Tom Hanks nu știe să facă decât fapte bune

Circula la un moment dat o poantă potrivit căreia nu este indicat să călătorești alături de Tom Hanks, pentru că e un fel de piază rea (argumente: Apollo 13, Captain Phillips, Sully, Cast Away, The Terminal).

Aiurea, lângă el aș vrea să fiu când se întâmplă ceva nasol.

Nu-mi pot imaginea un actor care să întruchipeze bunătatea, abnegația sau înțelepciunea cu o mai mare naturalețe și cu un mai mic efort.

Poate și de aceea rolurile sale recente nu mai sunt atât de apetisante.

News of the World e unul dintre acestea care vor fi acoperit un pic de uitare, pe măsură ce timpul va trece și cinematografia îi va da înainte.

Dar acum, proaspătă fiind, interpretarea sa e ca un balsam de care avem nevoie într-o lume care nu dă semne că s-ar cuminți.

La câțiva ani după terminarea Războiului Civil, un fost ofițer din Sud, moderat în convingeri, călătorește din oraș în oraș și face revista presei pentru locuitorii prea ocupați (sau prea analfabeți) să se documenteze ei înșiși.

Întâmplarea îi scoate în cale o fetiță de imigranți germani (Helena Zengel), răpită de mică și crescută de un trib de indieni (corect ar fi amerindieni, dar să nu încurcăm în cuvinte), pe care, de voie, de nevoie, acceptă să o escorteze până la familia teutonă de origine, în ciuda împotrivirii ei.

Odiseea care se se deschide astfel îi poartă prin diverse situații și le prilejuiește diverse pățanii, toate menite a compune un tablou al unei Americi în chinurile vindecării și ale prefacerii economice și sociale.

Firul narativ și transformarea personajelor sunt convenționale, iar interesul e ținut treaz de unele episoade cu tentă simbolică, precum și de dăruirea actoricească a celor doi protagoniști.

Regizoral vorbind, News of the World demonstrează că Paul Greengrass (autorul tragicului United 93) este încă un bun meseriaș al atmosferei, dar și că a îmbătrânit și i-a slăbit vederea, pentru că altfel nu îmi explic unele efecte speciale atât de rudimentar realizate, încât par a fi fost un omagiu adus celor din producțiile de la începutul mileniului, așa cum filmul este în sine un omagiu adus western-ului și tropilor săi.

De apreciat că tendințele apăsat revizioniste ale Hollywood-ului stârnit de Trump sunt temperate în pelicula de față: indienii sunt și victime, și agresori, nemții sunt și harnici, și exagerat de rigizi, iar nu toți sudiștii sunt odioși.

Chiar și când acțiunea trenează sau alunecă în clișee, figura lui Tom Hanks rămâne luminoasă precum un far în bezna unor timpuri tulburi.

Dicția din momentele retorice, abnegația fizică din secvențele cu împușcături și vite, ușurința de a exprima sensibilitatea sunt aici, ca și întreaga și ilustra sa carieră, încântătoare.

Mulțumim că sunteți, Mr. Tom Hanks!

O comoară de care nu trebuie să ne rușinăm

În liceu, profesoara noastră de limba română, doamna Gabriela Cojocăreanu, a avut o inițiativă excelentă – un parteneriat cu defunctul deja cinematograf ”Jean Negulescu”, prin care, la anumite ore, să ruleze pentru elevi filme românești, îndeosebi ecranizări ale romanelor pe care le aveam de studiat pentru Bacalaureat.

Printre acestea s-a numărat și Dacii lui Sergiu Nicolaescu. O peliculă criticată în fel și chip după Revoluție, dar care încă de atunci mi-a făcut impresia de calitate a producției și de coerență, chiar și în privința clișeelor.

După ani buni, am revăzut acest film și, cu o cultură de cinefil simțitor sporită, dar și cu un echilibru bine sedimentat al valorilor estetice, impresia n-a fost știrbită cu nimic, ba dimpotrivă, am remarcat câteva puncte tari suplimentare.

