Cui i-e frică de Olivia Wilde?

By Iulian in Filme 0 Comment

Retrospectiv, un răspuns ar fi: pudicii și adepții familiei tradiționale.

Căci, în The Invite, Olivia Wilde ia schema din filmul clasic pe care l-am parafrazat și îi dă un suflu nou, care bate înspre perspective libertariene, ba chiar libertine.

Sensul e invers, deoarece gazdele (el și ea) sunt cele care sunt destabilizate de oaspeți (el și ea).

Chiar dacă destinația devine cam moralistă, drumul parcurs de personaje pe traseul configurat de scenariștii Cesc Gay, Will McCormack și Rashida Jones, mai ales în partea a doua a filmului este presărat cu umor a la carte (meniul, la cerere).

Ilaritate care n-ar fi posibilă fără un ansamblu de actori dedicați și inspirați.

Olivia Wilde se agită ca regizoare, se agită și ca interpretă, dar grosul amuzamentului e stârnit de consortul de pe ecran Seth Rogen. E și păcat când îl ai la îndemână să nu îl exploatezi. E exponentul unei specii tot mai rare, de indivizi care te fac să râzi fără să pară a se strofoca să producă efectul ăsta.

De cealaltă parte, Penelope Cruze și Edward Norton sunt provocatorii. Ei au de stârnit, nu de reacționat, de aceea și preferă să rămână, măcar la început, în rezervă. Dar nici ei nu sunt actori pe care să îi ții degeaba, așa că vor beneficia de momente care să le scoată decolteul, pardon, talentul la iveală.

Bănuiesc că principala problemă pentru The Invite este că exact aceia cărora le este destinat – cuplurile cu vreo cinșpe ani de căsnicie minim – sunt prea prinse exact în marasmul sugerat pe ecran pentru a merge la filmul ăsta.

Dacă ajung, totuși, la vizionare, ori pleacă divorțați de-acolo, ori redescoperă flăcările pasiunii care acum e sub cenușă.

Vorba aia, ce rimează cu relație?

Vibrație.

Dizgrație.

Distracție.

Poziție.

Fel…

Înțelegeți voi.

Pentru ciufuții care nu îl vor pe Nolan

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne mai despart doar câteva zile de lansarea filmului-eveniment al anului, The Odyssey al lui Christopher Nolan.

Și, deja, o mare parte a omenirii refuză să îl vadă, ba mai mult, deja știe că e mizerabil.

Asta, doar pentru că regizorul a făcut niște alegeri de distribuție discutabile, deși, în ultimă instanță, e dreptul lui inalienabil de artist de a proceda cum trebuie.

Fiecare e liber să procedeze cum crede, inclusiv aceia care boicotează această ecranizare a poveștii lui Homer, dar cumva îmi pare rău că se lipsesc de ea, așa că le readuc aminte că există o alternativă.

Nu e nici pe departe perfectă, dimpotrivă, dar, chiar dacă își vădește vârstă, încă are merite.

Este vorba despre The Odyssey din 1997, producție realizată pentru televiziune de Andrei Konchalovsky și avându-l pe Armand Assante în rol principal.

Numele reputatului regizor contrabalansează faptul că filmul era destinat micului ecran, cu limitările de buget aferente (sunt înainte de era când Netflixul a schimbat jocul cu bani grămadă în miniseriile sale).

Rezultatul este o poveste deseori depășită vizual, căreia îi lipsește simțul grandorii pe care îl va avea, probabil, cea a lui Nolan, dar care are beneficiază destule secvențe de efect din punct de vedere dramatic.

Problema mai acută este la scenariu, care păstrează momentele emblematice (cu lipsa impardonabilă, a celui cu sirenele), dar care simplifică toată poezia lui Homer și o transformă într-un suită de replici aproape funcționale.

Actorii mari din distribuție o scot la capăt cumva, dar cei minori sau mai puțin înzestrați se prăbușesc acut în ridicol.

Armanda Assante își pune charisma și virilitatea la bătaie, dar e departe de a inspira aerul că e cel mai isteț dintre greci.

Fidela-i Penelopa e Gretta Scacchi, când expresivă, când nu prea.

Isabella Rosellini drept Atena are o prezență veritabil demiurgică.

