După război, mulți partizani s-arată

Pentru o țară care în cea mai mare parte a a celui De-al Doilea Război Mondial a fost alături de Germania nazistă, Italia fascistă a beneficiat de un tratament destul de blând în cinematografia care și-a tras seva subiectelor și inspirației din această conflagrație.

A contribuit, poate, la asta și faptul că italienii i-au făcut vânt la un moment dat lui Mussolini, adică argumentul că au existat unii care s-au și opus aparatului totalitar și deciziilor monstruoase ale acestuia.

Iar propaganda pentru acreditarea acestei idei s-a mișcat foarte repede, pentru că Roma citta aperta al lui Roberto Rossellini a apărut în 1945, adică în perioada când ruinele Italiei și Europei erau încă fumegânde.

Filmul urmărește câteva personaje implicate în acțiuni de rezistență, precum și eforturile autorităților, dominate de nemți, disprețuitori chiar și la adresa italienilor loiali lor, încă o dovadă că pelicula nu e chiar un monument de obiectivitate.

Nerealist ca ideologie, Roma citta aperta impresionează și astăzi prin realismul realizării (rod al mijloacelor reduse de care au dispus Rosselliniet comp.) și prin franchețea cu care redă aspecte delicate, precum homosexualitatea sau dependența de droguri, subiecte pe care Hollywood-ul le va mai trata cu mânuși decenii bune.

Și structural, dar și ca emoții preponderente pe care le suscită, filmul are două părți: una în care suspansul subversiv e împânzit de umor și de acel spirit convivial tipici italian și una în care aparatul represiv se pune în mișcare, rezultând din asta o brutalitatea remarcabil redată artistic și un tezism apăsat.

Fără o coerență narativă strălucită ca ansamblu, Roma citta aperta e o salbă de scene de efect, fie din punct de vedere al compoziției, fie al interpretărilor. În mozaicul de caractere de tot felul, antologiile îi remarcă de regulă pe Anna Magnani, care vădea încă de atunci semnalmentele unei mari actrițe, precum și pe Aldo Fabrizi, părintele cu preocupări care le depășesc pe cele evlavioase. Lor aș adăuga-o pe Maria Michi, pentru că beneficiază de ipostaza cea mai muncită de dileme morale.

Când citește operele lui Aristotel, pe lângă marile idei, ești expus și la concepții ale sale eronate.

La fel se întâmplă și când privești Roma citta aperta.

Dar, și într-un caz, și într-altul, importanța în cultura universală e atât de mare, încât compensează toate neajunsurile.

Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!

Dacă Quentin Tarantino, Martin McDonagh, Robert Rodriguez și Steven Soderbergh ar face toți un copil (sunt conștient de dificultățile tehnice, dar acordați-mi metafora asta) și l-ar hrăni cu amfetamine, rezultatul n-ar putea fi decât David Leitch și Bullet Train.

Într-un tren japonez de mare viteză conversează și se agresează diverși indivizi din straturile mafiote ale societății, în moduri pe care nu poți, pur și simplu nu poți, să le iei în serios.

Iar asta a doua cea mai importantă calitate a filmului. Că nu te insultă pretinzând vreo uncie de realism. Totul este stilizat și hiperbolizat și canalizat spre a te destinde, chiar și când curge sânge ca dintr-o arteziană.

Personajele sunt unul și unul, atât de bine reliefate și fermecătoare în declasarea lor, încât ajungi să te atașezi de ele, ca într-un fel de sindrom Stockholm cinematografic.

Așa îi avem pe Lămâie și Mandarină, Brian Tyree Henry și Aaron Taylor-Johnson, care demonstrează că, dacă britanicii și-au pierdut toată gloria pe lumea asta, o mai au pe a accentelor.

Așa îl avem pe Tatăl Hiroyuki Sanada, impunător ca un samurai crepuscular.

Așa o avem pe Prințul Joey King (nu, nu sunt agramat, vedeți voi ce și cum), care îmi mai spune încă o dată că e o prostie să ai încredere într-o femeie care plânge dintr-o dată.

Așa îl avem pe Lupul Bad Bunny (nu, nu fac un calambur îndoielnic), care nu spune și nici nu face mare lucru, dar corespunde celei mai tari bucăți a coloanei sonore și așa meseriașe rău.

