În viața lui de cineast, Blake Edwards a făcut de toate.
Și filme strălucite, și fiascouri.
Și săli pline (și conturi pline), și dezastre financiare.
Și, deoarece a crescut practic la Hollywood, a văzut toate acestea și la ceilalți, așa că tot ce înfățișează în S.O.B., oricât de umflat și caricatural, rămâne, probabil, inspirat de realitate.
Un regizor, altminteri de succes, dă rasol rău de tot cu un film și intră într-un fel stare catatonică și cu tendințe sucidale.
Nu-l salvează decât ideea de a transforma zaharisitul musical eșuat într-un film erotic.
Dar aceasta nu este decât firava linie unificatoare a peliculei, căci regizorul-scenarist nu scapă nicio ocazie să o ia pe căi narative lăturalnice.
Rezultatul este inegal, fără doar și poate, și nu e atât de amuzant ca întreg, dar provoacă hohote de râs ocazionale și surâsuri frecvente, smulse de replici ca la Mel Brooks (dar mai acide) și de interpretări reușite ale unui distribuții remarcabil de ilustre.
Julie Andrews n-are mare lucru de făcut la început, decât să fie aceea pe care o știm, adică să fie adorabilă și să cânte, pentru ca spre final să se dezbrace de orice dulcegărie (LA PROPRIU!).
Contemporanii vor fi fost poate sfâșiați între oripilare și uimire, dar actrița pare a se fi distrat de minune distrugându-și propriul monument.
Care e la fel de solid, stați fără grijă.
Ba chiar poate ieși mai pitoresc ca oricând.
Pe lângă ea, regăsim o cohortă de figuri binecunoscute, care în vremea respectivă erau la apogeul popularității actoricești, precum Robert Vaughn, Robert Loggia, Robert Preston, Loretta Switt (Major Hot Lips Houlihan din M.A.S.H.) sau Larry Hagman (unicul și irepetabilul J.R.), dar și câțiva veterani de marcă, precum William Holden (preferatul meu din tot filmul) sau Shelley Winters (drept o impresară alunecoasă rău).
Fidel crezului său, Blake Edwards îmbină comicul de limbaj cu cel de situație, dar și cu gaguri fizice, iar cele două secvențe contrapunctice de musical sunt atât de meșteșugit construite, încât redau inegalabila capacitate a Hollywoodului a fabrica orice îi trece prin minte.
Și da, Fabrica de Vise este o cloacă împuțită în sine.
Teambuilding a fost un film care a reușit performanța deloc facilă de a îmbină satira socială de efect cu umorul grosier.
De-aia a prins la pături diverse ale populației.
O continuare era inevitabilă și s-a produs mai deunăzi prin Teambuilding 2.
Așa cum era de așteptat, pelicula regizată de Letiția Roșculeț e atinsă de toate tarele unei continuări ale unei formule de succes.
Reia aceeași structură narativă, care nu mai e de impact, pentru că nu mai e nouă.
Reia diatriba împotriva dezumanizării din corporații, pe care aș fi numit-o răsuflată, dacă n-aș fi avut o discuție cu o prietenă exact înainte de a scrie aceste rânduri, în care mi s-au relatat aievea toate cele luate în răspăr în film, inclusiv AI de PLM (mai ales asta!).
Reia mecanismul miștourilor la adresa tipologiilor, iar aici punctează cel mai bine.
Deși nu mai suscită nici același amuzament și nici nu mai ține interesul atât de viu, Teambuilding 2 m-a făcut să râd destul de mult să se califice drept o comedie reușită, iar la asta cred că au contribuit două aspecte anume.
În primul rând, protagoniștii Cosmin ”Micutzu” Nedelcu și Matei ”BRomania” Dima nu mai absord așa mult calitatea de protagoniști.
Fie scenariștii n-au mai găsit ce să le dea de făcut, fie au înțeles benefic exact democratizarea și corectitudinea politică ironizate, încât le-au dat spațiu și momente de efect altor personaje deja binecunoscute sau altora noi simpatice.