Vanessa Williams e Calypso și e senzuală cât cuprinde, dar o prefer pe Circe a lui Bernadette Peters, distinsă actriță de pe Broadway, care, după calculele mele nerușinate avea cam la 50 de ani la momentul realizării producției, dar care inspiră senzualitate prin toții porii.

Irene Papas e aprigă ca mamă a lui Odiseu, iar pe Christopher Lee ca Tiresias n-apuci să îl vezi bine, pentru că e înconjurat de flăcări digitale date la maxim.

În doar câteva minute de prezență scenică, Michael J. Bollard reușește să se facă remarcat ca Boreus, bonomul zeu al vântului din nord.

Cei care reușesc să-și întrupeze rolurile cel mai consistent sunt Geraldine Chaplin ca Eurycleia, doica dedicată a lui Odiseu, și Eric Roberts drept Eurimah, pretendentul cel șmecher la mâna Penelopei.

Între el și sclava Melantho e un erotism mai convingăror decât între Odiseu și consoarta sau damele zeiești pe care i le scoate soarta în calea către Ithaca.

Mă hrănesc cu speranță că, văzând această versiune, ca și pe aceea din 1954 cu Kirk Douglas, o parte mai rațională din contestatarii lui Christopher Nolan vor înțelege că orice cineast care ne blagoslovește cu o versiune a acestei povești nemuritoare nu e vreun agresor al lui Homer, ci devine Homer însuși.

E cel care ne cântă eternele zbaterile ale omului în a înfrunta și deșira firul altfel decât îi urzesc Moirele.

Omenie mai presus de religie

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Un Hephaistos al efectelor speciale

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al anului 2026, Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Nu aplecați urechea la toate obiecțiile stupide și la clevetirile de tot felul.

Merită să ne bucurăm de încă un film a acestui extraordinar cineast, mai ales că de data aceasta se apleacă asupra uneia dintre poveștile primordiale ale omenirii.

Un aspect deosebit la Odiseea sa va fi că, așa cum a procedat în cele mai multe producții ale sale, va recurge la cât mai multe efecte speciale practice.

Acestea sunt realizate de mână, cum s-ar zice, nu digital, iar în privința peliculei de față, mai mult ca oricând, Nolan a declarat că merge pe urmele legendarului Ray Harryhausen (1920-2013).

Acesta din urmă a fost poate cel mai cunoscut și important animator și creator de efecte speciale din istoria celei de-a șaptea arte. Un nume cu greutate, care nu rareori vindea la public o producție mai abitir decât numele din distribuție

Ca urmare, pentru că Odiseea vine din lumea fascinantă a mitologiei grecești, merită să explorăm două alte povești care își au originile acolo și care au beneficiat de ingeniozitatea lui Ray Harryhausen.

Jason and the Argonauts (1963) îl urmărește pe eroul eponim în expediția care are ca scop dobândirea miticei Lâni de Aur. Cu toate că trama narativă este simplificată și își ia unele libertăți, pelicula bifează cu suprinzătoare acuratețe multe dintre episoadele emblematice ale legendei.

Și, deși cele mai multe dintre aceste secvențe își arată vârsta, o fac cu grație, rămânând spectaculoase, unele din punct de vedere al concepției, altele chiar ca realizare pură.

Toate antologiile menționează lupta cu scheleții din final, însă egală ca intensitate mi se pare bucata prin care argonauții îl scapă pe profetul orb Phineus de harpiile care îl hărțuiau și îi luau mâncarea.

O idee mai puțin convingătoare, dar încă impresionante, sunt înfruntarea cu colosul de bronz Talos sau cea cu balaurul cu multe capete care străjuiește Lâna de Aur.

Cât despre traversarea strâmtorii Simplegadelor, e scena în care limitele tehnologice se văd cel mai mult, dar, paradoxal, e cea mai grandioasă în ceea ce privește modul cum e imaginată.

Clash of the Titans (1981) preia un alt mit al Greciei Antice, cel al lui Perseu, care trebuie să înfrunte Medusa și privirea ei împietritoare, precum și o salveze pe Andromeda de un înfricoșător monstru marin căruia îi era destinată ca sacrificiu.