Iulică, Iulică, am înțeles, ești entuziasmat de Bullet Train, dar care e cea dintâi calitate?

Că până acum te-ai referit doar de la a doua-n jos.

Frați și surori din întreaga lume, vă îmbrățișez ca și cum ați fi sânge din sângele meu, empatizez și vă susțin!

Nu vă îngrijați de mine, n-am fumat nimic, încercam doar să urmez exemplul idolului meu într-ale dezvoltării personale, Brad Pitt, zis și Gărgăriță.

Modul cum personajul său parcurge iureșul de pățanii sanguinare este atât de comic, încât la fiecare manifestare a serenității sale puse la încercare îmi ziceam ”Gata, de-acum își dă arama pe față!”. Dar nu, terapia și limbajul ei de lemn funcționează până la capăt, iar Pitt le internalizează cu o grație divină.

Fiecare are propriile rugăciuni.

Printre ale mele va fi aceasta de-acum încolo:

Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!

Cum să-ți bați joc de un roman clasic, dar tot să iasă ceva mișto

Între romanele lui Jane Austen, Persuasion este cel mai puțin savuros și cel mai profund.

E cel mai interiorizat, cel în care nu dialogurile primează, ci trăirile protagonistei, amestec de sfială, speranță și dorință de fugă.

Ca urmare, ideea unei ecranizări a acestei cărți m-a intrigat, tocmai pentru că îmi dădeam seama că nu va fi o sarcină ușoară.

Iar modul cum realizatorii au înțeles să o abordeze a fost de un tupeu care a iritat, irită și va continua să irite fără îndoială.

Dar nu și pe autorul acestor rânduri, care s-a bucurat de film tocmai pentru această libertate pe care și-a permis-o.

Anacronică în mai mult de o privință, pelicula regizată de Carrie Cracknell folosește costume și decoruri și calești de epocă, însă manifestările personajelor sunt cât de poate de moderne, în frunte cu Dakota Johnson, care sparge al patrulea zid de fiecare dată când nu-i dă pace câte ceva și care, sorbind deseori dintr-o sticloanță de vin cu abilitatea unei alcoolice profesioniste, ne ia părtași la trăirile ei.

Care sunt departe de a fi redate feciorelnic în dulcele stil Austen, ci mustesc deseori de sarcasm sau auto-ironie, savuros jucate, încât pot spune că această actriță dovedește pentru prima dată că e într-adevăr fiica mamei ei și se scutură de mizeria numită Fifty Shades of Grey.

Pentru unii, denaturarea asta a personajului principal feminin asta a fost o insultă la adresa scriitoarei.

Nu și pentru autorul acestor rânduri.

Dacă Dakota Johnson e ca un stilet cu două tăișuri, nimeni, nicăieri, niciodată nu poate rezista Miei McKeena-Bruce în rolul lui Mary, sora eroinei. În viața reală, aș fugi de așa femeie ca dracu’ de tămâie, dar în filmul ăsta orice apariție a ei e un deliciu.

În Persuasion o să vedeți negri, indieni, ceva trăsături asiatice, încât îmi și imaginez cum contemporanul lui Jane Austen, William Pitt cel Tânăr, se rostogolește în mormânt precum centrifuga mașinii de spălat la programul de zvântare.

Dar, cum, necum, toată corectitudinea asta politică trece precum o briză ușoară de vară.

Pentru că Persuasion este un film haios și na, că o zic, chiar frumos.

Și președinții americani sunt abonați la Oscaruri

Dacă, de-o parte a Atlanticului, insulele britanice au avut monarhi care au fost materie primă pentru multe nominalizări și premii Oscar, și cealaltă parte, mai precis Statele Unite ale Americii au avut în frunte președinți remarcabili într-un fel sau altul, care au prilejuit roluri recompensate de Academie.

Evident, nu e un număr atât de mare, precum al regilor și reginelor Marii Britanii, dar incursiunea în istoria lor e cel puțin la fel de fascinantă, așa că vă invit să o descoperim împreună.

***

În Amistad (1997), Anthony Hopkins îl joacă pe John Quincy Adams și primește nominalizarea la Oscar pentru rol secundar, deși acest extraordinar actor transformă partitura într-una care poate fi foarte bine principală. Ce-i drept, la momentul istoric înfățișat de film, Adams nu mai era președinte, însă fosta sa funcție este menționată explicit în cadrul peliculei.

