Socialism cu față umană

După încă un atac mârșav împotriva Ucraina, de data aceasta asupra unor spitale, inclusiv unul pediatric, se va adânci repulsia opiniei publice împotriva a tot ce vine sau a venit din Rusia.

Pot să înțeleg asta din punct de vedere psihologic, însă, chiar și așa, vă îndemn să nu ocoliți unul dintre cele mai mari filme mute sovietice, Zemlya (Pământ), poate tocmai pentru că este vorba de partea ucraineană a colosului odios de odinioară.

Pelicula a fost comandată lui Oleksandr Dovjenko de autorități, pentru a promova beneficiile colectivizării care, in acea perioadă – 1930 – intrau în contradicție cu metodele și mentalitățile arhaice ale satului tradițional.

Exact asta este și subiectul creației filmice: un tânăr arătos, bine pătruns de ideologia marxistă promovează colectivizarea și mecanizarea, stârnind dezaprobarea propriului tată și ura culacilor din zonă.

Înfruntarea ia o turnură tragică, dar înălțătoare întru idealurile socialismului.

Propagandă, veți spune.

Întocmai, însă Dovjenko nu e un simplu executant al ei, dimpotrivă, chiar mai mult ca Sergei Eisenstein, a împins limbajul cinematografic și poezia acestuia mai departe decât le-a fost pe plac mai-marilor bolșevici.

Zemlya este o suită de tablouri vivante remarcabile, fie prin structură, fie prin frumusețea pură a imaginilor.

Există secvențe memorabile, precum palpitanta deplasare a tractorului către sat, veritabilă cursă a celor două curente de opinie. Montajul de aici e strălucit, ca să nu mai zic de momentul irepetabil al alimentării carburatorului prin micționare.

Da, ați citit bine.

Însă aspectul care m-a impresionat cel mai mult la acest film mut este frumusețea indescriptibilă a chipurilor omenești pe care le înfățișează.

Poate doar la La passion de Jeanne d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer să mai fi întâlnit atâta preocupare, ba nu, dragoste, față de figura umană.

Se vede o pasiune rembrandtiană pentru toate cutele și crevasele care brăzdează obrajii și o intensitate a privirii ca a monomanilor lui Gericault.

Tezismul pălește în fața sublimului.

În focul conflictelor tot mai aprige care ne înconjoară, e răcoritor să ne amintim asta.

Trei nominalizări postume pentru Donald Sutherland

Acum puțin timp a plecat dintre noi Donald Sutherland, un actor pitoresc și înzestrat, cu o carieră formidabilă, dar care, în mod regretabil, a fost ocolit de atenția Academiei, cu excepția unei statuete onorifice, o cale elegantă doar în aparență de a repara o lungă listă de omisiuni inexplicabile.

Iată trei roluri remarcabile ale sale, pentru are ar fi meritat macar o nominalizare la Oscar:

M*A*S*H – știu, când spunem acest titlul, ne gândim la varianta sa de televiziune, cu galeria sa de personaje aiurite și adorabile (Radar, Klinger, vi-i aduceți aminte, nu?).

Însă, înainte de îndrăgitul serial, a existat acest film al lui Robert Altman, care e construit în jurul aceleiași idei – câțiva membri ai unui spital de campanie din timpul Războiului Coreei folosesc trăznăile și revolta anarhisto-bufă pentru a supraviețui ororilor care îi asaltează din toate părțile.

Spre deosebire de versiunea pentru micul ecran, pelicula de lungmetraj e mai acidă și mai necruțătoare cu natura umană.

Ca Hawkeye, Donald Sutherland nu își îmbibă personajul cu energia nevrotică a lui Alan Alda, ci îi conferă un aer malițios, în deplin acord cu figura sa care pare glacială.

Pare.

***

Klute – filmul regizat de Alan J. Pakula stă sub semnul unui paradox: deși titlul este al personajului principal eponim, adevarata protagonista este prostituata jucată de Jane Fonda, care intră în vizorul unui asasin în serie și își dezvăluie foarte complexa lume interioară în niște ședințe de terapie, veritabile bijuterii ale artei monologului.

Toate aceste stări, pentru a căror strălucită redare actrița a câștigat Oscarul, sunt potențate de interacțiunile cu detectivul interpretat de Donald Sutherland.

Placid, dar integru, deloc spectaculos, dar captivant prin modul cum gestionează provocările psihologice ale prostituatei pentru care bărbații erau doar inamici sau unelte, actorul e catalizatorul transformării ei.