Dintre cele noi, hazos rămâne Vlad Ianuș, iar dintre cei noi se remarcă un fel de personaj negativ, efebul cu flanelat negru de Steve Jobs (n-am reușit să-i găsesc numele, poate mă ajutați voi).
Arhetipurile sunt aduse la zi.
Ardealul depășește sfera Clujului, ajungând până hăt la sătmăreni și la dicția lor incomprehensibilă (depun mărturie în privința asta).
Gen Z-ii intră și ei în vizor și fără menajamente, iar pentru asta Teambuilding 2 merită lăudat pentru integritate.
Nu doar boșorogii din generația X ca mine au apucături de râsul lumii.
Sunt și niște plasări de produse atât de deșănțate, că mi s-au părut făcute în bătaie de joc, de credeam că sunt poante. Dar nu, companiile alea chiar au dat bani pentru film. Ce chestie!
Concitatidini ai mei, stați liniștiți, nu lipsesc bombardierii din Craiova, dar cu o morgă ușor modificată, însă opuși la băută unor legende vii, sugativele din Republica Moldova (unde se mută acțiunea, fără prea mare importanță stilistică, totuși, în afară de accente).
De la înjurături la replici cu cap, Teambuilding 2 e ce aștepta lumea.
O oglindă deformată în care ne vedem metehnele.
Unul de pe site-ul Cinemagia, de unde mi-am luat imaginile, spunea:
Un gunoi ce nici măcar nu e încă gunoi. O porcărie făcută pentrut zombificarea și amorțirea creierelor ce doar vor să consume conținut. Am plătit un bilet doar ca să mă enervez, deși știam deja cam ce urmează. Cinematografia românească e în perfuzii.
Chiar și numai pentru asta, și sper să apară și un Teambuilding 3.
Ai o viață îmbelșugată alături de persoana iubită.
Aveți și un copil zglobiu.
Deodată, într-o dimineață, poliția vine și îi umflă celuilalt toate dispozitivele electronice și îi adresează o acuzație înfiorătoare care îți face fericirea cioburi.
E dureros în sine, dar cioburile respective nici nu te lasă măcar să pășești în dreapta sau în stânga și ești într-o captivitate a neliniștii, îndoielilor și reașezărilor emoționale complicate.
Este exact ce i se întâmplă personajului interpretat de Lea Seydoux în Gentle Monster.
Dacă v-aș divulga la ce se referă posibile acte abominabile în privința cărora este acuzat soțul ei, ați înțelege de ce acest film este important.
Dar v-ați și feri să îl vedeți, pentru că este omenește să ocolim disconfortul de orice fel.
Așa că o să mă opresc aici cu descrierea narațiunii, reiterând că Gentle Monster este necesar.
Nu este o producție cinematografică destinată divertismentului.
Ba chiar are o anume părtinire de gen.
Dar rechizitoriul împotriva unor pulsiuni masculine nocive are partea lui de consistență și de argumente.
Și reușește să rămână valid pentru că scenariul reușește să se sustragă tentației de a fi aprig revoltat.
Prin această nuanțare, Marie Kreutzer-scenarista o reabilitează pe Marie Kreutzer-regizoarea, care lucrează cam poticnit.
Trecem cu vederea caracterului rudimentar al realizării și grație unor prestații actoricești impecabile.
Lea Seydoux, pe care ne-am obișnuit să o vedem în atâtea roluri secundare, ba prin universul Dune, ba prin al lui James Bond, e aici o veritabilă versiune feminină de Sisif, ducând în spate o povară covârșitoare, de care ar vrea să scape cu dragă inimă.
Dar mama e numai una și de-asta mama e cântată de când e lumea.
Deși semnificația ei în economia dramei este minoră, nu poți, pur și simpu nu poți să ignori prezența augustă a lui Catherine Deneuve în rolul mamei protagonistei.
E octogenară, dar e încă elegantă, distinsă și, mai presus de toate, frumoasă.
Poate cel mai inteligent aspect al filmului, acela care face trecerea de la dramă individuală la fenomen general nociv este existența unui fir narativ secundar, cel al polițistei care anchetează cazul, jucate cu iscusită reținere de Jella Haase.