Figură aproape mitică a istoriei americane, aureolat și de martiriu, Abraham Lincoln nu putea fi ocolit de cinematografie, care i-a construit varii portrete.

În Abe Lincoln in Illinois (1940), Raymond Massey era nominalizat la Oscar pentru rol principal, înfățișându-l pe viitorul președinte în timpul mandatului de senator al acestui stat, perioadă în care câștigă popularitatea și harul retoric care vor duce ulterior la Washington.

În Lincoln (2012), Daniel Day-Lewis domină filmul cu statura impresionantă, cu incredibila asemănare cu personajul eponim și, mai ales, cu arta istorisirii. Și a dominat și acel sezon de premii cinematografice, adjudecându-și-le pe toate, în frunte cu Oscarul pentru cel mai bun actor.

Biografie puternic romanțată a lui Woodrow Wilson, președinte american care era odinioară venerat ca un campion al dreptății, dar care acum este redescoperit în moduri nu neapărat măgulitoare, filmul cu același nume – Wilson (1944) – îi prilejuiește lui Alexander Knox o creație recompensată cu nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol principal masculin.

Inițial spectacol de teatru, filmat apoi și difuzat în cinematografe, Give ‘em Hell, Harry! (1975) a înregistrat un așa succes, încât unicul său actor, James Whitmore, a primit o binemeritată nominalizare la Oscar pentru rol principal pentru portretul lui Harry Truman, în diverse ipostaze ale carierei, nu neapărat în ordine cronologică. Aplombul interpretului este atât de mare, încât uiți rapid că e singur pe scenă.

Politician colosal și escroc pe măsură, Richard Nixon rămâne în istorie drept președintele pe care l-au doborît democrația și propriile greșeli, așa că acest hubris nu putea rămâne neocolit de cinematografie.

În Nixon (1995), fără a avea vreo prea mult în comun din punct de vedere fizic cu personajul în cauză, Anthony Hopkins îi construiește un portret care îi relevă dualitatea: charismatic, dar șarlatan, mare om de stat, dar mic de caracter, impunător, dar și complexat. Și încă o nominalizare la Oscar pentru acest unic și irepetabil actor.

În Frost/Nixon (2008), îl avem pe deja dizgrațiatul președinte încercând să își dreagă puțin imaginea printr-o suită de interviuri cu un cunoscut om de televiziune. Marea calitate a interpretării lui Frank Langella, nominalizat la Oscar pentru rol principal, este că arată cum Nixon, deja înfrânt, mai găsește putere să redea uneori o parte din impunătoarea sa prezență publică.

Salvat de Donald Trump de titlu de cel mai nașparliu președinte american din toate timpurile, George W. Bush este portretizat în Vice (2018) cu multă vervă de Sam Rockwell, nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Nu lipsește, bineînțeles, aerul nătâng pe care i-l cunoaște o planetă întreagă, dar, față de întunecatul său vicepreședinte Dick Cheney (jucat de Christian Bale, la rându-i nominalizat), pare chiar simpatic.

***

Ca uns democratic al celei mai mari puteri de pe Pământ, președintele SUA este un personaj care a fost exploatat dincolo de realitatea sa istorică, așa că hai să aruncăm o privire la niște Commanders-in-Chief fictivi care au generat nominalizări la Oscar.

Ca un făcut, anul 1964 a oferit două pelicule în acest sens.

În The Best Man, Lee Tracy, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, îl interpretează pe un fost președinte, Art Hockstader pe nume, a cărui susținere este râvnită de doi potențiali candidați, iar duelul dintre cei doi trece și prin reverențele pe care i le adresează sau prin testele la care acesta îi supune. În silueta mărunțică, zâmbetul larg și aerul de bonomie bine jucată putem recunoaște în acest personaj fictiv influențe de la Dwight Eisenhower sau Harry Truman.

Cu Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Peter Sellers, nominalizat la Oscarul pentru rol principal într-un an când concurenții au fost unul și unul, și-a asigurat nemurirea în istoria cinematografiei prin triplul său rol, una dintre ipostaze fiind a președintelui Merkin Muffley. Placiditatea acestuia era, din câte se pare, inspirată de Adlai Stevenson, politician de marcă din epocă și dublu pierzător al cursei pentru funcția prezidențială.

