, dar e acolo, prezentă în poate cea mai disputată secțiune a acestei ediții – Cea mai bună actriță în rol principal.

Căci filmul este al Vanessei Kirby mai întâi de toate.

Și, dacă ne luăm după primele douăzeci de minute ale peliculei, și al regizorului Kornel Mundruczo, care construiește sub ochii noștri două miracole.

Al aducerii pe lume a unui copil și al aducerii în gât a nodului emoției căreia numai cinematografia îi poate da naștere.

Este emoția căreia nu i te poți împotrivi, chiar și când știi deznodământul succesiunii și urzelii de imagini și sunete la care ești expus.

În cazul lui Pieces of a Woman, acest deznodământ este unul tragic: un bebeluș mort la scurt timp după ce a părăsit pântecul mamei și efectele devastatoare ale acestei pierderi asupra ei și a celor din jurul ei.

După un regal al suspansului obstetric, filmul și personajele lui își târâie picioarele fără vreo direcție prea clară.

Asta este un defect, fără doar și poate, dar, pe undeva, este un mod adecvat, deși probabil involuntar, de a reda depresia care o cuprinde pe Vanessa Kirby.

Fabuloasa ei interpretare reiese dintr-o dihotomie, dintre manifestările organice de la început și placiditatea care urmează, brăzdată când și când de puseuri de durere care ajung până la privitor.

Din trauma care o învăluie se hrănesc și interacțiunile cu ceilalți, iar aici pelicula scârțâie, într-adevăr, ca o ușă neunsă.

Shia LaBeouf se străduiește să fie un tip mai din topor, inimos, dar doborât de necaz, dar nu prea îi iese, oricât s-ar ascunde în spatele bărbii ăleia de muschetar.

Doar Ellen Burstyn, chiar și împovărată de cei nouăzeci de ani de etate, reușește să mai înhațe puțin din atenția acaparată pe merit de Vanessa Kirby.

Până să văd Pieces of a Woman eu însumi, auzisem multe despre un anume moment care îi aparține nonagenarei și care o recomanda pentru o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Și așa e, n-au cum să-ți scape acele câteva minute în care vezi manifestându-se plenar o mare artistă a ecranului. Mi-e necaz gândindu-mă că membrii Academiei au ratat și în cazul ei (ca și în al Sophiei Loren) ocazia de a-i aduce un ultim omagiu, acordându-i locul de la acea categorie lui Glenn Close, care numai printr-o minune o poate bate pe Yuh-Jung Youn din Minari, chinuind-o astfel cu încă un eșec.

Că veni vorba de Glenn Close, pentru rolul din Hillbilly Elegy a fost nominalizată atât la Oscar, cât și la Zmeura de Aur. Mulțumescu-ți, pandemie, am ajuns s-o văd și pe-asta!

Nu știu dacă Vanessa Kirby are vreo șansă reală la categoria ei, unde se luptă crâncenă cum nu s-a mai văzut din hăle potoape.

Dar să nu ne pripim cu previziunile, ne-au ieșit destule pe nas de când cu pârdalnicu’ aista de virus.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher

Oscaruri în pandemie 2021 – My Octopus Teacher

Am fost patriot suficient când am deschis sezonul Oscarurilor de anul acesta cu colectiv.

Acum e momentul să redevin la condiția primordială de om și să vă spun că la categoria cel mai bun documentar nu vreau să câștige filmul lui Alexander Nanau, pentru că există altul mai bun.

Acesta se intitulează My Octopus Teacher și urmărește relația de încredere și interes reciproc dintre scufundătorul și cineastul Craig Foster și o caracatiță.

Această producție sud-africană realizată de Pippa Ehrlich și James Reed nu se abate de la narativitatea doctă a lui Sir David Attenborough, dar o duce mai departe, la un nivel foarte personal și foarte filosofic.

Fascinația protagonistului uman față de miracolul mediului subacvatic este aproape palpabilă, iar afecțiunea sa sinceră și lucidă față de reprezentanta neamului cefalopodelor ți se transmite și ție, spectatorul mut de uimire.

Caracatița beneficiază de un dram de personificare, dar epopeea scurtei ei existențe nu este îndulcită părtinitor. E pe rând prădător și pradă, victimă și agresor, însă un aspect o caracterizează permanent – o inteligență pe care nici nu-ți vine s-o accepți, dacă n-ai vedea-o manifestându-se.