Și ea are de înfruntat manifestări nocive masculine.
Și tot ale unui apropiat.
Dincolo de tezism și lentoare, Gentle Monster este un semnal de trezire pentru cine vrea să ignore realitatea.
În era când, dacă tușește cineva într-o parte a globului, într-o jumătate de oră află și ăia din emisfera opusă, Alejandro Gonzalez Inarritu a reușit să țină Digger parțial ascuns.
Filmul ne-a fost vândut ca o satiră apocaliptică la adresa lăcomiei marilor industriași, în speță cei din lumea petrolului, care, în cârdășie cu politicienii, ne fac praf planeta.
Și asta și este.
Dar este mult mai mult de-atât.
E despre percepție și realitate, despre post-adevăr, despre drame individuale, despre obscurantismul liderilor decizionali și despre cum supraviețuim la toate astea.
Inarritu vrea să le aflați pe cont propriu, iar eu îi respect decizia, mai ales că rezultatul său artistic este excepțional.
Nu știu dacă mă considerați parte a tagmei criticilor de film sau nu, dar vă recomand cu tărie să o ignorați, pentru că greșesc amarnic atacând această peliculă cu o virulență care nu e explicată decât de tezism sau de obtuzitate.
Digger este magnific.
Din toate punctele de vedere.
Regizorul știe exact ce vrea și cum să obțină acel ceva.
L-a pus din nou pe Emmanuel Lubezki să-i filmeze niște cadre aiuritoare, dar al naibii de eficace, iar pe Cosmo Sheldrake să îi facă o coloană sonoră de un absurd cuceritor.
Pentru că și scenariul e absurd.
Dar nu absurd pentru că nu are noimă. Dimpotrivă, e absurd pentru că suprinde absurdul lumii noastre, a celei reale.
Poate și de-aia s-au scandalizat criticii în articolele lor prețioase.
Oglinda ținută de Digger e mult prea precisă, nu ne depărtează de propriile defecte, ci ni le arată limpede și fără menajamente.
Iar asta face din film unul important, nu doar captivant.
Și, așa cum deja ne-a obișnuit, Alejandro Gonzalez Inarritu scoate ce-i mai bun din actorii săi.
Despre acest rol al lui Tom Cruise s-a spus că e un nerușinat vehicul către Oscar.
Și asta și este.
Dar e mai mult de-atât.
Spuneau foarte bine cei de la France Culture că multitudinea de cascadorii uimitoare pe care le-a etalat Tom Cruise în ultimele decenii ne-au făcut să uităm ce actor mare e.
Nu-i bai, recuperăm impresia cu vârf și îndesat aici.
În ton cu dorința realizatorilor de a descoperi fiecare pe cont propriu ce este și ce vrea Digger, nu o să spun mai multe despre monumentul pe care și-l desăvârșește actorul aici.
E suficient să afirm ritos că secvența aceea de vrea zece minute a discursului său este, pentru mine, deja unul dintre cele mai mari momente din toată istoria cinematografiei.
Da, toată.
Unde mai pui că Tom Cruise nu e vreun pisc singuratic, ci e înconjurat de vârfuri de carieră actoricești pentru alde John Goodman, Michael Stuhlbarg, Riz Ahmed sau Jesse Plemmons. Sandra Huler nu are mare lucru de făcut, dar e de observat că doamna asta pare a fi peste tot unde e calitate cinematografică zilele astea.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus adevăru-așa, vorba lui Digger:
When all else fails, you hit ‘em with the truth. Hit ‘em with the hard truth. Just bang, bang, bang! Whoo! Whoo!
Omul înfruntând necunoscutul de unul singur e o temă care nu e nici singulară, nici necunoscută Hollywoodului.
Acum i-a venit rândul lui Joe Black, care e de data asta un fost veteran de război, muncit de sindromul stresului posttraumatic, dar și niscaiva probleme cardiace, care, întorcându-se cu avionul dintr-o expediție solitară de pescuit și deconectat în Alaska, pățește necazul și ajunge un fel de naufragiat în sălbăticie.
