Anima Mundi românești

Aș putea foarte ușor să mă dedau la un panegiric al filmului România sălbatică.

Însă consider că aceste meleaguri minunate au nevoie să fie populate și cu un pic de onestitate, așa că voi menționa că documentarul realizat cu multă dragoste de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache nu este chiar pionierul producțiilor de gen.

În 2018 apărea România neîmblânzită, o creație înrudită, un pic mai convențională în abordare și mai profesoral în scenariu, înnobilată de vocea inconfundabilă a maestrului Victor Rebengiuc.

Încă de la primele cadre, e limpede că realizatorii României sălbatice și-au propus să meargă mai departe și mai sus, către piscurile artei.

Și le-a ieșit, în principal în prima parte a filmului, când episoade narative precum triunghiul amoros al prigoriilor sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât etalonul din domeniu, adică acelea povestite de Sir David Attenborough.

Ajută și finețea cu care Adrian Titieni își modulează vocea pentru a conferi interacțiunilor necuvântătoarelor o notă de ironie sau duioșie sau dramatism, după caz.

În a doua jumătate, deși imaginile rămân la fel de spectaculoase, documentarul alunecă ușurel pe grohotișul atitudinii didactice, neîndoios utile, dar care nu mai suscită același angajament emoțional.

Impresionează oricând faptul că realizatorii au surprins rarități naturale aproape neverosimile, precum o familie de râși, animale discrete, despre care știam chiar că sunt dispărute din fauna României.

La final, însă, România sălbatică redevine acel manifest al frumosului și acel îndemn la comuniune cu ființele din jur care își propusese să fie.

Privind aceste minunate viețuitoare în ochi, mi-am adus aminte de Anima Mundi, poemul vizual al lui Godfrey Reggio, însoțit de muzica lui Phillip Glass.

România sălbatică e parte din sufletul lumii.

Iar dacă ne pierdem sufletul, ce ne mai rămâne?

Nu ne avem decât unii pe alții

Au trecut deja douăzeci de ani.

Însă și-acum mi-aduc aminte cum am pornit televizorul cu un gest plictisit, iar imaginea care a apărut era a unuia dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center fumegând. Am rămas țintuit și nici nu mi-a mai trecut prin minte să fac câțiva pași spre canapea. M-am așezat pe măsuța din sufragerie și am fost martorul mut de uimire și de groază al momentului când silueta unui avion a apărut ca o stihie a morții și a lovit cea de-a doua clădire.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt un eveniment care a zguduit lumea, iar reverberații sale se mai simt și azi.

Însă, această poveste oribilă conține și un episod în care se întrezărește un firicel de lumină.

Dintre cele patru avioane deturnate, United 93 a fost singurul care nu și-a atins ținta (în cazul acesta – Casa Albă), pentru că pasagerii s-au mobilizat și, cu energia disperării, au încercat să îi imobilizeze pe teroriști și să le smulgă controlul asupra aparatului de zbor.

Nu au reușit întru totul, iar avionul s-a prăbușit în Pennsylvania.

Cum s-au petrecut lucrurile cu exactitate la bordul aeronavei nu vom ști niciodată cu exactitate.

Dar nu cred că a fost departe de modul cum Paul Greengrass reconstituie tragedia în United 93.

Filmul te ia de gât rapid, îți accelerează pulsul de la primele cadre, când operatorii din turnurile de control încep să bage de seamă că anumite avioane s-au abătut de la ruta stabilită și nici nu mai răspunde la apeluri.

Agitație care ia amploare este punctată de normalitatea aparentă a zborului United 93, iar rezultatul este o tensiune insuportabilă.

Erau momente când îmi spuneam ”Hai să acționeze odată criminalii ăia, că nu mai pot!”.

Însă, abia când lucrurile se precipită și violența erupe în cadrul avionului, am simțit adevăratul calvar.

De regulă, îmi displace profund tehnica cinematografică a utilizării camerelor de filmare ținute în mână, dar aici mă înclin în fața inspirației regizorului și a modului cum apropierea de actori și de cadre te fac părtaș neputincios la tot ce fac și simt oamenii aceia de pe ecran.

Ajută și montajul excepțional de alert și de bine strunit de echipa formată din Clare Douglas, Richard Pearson și Christopher Rouse, care demonstrează că mintea noastră este un biet lut, care se modelează în funcție de stimulii care apasă asupră-i, dar și de ordinea în care aceștia îl asaltează.