Fidelitatea față de materialul sursă e și mai laxă, iar efectele speciale au și un dram de atingere digitală, căci suntem în era ce a urmat monumentalului Star Wars al lui George Lucas (vezi și controversa bufniței Bubo de aici, pe care mulți au considerat-o o copie cam nerușinată a lui R2-D2).

Rămân însă câteva momente de referință, precum înfruntarea cu Medusa, unde magia lui Ray Harryhausen e aproape desăvârșită, sau cea la fel de intensă cu Orthos, câinele cu două capete, frate al Cerberului.

Întâlnirea cu surorile stygiene, vrăjitoarele care au un singur ochi, e hazlie și are mizanscenă extrem de reușită, iar Pegasul (un anacronism, știu, căci e parte a poveșii lui Belerophon, nu a lui Perseu) e curat bidiviu înaripat.

Monstrul marin, care ar trebui să fie gigantic și înfricoșător, este un semi-eșec al lui Harryhausen, care încearcă să reia rețeta colosului din Jason and the Argonauts, dar cu rezultate care încă de atunci nu mai păreau corespunzătoare.

Cei care au crescut lecturând Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru vor fi încântați să constate că, în ambele filme, zbaterile muritorilor sunt prilejuri de jocuri de societate și intrigi în lumea zeilor.

Olimpul din Jason and the Argonauts are un aer celest mai diafan și mai apropiat de ce îmi imaginam eu însumi când eram copil, însă cel din Clash of the Titans beneficiază de prezența augustă a unor nume mari, precum Claire Bloom drept Hera, Ursula Andress drept Afrodita (foarte adecvat), Maggie Smith drept Thetis și, mai ales, Laurence Olivier drept Zeus, cu aerul lui autoritar și zâmbetul pișicher.

Ambele filme au fost turnate, în mare parte, în Sicilia, iar acele secvențe care se desfășoară printre ruinele templelor grecești de acolo își văd astfel îmbogățită atmosfera aceea unică în care mă cufundam de când am descoperit câte lucruri ascund legendele vechii Elade.

Lumea cinematografiei are mulți zei și zeițe, cu calitățile și defectelor lor.

Între ei a fost și acest Hephaistos pe nume Ray Harryhausen.

Dacă n-are topor, Rain Man merită lăsat în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Să zicem că Rain Man intră pe mâna fraților Coen.

Apoi se mută în Danemarca, unde umorul și valorile sunt într-un anume hal.

Cam așa ar rezulta Den Sidste viki (Ultimul viking), dar e simplificare crasă.

Așa cum procedează filmele, de regulă, când vine vorba despre persoanele cu probleme de sănătate mintală.

Fie sunt abominabili, fie sunt adorabili.

Unu-i Joker.

Altu-i Raymond.

În realitate, a avea de-a face în mod constant cu un bolnav psihic (de orice fel, iar spectrul afecțiunilor e larg) e complicat. E obositor, e exasperant, dar sunt și momente când te copleșește înduioșarea, când simți că e datoria ta să îi sprijini pe cei cărora loteria corticală le-a fost nefastă.

Pelicula regizată și scrisă de Anders Thomas Jensen ilustrează două mari principii de relaționare cu cei mai sus menționați.

Trebuie să îi iei ca atare.

Așa și cu filmul.

Cine așteaptă o desfășurare convențională la povestea care începe într-un mod altminteri cunoscut va fi dezamăgit.

Cine vrea să râdă cu hohote va fi dezamăgit.

Cine vrea ca anumite lucruri, îndeobște neplăcute, să fie ocolite, va fi dezamăgit.

Den Sidste viki procedează cum crede el, iar tu n-ai decât să îl urmezi, să te amuzi unde e cazul și să tragi învățăminte în restul timpului.

Cel de-al doilea mare principiu, mai subtil transmis, este că trebuie să avem mare grijă la cei cu probleme psihice.

Dincolo de ideea că trebuie să ne mulăm pe nevoile lor, că așa ajungem la o societate echitabilă, ceea ce e bine și frumos și foarte corect politic, stă mesajul că imprevizibilitatea lor poate fi sursă de violență și necazuri.

E aici o onestitate care, deși pitită, e lăudabilă.