Acolo nu se poate bizui decât pe pe fizicul lui, impresionant (dar asta ni s-a mai arătat și în F1), pe abilitățile lui (deux ex machina de adecvate), dar, mai ales, pe White Fang alias Odin, un câine antrenat milităricește, cu o proteză de picior și o inimă imensă.
Scenariul le rezervă belele după belele, astfel încât târâtul lui Leo din The Revenant pare o plimbare de agrement, iar repoziționările ortopedice ale lui Mel Gibson de prin Armele Mortale aduce cu un masaj senzual.
Nu vă ascund că au fost momente când pățaniile acestea îmi părea că depășesc limitele plauzibilului cinematografic și erau doar ocazii pentru regizorul David Ayer să-și arate iscusința mizanscenică, iar Brad Pitt capacitatea de a duce de unul singur un film, probă pe care o dat-o deja în Ad Astra.
Însă totul este mântuit de relația sa cu sufletul-pereche canin. Să-i vezi regăsindu-se, să-i vezi sprijinindu-se, să vezi cum aerul deliberat cazon al lui Pitt se îndulecește credibil când își ia prietenul blănos în brațe sunt picături de duioșie într-un calvar perpetuu.
Și nu cred că o să mă contrazică nimeni când spun că, lăsând la o parte minunata apariție episodică a lui J.K. Simmons, care îi smulge un zâmbet chiar și inimii cătrănite a lui Joe Black, câinele Odin e deseori veritabilul star din The Heart of the Beast.
Atât de mult m-am atașat și eu de el, încât, știind orientările și metehnele Hollywoodului din prezent, m-am temut ca expresivitatea lui de necuvântătoare să nu fie cumva rodul utilizării efectelor speciale sau, mai rău, al AI-ului.
M-am documentat nițel și îmi face plăcere să vă spun că e principalul partener de ecran al lui Brad Pitt a fost un ciobănesc german, fost câine de salvare montană, pe nume Uber, dublat la unele scene specifice de alții frați de specie, Honda, Sika și Roker.
Urmărindu-l, m-am întors cu gândul la trecutul nostru îndepărtat, când omul a reușit ceva extraordinar:
Să-și facă din câine un aliat, un protector, un prieten.
Food and fire, protection and companionship, were some of the things he received from the god. In return, he guarded the god’s property, defended his body, worked for him, and obeyed him. (Jack London, White Fang)
Bel-Ami al lui Guy de Maupassant este o capodoperă a literaturii universale.
Are un personaj complex și credibil, care evoluează pe parcursul romanului.
Relațiile sale cu femeile sunt complicate și variate.
Nu în ultimul rând, cartea este o neprețuită frescă a societății pariziene a vremii, cu patroni de publicații care se bagă în varii combinații cu politicieni, ca să își sporească averea și influența.
O palidă consolare pentru România secolului XXI, uite că și francezii aveau de-astea încă de la amurgul secolului XIX.
Dată fiind multistratificarea creații lui Maupassant, nu e de mirare că a cunoscut varii ecranizări.
Și nu nici o surpriză că niciuna n-a cuprins-o în plenitudinea ei umană.
Două astfel de producții merită atenție, pentru că, deși neîndoios incomplete, au merite artistice care compensează diluarea materialului-sursă literar.
Prima dintre acestea este The Private Affairs of Bel Ami, film hollywoodian din 1947, realizat după toate canoanele și restricțiile epocii, care au impus și un deznodământ moralist.
Concupiscența protagonistului este, inevitabil, atenuată, dar nu lipsesc personajele și momente-cheie ale poveștii.
Regizată static, dar competent de Albert Lewin, cu decoruri fastuoase și costume pe măsură, pelicula a beneficiat de o distribuție inspirat aleasă, care a scos maximul dintr-un scenariu schematic.
În rolul lui Georges Duroy îl regăsim pe un mare cinic al ecranului, George Sanders (de neuitat în All about Eve), care se folosește de aerul său condescendent și elegant și aici.