Uneori, un rol mare n-are nimic flamboaiant, ci este pur și simplu perfect adecvat poveștii și înțelesurilor ei.

***

Ordinary People – cea mai strigătoare la cer nedreptate care i s-a făcut lui Donald Sutherland rămâne faptul că, față de colegii de distribuție, nu a primit el însuși o nominalizare pentru acest rol tulburător și subtil.

O familie formată din tată, mamă și fiu mai mic jelesc moartea fiului/fratelui celui mare, fiecare în felul său.

Tatăl e reținut și serviabil până la moliciune, mama se refugiază în cutume, iar fiul e într-o depresie cruntă.

Robert Redford reușește să construiască o sugestivă frescă a lipsei de comunicare generate de o traumă majoră și, ignorând flagranta fraudă a nominalizării lui Timothy Hutton, ulterior și câștigător, la rol secundar, când el e protagonistul toată ziua (am scris mai pe larg despre asta aici), pelicula sa rămâne una relevantă, în ciuda oprobriului posterității, care ar fi preferat The Raging Bull al lui Scorsese.

Donald Sutherland are un aport semnificativ la încărcătura emoțională a filmului, iar scena în care dă glas durerii și îi reproșează soției că o preocupau pantofii în ziua înmormântării copilului lor e sfâșietoare, deși actorul, în ton cu stilul său, nu e emfatic, așa cum ar fi fost un Al Pacino.

Suferința are multe glasuri.

Nu e dracu’ așa negru până nu l-ai văzut cu HeyLED la Inspire Cinema

În mitologia romană există o zeitate interesantă, pe nume Janus.

Divinitatea cu doua fețe, care privește atât spre trecut, cât și spre viitor.

Cei de la Inspire Cinema și-au asumat aceeași sarcină de a ne conduce în ambele direcții ale lumii filmului.

Privesc spre trecut prin proiectul CINEMATECA, care a parcurs deja două sezoane, pregătindu-se cu voioșie de al treilea, și care a readus pe marele ecran capodopere ale cinematografiei pentru spectatorii mici și mari.

Privesc spre viitor, prin inaugurarea sălii HeyLED VIP+ din incinta cinematografului multiplex din Electroputere Parc, prima utilizare a acestei versiuni de echipament în Europa.

Tehnologia HeyLED propune un tip de ecran de ultimă generație, care ne dezvăluie un negru pur și implicit, contrast și luminozitate sporite, rezultatul fiind o coloratură cum n-am văzut până acum.

Un ecran HeyLED este alcătuit din 110 cabinete LED, având dimensiunile de 10 X 6 metri și însumând 2,2 milioane de pixeli.

Datorită nivelului de negru cauzat de reflexia scăzută, poate asigura și o imagine de înaltă calitate chiar și când există lumină ambientală, permițând folosirea sălilor de cinema și pentru alte tipuri de proiecții.

Puteți citi mai multe detalii pe site-ul celor de la Inspire Cinema, iar eu o să mă concentrez pe senzațiile-mi proprii sau pe care le-am observat la cei din jur în contact cu această tehnologie.

Pentru exemplificare, ni s-a arătat un videoclip în două versiuni, bidimensională și tridimensională. Dacă prima era impresionantă în sine, la cea de de-a doua am auzit exclamații care îmbinau surpriza cu încântarea, cum probabil a smuls trenul fraților Lumiere când l-au asmuțit asupra publicului acum mai bine de o sută de ani.

Cât despre autorul acestor rânduri, pe măsură ce se acomoda cu aproape supranaturala calitate a imaginii, începea să se lase în voia imaginației unor proiecții posibile, dacă nu chiar viitoare.

Oare cum ar fi acea superbă alegorie cu Deborah Kerr pe un asemenea ecran?

Sau acea aventură în Egiptul antic de care nu mă satur de când eram puștan?

Sau câteva pelicule ale unuia dintre cei mai meseriași regizori ai prezentului?

Și alte câte și mai câte.

Demonstrația cea mai amplă a fost o proiecție a filmului Bad Boys – Ride or Die, pe care organizatorii mărturiseau că au ales-o în lipsă de alte producții 3D relevante din această perioadă.

Însă s-a dovedit a fi o experiență spectaculoasă și foarte concludentă în privința imensului potențial al tehnologiei HeyLED.