Un alt președinte fictiv remarcabil este Jackson Stevens al lui Jeff Bridges, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, în The Contender (2000). De data aceasta modelul nu a mai fost un fost șef de stat, ci însuși tatăl actorului, Lloyd Bridges, decedat nu cu mult timp înaintea realizării filmului.

***

Deși până acum președinții Americii au fost exclusiv bărbați, unele soții ale lor au jucat roluri marcante în carierele acestora sau în politicile pe care le-au urmat. Rolul de Primă Doamnă a presupus nu o dată o influență și o vizibilitate care au generat creații actoricești remarcabile.

În The Gorgeous Hussy (1936), Beulah Bondi primește o nominalizare la rol secundar pentru rolul lui Rachel Jackson, soția președintului Andrew Jackson, care are de înfruntat oprobriul public când o ia sub protecție pe o tânără pe nume Peggy Eaton.

Deși dominat de figura titanică a lui Daniel Day-Lewis, Lincoln (2012) lasă loc și pentru alte interpretări remarcabile, precum cea a lui Sally Field, nominalizată la categoria actriță în rol secundar pentru rolul lui Mary Todd Lincoln.

Prima Doamnă cu poate cea mai puternică imagine publică, chiar autonomă de a ilustrului soț, a fost Eleanor Roosevelt, pentru a cărei interpretare în Sunrise at Campobello (1960), Greer Garson a primit o nominalizare la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.

Cu meticuloasă grijă pentru manierismele personajului real, Natalie Portman impresionează în Jackie (2016), în rolul soției lui John Fitzgerald Kennedy, în vâltoarea evenimentelor de după asasinarea acestuia, fiind răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.

Secundându-l cu multă subtilitate pe Anthony Hopkins în Nixon (1995), Joan Allen obține o nominalizare pentru rol secundar feminin, redând-o pe Pat Nixon, a cărei grijă pentru imaginea publică imaculată i-a atras simpatia maselor și dezaprobarea progresiștilor.

Mântuirea e în umor, altruism și ciocane

Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.

Situația economică generală se agravează.

Cea colectivă psihică așijderea.

Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.

Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.

Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?

Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.

Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.

Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.

Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!

Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.

Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.

Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.

Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.

Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.

S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.

Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.

Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.

Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!

*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.

Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.

Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!

Și pentru caprele alea care zbiară.

Elvira Popescu tot româncă a fost

Pentru mulți români, Elvira Popescu este nume vag cunoscut, dar cam greu de plasat în timp și spațiu.

De fapt, această actriță cu alură și chiar viață asemănătoare cu a Gretei Garbo poate fi considerată echivalentul interbelic al lui Jean Negulescu, adică o artistă care a căpătat notorietate internațională numai după ce a depășit fruntariile țării și a ajuns într-un mediu cultural superior.

În cazul ei este Parisul, unde s-a impus atât în teatru, cât și în cinematografie, iar acest din urmă domeniu ne oferă nesperate ocazii de a o redescoperi.

Ma cousine de Varsovie (1931) este ecranizarea piesei cu care și-a făcut intrarea pe scena pariziană și, strict din punct de vedere calitativ, este prăfuită rău.

Ca să scape de soțul devenit bănuitor, nevasta și amantul, pictor, o roagă pe exotica și exuberanta verișoară poloneză (Elvira Popescu) să îl seducă. Soțul are planul propriu și o roagă la rându-i să îl seducă pe amant, ca să-i lase consoarta în pace.

Amuzată de a această duală misiune, verișoara cu pricina (nici ea ușă de biserică, după cum reiese din anumite secvențe) acceptă, iar din asta rezultă varii încurcături situaționale, emoționale și verbale, dintre care unele (puține, în special numerele muzicale) mai stârnesc zâmbete, în timp ce restul (majoritatea) merită privite pentru valoarea lor documentară.

Francezii din perioada Années folles erau cei mai nepăsători, dacă nu chiar superficiali oameni din lume, neștiind că peste o decadă o să se abată asupra lor o urgie care îi va bântui hăt în secolul al XXI-lea.