Cea mai consistentă relație scenică este cu Clotilde întruchipată de o tânără Angela Lansbury, care nu mai e neapărat zgâtia din roman, ci o femeie mai degrabă răbdătoare, care îi păstrează afecțiune chiar și când nu o merită.
Poate cel mai interesant aspect al filmului are legătură cu o pictură. Ca și în roman, la un moment dat, în palatul unde Duroy demarează suprema sa cucerire, pe a inimii (și averii) fiicei patronului său, este prezentat un tablou de mare preț.
Pentru câteva secunde, de la un alb-negru statornic, suntem expuși la culorile și arătările din Ispita Sfântului Anton de Max Ernst, unul dintre reprezentanții de seamă ai suprarealismului.
În contrast cu aerul general cuminte al filmului, pictura e tulburătoare, dar efectul ei e mai mult decât potrivit. Nu întâmplător personajul lui Sanders rămâne cu ochii pironiți la această operă de artă.
Ispita Sfântului Anton
Cumva, în ea regăsește toți demonii care îl frământă și îl împing spre a se comporta ca un împielițat.
Și istoria din spatele tabloului este aparte.
Producătorii au lansat o competiție pentru realizarea unuia special pentru acest film la care, pe lângă Max Ernst care a câștigat, au participat numeroși alți artiști, printre care și alte nume grele, precum Salvador Dali, Paul Delvaux, Leonora Carrington sau Ivan Albright.
Tot sub semnul picturii stă și cea de-a doua ecranizare de Bel-Ami de interes, cea regizată de Declan Donnellan și Nick Ormerod.
Mărturisesc că față de această versiune sunt mai îngăduitor decât aș fi îndeobște, pentru că le sunt dator celor doi pentru toate piesele de teatru pe care le-au construit cu migăloasă simplitate și pe care le-am văzut la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare din Craiova, dar și pentru că au oferit teatrului și orașului meu două creații scenice remarcabile – Oedip și Hamlet.
De aceea, sunt mai mult decât dispus să trec cu vederea un scenariu fragmentar, care mai degrabă punctează momente-cheie ale traiectoriei personajului, decât să arate o evoluție organică a sa.
Dar nu sunt dispus la concesii doar din complezență.
Bel Ami cel din 2012 excelează la capitolul vizual, iar eu mă aventurez să enumăr posibile surse de inspirație picturală pentru varii momente din film.
De pildă, curtezana Rachel (Natalia Tena), care îi face de ocară pe Duroy la un moment dat, este leit La Goulue a lui Henri de Toulouse-Lautrec.
La Goulue la Moulin Rouge
Atitudinea și vestimentația personajelor m-au trimis automat cu gândul către o pictură de gen celebră a lui Edouard Manet.
Balconul
Scenele de exterior, cu străzile Parisului, par a fi desprinse dintr-o lucrare de referință a lui Gustave Caillebotte.
Stradă din Paris (Zi ploioasă)
Cele de interior, pe de altă parte, mi-au readus în minte, prin structură și cromatică de simfoniile lui James McNeill Whistler.
Simfonie în alb nr. 2
Dar acest Bel Ami nu e mântuit doar ca formă, ci și prin calitatea interepretărilor, exagerat de hulite la momentul lansării producției.
Robert Pattinson venea de-abia ieșit din blestemul prelung al seriei Twilight și încă nu-și găsise adevăratul suflu actoricesc.
Însă nu se limitează la a fi doar arătos, ci lasă frâu acelei duplicități ușor asezonate cu lașitate, combinație pe care a etalat-o cu mare succes de curând în Odiseea.
Femeile pe care le seduce și pe care sprijină în ascensiune sunt minunat alese.
Uma Thurman e Madeleine cea flegmatică și pragmatică, Kristin Scott Thomas e Virginie cea aparent reținută, dar obsesivă, iar Christina Ricci, care beneficiază de cel mai mult timp de ecran, e exuberanta Clotilde.
Restul distribuției e cel puțin la fel de competentă (cu un plus pentru Colm Meaney, excelent actor de compoziție), iar coloana sonoră e modelată cât să aibă rezonanță clasică, dar cu efecte emoționale moderne.