Repet, nu vom ști niciodată cum au găsit pasagerii zborului United 93 energia și curajul să lupte împotriva cumplitei sorți care le era rezervată.

Ce știu, totuși, este că acele minute finale în care, în cele mai vitrege condiții cu putință, oameni care nu se cunoșteau încearcă să se coordoneze, să gândească, să își împartă sarcini, să insufle hotărâre celor speriați m-au pus în situația aproape neverosimilă a unei stări vecine cu beatitudinea.

Acesta să fie catharsisul despre care vorbeau anticii?

Azi, 11 septembrie, vă îndemn să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au pierdut viața în acele zile și să recităm în gând versurile lui Dylan Thomas:

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

7 pentru 007

În timp ce scriam mai deunăzi despre un film James Bond mai vechi, în așteptarea celui nou, mi-am adus aminte că, în acest univers imaginar, melodia asociată fiecărei pelicule nu este un simplu vehicul de marketing, ci un eveniment artistic în sine.

Așa am explorat toate aceste cântece, iar mai jos aveți, în ordine crescătoare a plăcerii, pe cele mai interesante șapte.

Diamonds Are Forever – nu se cădea să nu apară în acest top și distinsa Shirley Bassey, singura artistă căreia i-a fost solicitat să interpreteze mai mult de o melodie Bond. De fapt, a realizat chiar trei, iar aceasta mi se pare cea mai reușită (deși Goldfinger este îndeobște mai apreciată), prin faptul că nu apasă pe calitățile-i vocale și pentru sarcasmul versurilor. Domnilor, avem rivali serioși în aceste forme de carbon cristalizat.

A View to a Kill – o melodie tipică pentru cei de la Duran Duran, cu vocea aceea aparte, ușor țipătoare a solistului și cu o abordare care o rupe cu aerul feminin de jelanie după iubitul cam hoinar, predominant în erele Sean Connery și Roger Moore.

Another Way to Die – nu știu de ce cântecul ăsta n-a prins mai mult, trebuie să-i fi dăunat asocierea cu de departe cel mai slab film din era Daniel Craig – Quantum of Solace. Aerul întunecat al ecranizărilor care îl au în centru pe britanicul cel blond e excelent reflectat în sunetele sacadate de aici, iar duetul dintre Alicia Keys și Jack White funcționează de minune. De remarcat că predecesorul din punct de vedere al producției cinematografice, Casino Royale, are o melodie atât de fadă, încât pun pariu că nici nu vă aduceți aminte cine o interpretează. Da, da, cu Google am aflat și eu.

Thunderball – nu foarte desosebită de alte melodii ale lui Tom Jones, dar vocea acestuia este titanică, nici nu mă mai obosesc să ascult versurile, ci doar îl las să mă copleșească auditiv.

You Only Live Twice – dincolo de frumusețea diafană a melodiei, cu versurile lirice peste media Bond și vocea mângâietoare a lui Nancy Sinatra, povestea realizării ei pare a răzbate de dincolo de sunete și cuvinte. După ce ilustrul ei tată a declinat oferta de a-și împrumuta glasul genericului acestei pelicule și a recomandat-o pe propria fiică, aceasta a simțit o presiune atât de mare, încât i-a întrebat pe producători dacă nu cumva o vor totuși pe experimentata Shirley Bassey, iar la înregistrări n-a putut lucra decât bucățele de cântec, pe care editorii le-au însăilat cu mult meșteșug, rezultatul fiind o mică bijuterie muzicală.

Writing’s on the Wall – știu că pentru unii va fi o blasfemie, dar n-o s-o găsiți pe Adele în cadrul acestui top. Din punctul meu de vedere, Sam Smith a atins zenitul ca interpret Bond al erei Daniel Craig. Modulațiile vocii sale nu pot trece neobservate, dar luați aminte și la versuri. Ce departe suntem de stupizeniile semi-pornografice din A Man with the Golden Gun a lui Lulu!

Golden Eye/ The World Is Not Enough – o să spuneți că trișez, dar cu mâna pe inimă vă declar că, încă din adolescență, vârsta-mi de mult trecută când au apărut aceste două melodii, nu m-am putut hotărât care îmi place mai mult, așa că le acord titlul ex aequo. Ambele reușesc performanța de a potrivi impecabil linia instrumentală cu personalitatea muzicală a interpretei. Golden Eye este explozivă, precum Tina Turner, iar The World Is Not Enough este neliniștitoare precum mai tot ce a scos Garbage cu Shirley Manson. Două capodopere care merită descoperite și redescoperite de fiecare generație.

Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig.

Oare cine va fi următorul 007?

Cel mai bătrân Bond. James Bond

În curând, asta dacă nu cumva deja clasicul villain Covid-19 își vâră iar spike-urile, se va lansa un nou film James Bond, cu un Daniel Craig deja bătrân pentru rol.

Nu o spun eu, ci însuși actorul, care mărturisea acum ceva timp că îi e din ce în ce mai greu să se antreneze și să fie la nivelul fizic cerut de cerințele unor ecranizări tot mai intense.

Chestiunea nu e nouă, ba chiar, întorcându-ne în timp, putem vedea aceeași criză existențial-cronologică a unui interpret al lui 007 în A View to a Kill din 1985.

La acel moment, agentul britanic era întruchipat (aici a șaptea oară!) de un Roger Moore la 57 de ani și fără prea mult chef.

Șarmul în a spune replici spirituale e încă acolo, dar, cu toate operațiile estetice premergătoare filmările, vârsta se vede, iar faptul că a fost dublat de cascadori la chiar și cea mai mică formă de acțiune fizică iese și mai pregnant în evidență, paradoxal, și pentru că pelicula beneficiază de niște secvențe antologice în această privință.

Schiuri au mai tot fost prin universul James Bond, însă scena de aici rămâne remarcabilă, cursa prin înaltul Turnului Eiffel e incitantă, bucată care se petrece la Chantilly e încântătoare, iar înfruntarea decisivă de pe Golden Gate încă îți mai provoacă un vag vertij.

Plăcerea și adrenalina generate astfel sunt subminate de fiecare data când prim-planul se întoarce la Moore și la figura-i obosită și blazată.

La judecata aspră la care posteritatea a supus filmul regizat de John Glen contribuie violența excesivă și mult prea apăsat redată (chiar și pentru standardele generoase ale lumii lui James Bond), precum și ridicolul multor personaje, iar aici nu sfiesc să îi includ pe răul principal Zorin (Christopher Walken blond și psihotic așa cum îl știm de-o viață), pe amazoana de abanos Grace Jones și pe toate celelalte dame care intră în sfera de seducție a agentului.

Un pic de mântuire vine de la aspecte ale scenariului care par surprinzător de actuale: criza microchipurilor (apare și reapare la știri de o bucată de timp), un program de recunoaștere facială (care la vremea respectivă era pură ficțiune, iar acum e subiect de controversă) sau exploatările miniere care pot conduce la catastrofe ecologice.

Cu toate beteșugurile lui, A View to a Kill este parte a unei istorii a imaginarului care ne însoțește de ceva timp și care nu ne va părăsi, pentru că lumea are nevoie de Feți-Frumoși care înving zmei și salvează Cosânzene.

Iar James Bond e eligibil pentru ipostaza asta.

Agonie și extaz

Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.

Being Private Ryan

Ce filme remarcabile despre Debarcarea din Normandia vă vin în minte pe loc?

Saving Private Ryan, desigur.

The Longest Day, bineînțeles.

Acest tandem merită, însă, întregit cu o producție britanică din 1975, mai puțin cunoscută, dar care, deși are aceeași destinație – plajele fatidice, unde mulți au murit pentru ca alții să fie liberi – o apucă pe o cu totul altă cărare.

Acest film se intitulează Overlord (numele operațiunii care a dus la D-Day) și se concentrează pe antrenamentul și, mai ales, pe trăirile unui recrut englez, cu puțin timp înainte de invazia coastei franceze.

Protagonistul (Brian Stirner) nu este doar britanic sadea, adică placid și cu un umor sec implacabil, dar este sfios, fatalist și filtrează toate etapele pregătirii cu un aer de premoniție funestă.

Aici intervine caracterul aparte al acestei pelicule. Regizorul Stuart Cooper a optat pentru o imagine alb-negru, pentru a integra cât mai lin secvențele onirice, dintre care multe sunt reale, surprinse atât de tabăra Aliaților, cât și a nemților, în perioada premergătoare și la scurt timp după deschiderea frontului normand.

Deoarece multe dintre acestea sunt binecunoscute, teama lăuntrică pe care o încearcă tânărul soldat devine elocventă și chiar transmisibilă privitorilor din toate timpurile.