Foarte pe scurt și pe șleau, nu este nicio deosebire între marile realizări cinematografice de gen al Hollywood-ului (Cleopatra, Ben-Hur, El Cid) și aceasta.

Bineînțeles, e necesar de adăugat că reușita filmului se datorează și aportului străin, idee cu care merită să ne obișnuim, inclusiv când ne referim la evoluția istorică a plaiurilor mioritice.

Cei doi protagoniști tineri – Pierre Brice și Marie-José Nat, frumoși așa cum se cuvine, ai unei povești de asemenea proporții epopeice, erau francezi, ca și impetuosul general Fuscus (jucat cu intensitate de Georges Marchal).

Dacă vă vine să strâmbați din nas știind că au fost dublați de actori români, aflați că însuși Amza Pellea, impunător ca Decebal, a primit vocea lui Emanoil Petruț, procedeu aplicat și personajului meu preferat, împăratul Domițian.

Mi-aduc aminte ca și cum a fi fost ieri cât de captivat eram de fiecare dată când apărea pe ecran, cu persoana afectată și vocea sarcastică. În timp am aflat că întruchiparea acestui Cezar mult hulit de posteritate (inclusiv printr-un damnatio memoriae) a fost o combinație a prezenței scenice a lui György Kovács și a vocii lui lui Fory Etterle.

Pomeneam mai adineauri ceva despre aportul străin, nu?

Mihai Viteazul este considerat filmul glorios suprem al lui Sergiu Nicolaescu, dar eu prefer Dacii, pentru că aici abilitățile sale regizorale sunt mai bine dozate.

Alternanța intim-anvergură funcționează fără cusur, iar sprijinul logistic de care a beneficiat din partea autorităților militare este impresionant, fără a fi bombastic.

Filmul a fost pus la zid și mitraliat cu diverse obiecții față de acuratețea istorică.

Dincolo de ridicolul unei asemenea pretenții pentru un produs de ficțiune, să nu uităm că discutăm despre evenimente despre care avem izvoare pe care le putem număra pe degete.

Licențele poetice sunt inevitabile, iar identificarea anacronismelor, departe de a fi supărătoare, a fost pentru mine, unul, o plăcere suplimentară.

De pildă, în ajunul bătăliei finale, îl vedem pe Decebal al lui Amza Pellea purtând faimosul coifde la Coțofenești, dar lângă el este o altă căpetenie a dacilor, având pe cap nu mai puțin impresionantul coif celtic de la Ciumești.

O grijă pentru detaliu care nu încetează să mă uimească.

Un amănunt interesant este că lui Nicolae Ceaușescu nu i-a plăcut Dacii, pentru că îi înfățișa pe aceștia ca fiind cam brutali și barbari.

Adică nu neapărat opusul luminos al romanilor hedoniști și lacomi.

Dacă ați văzut filmul, știți care scene transmit senzația asta.

Dacă nu, vă las plăcerea să le descoperiți.

Nu vom cunoaște niciodată cum erau în realitate ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Dar nu este exclus ca, prin această abordare, Sergiu Nicoalescu, Titus Popovici și toți implicați în realizarea filmului să fi atins fără voie un dram de veridic.

Oricum ar fi, cu scenele sale grandioase, cu personajele sale pitorești, cu costumele sale fastuoase, cu decorurile sale somptuoase, cu peisajele sale spectaculoase, Dacii este un film cu care nu mi-ar fi rușine să merg la niciun festival al cinematografiei universale.

E al nostru, e mare și e foarte bun.

E chestie de traducere, Bibicule!

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.

Macăr unul să nu fugă

Unul dintre conflictele ideologice din ce în ce mai apăsate ale vremurilor noastre se învârte în jurul conceptului de corectitudine politică, pe care unii o duc pe culmi de absurditate, dându-le apă la moară celor care o resping cu totul.