Momentul când caracatița, de bună voie și nesilită de nimeni, întinde un tentacul pentru a atinge degetul omului este la fel de glorios precum scânteia divină primită de Adam pe tavanul Capelei Sixtine.

Încrederea dintre cele două viețuitoare este lecția supremă a acestei creații audio-vizuale care merită recomandată în școli, în baruri, în aule universitare, în restaurante, în săli de așteptare, pretutindeni.

Avem nevoie să fim parte din natură, nu împotriva ei, pentru ca acesta să ne răsplătească la rându-i, deschizându-se în fața ochilor noștri vremelnici.

Sunt convins că Sir David Attenborough a privit acest documentar.

Și sunt convins că a avut un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi.

Pentru că așa am fost și eu.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

Oscaruri în pandemie 2021 – If Anything Happens I Love You

În fiecare an, la fiecare sezon de Oscaruri, îmi aleg un favorit.

Uneori e și cel menit să câștige premiul cel mare.

Alteori e un jucător fără prea mari șanse.

Însă a venit și momentul să spun că, și fără a fi văzut jumătate din filmele nominalizate la categoriile importante, e greu să se găsească vreunul care să mă miște mai multe decât If Anything Happens I Love You.

Acest scurtmetraj animat scris și regizat de Michael Govier și Will McCormack reușește în 12 minute să fie dureros, înălțător, țintit, poetic, fără să fie ostentativ și fără să recurgă la corectitudine politică.

Poate ați votat cu PSD.

Poate ați votat cu USR.

Poate ați votat cu AUR.

Poate susțineți familia tradițională.

Poate susțineți comunitatea LGBTQ+.

Poate fumați.

Poate nu fumați.

Poate intenționați să vă vaccinați.

Poate nu intenționați să vă vaccinați.

Sigur e, însă, că vreți să vedeți If Anything Happens I Love You.

Sigur e și că o să lăcrimați.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

Oscaruri în pandemie 2021 – colectiv

Ieri a fost zi de mare celebrare: colectiv al lui Alexander Nanau și Biancăi Popa a fost dublu nominalizat la Oscar, o premieră pentru cinematografia românească din toate timpurile.

Astăzi e momentul să ne întoarcem la luciditate și sinceritate.

Le datorăm măcar atât sărmanilor care s-au prăpădit în incendiul de la Colectiv sau în împuțitele spitale românești în perioada ulterioară tragediei.

Acolo s-a ajuns pentru că mulți aleg să treacă lucrurile sub preș, așa că voi vorbi fără opreliști despre acest film.

În primul rând, dincolo de ambiguitatea criteriilor celor de la Academia Americană de Film, de ce este colectiv nominalizat atât la categoria Documentar, cât și la Film internațional?

Simplu, pentru că nu este un documentat pursânge, ci o docu-dramă.

Nu este (doar) despre fapte, ci și despre lamentații, fatalism și patetism.

Excelent generate, trebuie spus neapărat.

Ca și Thomas Vintergberg în Druk, Alexander Nanau uzează masiv de cadre apropiate și prelungi de figuri umane, dar nu într-un mod intruziv, ci unul curat, expresiv, chiar și în cele mai patetice momente.

Cu toate acestea, danezul a fost nominalizat pentru regie, în dauna lui Aaron Sorkin (The Trial of the Chicago 7) sau Florian Zeller (The Father). Încurcate sunt căile Oscarului.

Probabil vă întrebați de ce tot pomenesc de patetism.

Pentru că e o stare omniprezentă în colectiv.

Filmul are două părți distincte:

Una îl urmărește pe Cătălin Tolontan și pe ai lui investigatori de la Gazeta Sporturilor în demascarea mizeriei patologice și umane a sistemului sanitar românesc (inclusiv cataclismicul scandal Hexi Pharma, care a hrănit discuțiile de la colțul blocului vreo săptămână și ceva).

În bucata asta se distinge cel mai bine meșteșugul lui Alexander Nanau. Spre surprinderea (și plăcerea) mea, m-a trimis cu gândul la pelicule marcante de gen, precum All the President’s Men, Spotlight sau ruda directă Icarus.