Ce remarcăm noi, românii, este distincția de manifestare artistică dintre actorii francezi și Elvira Popescu. Dacă primii vădeau specializarea de vodevil și o aplecare naturală spre astfel de duplicități amoroase, actrița româncă păstrează acea vivacitate și onestitate care îi distinge pe compatrioții mei ajunși să locuiască și să muncească peste hotare, în țări mai civilizate.

Într-o lume rafinată, decadentă, ușuratică, Elvira Popescu trebuie să fi avut ceva de divă demiurgică, cu accent străin, rețetă impecabilă pentru succes.

Un succes care, transpus, ar fi inundat Facebook-ul românesc mai ceva ca ploile recente, așa că hai s-o redescoperim și să ne-o însușim din nou.

Că doar noi, românii, murim de drag să readucem aminte omenirii câte i-ar fi lipsit fără noi.

Am văzut Elvis și I’m all shook up

Ce este Elvis pentru noi?

Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.

Era Elvis.

Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.

Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:

Wiiiiiseeee men say,

Only foooools ruuuush in,

But I can’t help…

Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.

Am avut inspirația să continui imediat:

… falling in love with you!

Ne-a fost drag amândurora.

Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.

Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.

Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.

Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.

Acesta este Elvis pentru noi.

Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.

Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.

Cum procedezi?

De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?

Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.

Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.

Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.

Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.

Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.

Pe melomani, pentru că nu e discografie.

Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.

Pe mine.

A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.

Ba nu, să te apuce tremuriciul.

Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.

Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.

Cu toată răspunderea, vă spun:

Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.

Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.

Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.

Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.

Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.

Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.

Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.

Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.

Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.

Atunci, la film.

Și întotdeauna.

Pentru că…

We’re caught in a trap

I can’t walk out

Because I love you too much, baby!

Talazul dinăuntru

Vincent Van Gogh este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei.

Contemporanii săi n-au dat doi bani pe el, însă urmașii lor dau o cârcă de bani pe el.

Nu e de mirare că tentative de a da sens unui povești care încă nu poate fi cuprinse pe deplin de logica omenească sunt numeroase și variate.

Julian Schnabel vine cu una proprie în At Eternity’s Gate.

Viziunea sa asupra lui Van Gogh este, pe de o parte, mai onestă, pe de alta, foarte tendențioasă.

Onestă, pentru că, spre deosebire de Van Gogh al lui Kirk Douglas în Lust for Life a lui Vincente Minnelli, Van Gogh al lui Willem Dafoe nu suferă doar de o retușată și bonomă melancolie, ci pur și simplu din cauza configurației corticale nasoale.

Tendențioase, pentru că acest Van Gogh nu se sfiește să îți asume o atitudine mesianică, de revelator al frumosului, neînțeles de o mare de mediocritate și chiar intoleranță.

Pentru asta, Schnabel se servește de un Willem Dafoe bântuit și care bântuie. Nu doar că figura acestui extraordinar actor e parcă desprinsă dintr-un autoportret al pictorului, dar stilul agitat al camerei îi pune în valoare marea de zbucium dinăuntru.

Mi-am ieșit în cale de-a lungul vieții oameni de tot felul. Printre aceștia, și unii pe care soarta, poate și propriile decizii, nu i-au ajutat să parcurgă calea înspre fericire. Dar n-am abandonat lupta, care a lăsat pe chipurile lor brazde adânci și o privire intensă și fixă.

Asta am regăsit în interpretarea pe drept nominalizată la Oscar a lui Willem Dafoe. Zbaterea, încrâncenarea, dezorientarea, agitația, efortul de a aduna fărâme de realitate și a duce o interacțiune sau o zi de chin. Conflagrația sortită eșecului din cortexul unora dintre noi.

Cine face un film despre Van Gogh e condamnat să îi folosească estetica. Kurosawa într-unul dintre Visele sale, Minnelli în superb coloratul Lust for Life, ca să nu mai vorbim de Loving Vincent, omagiul suprem care i se poate aduce picturii olandezului.

Și Julian Schnabel căută culorile și formele sinuoase care sunt deja parte din mentalul colectiv, dar le estompează, ni le arată doar la nivel de sugestie, pentru a apăsa pe mesajul său de căpătâi: Van Gogh ne-a arătat calea către beatitudine și noi l-am prigonit.