În atare condiții, aproape că uităm că este un ideal generos, născut dintr-o nevoie reală, pe care un film nemaipomenit intitulat Intruder in the Dust o ilustrează fără greșeală.

Este ecranizarea romanului eponim al lui William Faulkner, care spune povestea, inedită la acel moment (1948 pentru carte, 1949 pentru film), a unui negru din Oxford, Mississippi, acuzat că ar fi împușcat un alb și apărat de un grup de oameni inimoși, printre care un tânăr nealterat pe deplin de rasism, un avocat cu o conștiință vie și o bătrânică cu un enorm bun simț.

Regizat de reputatul Clarence Brown, cineast multiplu nominalizat la Oscar, Intruder in the Dust impresionează pe mai multe paliere.

În primul rând, aerul autentic al cadrului în care are loc dezlegarea misterului. Filmată chiar în orașul natal al lui Faulkner, urbe sudistă până în măduva oaselor, narațiunea beneficiază de aportul personajului colectiv al localnicilor, care relevă un adevăr surprinzător și tulburător.

Că linșatul negrilor, comis direct de niște apucați albi, era un veritabil sport, care atrăgea spectatori din toată regiunea.

Cam așa au loc și se perpetuează ororile: un sâmbure de violență, într-o mare de indiferență și chiar curiozitate.

A doua mare calitate a filmului este întruparea personajelor care îl populează.

Dintru început, remarcăm figura tânărului (Claude Jarman Jr.) în care rasismul n-a prins rădăcini atât de adânci, încât să nu lase loc și decenței, precum și pe a negrului (Juano Hernandez) impozant și încăpățânat, care e liber și se comportă ca atare.

Interesant este că, pe măsură ce înaintăm pe firul deznodării misterului, apar noi și noi personaje care se atrag și ne mențin vie atenția.

Un exemplu grăitor este al șerifului care, inițial, părea pionul tipic, dar care are câteva momente care nuanțează impresia generală despre natura umană pe care ți-o lasă Intruder in the Dust, aceea că oamenii nu sunt suprafețe plate, ci poliedre care, puse în situații diferite și privite din unghiuri diferite, dezvăluie caracteristici diferite.

Nu în ultimul rând, este fascinant cum filmul refuză să se grăbească. Tensiune există din belșug, însă, precum personajul lui Juano Hernandez, ritmul acțiunii este molcom, fără a fi lent. Așa ni se oferă ocazia să savurăm mostre de virtuozitate regizorală, precum scena din închisoare, a cărei importanță narativă e egalată, dacă nu chiar depășită, de modul cum e compusă și redată.

Asta ca să nu mai vorbesc despre bătrânica temerară, care croșetează și ține la respect un întreg oraș care simte gustul sângelui.

Printre nenumăratele momente memorabile ale acestui film este și cel în care unul dintre personaje enunță acest mic adevăr etern, care a ajutat omenirea să depășească atâtea stadii de barbarie și care o va ajuta în continuare, inclusiv cu flagelul corectitudinii politice desfigurate și puse în slujba ipocriziei:

Măcar unul să nu fugă, atunci când toți ceilalți o fac.

Avatarurile lui Hercule Poirot

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.

Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì!

Se dă un film – Matrimonio all’italiana.

Se dau și ZECE întrebări:

E fabulos de comic?

Sì.

E suprinzător?

Sì.

E înduioșător?

Sì.

E Sophia Loren minunată?

Sì.

E Marcello Mastroianni minunat?

Sì.

E cuplul lor delicios?

Sì.

E Vittorio de Sica un mare regizor?

Sì.

E cinematografia din Cizmă inegalabilă?

Sì.

E mama numai una?

Sì.

E Italia cea mai frumoasă țară din lume?

Sì.

Un calcul simplu ne spune că:

Matrimonio all’italiana e un film de ZECE con congratulazioni!