Nu lipsesc, însă, momente de intensă reflecție ale jurnaliștilor, care, ați ghicit, mi s-au părut patetice.

Partea a doua o cotește spre un fel de thriller politic care pufnește sarcastic, în care protagonist devine Vlad Voiculescu, cu cele bune și mai puțin bune pe care am avut ocazia să i le descopăr.

L-am regăsit pe același tip inimos care a construit minunatul Magicamp, pe tânărul idealist și modern în educație, pe ministrul care a băgat un pic bățul în gardul acestui lagăr de concentrare al medicinei românești.

Dar vorbește mult!

El și ai lui trăncănesc într-una despre cum să elaboreze un comunicat de presă sau cum să dea replică scorpiei de Firea.

Băieți, ați avut șase luni să populați spitalele românești cu cât mai mulți oameni de bine, să dați de pământ cu satrapii care conduc unitățile astea ca pe o feudă și, mai ales, să îi îndemnați să iasă la iveală aceia care aleg să nu tacă!

Iar voi erați adunați într-o cămăruță și stăteați cu nasurile în telefoane!

Și vă mai mirați că ați pierdut alegerile!

Apropo, dacă o lua colectiv vreun Oscar, ar fi un gest firesc din partea echipei lui Alexander Nanau să aibă alături pentru unul dintre acești avertizori de integritate, pe care anglo-saxonii îi numesc whistleblowers și pe care eu îi numesc simplu:

Eroi.

Patetismul nu lipsește nici în partea asta a colectiv, iar o scenă anume m-a amuzat teribil:

Vlad Voiculescu merge la o discuție de taină cu mai-marii DNA-ului.

Laura Codruța Kövesi beneficiază de un tratament filmic de invidiat – mascată de un spătar impozant de scaun, nu i se întrezărește decât un crâmpei din coafura băiețoasă pe care i-o știm și un pic profilul.

Parcă și văd apărând peste ani un spin-off de colectiv, având-o drept protagonistă.

Dacă tot am învățat să facem filme în stil american, să procedăm și la exploatarea de rigoare.

Nu voi ca să închei fără a menționa și o alegere stilistică foarte inspirată.

Deși aproape disjuncte, cele două fire narative sunt unite de o cromatică gri-albăstrui, ca de Picasso temperat, o tonalitate care adecvată luptei pe care o avem de dat în țara asta.

Situația nu e neagră ca pana corbului, dar de roz nici vorbă.

Acestea fiind spuse, am ocazia de neuitat de a deschide oficial sezonul 2021 al Oscarurilor cu un film românesc.

Hai sănătate, că-i mai bună decât toate!

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

Vocația roade din amor

Când spui balet în cinematografie, lumea recentă se gândește automat la Black Swan al lui Darren Aronofsky.

Cu oarece temei, e drept, însă vârful întâlnirii dintre aceste două arte nu poate fi decât o peliculă mult mai veche, datând din hăt 1948, intitulată The Red Shoes.

Bazat pe o povestioara cu același titlu a lui Hans Christian Andersen, filmul descrie supliciul interior la care este supusă o balerină, care se zbate între pasiunea pentru dans și cea pentru bărbatul pe care îl iubește, un compozitor ambițios.

Armonizarea celor două interese afective n-ar fi așa complicată, dacă n-ar exista în ecuație și liderul trupei de balet, un geniu al intuiției și organizării, dar un și un demon al autorității și atingerii perfecțiunii.

Sub oblăduirea lui nemiloasă, eroina își valorifică pe deplin potențialul, dar e nevoită să i se dedice trup și suflet, iar acestea, așa cum spuneam, mai tind și către țeluri lumești.

Drama în sine nu are vreo mare complexitate, însă manifestarea ei este grandioasă.

Resorturile intime ale lumii baletului ni se dezvăluie în toată splendoarea și caracterul lor inuman, iar culorile în care ne sunt înfățișate, și nu doar cele ale dansatorilor, ci ale fiecărui cadru, sunt desăvârșite.

Ca un film să fie regizat de duo de cineaști e o raritate. Ca aceștia să colaboreze atât de bine, încât să de naștere nu unei capodopere, ci mai multora, este deja o minune.