Asta pentru că, spre deosebire de predecesorul Michael Bay, care prefera scene ample și explozii pe trei cvartale, regizorii Adid El Arbi și Bilall Falah au o abordare de proximitate, care te bagă în miezul acțiunii, pe direcția pumnilor sau în calea gloanțelor. Iar unghiurile inedite de filmare, inclusiv unele care au gâdilat nostalgia tuturor jucătorilor de FPS din sală, au ocupat tot ecranul acela amplu, întru sporirea adrenalinei.

Bineînțeles, tehnologia n-ar fi salvat un film nereușit, însă această a patra aventură a simpaticului tandem Will Smith – Martin Lawrence reușește să nu emane în niciun moment izul de ciorbă reîncălzită.

Trecerea inexorabilă a timpului nu i-a ocolit pe cei doi (parcă Will Smith iese mai bine aici), iar asta e pricină de diverse glume sau mecanisme narative, iar dacă tot e în floare corectitudinea politică în SUA, măcar e utilizată cu cap, pentru că avem un al treilea protagonist remarcabil în persoana lui Jacob Scipio alias Armando (știți cine e, dacă nu, mergeți de vizionați capitolul anterior), semn că importanța populației hispanice în America e un fapt incontestabil.

Pentru un film cu protagoniști de culoare (era să zic negri, dar nu vreau s-o pățesc ca arbitrul Colțescu), e remarcabil și câte glume cu înțeles echivoc sunt enunțate. Poate că Hollywoodul nu e pierdut cu totul.

Distribuția e întregită de dame bine și actori de toate palorile (Reggie rulz), toți gonind într-un iureș cinematografic despre corupție polițienească, traume ale trecutului și reconcilieri familiale.

Bad boys, bad boys
Whatcha gonna do?
Whatcha gonna do when they come for you?

Well, I’m gonna see them on a f*cking HeyLED screen, that’s what I’m gonna do.

Credit foto: Flori Manda, Kinga Dinnyes, Daniel Botea.

Emoții multe, viață multă

Vreți să mă chinuiți?

Puneți-mă să aleg cel mai bun film de la Pixar.

Supliciul merge și cu cele mai bune trei.

Și cinci.

Și zece.

Dacă vă milostiviți de mine și îmi acordați măcar o duzină, poate mă încumet să spun niște titluri.

Iar printre ele cu siguranță se va regăsi Inside Out.

O alegorie adorabilă, inteligentă, documentată și antrenantă despre ansamblul de emoții din căpșorul unei fetițe pre-adolescente.

Finalul ne-a lăsat cu declanșarea pubertății și cu promisiunea unei continuări.

Care s-a materializat, dar dupa ceva ani.

Așteptarea a meritat, însă.

Inside Out 2 nu strică nimic din toate cele bune (și multe) ale predecesorului, iar ce aduce în plus e făcut cu cap și cu gust.

Nemaiavând nevoie de expozițiunea care ne familiarizează cu emoțiile personificate, echipa de realizatori condusă de Kelsey Mann ne bagă în acțiune fără prea multe fasoane.

Simpaticele personaje inițiale (Bucuria, Tristețea, Dezgustul, Frica și Furia) își văd atribuțiile uzurpate de un grup de arătări sentimentale nou apărute în schema neuronală a lui Riley – Anxietatea, Invidia, Rușinea și Plictiseala/Blazarea.

De aici rezultă un iureș de pățanii interioare care reflectă (sau generează) manifestările exterioare ale protagonistei.

Valorile promovate sunt cele solide, americane, iar morala poveștii e limpede precum cristalul de Baccarat, fără a fi simplistă.

Ba îndrăznesc să spun că, în inegalabila tradiție Pixar, că nu doar cei nevârstnici, ci și adulții sadea au multe lucruri de învățat din Inside Out 2.

Interpretările vocale întregesc desăvârșirea audio-vizuală a producției, cu mențiuni pentru Maya Hawke, a cărei energie auditivă întregește pitorescul deșucheat al Anxietății, precum și pentru intervențiile scurte, dar de efect ale Plictiselii, însuflețită de, surpriză, Adele Exarchopoulos, interpreta de neuitat dintr-una dintre cele mai complexe povești de dragoste din secolul XXI, La vie d’Adele.

Știu că încheierea nu e științifică, dar e cea pe care o consider adecvată.

Văzând Inside Out 2, în scăfârlia mea s-a deșteptat o cohortă de emoții – Încântarea, Nostalgia, Compasiunea, Amuzamentul, Solidaritatea, Prietenia, toate purtând pe brațe pe cea care merită să nu se piardă niciodată.

Bucuria Vieții.

