Câte interacțiuni superficiale avem în fiecare zi!
Câte priviri aruncate spre alții, fără a a distinge ce simt și ce fac în realitate acele persoane!
Câte zâmbete de complezență schițăm, care nu sunt decât mișcări mecanice ale mușchilor zigomatici, deloc stârnite de vreun impuls mai adânc!
Câte formule de ”Bună ziua!” adresăm, fără măcar să îi dorim celuilalt într-adevăr o zi bună!
Iar de când cu telefoanele, până și acestea se pierd.
în To the North, însă, nu există interacțiune irosită.
Orice schimb de replici, orice grimasă, orice cadru cu un chip omenesc are o semnificație, e încărcat cu înțelesuri, clare pentru cine investește atenție și activează acei neuroni responsabili cu descifrarea perpetuei provocări – celălalt.
E ceva primordial în tot ce e comunicare în acest film, ca și cum vasul pe care are loc acțiunea este un microcosmos pe care marea nemiloasă din jur îl obligă să renunțe la tot ce e balast emoțional.
Povestea peliculei realizate de Mihai Mincan începe generos, cu un marinar filipinez de pe un vas taiwanez care descoperă un pasager clandestin, un român, și îl protejează, știind că, dacă va fi descoperit, tânărul va fi aruncat peste bord, precum alții înaintea lui.
Dar lucrurile se complică pe măsură ce acțiunea și deplasarea vaporului își urmează cursul lent, dar inexorabil, iar To the North devine o alegorie a eternului conflict dintre datorie și omenie, dintre credința față de idealuri și loialitatea față de grupul căruia îi aparții, dintre a fi corect și a fi bun.
Toate acestea sunt redate de figura de o extraordinară expresivitate a lui Soliman Cruz. Când zic expresivitate, nu vă gândiți la un Jim Carrey, ci la un Casey Affleck în Manchester by the Sea. O reținere extremă, care lasă să răzbată un amestec de demnitate, religiozitate și bruschețe tipic marinărească.
Iar marea realizare a lui Soliman Cruz este cum lasă ca acestea să se năruiască, pe măsură ce situația nu mai dă ascultare voinței sale.
În rolul căpitanului, Alexandre Nguyen are un moment de retorică tulburătoare, care mi-a adus aminte de un discurs al lui Laurence Olivier în Spartacus – molcom și amenințător.
Cât despre românul Dumitru, jucat cu aceeași remarcabilă reținere de Niko Becker, deși un simplu pion pe mai tot cuprinsul filmului, este cel care, precum un matador, îți dă lovitura de grație la final.
Iar astfel To the North devine Balada Bătrânului Marinar a generației mele:
Şi-a mers ca omul cel buimac
Simţind în trup fiori:
Dar mult mai bun, mai înţelept,
S-a deşteptat în zori.
(Balada Bătrânului Marinar de Samuel Taylor Coleridge, traducere de Octavian Cocoș)