În concluzie, aceste întâlniri trilaterale dintre literatură, pictură și film sunt binevenite.
Acum ceva timp, mi s-a oferit ocazia neasemuită de a pătrunde în tainele Studioului Ghibli, acea fabrică de magie animată japoneză.
Totul a fost prin intermerdiul unei expoziții de la Maison du Japon din Paris, dedicate regretatului Isao Takahata (1935 – 2018) care l-a fondat, alături de Hayao Miyazaki și de la producătorul Toshio Suzuki.
A fost fascinant să descopăr câtă organizare și precizie matematică sunt pune în slujba unei misiuni artistice, pe care o vedem deseori situată la polul opus.
În imagine sunt cei doi mari creatori, iar dacă Miyazaki a dobândit o faimă mult mai mare (îndreptățită, de altfel), merită să îi aducem un prinos de recunoștință și mai vârstnicului său coleg, aplecându-ne asupra primului său fil, cel care precede cu puțin fondarea Studioului Ghibli.
Acesta se intitulează Taiyo no oji: Horusu no daiboken, datează din 1968 și a fost tradus în engleză fie drept The Great Adventure of Horus, Prince of the Sun fie ca The Little Norse Prince.
Deși rezonanța numelui trimite către Egiptul antic, acțiunea se petrece de fapt în nordul nu foarte primitor (pentru Japonia se face trimitere la ținuturile Ainu, pentru restul lumii la la regiunea vikingilor), unde tânărul eponim, salvat de tatăl său de la hecatomba pricinuită de frig satului natal, se alătură unei alte comunități, pe care o ajută să lupte împotriva infamului lord al ghețurilor (un fel de Crăiasa Zăpezii de sex masculin).
Aparent basm pentru cei mici, pelicula dobândește dimeniuni mult mai mature odată cu apariția unui personaj feminin pe nume Hilda, care, printr-o foarte reușit conturată complexitate psihologică, devine adevărata protagonistă a poveștii.
Ca realizare, Taiyo no oji: Horusu no daiboken pare simplist față de marile creații de mai târziu, însă e perfect echilibrat cromatic, expresivitatea personajelor (umane sau animale) este impecabilă, iar secvențele de final rup zăgazul unui vag realism și dezlănțuie un veritabil carnaval audio-vizual.
Din echipa de desenatori a făcut parte însuși Hayao Miyazaki, pe vremea aceea un tânăr ilustrator în căutarea unui drum artistic, iar colaborarea cu Isao Takahata trebuie să fi mers atât de bine, încât între cei doi s-a legat o prietenie și o colaborare de pe urmă cărora a avut de câștigat întreaga omenire.
În perioada de debut a pandemiei de Covid-19, când domneau nesiguranța și privațiunea de cel mai important aspect al ființării umane – relația cu ceilalți – eu, unul, am găsit refugiu și vaccin cu voie bună și optimism și în filmele Studioului Ghibli, disponibile la acel moment pe o rețea de streaming.
De aceea, am vrut să las câteva gânduri de gratitudine pentru Isao Takahata în condica de impresii a expoziției, ca să constat nu doar că nu sunt singurul care a fost animat de asemenea simțăminte, dar și câtă frumusețe a insuflat pe tot mapamondul, astfel încât oameni de pretutindeni să lase impresiile de mai jos.
Și cu toate acestea, se comportă ca un tânăr căruia îi place să facă orice, să își asume riscuri de tot felul.
Acum, de pildă, a ales să își facă propriul western.
Căci asta este The Dog Stars, fără doar și poate.
Atmosfera apocaliptică, din care cei mai mulți reprezentanți ai speciei umane au fost decimați de un virus (Covid-19, mersi că ai fost, totuși, îngăduitor) rezultă în ținuturi întregi în care protagonistul nostru hălăduiește în voie, exact ca într-un western.
În loc de cal, o face într-un avion, așa că peisajele superbe din Monument Valley pe care un John Ford ni le prezenta de la nivelul solului ne sunt arătate de Ridley Scott din aer.