Fiecare va alege ce vrea din Den Sidste viki, în funcție de patologiile proprii sau ale apropiaților.

La fel cum fiecare își va alege formația preferată (de la Beatles la ABBA) sau interpretarea actoricească preferată.

Mads Mikkelsen e capul de afiș, dar prestația sa e rezonabilă, în cel mai bun caz.

Partenerul de ecran Nikolaj Lie Kass reușește să ridice încruntarea la rang de artă, iar mafiotul rotofei Nicolas Bro e curat de Tarantino (într-o versiune româneascî, îl și văd pe Micutzu în rolul ăsta), însă preferatul meu e Lothar cel blond (Lars Brygmann), deși de unii ca el e cel mai greu să te ferești în viața reală.

Ăștia ca el se trecoară în viața ta și îți mănâncă zilele.

Den Sidste viki e un film deștept.

Atât de deștept, încât pune coarne pe coifurile vikingilor.

De ce e asta motiv de înțelepciune, vă las pe voi să cercetați și să deslușiți.

Întâlnire de Gradul III bis

By Iulian in Filme 0 Comment

Steven Spielberg are de când se știe o relație aparte cu extratereștrii.

Ni i-a înfățișat în diverse forme și cu diverse atitudini.

Unii ca entități, abstracte în Close Encounters of the Third Kind.

Simpatici foc în E.T. the Extra-Terrestrial.

Agresivi nevoie mare în War of the Worlds.

Ridicoli (ca rezultat al ridicolului filmului) în Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull.

Acum, ajuns la senectute, se întoarce la această pasiune (marotă?) a sa prin Disclosure Day.

Filmul este o cursă inegală de a ascunde/dezvălui secretul existenței acestor ființe nepămîntene printre noi, oamenii temători și agresivi.

Din respect pentru alegerea regizorului de a nu prezenta nimic din a doua jumătate a peliculei în niciun material de promovare, nici eu nu o să insist asupra momentelor acțiunii.

Nu o să spun decât că narațiunea are două fire, care converg inevitabile, unul al lui Josh O’Connor, hacker fugar ajuns în posesia unor informații cutremurătoare, altul al lui Emily Blunt, prezentatoare meteo fâșneață și volubilă, care își descoperă abilități empatico-lingvistice nebănuite.

Mai sunt și partenerii lor în ecuație, care ba îi ajută, ba le pun bețe în roate.

Pe urmele lor este o organizație gen Men in Black, dar mult mai incompetenți, condusă de un viforos Colin Firth, iar în ajutor le vine cea condusă de un Colman Domingo care pare tot timpul că știe mai multe decât catadicsește să recunoască, fapt care îl face mai agasant decât omologul zis personaj negativ.

Interpretările sunt onorabile, fără a fi strălucite, excepția notabilă fiind a lui Emily Blunt, care e adorabilă și dedicată și amuzantă pe tot parcursul filmului, inclusiv în momentele care dau rasol.

Și nu sunt rare, căci vârsta nu iartă pe nimeni, inclusiv pe un titan precum Steven Spielberg.

Am simțit nu o dată că acest cineast încă se lasă furat de ideația anilor ’90 sau de naivitatea optzecistă a soluționării unor situații limită.

Iar unele scene de acțiune sunt revizitări fără perdea ale acrobațiilor din Indiana Jones, bunăoară.

Să nu se înțeleagă, totuși, că Disclosure Day este un eșec.

Deși pare că și-ar fi găsit mai bine locul acum un deceniu sau două, are destule secvențe în care se vădește meșteșugul desăvârșit al realizatorului.

Scena interogatoriului la distanța care îi opune pe Colin Firth și Eve Hewson.

Scena invizibilității, ridicolă într-un fel, strălucită într-altul.

Scena mediatică finală, cu acumularea ei globală.

Sper că toți aceia care lucrează de mult timp cu Steven Spielberg au învățat măcar o câtime din arta răpirii spectatorilor din universul cotidian și transportarea lor într-un paralel, unde domnește legea fanteziei.

Dacă da, atunci vom vedea filme chiar și când omul se va aventura printre stele.