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Ruyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Odisee tactilă

Dintre categoriile de la Oscar există una care pare, de obicei, populată cu titluri ultra-mediatizate – filmul de animație.

Însă, strecurate printre realizări ale unor studiouri consacrate, se găsesc uneori creații deosebite, nu doar prin proveniență, ci prin idee sau execuție.

Așa am descoperit minunatul The Secret of Kells sau haiosul Les triplettes de Belleville, iar pe această listă aparte va intra și J’ai’ai perdu mon corps.

O mână scapă dintr-o morgă.

Da, o mână leit personajul din The Addams Family.

Da, o mână, adică o palmă umblătoare pe cele cinci degete ale sale.

O mână care pornește într-o Odisee a cărei Ithacă și Penelopă ni se dezvăluie pe măsură ce, pe lângă aventurile-i picarești-grotești, ni se înfățișează și momente din viața posesorului.

Filmul este brutal, dar nu în sens neplăcut.

Este o brutalitate necesară, atât pentru a genera emoții fruste, cât și pentru a contribui la un amestec foarte complex de elegie și tristețe, de tragedie și frumusețe.

Deși liniile narative au tonalități sau perspective spațiale diferite și ai impresia că urmărești două povești distincte, existe mici detalii care le leagă și le încheagă.

Ca regizor și co-scenarist, Jérémy Clapin reușește e să înnoade tradiția romantismului cu a suspansului, ambele direcții în care cinematografia franceză a excelat întotdeauna (vezi La jetée). Chiar finalul, ambiguu până la ermetic, pare adecvat, pentru că îi lasă fiecăruia libertatea și responsabilitatea unui verdict.

Pentru mine, J’ai’ai perdu mon corps n-a fost numai o experiență audio-vizuală, ci și una mnezică.

Au fost momente când, urmărind pățaniile mâinii, am privit-o pe una dintre ale mele, am savurat miracolul acestui inegalabil instrument al ființei umane și mi-am dat seama că am cam uitat să folosesc cremă hidratantă în ultima vreme.

Așa mi-am adus aminte și de o scenă de la începutul romanului Colț Alb de Jack London, în care un vânător amenințat de frig și de o haită de lupi își privește mâinile cu duioșie.

Așa mi-am amintit de misterioasele palme imprimate pe pereți de peșteră de omul preistoric, dar și de gluma pe care un prof hazos din facultate ne-a spus-o pe tema asta.

Așa mi-am adus aminte și de ce a spus unul dintre concurenții de la emisiunea lui Virgil Ianțu, Câștigă România:

Ce ai în suflet, în cap și în vârful degetelor nu-ți poate lua nimeni.

Fundațiile monumentului (Deborah Kerr)

Actriță de o grație desăvârșită, Deborah Kerr a avut o carieră care se confundă cu Epoca de Aur a Hollywood-ului și aparține unei ilustre și triste galerii, a oamenilor de film remarcabili (Richard Burton, Peter O’Toole, Alfred Hitchcock sau, mai recent, Amy Adams sau Glenn Close) care, în ciuda unui puhoi de nominalizări, nu au câștigat niciodată un Oscar.

Aș petrece mult timp rememorând fiecare rol deosebit al său, însă acesta din The Innocents îi relevă în mod suprem talentul imens.

Inspirat din povestirea The Turn of The Screw a lui Henry James și sursă de inspirație la rându-i pentru The Others al lui Alejandro Amenabar, filmul regizat de Jack Clayton o urmărește pe o guvernantă a unor orfani dintr-un conac englezesc un pic izolat, care observă treptat imagini stranii, comportamente stranii și apariții stranii.

Superbă ilustrare cinematografică a romanului gotic al secolelor trecute, The Innocents îi bifează canoanele din punct de vedere audio-vizual (umbre, zgomote, ferestre deschise), însă îl depășește cu mult în ceea ce privește latura umană.