Pe lângă acest superb The Red Shoes, Michael Powell și Emeric Pressburger ne-au oferit și tulburătorul Black Narcissus, hazliul și profundul A Matter of Life and Death, precum și impunătorul (și ușor scandalosul) The Life and Death of Colonel Blimp.

Cu un așa curriculum vitae, cred că sunteți de acord cu mine că merită să reparăm și renovăm soclul pe care să îi punem pe acești doi regizori.

Fabulos din punct de vedere vizual, The Red Shoes reușește și performanța de a livra interpretări reușite.

Protagonista, jucată de actrița-balerină Moira Shearer, compensează limitele expresivității cu naturalețea dansului și cu superbul păr roșcat, care m-a trimis cu gândul la prințesa Merida din producția animată Brave.

Ca obiect și catalizator al afecțiunii ei sfâșiate, Marius Goring este mulțumitor, mai ales că are câteva tușe amuzante în calitate de dirijor, însă Anton Walbrook, administratorul strălucit și tiranic al trupei de balet, este acela care absoarbe toată atenția și uimirea și dezaprobarea.

Manierele sale afectate peste măsură, morga distinsă și accentul elegant compun portretul unui tip de artist aparte. Este creatorul care concepe mental și știe să stimuleze abilitățile altora pentru a-și transpune viziunea în realitate.

Urmărindu-l, mi-am adus aminte de interiorul palatului Neuschwanstein, romantic și somptuos, realizat fizic de meșteșugari de tot felul, dar imaginat în cele mai mici detalii de regele Ludwig al II-lea al Bavariei.

Personajul lui Walbrook poartă numele foarte inspirat ales de Lermontov. Într-adevăr, aluzia la poetul rus, cu un destin de exilat și nesupus, i se potrivește. Chiar și în cele mai luciferice momente ale sale, acest om care trăiește prin și pentru balet ne apare ca un binefăcător al omenirii întregi.

Grație unora ca el, ne-au rămas opere care ne încântă, ne învață și ne fac viața suportabilă.

The Red Shoes e o tragedie, dar la capătul ei simți frumusețea.

Un paradox, nu-i așa?

Alcoolul este viața și viața e alcool

Din zori până-n noapte trăim în pericol.

Îți mulțumesc, Joahne, m-ai agasat rău în liceu cu versurile de la Paraziții, dar măcar uite, acum, la senectute, pot să le folosesc pe cele pe care mi le-ai vârât în cap fără voia mea.

Pericolul care îi pândește pe patru membri de sex masculin și vârsta a doua ai corpului profesoral al unei școli din Danemarca este plictisul, rutina, lipsa libidoului și alte cele.

Unul dintre ei are ideea spumoasă de a demara un proiect (controlat în mici detalii, firește), prin care fiecare dintre ei va consuma o cantitate limitată de alcool, în scopul monitorizării efectelor benefice în plan socio-pedagogic.

De aici pornește Druk (a.k.a. Încă una și mă duc), o peliculă care nu te îmbată cu umor, nici nu te pleoștește cu zădărnicia, ci le livrează într-un cocktail shaken, not stirred.

Ca un bețiv veritabil, producția dirijată și co-semnată de Thomas Vinterberg (autor și al gravului Jagten) se balansează permanent între a promova și înfiera băutura, dar nu cade niciodată într-o extremă. Această echilibristică strălucită face uitate scăpările regizorale, precum imagini zdruncinate sau prim-planuri de chipuri omenești, pe care mai că nu ți le bagă pe gât, precum berea aia pe care colegu’ deja matol ți-o împinge în mână la petrecerea corporatistă de final de an și început de analiză KPI.

In vino veritas, așa că o să recunosc că și eu, în locul regizorului, m-aș folosi de astfel de cadre apropiate, dacă l-aș avea la dispoziție pe Mads Mikkelsen, al cărui chip frumos în sens sublim, nu neapărat absolut, este îmbogățit de o tehnică expresivă reținută, dar eficientă.

Merită menționat că, deși îi este alocată cea mai complexă partitură și are cel mai mult timp de ecran la dispoziție, nu îi umbrește pe ortacii din cvartetul de sugative experimentale.

Fiecare dintre ei are momente de zenit și de nadir bahic și fiecare dintre noi are astfel prilejul de a-și vedea deșteptată memoria care înmagazinează astfel de situații în care ne-am găsit cândva.