Overlord nu se poate măsura cu Saving Private Ryan sau The Longest Day ca amploare sau calitate a realizării. Se văd mijloacele limitate de care au dispus realizatorii, cu tot sprijinul oferit de The Imperial War Museum.

Însă este indispensabil panoramei cinematografice a Debarcării din Normandia și chiar panopliei filmelor de gen, în general.

În război sunt implicați oameni, care nu sunt roboți, ci ființe din carne și oase, cu frici, dorințe și nedumeriri.

Nu e un joc pe calculator.

Posibilitatea unei insule

Mont Saint-Michel, cu localizarea sa aproape neverosimilă, arhitectura deopotrivă de zveltă și masivă și pitorescul neștirbit de mulțimile de vizitatori, este un accident miraculos al istoriei.

Mindwalk, cu discuțiile sale elevate, lipsa sa de acțiune și fluiditatea mizanscenei, este la rându-i un accident miraculos al cinematografiei.

Legătura dintre cele două este organică, deoarece filmul lui Bernt Amadeus Capra se desfășoară în împrejurimile insulei și pe străduțele înguste ale așezării medievale pe care o adăpostește, iar cadrul acesta servește, ba nu, chiar ține în viață o creație care, oriunde altundeva, ar fi părut derizorie sau inutilă.

Un politician (Sam Waterston), un poet (John Heard) și o fiziciană (Liv Ullmann) dialoghează peripatetic despre ecologie, poezie, aspectele cuantice ale existenței și alte subiecte inaccesibile în general celor care n-au băut suficient.

Nivelul intelectual al discuțiilor este ridicat, dar caracterul lor socratic și calitatea interpretativă le feresc de pedanterie, iar conținutul ideilor și al controverselor, deși enunțate în 1990, sunt surprinzător de actuale.

Remarcabil este că personajele din Mindwalk nu sunt simple difuzoare de elucubrații, ci personalități pe care le distingi, cu angoase pe care le simți și care, la finalul acestui simpozion lipsit de elementul bahic, pleacă de pe Mont Saint-Michel cu un strop de pace în suflet.

Iar filmul nu le este benefic doar lor, ci și privitorului.

Fie îți scapără neuronii de nu te vezi, fie adormi dus.

Oricum ar fi, e bine pentru creier.

Doar Mont Saint-Michel rămâne neabătut și neschimbat, ca o oază de serenitate și beatitudine, pe care eu însumi le-am simțit și am încercat să le surprind în imaginile de mai jos.

În așteptarea unui Dune, hai să vorbim despre celălalt

Știindu-mă pasionat de cărți și de filme și cunoscând că evenimentul cinematografic al anului va fi lansarea noii ecranizări a romanului emblematic Dune, prietenii de la librăria online Libris mi l-au trimis pe neașteptate, fapt pentru care le sunt multiplu recunoscător.

În primul rând, pentru că a primi o carte este un deliciu căruia nu îi rezist.

Apoi, a zgândărit în cel mai plăcut mod așteptarea până în octombrie, când producția regizată de Denis Villeneuve ni se va dezvălui pe marele ecran.

Însă, cu ocazia acestui cadou minunat, mi-am adus aminte că mai există o transpunere filmică a universului planetei Arrakis, aceea mult hulită a lui David Lynch.

Și pe nedrept, aș zice, pentru că, deși pare pe undeva a comprima și demitiza universul imaginat de Herbert, multe dintre percepțiile încetățenite despre cum ar trebui să arate personajele și tehnologia și ecologia acestuia de aici vin.

Și uite-așa s-a născut ideea unei provocări pe care v-o adresez.

Găsiți, vă rog, un motiv mai bun decât cel de jos în favoarea ideii că Dune al lui David Lynch merită reabilitat.

Greu, nu-i așa?

Această cerere de oferte argumentative va avea loc pe Facebook, iar comentariile voastre la postarea mea de acolo vor fi considerate intrările în concursul pentru a câștiga exact cartea Dune a lui Frank Herbert, pe care mi-au pus-o la dispoziție cu atâta mărinimie cei de la librăria online Libris.

Comentariul care va aduna cele mai multe like-uri până pe data de vineri, 13 august, ora 18:00, îi va aduce autorului ei Spice pentru minte, adică un roman SF de legendă.

Declar deschis sezonul Oscarurilor din 2022!

Nu e prima dată când fac afirmații hazardate precum cea din titlu, însă ca și cu alte prilejuri, mă folosesc aici de o combinație de cercetare preliminară și fler cinefil.