Ciocnirea politicoasă a civilizațiilor

By Iulian in Filme 0 Comment

Am avut un prieten care era membru al unei secte evanghelice.

S-a casătorit cu o ortodoxă, al cărei tată a avut ambiția să facă o nuntă mare, stridentă, ca doar i se mărita fata.

Rezultatul a fost că au existat doua săli separate.

Când mă săturam să ascult sârbe și hore, treceam la partea lui de petrecere, căci eram un obișnuit al familiei lui (foarte extinse, de altfel). Acolo, muzică de Bach sau Mozart pe fundal, mâncare vegetariană și spirit pașnic.

Pendularea asta între două lumi diametral opuse a fost o experiență revelatoare pentru mine.

Să luăm partea evanghelică a lumii, cu beneficiile și scăderile ei, și să o contrapunem statului ultra-asistențial și, în lipsă de un cuvânt mai bun, progesist.

Rezultă o ciocnire politicoasă și acută a civilizațiilor, iar faptul că în mijlocul ei s-au aflat niște români a fost un subiect inevitabil pentru Cristian Mungiu, un cineast căruia îi place să zgândere sensibilități, cu aerul senin al celui care nu face decât să constate, nicidecum să judece (ceea ce nu este, evident, întru totul adevărat).

De aici a ieșit Fjord, despre care veți fi citit deja multe până să ajungeți la aceste rânduri.

Unii îl consideră excepțional, alții slăbuț.

Ar fi fost și culmea ca un film bazat pe o polemică să nu stârnească una.

Nu vă plictisesc cu trama narativă, o știți deja, ci sar direct spre evaluarea producției.

În primul rând, are niște interpretări excelente.

Mungiu lucrează cu o distribuție condusă de doi actori deja în vogă, ambii nominalizați la Oscar, și îi supune fără cusur obiectivelor sale.

Împreună, Renate Reinsve și Sebastian Stan acționează potrivit tandemului ”polițistul bun, polițistul rău”, astfel încât dilema morală a peliculei să nu cadă decisiv înspre familia tradițională.

De aici și varietatea net superioară de reacțiilor ei și agresivitatea mocnită pe care o emană el.

Și nu ascund că sunt încântat că noi, românii, începem să îl recuperăm pe Sebastian Stan. Încă vreo două filme de-astea în care vorbește și simțește românește și chiar o să putem spune că e de-al nostru.

Fjord e complex și lent, că doar s-au întâlnit școala nordică și deja vechiul Nou Val Românesc, e meseriaș filmat și editat și propune o încleștare de tribunal comparabilă prin inteligența retoricii cu cea antologică din Anatomie d’une chute.

Se vorbește în engleză, norvegiană și română, iar graiul nostru strămoșesc apare natural și demn, nu ca în Layer Cake de pe vremuri, când l-au pus în gura lui Marcel Iureș pe post de mafiot sârb.

Așa că sunt multe de văzut și apreciat la Fjord, însă mă miră că, dintre lăudători, nimeni n-a remarcat până acum următorul aspect.

Demersul de aici nu e diferit de un altul al lui Cristian Mungiu, Jaful secolului.

Însă, dacă acolo acul blamului oscila mai mult spre caracterul mizerabil în care se zbat unii români și care îi împinge să comită fărădelegi, aici partea societală scandinavă iese mai rău.

Bineînțeles, nu sunt ocolite practicile absurde ale sectanților, dar pălesc față de ipocrizia politicoasă și dictatura de catifea a autorităților norvegiene.

Ajută aici și impecabila alegere a actrițelor Lisa Loven Kongsli și Ellen Dorrit Petersen (asistentele de la Protecția Copilului), care sunt antipatice prin simplele lor prezențe scenice.

Bun, acum să ne uităm la un detaliu organizatoric, mai precis faptul că Fjord este o coproducție prin care Mungiu și ai lui au primit sprijin de la entități din Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda și Franța.

Corectați-mă, dacă greșesc, dar acestea sunt exact țările acelea din care vin ideile ultraprogresiste care ies șifonate în acest film.

Practic, Mungiu, prin inteligența, abilitatea și prestigiul lui, le-a convins pe toate să îi dea bani și ajutor, ca să le arate ce nașpa sunt, deși se pretind state ale bunăstării.