Orașele părăsite (simt o viitoare nominalizare la Oscar pentru decoruri și imagine la filmul ăsta) nu sunt cu mult diferite de cele prăfuite prin care aleargă ciulinii goniți de vânt din peliculele de legendă de odinioară.
Declasații care atacă pe pașnicii supraviețuitori sunt practic pieile roșii sau bandiții care erau răii tradiționali ai westernurilor.
Ba mai mult, secvența aia puțin spus palpitantă când unii dintre apucații ăștia se aruncă pe avionul pilotat de Jacob Elordi e omagiu neîndoios pentru cascadoriile unicului și irepetabilului Yakima Canutt.
Orice western are nevoie de pistolari pricepuți, duri, dar integri, iar veteranii Josh Brolin și Guy Pearce se achită de sarcina asta, fiecare în felul lui inspirat.
Bineînțeles, în centrul unui western trebuie să fie un erou muncit de amintiri crude, puternic, dar și capabil de emoție, iar Jacob Elordi face toate astea cu o abilitate reținută care m-a convins mai mult ca în Wuthering Heights, devenind, în ochii mei, un candidat serios la a deveni noul 007.
Un erou de western merită o parteneră pe măsură, iar Margaret Qualley e perfect integrată într-un astfel de peisaj, căci tot ea apare și în bucata aceea din Once Upon a Time in… Hollywoodîn care Tarantino reconstruiește magistral tot ce înseamnă un western.
Nu în ultimul rând, un western are nevoie de o coloană sonoră pe măsură, iar The Dog Stars o are, intensă sau elegiacă, după cum o cere situația, în frunte cu bijuteria de baladă a lui Hozier, Like Real People Do.
Spre final, mai e și o parte în care Ridley Scott îl evocă pe un Fellini mai macabru, dar cu sens. Nu vă spun care, merită să o descoperiți pe cont propriu. E suficient să amintesc că Allison Janney demonstrează și aici că n-are nevoie decât de câteva minute de ecran să ne demonstreze ce actriță mare este.
Mă uit la recenzii și scoruri în dreapta și stânga și observ că The Dog Stars nu prea e pe placul cinefililor, ca să nu mai zic de cinefagi.
E păcat, probabil că n-au înțeles că este western.
Iar un western nu este doar despre împușcături și vite.
Ci despre cum, în fața vitregiei naturii sau a semenilor, cel mai important lucru e că ne avem unii pe alții.
Au mai spus asta și alte filme înainte de The Dog Stars?
Acum câteva decenii, Pixar apărea pe scena lumii și dădea lovitură după lovitură. N-are sens să enumăr marile lor filme, pentru că ar dura prea mult, deși plăcerea ar fi mare, recunosc.
În timp, cu un public care deja e obișnuit ca ei să fie la nivel înalt, cu o competiție tot mai acerbă, le e mai greu să scoată capodopere, însă cultura calității e o veritabilă instituție, care se perpetuează de la generație la generație.
Două producții Pixar apărute anul acesta mi-au confirmat această observație.
Ambele au venit pe un fond de uzură a subiectului care ar fi fost fatală oricărui alt studio.
Toy Story 5 are un număr în coadă neverosimil. E al cincilea film dintr-o serie remarcabilă care se putea foarte bine opri și la al treilea, și tot ar fi rămas de-a pururi influentă în lumea animației.
Hoppers, deși creație de sine stătătoare, se desfășoară în lumea animalelor, care numai recent a beneficiat de atenție sporită din partea realizatorilor de gen: Zootopia și Zootopia 2 (se pregătește și al treilea), Flow, The Wild Robot, la care se poate adăuga seria Madagascar de mai demult.
Originalitatea era în mare dezavantaj la ambele.
Și, cu toate acestea, deși amândouă aplică același tip de schemă narativă, aceeși combinație de umor și îndemn la trăiri pozitive și aceeași metodă de a îmbina melodrama cu acțiunea, te țin în priză, te amuză și îți dau de gândit.