La care adaug dorința de a vedea răsplătită plăcerea pe care mi-a oferit-o un film.

Luată de departe, povestea din The Mitchells vs the Machines pare ruptă din universul Pixar: o familie tradițională, atât prin structură (mama, tata, fiica, fiul), cât și prin disfuncționalitățile personale și interpersonale, devine unica speranța a omenirii în fața unui asalt al roboților și inteligenței artificiale.

Însă echipa creativă care ne-a îmbogățit viața și cu mirobolantul Spiderman Into the Spider-Verse plusează un pic față de rivalii ultrapremiați într-ale animațiilor, iar rezultatul este mai ireverențios, mai năstrușnic și mai agitat în cel mai bun sens al cuvântului decât media filmelor de gen din ultima perioadă.

E drept, soluționarea situațiilor limită uzează fără rușine de deus ex machina și reconcilierile psihologice întrunesc cu sfințenie canoanele pe care Hollywood-ul le ține în viață de aproape un secol (da, da, cinematografia devine deja o artă venerabilă), însă, când vine vorba de relația umanului cu tehnologia, The Mitchells vs the Machines e proaspăt, e actual, e savuros și e inteligent.

Iar corectitudinea politică este ținută la niveluri suportabile, ba chiar luată în răspăr pe ici, pe colo, astfel că morala filmului nu îți strepezește dinții, ci întreține scânteia vitală a speranței și poftei de viață, așa cum anticii păstrau focul Vestei aprins în fiecare cămin.

Interpretările vocale sunt a-ntâia, realizarea tehnică ireproșabilă, coloana sonoară bunicică (pare a împrumuta un pic de la premiata din Soul).

Dar toate rămân pe planul doi de fiecare dată când apare câinele Monchi.

Iar asta se întâmplă suficient de des, încât să râzi incontrolabil de un număr superb de mare de ori.

Dacă la anul The Mitchells vs the Machines nu e printre nominalizații la Oscar pentru cel mai bun film de animație, cineva a greșit.

Și nu o să fiu eu.

Ci The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences.

Să purcedem așadar cu pași de Pug către sezonul Oscarurilor din 2022!

O nazistă ne-a făcut bine

Aceste Jocuri Olimpice de la Tokyo din 2021 sunt aparte, fără doar și poate.

Așa că se cuvine a fi marcate cu rememorarea unei alte ediții, care a prilejuit o realizare cinematografică pe care nu o putem ocoli, indiferent cât de neplăcute ne-ar fi anumite aspecte ale ei.

În 1936 a avut loc la Berlin o ediție a Jocurilor Olimpice pe care Hitler le voia o supremă și peremptorie dovadă a puterii sale și a supremației ariene.

I-a revenit aceleiași Leni Riefenstahl (autoarea monumentalului Triumph des Willens) sarcina să redea probele sportive și performanțele germanilor cu precădere într-un mod cât mai laudativ, iar această mare cineastă, căci nu-i putem spune altfel, ne-a oferit un spectacol care impresionează și astăzi.

Documentarul pe care l-a realizat beneficiind de același colosal sprijin logistic este împărțit în două – Olympia: Fest der Völker (Festivalul Națiunilor) și Olympia: Fest der Schönheit (Festivalul frumuseții).

Prima parte abordează manifestările sportive de ansamblu și, pe lângă o mare valoare documentară (compari probele și performanțele de ieri și de azi), prilejuiește delicioasa experiență de a vedea cum atleți americani de culoare, în frunte cu figura luminoasă a lui Jesse Owens, iau medalii de aur chiar sub privirea înciudată a lui Hitler.

Cea de-a doua parte privește disciplinele sportive mai îndeaproape, iar dacă unele sunt înfățișate convențional, deși cu acea vivacitate pe care acum o considerăm din oficiu la transmisiunile televizate contemporane, altele, precum scrima sau săriturile în apă beneficiază de o tehnică de filmare care le ridică până pe culmi de poezie a mișcării și ode închinate esteticii corpului uman.

Cu toate că a fost o nazistă înfocată, Leni Riefenstahl ne-a făcut mult bine.

Ne-a arătat ce este un kalokagathon.

Ne-a demonstrat că integritatea de cineast este atât de puternică, încât rezultatele nefavorabile regimului pe care îl slujea n-au fost cenzurate.

Mai presus de toate, ne-a pus în fața efortului de disocia arta de ideologie.

Iar ăsta e un sport pe care merită să îl practicăm cu toții.