Poate că înșiși cetățenii lor nu mai suportă excesul de limbajul de lemn și de abuzuri întreprinse cu zâmbetul pe buze.

Dar chiar și așa, să vină un român să le arunce toate astea în față?

Să mă iertați, dar asta e o realizare diplomatică mai mare ca a lui Nicolae Titulescu, singurul ales doi ani la rând la conducerea Ligii Națiunilor.

Însă nu e neapărat o surpriză.

Se discuta mult în puhoiul de lume care a ieșit de la Fjord, iar părerea preponderentă a fost cel mai bine explicată de un tip cu tatuaje pe toate părțile:

Frate, acolo erau două secte, aia e!

Românii cu capul pe umeri, câți or fi, sunt ca Alesul din Star Wars, aduc echilibru în Forță.

Sunt mândru de asta.

Și mândru cred că o să fiu și la anul, când Fjord are șanse să apară la Oscaruri.

Mizez cel mai mult pe scenariul lui Cristian Mungiu și pe categoria film internațional, traseu parcurs și de alte pelicule câștigătoare la Cannes. Iar dacă membrii Academiei nu resping beștelirea asta a corectitudinii politice care le atât de dragă, sunt în cărți pentru nominalizări și cei din distribuție.

Dar, și dacă nu mi s-o împlini pronosticul, tot drag îmi e că noi, românii, am ajuns să dăm dovezi la lume că-n aste creiere mai curge un sânge de Socrate.

Pledoarie în 35 de puncte pentru Hudson Hawk

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum 35 de ani apărea Hudson Hawk, avându-l în rol principal pe un Bruce Willis în maximă formă.

Și a eșuat lamentabil.

La un sfert de secol distanță ne putem uita cu mai multă detașare la acest film, ne putem bucura de ridicolul lui asumat, iar eu, unul, n-am avut nicio problemă în a găsi cel puțin 35 de motive pentru care merită redescoperit.

1. Atitudinea țanțosă și mersul lui Bruce Willis.

2. Ochelarii și pălăriuța lui Bruce Willis.

3. Faptul că își cronometrează fiece acțiune banditească pe baza lungimii unor melodii (am îmvățat eu însumi să fac asta, cronometrarea, nu banditismul, să nu fie discuții).

4. Prietenia lui cu jovialul Danny Aiello.

5. Andie McDowell, excelent aleasă ca sfioasă care se dovedește a nu fi chiar așa.

6. Roma Eternă în orice scenă.

7. Richard E. Grant drept un miliardar sociopat, psihopat și narcisist (era 1991, dar îi recunoaștem profilul și în 2026).

8. Consoarta lui, Sandra Bernhard, care e urâtă într-un mod frumos (e un paradox).

9. Câinele ei lățoș și agresiv în anumite situații (câteva personaje află asta pe propria piele, nu spun de unde).

12. Majordomul cuțitar al celor doi.

11. Sediul corporației lor e în elegantul Palazzo della Civilta Italiana, poate cel mai calitate edificiu rămas de la Mussollini.

12. Faptul că la un moment a existat ideea unui singur personaj negativ, jucat de, țineți-vă bine, Audrey Hepburn (Vacanță la Roma, cineva?).

13. Jonglarea cu diverse proiecte izvorâte din mintea genială a lui Leonardo da Vinci (văzând filmul în cinema ca puștan, aflam pentru prima dată că autorul Mona Lisei a venit și cu ideea unui elicopter).

14. James Coburn de la CIA și rânjetul lui larg, de om charismatic căruia nu e bine să îi întorci spatele.

15. Nostalgia pe care o emană când rememorează vremurile bune din timpul Războiului Rece.

16. Numele lui e Kaplan, ca și al personajului-cheie din North by Northwest al lui Hitchcock.

16. Echipa lui de agenți/infractori poartă nume de batoane de ciocolată: Snickers, Kit Kat, Almond Joy, Butterfinger.

18. Visul alchimiștilor, la care tânjesc mulți megalomani ca ăia din film, pun pariu.

19. Spectaculosul furt al Codexului.

20. Lansatorul ăla de rachete, voiam și eu după filmul văzut în cinema.

21. Impozanta fortăreața San Leo de lângă Rimini, unde au loc pățaniile de final (acolo a murit Contele Cagliostro, un escroc pe măsura celor din Hudson Hawk).