Mărturie stă și finalul, care adoptă răspicat o teorie revizionistă la modă, referitoare la evenimentele în urma cărora Van Gogh și-a găsit sfârșitul.

Dacă ar fi singur pe lume, At Eternity’s Gate ar pleda vinovat la acuzația de simplificare. Dar, împreună cu restul producțiile amintite, e ca o depoziție părtinitoare, dar totuși relevantă, despre un destin trist care aduce bucurie.

***

Unul dintre gărgăunii perpetui pe care îi am este să pășesc prin locuri prin care s-a scris istorie.

Auvers-sur-Oise este orășelul unde Van Gogh și-a petrecut ultimele luni din viață, iar prin acest simplu fapt mica urbe și-a asigurat o posteritate marcantă.

Nu credeam, însă, că voi simți o emoție atât de vie, doar aflându-mă în contact nemijlocit cu mărturii ale efemerei sale treceri pe acolo.

Hanul în care a locuit, într-o cămăruță ale cărei ziduri scorojite au fost păstrate cu sfințenie.

O statuie de Ossip Zadkine, care a surprins exact precaritatea existenței sale, fizice și psihice.

Mai presus de orice, lanul de grâu pe care l-a imortalizat în atâtea picturi.

Îmi place să cred că aici, la marginea acestei eternități, va fi găsit poate stropul de liniște pe care l-am simțit și eu.

Film românesc pentru întreaga Europă

No, că o venit ziua când îs mândru de cinematografia românească postdecembristă!

Să nu mă înțelegeți greșit, după 1989 s-au făcut multe filme remarcabile într-un fel sau altul.

Unele înduioșătoare, altele amuzante, destule revoltătoare și cam toate auto-flagelante.

Și, cu mici excepții, agasante ca realizare.

Însă, până acum, o producție românească menită a ne arată cum suntem, dar care funcționează și ca reper universal al tarelor omenești, fără a necesita cine știe ce informații de context, nu văzusem.

Însă Cristian Mungiu, cu excelenta-i cunoaștere a naturii umane (Bacalaureat e cel mai elocvent exemplu în sensul ăsta) și cu un meșteșug cinematografic cizelat (ehe, suntem departe de bolboroselile ocazionale din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile!) ne oferă R.M.N., o radiografie de înaltă rezoluție a unei societăți cu scleroze multiple.

Povestea se inspiră masiv din episodul Ditrău, când băștinașii harghiteni s-au oțărât până la revoltă pentru că brutăria locului a angajat niște srilankezi.

Meritul cel dintâi al lui Mungiu este că nu se repede cu diatriba, ci își acordă timp să construiască universul comunității, cu obiceiurile, idilele, polii de putere, idiosincraziile, marasmul și privațiunile ei, inserând și destine individuale, multilateral reliefate.

Protagoniștii sunt doi, viforosul Matthias și progresista Csilla, excelent jucați de Marin Grigore și Judith State în multiplele lor ipostaze, dar, meticulos așa cum îl știm, regizorul găsește loc și pentru alte figuri, astfel că orășelul cu aer lochnessian e veritabil populat, nu e doar butaforie pentru alegorie.

Impresionează în special Marin Grigore, cu melanjul său de masculinitate căreia stângiștii i-ar spune toxică, de dorințe intense și bariere psihologice, dar și de autentică afecțiune, filială sau paternă. Nu puține au fost momentele când mi-a adus aminte de răposatul Șerban Ionescu și marele său rol din ecranizarea lui Ion de Rebreanu.

În R.M.N. se vorbește în română, în maghiară, în germană, în engleză, în franceză și în tamilă/sinhaleză (scuze, n-am reușit să clarific acest aspect), iar asta mi se pare încântător. Mungiu reușește să recupereze o lume multiculturală pe care am pierdut-o grație nivelării comuniste, care n-ar ras doar clădiri istorice, ci și identități, precum și să ne lase să întrezărim un viitor în care globalizarea își urmează cursul, vrem, nu vrem.

Din toate cele de mai sus, rezultă niște pungi subterane de gaz xenofob, care la o scânteie minusculă, sar în aer, preluând în erupție și toată angoasa capitalismului și frustrările unor vieți încremenite.