Tușe românești la Hollywood – Înduioșări victoriene

Trecuse multicel de când nu mă aplecasem asupra unui film regizat de Jean Negulescu, așa că iată una dintre peliculele sale care, deși nu foarte cunoscută, este impecabil realizată – The Mudlark.

Povestea este simplă, dar emoționantă – în Londra victoriană, un puștan nevoiaș care își câștigă existența căutând prin mâlul Tamisei (de unde și denumirea de ”mudlark”) găsește o camee cu chipul reginei eponime și își pune în gând să o cunoască.

La acel moment, regina Victoria era în doliu după prințul Albert și se izolase de lume, nu doar de supuși, ci și chiar de înalții demnitari ai Imperiului, între care un exasperat Benjamin Disraeli.

Pățaniile care îl aduc pe acest simpatic alter ego de Oliver Twist la Windsor reușesc să o convingă pe îndurerată figură încoronată că are o datorie de mamă față de toată națiunea.

Filmul nu suscită un angajament intens, dar regia lui Jean Negulescu este desăvârșită, de la spectacolul dickensian al copiilor sub pragul sărăciei până la somptuoasele decoruri ale palatului regal.

În acest cadru bine conturat sunt plasate interpretări reușite.

Britanicii au făcut scandal mare când s-a răspândit vestea că o americancă sadea (Irene Dunne) o s-o joace pe venerata lor regină, însă s-au liniștit descoperind câtă reținere și blândă încăpățânare pune în rol actrița care a făcut carieră în comediile în care l-a avut partener pe Cary Grant.

Băiețelul Andrew Ray exprimă exact candoarea necesară înmuierii unei inimi suferinde, iar Finlay Currie e un scoțian dintr-un bucată și cel care vorbește, cu accent aproape neinteligibil, cu bunul simț al celui care înțelege ce înseamnă să fi pierdut pe cineva drag, dar și că ai o datorie față de răposat să nu abandonezi lumea și să o slujești.

Însă cel care se distinge cel mai mult în The Mudlark este fără doar și poate Alec Guinness drept Disraeli. Talentul imens al actorului se pliază la țanc pe personalitatea flegmatică și spirituală a acestui politician britanic.

Poate că discursul său de final exprimă idei mai generoase decât l-au animat pe Disraeli cel istoric, mult mai cinic și mai conservator, însă e un veritabil tur de forță interpretativ, pe care Jean Negulescu îl filmează dintr-o bucată, provocându-ne astfel să fim pătrunși de o mostră de artă retorică de mult apusă.

Cum am mai spus-o, lui Jean Negulescu nu i-a fost teamă de provocări.

Și le-a mai și făcut față în mod mai mult decât mulțumitor, așa cum o demonstrează și The Mudlark.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood (Rezistența feminină)

Judy the Obscure

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Șapte zile, șapte filme despre fotbal

Mai sunt șapte zile până la începerea Campionatului European de Fotbal unde, minune mare, e calificată și România, așa că, pentru fiecare zi vă propun un film cu și despre sportul-rege.

Victory – o peliculă care nu poate lipsi de pe nicio astfel de listă, pentru că, dincolo de regia meșteșugită a unui grande al cinematografiei, John Huston, are meritul de a aduce împreună actorii de calibru, Michael Caine sau Sylvester Stallon (care e portar), și foști fotbaliști de marcă (puteți citi enumerare lor în articolul pe care l-am scris mai demult despre acest film), în frunte cu Edson Arantes do Nascimento zis și Pelé.

O scenă aparte este aceea în care Michael Caine, căpitan-antrenor al echipei de deținuți de război care urmează să înfrunte selecționata naziștilor, explică o strategie savantă pe tablă, iar Pelé, după ce urmărește amuzat expunerea, pune mâna pe cretă și desenează cum o să dribleze singur până la poarta adversă și o să bage gol.

***

Phorpa – ultimul loc unde te-ai aștepta să dai peste o pasiune arzătoare pentru fotbal este într-o mânăstire budistă de rit tibetan. Însă tocmai asta se întâmplă în acest film (tradus în engleză ca The Cup) scris și regizat Khyentse Norbu – într-un lăcaș de cult tibetan aflat în exil în India (o tema secundară a peliculei este și revolta împotriva ocupației chineze), doi novici mai derbedei se dau ceasul morții să facă rost de un televizor, ca să urmărească împreună cu toți confrații finala Campionatului Mondial din 1998.