22. Mașinăria lui Leonardo da Vinci, asamblată.

23. Personajele Igg și Ook.

24. Bruce Willis venind într-una cu idei pentru scenariu.

25. Vocea narativă a lui William Conrad.

26. Andi MacDowell făcând pe delfinul.

27. Abilitățile kungfuistice ale lui James Coburn.

28. Manevra lui Bruce Willis la ele.

29. Delicioasa lipsă de logică a filmului ca întreg.

30. Vaticanul are un Serviciu Secret? Cine ar fi crezut?

31. Air bags? Can you believe it?

32. Cântecul Hudson Hawk al compozitorului Robert Kraft, de la care a pornit tot filmul.

33. Injecțiile alea pe care le primesc Andie MacDowell și Bruce Willis și efectul lor afrodisiac chinuit.

34. Ar fi trebuit să fie niște scene și pe la Kremlin, dar era bugetul praf deja.

35. Bruce Willis își bea într-un final cappuccinoul.

Un vajnic înaintaș

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe 17 iulie are loc evenimentul cinematografic al anului 2026, adică lansarea filmului The Odyssey a lui Sir Christopher Nolan.

Deja controversele despre unele decizii artistice ale sale curg gârlă, dar eu, unul, nu o să plec urechea la ele și o să mă las doar furat de fiorul așteptării.

Ca să îl fac suportabil, m-am gândit să revizitez o ecranizare remarcabilă a aceleiași povești – Ulisse din 1954.

Titlul este original, iar dacă vi se pare un pic diferit de ortografia numeului personajului în engleză, este pentru că vorbim de o producție în principal italiană, realizată de compania De Ponti – Laurentis, dar care a avut drept capete de afiș două nume mari hollywoodiene.

Originea italiană se reflectă și de unele alegeri lingvistice ale numelor, precum Ulise în loc de odiseu sau Neptun în loc de Jupiter, deși Atena și Zeus rămân denumiți elen.

Primul lucru pe care îl observi la pelicula regizată de Mario Camerini este atenția pentru detalii, în ceea ce privește vestimentațiile și chiar coafurile.

Evident, e o doză mare de creativitate implicată aici, dar recunoști în film fără dubiu acele veșminte și tonsuri și bărbi de pe cele mai importante surse vizuale de care dispunem pe acest subiect – vasele antice grecești.

Un exemplu discret, dar elocvent: când Nausicaa se pregătește de nuntă, are un costum leit cu al zeităților feminine descoperite pe insula Creta, incluzînd aici și boneta.

Fiind vorba de o epopee întreagă, menită a fi povestită în sub două ore, unele secvențe din Ulisse sunt accelerate, iar altele omise cu totul.

Rezultatul păstrează însă linia narativă binecunoscută și oferă câteva secvențe memorabile:

Alaiul Nausicăi, care îl găsește pe Ulise pe plaja din Corcyra.

Pankrationul de acolo în care Ulise își vădește bărbăția.

Scena când sirenele îi ademenesc pe marinarii lui Ulise, cu acesta din urmă legat de catarg.

Inevitabila confruntare cu Polifem, deși lipsește cel mai deștept element al ei.

Răfuiala cu pețitorii, în care nu se face rabat de la brutalitatea din text.

În rolul principal, Kirk Douglas aduce deja legendara-i vitalitate și virilitate, prefațându-și astfel mai celebra partitură din Spartacus.

Anthony Quinn e ademenitor și amenințător, așa cum știa să fie, drept Antinou, cel mai afurisit pețitor (sunt curios cum o să abordeze Robert Pattinson figura acestuia în versiunea lui Nolan).

Poate cea mai interesantă interpretare este a Silvaniei Mangano, care le joacă atât pe Penelopa, cât și pe Circe.

În prima ipostază, trebuie să fie cât mai demnă și îi iese.

În a doua, cât mai ademenitoare și îi iese.

Actrița italiană a trăit întotdeauna în umbra mai sexoaselor (și, probabil, mai talentatelor) Sophia Loren sau Claudia Cardinale, însă avea o expresivitate reținută care merită redescoperită.