Asta dacă nu cumva erați prea praf să vă mai aduceți aminte ceva.

Druk e dat drept favorit la Oscarul pentru film internațional (așa-i spune acum filmului străin, corectitudinea politică, bat-o vina), cu o condiție – ca mult lăudatul Minari să fie plasat în cursa cea mare.

Om vedea ce-o mai fi, iar până atunci vă las cu un banc pentru că, vorba ceea, mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie:

Un cetățean cu probleme cu ficatul se duce la doctor. Acesta îi spune:

– De acum încolo, nu ai voie să bei decât un pahar pe zi!

După câteva luni, cetățeanul revine la doctor cu ficatul și mai ferfeniță ca înainte. Doctor îl apostrofează:

– Nu ți-am spus, măi omule, că n-ai voie decât un pahar pe zi?

– Ba da, domn doctor, dar eu, după ce beau un pahar, sunt alt om, iar omul ăla n-are și el dreptul la un pahar?

Tom Hanks nu știe să facă decât fapte bune

Circula la un moment dat o poantă potrivit căreia nu este indicat să călătorești alături de Tom Hanks, pentru că e un fel de piază rea (argumente: Apollo 13, Captain Phillips, Sully, Cast Away, The Terminal).

Aiurea, lângă el aș vrea să fiu când se întâmplă ceva nasol.

Nu-mi pot imaginea un actor care să întruchipeze bunătatea, abnegația sau înțelepciunea cu o mai mare naturalețe și cu un mai mic efort.

Poate și de aceea rolurile sale recente nu mai sunt atât de apetisante.

News of the World e unul dintre acestea care vor fi acoperit un pic de uitare, pe măsură ce timpul va trece și cinematografia îi va da înainte.

Dar acum, proaspătă fiind, interpretarea sa e ca un balsam de care avem nevoie într-o lume care nu dă semne că s-ar cuminți.

La câțiva ani după terminarea Războiului Civil, un fost ofițer din Sud, moderat în convingeri, călătorește din oraș în oraș și face revista presei pentru locuitorii prea ocupați (sau prea analfabeți) să se documenteze ei înșiși.

Întâmplarea îi scoate în cale o fetiță de imigranți germani (Helena Zengel), răpită de mică și crescută de un trib de indieni (corect ar fi amerindieni, dar să nu încurcăm în cuvinte), pe care, de voie, de nevoie, acceptă să o escorteze până la familia teutonă de origine, în ciuda împotrivirii ei.

Odiseea care se se deschide astfel îi poartă prin diverse situații și le prilejuiește diverse pățanii, toate menite a compune un tablou al unei Americi în chinurile vindecării și ale prefacerii economice și sociale.

Firul narativ și transformarea personajelor sunt convenționale, iar interesul e ținut treaz de unele episoade cu tentă simbolică, precum și de dăruirea actoricească a celor doi protagoniști.

Regizoral vorbind, News of the World demonstrează că Paul Greengrass (autorul tragicului United 93) este încă un bun meseriaș al atmosferei, dar și că a îmbătrânit și i-a slăbit vederea, pentru că altfel nu îmi explic unele efecte speciale atât de rudimentar realizate, încât par a fi fost un omagiu adus celor din producțiile de la începutul mileniului, așa cum filmul este în sine un omagiu adus western-ului și tropilor săi.

De apreciat că tendințele apăsat revizioniste ale Hollywood-ului stârnit de Trump sunt temperate în pelicula de față: indienii sunt și victime, și agresori, nemții sunt și harnici, și exagerat de rigizi, iar nu toți sudiștii sunt odioși.

Chiar și când acțiunea trenează sau alunecă în clișee, figura lui Tom Hanks rămâne luminoasă precum un far în bezna unor timpuri tulburi.

Dicția din momentele retorice, abnegația fizică din secvențele cu împușcături și vite, ușurința de a exprima sensibilitatea sunt aici, ca și întreaga și ilustra sa carieră, încântătoare.

Mulțumim că sunteți, Mr. Tom Hanks!

O comoară de care nu trebuie să ne rușinăm

În liceu, profesoara noastră de limba română, doamna Gabriela Cojocăreanu, a avut o inițiativă excelentă – un parteneriat cu defunctul deja cinematograf ”Jean Negulescu”, prin care, la anumite ore, să ruleze pentru elevi filme românești, îndeosebi ecranizări ale romanelor pe care le aveam de studiat pentru Bacalaureat.