Ritualurile religioase sunt înfățișate natural, dar și cu un dram de umor, interacțiunile cu indienii localnici au un pic de ironie la adresa mercantilismului acestora, iar secvența când se chinuie să instaleze antena parabolică și să facă televizorul să meargă e de-a dreptul tensionată. Hai, băieți, că începe meciul!

Da, fotbalul nu are frontiere.

***

Shaolin Soccer – din Tibet ne mutăm mai hacana, la călugării Shaolin, pentru de departe cel mai amuzant film despre fotbal făcut vreodată. Unui tânăr și deșucheat practicant al acestei arte (Stephen Chow, nebunul inspirat care semnează și regia și scenariul) îi vine ideea să îi reunească pe frații întru credință (fiecare cu abilitățile lui) zburătăciți care încotro, pentru a forma o echipă de fotbal și a se opune formației unui corporatist malefic.

Dar ce vă mai plictisesc eu cu detalii!

Pelicula conține niște scene care îmbină fotbalul cu aerul producțiilor de arte marțiale deșănțate, însă nici caracterizând-o astfel nu reușesc să redau în întregime deliciul delirant pe care îl oferă.

Dacă e să alegeți un singur film despre sportul-rege de pe lumea asta, acesta trebuie să fie.

***

Bend It Like Beckham – cine a citit White Teeth de Zadie Smith o să recunoască în acest film realizat de Gurinder Chadha aceeași superbă expresie a multiculturalismului londonez, cu diferența că aici se manifestă prin fotbal. O adolescentă pakistaneză (Parminder Nagra), aflată la a doua generație stabilită în Anglia, are o pasiune atipică pentru sexul și originea ei – sportul cu balonul rotund.

Îl practică în secret, se împrietenește cu o colegă ambițioasă (Keira Knightley, tinerică și slăbănoagă), se înamorează de antrenor (Jonathan Rhys Meyers, tinerel și slăbănog) și înfruntă dezaprobarea familiei și a comunității.

Momentele de cumpănă și reconcilierile sunt previzibile, dar filmul conține o sumedenie de scene înduioșătoare sau amuzante.

Cât despre fotbal, e la locul lui. Meciurile sunt schematic redate, însă sesiunile de antrenament sunt cele mai detaliate pe care le-am văzut vreodată în vreo producție de gen. Sper că tot așa îi pune Edi Iordănescu la muncă pe tricolori, poate, poate fac o figură frumoasă.

***

Afsaid – nu te-ai aștepta ca din Iran să vină un film care mustește de pasiune pentru fotbal. Însă pelicula lui Jahar Panahi exact asta emană și mai și reușește performanța de a fi atât o subtilă satiră a condiției femeii în această țară sau o frescă discrepanțelor regionale, cât și un imn adus omeniei în general.

O tânără deghizată în bărbat încearcă să se strecoare la un meci decisiv de calificare al Iranului împotriva Bahrainului, dar e prinsă și băgată într-un țarc, alături de altele care au procedat similar. Interacțiunile dintre deținute și gardieni sunt savuroase și inteligente, însă cele două secvențe realizate în mijloace de transport în comun sunt senzaționale: cea a drumului spre stadion de la început, cu entuziasmul general și tensiunea incognito-ului, și cea de final, cu euforia care transcende orice bariere.

Hai să vă mai spun și că actorii nu sunt profesioniști, iar faptul că Iranul nu a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin este din cauză că autoritățile au refuzat să-l supună nominalizării, oficialii de la Ministerul Culturii de-acolo fiind ofticați că regizorul i-a tras pe sfoară și le-a prezentat anterior aprobării un cu totul alt scenariu.

Cum spuneam cu alte ocazii, cinematografia din Iran e remarcabilă prin emanciparea ei.

***

The Damned United – un film despre fotbal care se petrece mai mult prin vestiar sau birouri administrative n-are cum să fie interesant, nu?

Greșit.

Filmul realizat de Tom Hooper cu mâna sigură pe care i-am admirat-o ulterior în The King’s Speech sau Les Miserables (o să ocolesc subiectul Cats) ne prezintă proverbiala perioadă de doar 44 de zile (ca de mucenici) a lui Brian Clough ca antrenor la Leeds United.

Pentru cititorii care nu sunt microbiști de vârsta a treia, e nevoie de un pic de explicații de ordin istoric: Brian Clough a fost o figură de legendă a fotbalului englez și internațional în anii ’70, când a reușit să ia Derby County și dintr-o echipă de divizia a doua să o ducă în postura de campioană în Premier League, pentru ca apoi să preia pe Nottingham Forest și să îi pună pe cap lauri și mai importanți, adică două Cupe ale Campionilor consecutive.