Așa cum merită acest film în întregul lui, căci a ținut în viață una dintre poveștile nemuritoare ale omenirii.

Piesele e baza

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu e o întâmplare că Anonymous are o expozițiune declamată de Derek Jacobi.

Distinsul actor englez este unul dintre cei mai importanți exponenți ai teoriei oxfordiene, conform căreia William Shakespeare n-ar fi fost autorul piesele care îi sunt atribuite, paternitatea lor aparținându-i de fapt lui Edward de Vere, conte de Oxford.

Convingerea sa este împărtășită de confrați precum Mark Rylance (care are și câteva apariții în filmul de față) sau Jeremy Irons, la ea au aderat de-a lungul timpului nume grele precum Sigmund Freud, Antonin Scalia, membru al Curții Supreme a Statelor Unite sau Roger Penrose, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică.

Și, bineînțeles, Roland Emmerich și Jack Orloff, regizorul, respectivul scenaristul acestei pelicule.

De aceea se simte că Anonymous e realizat cu dedicare și, de ce să n-o recunoaștem, cu inspirație în direcția pe care și-a propus-o.

Totul pornește de la raționamentul că Shakespeare, care nu era foarte de neam și nici nu avea prea multă cultură, implicit, care s-a ocupat de-a lungul vieții cu treburi foarte mercantile, nu ar fi fost capabil să scornească acele metafore inubliabile și acele personaje din înalta nobilime care populează piesele binecunoscute.

Nu mi-am propus să le desființez teoria, dar pare că uită deliberat cât de reușite sunt figurile shakespeariene din josul societății și cât de bine radiografiază autorul, care o fi el, apucăturile deloc lirice ale acelor ipochimene.

Cu simțul logic suspendat, dar nu dezactivat, așa cum se cuvine la orice film, Anonymous poate fi savurat pentru impecabila atmosferă de intrigi și comploturi care a caracterizat sfârșitul domniei Elisabetei I.

Foarte deștepte sunt acele cusături care leagă evenimente și personalități politice ale vremii de personaje fictive, precum William Cecil ca sursă de inspirație pentru Polonius fiul său Robert Cecil ca model pentru Richard al III-lea.

Costumele sunt fastuoase, decorurile asijderea, iar Emmerich își temperează pornirile pe care i le știm din producții-dezastru precum Independence Day sau Godzilla și lasă tensiunea și dezvăluirile să se acumuleze la un ritm adecvat unei opere dramaturgice.

Îl ajută cohorta de interpretări de la reușite în sus, aplauze speciale cuvenindu-se lui David Thewlis (William Cecil), Edward Hogg (Robert Cecil) și lui Shakespeare însuși, față de care părtinirea e dusă la extrem, devenind un oportunist ordinar și un agramat, ambele excelent transpuse actoricesc de Rafe Spall.

Rhys Ifans, pe care n-ai cum, pur și simplu n-ai cum să nu ți-l aduci aminte din Notting Hill, reușește aici să adopte aerul distins și melancolic, aproape hamletian, al celui născut într-o lume în care nu s-a simțit confortabil,a unei victime a uneltirilor de tot felul, din calea cărora s-a refugiat în scris.

E seducător profilul ăsta, îl avem și noi pe Eminescu pe care îl idealizăm nepermis de mult ca om.

Deasupra întregii distribuții tronează prezența augustă a Vanessei Redgrave drept Elisabeta I, iar o ironie plăcută a soartei cinematografice ne aduce aminte că odinioară a întruchipat-o memorabil pe rivala reginei, în Mary, Queen of the Scots.

Deși vine din partea opusă, Anonymous servește sub același stindard precum Shakespeare in Love sau Hamnet.

Ne aduce aminte că ne pasă prea puțin cine a scris vorbele prin care Romeo o iubește pe Julieta, prin care Julius Caesar deturnează furia romanilor sau prin care Iago îl instigă pe Othello la rele.

Așa cum nici ne pasă că nu o fi scris același Homer atât Iliada, cât și Odiseea.

Le citim, le prețuim și așteptăm ecranizari reușite.

Hai, Christopher Nolan, să vedem ce-ai făcut!