Ambele sunt ancorate în preocupări contemporane: Toy Story 5 aduce în discuție lumea digitală și efectele ei asupra copiilor, iar Hoppers efectele dezvoltării umane asupra mediului înconjurător.
Ambele reușesc performanța de a găsi un echilibru ideologic care să evite tezisme dihotonomice.
Ambele au subtile trimiteri și referințe culturale care îți smulg zâmbete.
Ambele beneficiază de interpretări vocale de excepție (vezi cine e regina-insectă din Hoppers, ca să nu mai zic de deja clasicul tandem Tom Hanks – Tim Allen din Toy Story 5).
Dincolo de timpul petrecut mai mult decât agreabil urmărindu-le, îmi stăruie în minte întrebarea:
Cum facem să transformăm calitatea în instituție?
Căci în multe alte domenii ale vieții procesul e taman pe dos.
Doar Christopher Nolan ne obligă să facem asta, dar el o excepție.
De obicei, în sezonul estival, lăsăm logica la o parte și ne bucurăm de aventuri de tot felul, de la macabre sau amuzante la senzuale sau explozive.
The End of Oak Street reușește să suscite un dram de adrenalină, nu multă, că suntem învățați, un dram de cortizol, nu mult, că am mai văzut noi una, alta, și un dram de oxitocină, nu multă, că nu e Ingmar Bergman.
Și, totuși, e o experiență agreabilă, fapt atestat și de amicul mult mai exigent alături de care l-am văzut.
Prin anii ’80, o suburbie dintr-un oraș american se vede transportată nitam nisam în Jurassic.
Adică un pic pe dos față de influenta peliculă a lui Spielberg.
Dacă nu vin oamenii la dinozauri, vin dinouzaurii la oameni.
Și să te ții belele, pentru tot cartierul, dar noi ne concentrăm pe familia Platt (mamă, tată, fiică adolescentă, fiu cam tot așa), fiecare cu aspirațiile și neîmplinirile lui.
Evident, odată confruntați cu saurienii, nevoile lor se duc la baza piramidei lui Maslow, iar iureșul antrenant și deloc îngăduitor în anumite momente te ține în priză, de crește consumul peste limitele recomandate de guvern.
Ce e de remarcat la regia lui David Robert Mitchell e că, în ciuda faptului că are de lucrat cu o premisă care forțează ridicolul chiar pentru unul care crede în OZN-uri și se tratează cu cristale, o tratează cu o nonșalanță molipsitoare.
Nu trece mult și chiar te obișnuiești, ba te și distrezi cu imaginile reptilelor uriașe mâncând înghețață sau respingând apa din piscină pentru că are prea mult clor.
Puși să îndure teroare și oroare, membrii distribuției o fac cu un profesionalism previzibil din partea numelor consacrate, cu un ison lăudabil ținut de cei tineri.
Anne Hathaway e vioara întâi: ea trage cu pușca, ea numără proviziile, ea conduce mașina, cât nu o joacă T-Rexul în picioare.
E atât de dinamică aici, încât nu poți să nu te întrebi de ce nu i-a luat ea însăși la omor pe pețitorii nesimțiti din Odiseea.
Ewan McGregor e un Obi-Wan fără Forță, dar cu mult optimism, iar mai fragezii (am citat din dinozauri acum) Maisy Stella și Christian Convery țin pasul, și la interpretare, și la fugă.
Creaturile care dau iama în pașnicul cartier nu sunt suprinzătoare, ne-a făcut cunoștință Ștefan cel Mare (sper că e clar calamburul) cu ele încă de acum decenii, dar își joacă rolurile lor de orătănii dușmănoase cu toată priceperea pe care le-o împrumută departamentul de efecte speciale.
Și sunt și mai libertine decât omoloagele spielbergiene.
N-o să se termine cinematografia cu The End of Oak Street.
Dar aici logica ia o pauză binemeritată, ca să revină la toamnă mai proaspătă.
Vorba aia:
A venit vacanța,
Cu raptoru’ din Franța.
P.S. Glumă, glumă, dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să găsesc cuțitul ăla de vânătoare primit cadou mai demult și să-l pun la îndemână.