Aproape fiecare cadru o urmărește pe Deborah Kerr, iar interpretarea pe care o vedem este magia artei actorului în două manifestări fundamentale.

Pe de o parte, vedem transformarea din entuziasm sfios și maniere indulgente înspre o mai pronunțată asprime, hotărâre și chiar un dram de duplicitate. Nimic strident, evoluția este lină și niciodată definitivă.

Pe de altă parte, deoarece filmul nu trenează și nu slăbește ritmul suspansului și al ororilor reale sau închipuite, panoplia de reacții ale protagonistei este atât de vastă, încât s-ar putea face un catalog al expresiilor figurii omenești doar cu chipul său.

Cei doi copii, jucați de Pamela Franklin și Martin Stephens, întregesc prin înfățișările și prestațiile excelente ambiguitatea acestei pelicule, la al cărei scenariu a contribuit și Truman Capote.

Indiferent cum îl apuci, The Innocents îți fuge printre degetele înțelegerii ca o nalucă.

Îl poți recepta exclusiv prin prisma supranaturalului, dar nu e suficient.

Îl poți recepta exclusiv prin prima psihologicului, dar nu e suficient.

Mai ales că poți bifurca atenția – ori spre guvernantă, ori spre copii.

În oricare dintre aceste cazuri, pentru cinefilul care nu își reprimă emoțiile și știe să le savureze, The Innocents este un deliciu.

Care mă întoarce iar la vorbele nemuritorului Will:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt in your philosophy.

De ce Dumbo nu este rasist (pe înțelesul stângiștilor de două parale)

Una dintre știrile care mi-au crescut temperatura corpului, fără să am Covid, a fost decizia celor de la Disney de a elimina de pe conturile de utilizatori-copii a filmului de animație Dumbo (1941), pe motiv că încurajează stereotipiile rasiale.

Pelicula a stârnit încă de demult o astfel de controversă (îi vizează pe acei păsăroi haioși negri), însă mă mir că nimeni nu a observat că avem de-a face de fapt cu o minunată alegorie a integrării și depășirii unei condiții speciale.

Povestea este cam așa:

Elefănțelul eponim se naște cu o malformație, niște urechi mari, care îl bagă în tot felul de buclucuri și îl expun la marginalizare, pe care o depășește cu ajutorul înduioșătoarei afecțiuni materne, a unui șoricel de tot hazul și a păsăroilor mai sus amintiți.

Stai așa!

Adică mitul aversiunii elefanților față de rozătoare se transformă aici într-o simpatică prietenie?

Ce frumos!

Să ne referim la păsăroi acum. Sunt construiți având în minte niște personaje de culoare (inclusiv marii trubaduri rătăcitori ai blues-ului din Delta Mississippi-ului), dar rolul lor în economia acțiunii este decisiv.

După ce îl iau inițial în derâdere pe elefănțel, îi înțeleg durerea de a fi dat la o parte și îl ajută să își transforme beteșugul într-o calitate.

Ce frumos!

Stereotipiile care mai reies din Dumbo vizează tagma clovnilor, dar după ce ne-au oferit Heath Ledger și Joaquin Phoenix, nu cred că mai doare pe nimeni asta, sau gașca de elefănțoaice (adică tot ai lui, nota bene!) urâcioase și bârfitoare.

Ahaaaa! sar feministele de trei coți în sus.

Haida de, să nu-mi spuneți că n-ați avut de-a face niciodată cu asemenea specimene!

Dacă vă încăpățânați să susțineți sus și tare că nu, ori ați trăit în hrubă până acum, ori sunteți de rea credință.

Ce?

V-am jignit?

Vă poftesc să mă reclamați la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Între timp, eu mă duc să mai văd o dată Dumbo, care e o capodoperă de animație.

Vezi și numai pentru scena aia onirică, greu de egalat chiar și după atâta amar de timp.