Există o scenă-capodoperă în film, cea dezbaterii, în care exasperantul stilul românesc de a pune camera pe actori și a o lăsa nemișcată prelung se vede mântuit de o stratificare psihologică și interpretativă strălucită. Numai pentru asta și deja încep sezonul Oscarurilor din 2023, sădindu-mi în suflet speranța că Mungiu va primi nominalizarea de care a fost văduvit acum mai mulți ani, când pentru Academie n-a contat deloc Palme d’Or-ul sau sărutul lui Jane Fonda.

Acum ceva timp, eram în orașul belgian Genk (aflat în partea flamandă de țară, detaliu important), într-un fel de Muzeul al Satului, în care clădirile emblematice, precum școala sau biserica, adăpostesc și recreeri al activităților de odinioară.

Trecând pragul școlii, am fost întâmpinați de un bătrânel aparent bonom, care juca rolul învățătorului. L-am întrebat una, alta în engleză, iar el s-a scuzat că nu cunoaște prea bine limba. I-am spus atunci:

– Nous pouvons parlez en francais, si vous voulez.

La care el a scuturat din cap și a zis:

– English, please!

Și-acum mă amuză rictusul de neplăcere la auzul limbii conlocuitoare, pe care sigur o cunoștea.

Lui i-aș da să vad filmul lui Mungiu.

Lui și catalanilor și ciprioților și întregii Europe, oricât de liberale s-ar pretinde.

Pentru că R.M.N. este ca o labă de urs dată unei cefe de naționalist.

Și prim-miniștrii britanici sunt abonați la Oscar

Acum ceva timp întreprindeam o pasionantă incursiune în istoria figurilor regale britanice, nominalizate și câștigătoare de Oscar.

De la un moment dat, însă, Marea Britanie a devenit monarhie constituțională, iar puterea executivă a trecut în mâinile primului ministru, funcție ocupată de personaje cel puțin la fel de interesante pentru cinematografie.

Haideți să parcurgem rapid și galeria locatarilor de la 10 Downing Street care au generat interpretări de Oscar.

***

În Disraeli (1929), George Arliss câștiga Oscarul pentru rol principal, întruchipându-l pe eponimul Benjamin Disraeli, savuros și cinic prim-ministru al Imperiului Britanic la apogeul său. Colecția vorbelor sale de duh este lungă cât o zi de post, iar una dintre preferatele mele este cea de mai jos.

Întrebat care este diferența dintre nenorocire și catastrofă, a răspuns:

Dacă Gladstone (principalul său adversar politic – n.m.) ar cădea în Tamisa, ar fi o nenorocire. Dar dacă cineva ar încerca să îl salveze, ar fi o catastrofă.

Ca stâlp al rezistenței britanice împotriva agresiunii naziste, Winston Churchill nu putea trece neobservat de lumea filmului. Mulți actori au încercat să îi recreeze manierismele și apucăturile (nu toate agreabile), dar niciunuia nu i-a ieșit atât de bine precum lui Gary Oldman în Darkest Hour (2017), detașat campion la actor în rol principal în acel sezon de Oscar.

Sub straturi colosale de machiaj, actorul face un rol extraordinar, folosindu-se cu precădere de ochi și de dicție. Replica de la scena prânzului cu regele e una dintre cele mai clare lecții de viață pe care mi-a fost dat să le aud vreodată în vreun film.

Deși The Iron Lady (2011) a fost catalogat pe scară largă drept o peliculă dezamăgitoare, nimeni nu i-a putut contesta lui Meryl Streep Oscarul pentru extraordinara performanță de a o readuce la viață pe Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru din istoria Marii Britanii, a cărei personalitate covârșitoare și ideologie drastică sunt încă subiect de admirație și aversiune.

Totuși, văzându-i pe epigonii care i-au urmat, sunt convins că și mulți dintre detractorii ei exclamă în gând:

Cum nu vii tu, De Fier Doamnă,

Ca punând mâna pe ei.

Să-i împarți în două cete,

În smintiți și în mișei.

Sunt tentat să spun că pentru rolul unui Boris Johnson nu se va lua niciun Oscar în viitorul apropiat.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, nici despre Brexit nu mi-aș fi imaginat că se va putea întâmpla vreodată.

Și uite ce-a ieșit.