Printre acestea s-a numărat și Dacii lui Sergiu Nicolaescu. O peliculă criticată în fel și chip după Revoluție, dar care încă de atunci mi-a făcut impresia de calitate a producției și de coerență, chiar și în privința clișeelor.

După ani buni, am revăzut acest film și, cu o cultură de cinefil simțitor sporită, dar și cu un echilibru bine sedimentat al valorilor estetice, impresia n-a fost știrbită cu nimic, ba dimpotrivă, am remarcat câteva puncte tari suplimentare.

Foarte pe scurt și pe șleau, nu este nicio deosebire între marile realizări cinematografice de gen al Hollywood-ului (Cleopatra, Ben-Hur, El Cid) și aceasta.

Bineînțeles, e necesar de adăugat că reușita filmului se datorează și aportului străin, idee cu care merită să ne obișnuim, inclusiv când ne referim la evoluția istorică a plaiurilor mioritice.

Cei doi protagoniști tineri – Pierre Brice și Marie-José Nat, frumoși așa cum se cuvine, ai unei povești de asemenea proporții epopeice, erau francezi, ca și impetuosul general Fuscus (jucat cu intensitate de Georges Marchal).

Dacă vă vine să strâmbați din nas știind că au fost dublați de actori români, aflați că însuși Amza Pellea, impunător ca Decebal, a primit vocea lui Emanoil Petruț, procedeu aplicat și personajului meu preferat, împăratul Domițian.

Mi-aduc aminte ca și cum a fi fost ieri cât de captivat eram de fiecare dată când apărea pe ecran, cu persoana afectată și vocea sarcastică. În timp am aflat că întruchiparea acestui Cezar mult hulit de posteritate (inclusiv printr-un damnatio memoriae) a fost o combinație a prezenței scenice a lui György Kovács și a vocii lui lui Fory Etterle.

Pomeneam mai adineauri ceva despre aportul străin, nu?

Mihai Viteazul este considerat filmul glorios suprem al lui Sergiu Nicolaescu, dar eu prefer Dacii, pentru că aici abilitățile sale regizorale sunt mai bine dozate.

Alternanța intim-anvergură funcționează fără cusur, iar sprijinul logistic de care a beneficiat din partea autorităților militare este impresionant, fără a fi bombastic.

Filmul a fost pus la zid și mitraliat cu diverse obiecții față de acuratețea istorică.

Dincolo de ridicolul unei asemenea pretenții pentru un produs de ficțiune, să nu uităm că discutăm despre evenimente despre care avem izvoare pe care le putem număra pe degete.

Licențele poetice sunt inevitabile, iar identificarea anacronismelor, departe de a fi supărătoare, a fost pentru mine, unul, o plăcere suplimentară.

De pildă, în ajunul bătăliei finale, îl vedem pe Decebal al lui Amza Pellea purtând faimosul coif de la Coțofenești, dar lângă el este o altă căpetenie a dacilor, având pe cap nu mai puțin impresionantul coif celtic de la Ciumești.

O grijă pentru detaliu care nu încetează să mă uimească.

Un amănunt interesant este că lui Nicolae Ceaușescu nu i-a plăcut Dacii, pentru că îi înfățișa pe aceștia ca fiind cam brutali și barbari.

Adică nu neapărat opusul luminos al romanilor hedoniști și lacomi.

Dacă ați văzut filmul, știți care scene transmit senzația asta.

Dacă nu, vă las plăcerea să le descoperiți.

Nu vom cunoaște niciodată cum erau în realitate ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Dar nu este exclus ca, prin această abordare, Sergiu Nicoalescu, Titus Popovici și toți implicați în realizarea filmului să fi atins fără voie un dram de veridic.

Oricum ar fi, cu scenele sale grandioase, cu personajele sale pitorești, cu costumele sale fastuoase, cu decorurile sale somptuoase, cu peisajele sale spectaculoase, Dacii este un film cu care nu mi-ar fi rușine să merg la niciun festival al cinematografiei universale.

E al nostru, e mare și e foarte bun.

E chestie de traducere, Bibicule!

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.