Între aceste două epopei a avut loc episodul cu pricina, transpus filmic ca o parabolă despre sfidarea convențiilor, despre excese și despre ambiția care te înalță și te doboară deopotrivă.

Michael Sheen e în mare bulan în rolul principal și e secondat excelent de Timothy Spall ca Peter Taylor, ilustrul asistent al lui Clough, al cărui rol era ca al lui Brânzovenescu: Tache, Tache, fii cuminte!

Nu sunt multe meciuri în campionatul nostru românesc la fel de antrenante ca filmul ăsta.

***

Holy Goalie – călugări tibetani am văzut, călugări Shaolin am văzut, de ce n-am vedea și călugări catolici având de-a face cu fotbalul?

Ca să salveze mânăstirea-i dragă, sortită a fi transformată în hotel, starețul respectivului lăcaș de cult spaniol acceptă să participe la campionatul apostolic de fotbal, a cărui finală se desfășoară chiar la Vatican.

Pentru asta dă echipa pe mâna unui călugăr non-conformist, exilat acolo pentru gura multă și dedicarea umanitară prea mare.

Fără să fie vreo capodoperă, mai chiar suferind de niște excese de limbaj sau de situație, Que baje Dios y lo vea (am preferat titlul în engleză, pentru că e mai simpatic) se mântuiește prin dedicarea pentru fotbal și prin personajele pe care ajungi să le cunoști și să le îndrăgești.

O scenă aparte e aceea în care călugării catolici au nevoie să se ducă la un pastor protestant, ca să transfere un atacant. Asta e, vrei performanță, trebuie să ai toate posturile acoperite.

Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Prin ochi de femeie

Conform tradiției pe care o am de câțiva ani, în ziua de Paște mă aplec asupra unui film cu tematică biblică.

De data aceasta este vorba despre Mary Magdalene, o peliculă care urmărește același traseu al lui Iisus și al apostolilor săi, dar filtrat prin ochii acestei protagoniste.

Mulți se vor repezi să creadă că este vorba despre prostituata din episodul tentativei de lapidare, însă filmul regizat de Garth Davis și scris de Helen Edmundson și Philippa Goslett (de remarcat componența exclusiv feminină a departamentului scenaristic) își propune să dezmintă imaginea încetățenită și o prezinte pe acea Maria Magdalena cu reputație de sfântă, venerată cu precădere în țările catolice și subiect a numeroase legende aprocrife.

Mai mult, eroina de față apare ca fiind cea care înțelege în esență mesajul de împăcare și comuniune al lui Iisus, spre deosebire de apostolii bărbați, care au intenții militante sau așteaptă ceva concret.

Tot acest revizionism ar fi fost scandalos acum câțiva zeci de ani, acum e plăpând din punct de vedere ideologic, așa că, dacă Mary Magdalene are ceva în plus de oferit, e mai mult din punct de vedere estetic.

Filmul e lent, fragmentat narativ și nu suscită emoții puternice, nici măcar în scenele Calvarului. Predicile lui Iisus nu sunt înflăcărate și trimit mai degrabă la introspecție, nu că ar asta n-ar fi un lucru benefic.

Există, totuși, câteva momente de efect, precum alungarea negustorilor din Templu, când simți tensiunea cum mocnește într-o mulțime debusolată, un butoi cu pulbere din care nu lipsește decât scânteia revoltei, sau colonia leproșilor, de unde ieși mai zguduit ca în biciuirea aia sanguinară la care s-a dedat Mel Gibson.

Alegerea lui Joaquin Phoenix ca Iisus este cel puțin la fel de discutabilă ca aceea de a-l face Napoleon. Nu mă sfiesc să spun că aici rolul îi iese mai bine. Deși nu exaltă mulțimile, e ceva în modul lui molcom și ușor hipnotic de a rosti replicile și pildele cunoscute care le face, dacă nu convingătoare, măcar relevante.

Schimburile de priviri intense pe care le are cu Maria Magdalena dau apă la moară celor care au luat Codul lui Da Vinci de bun, iar dacă ți-a ajuns la urechi și că actorii s-au cuplat în timpul filmărilor, impresia devine și mai dubioasă.

Restul distribuției e la înălțimea provocării scenariului grav și schematic. Chiwetel Ejiofor e un Petru impunător și care nu-și ascunde antipatia față de Maria Magdalena, iar Tahar Rahim (mai știți cum se intitulează filmul care l-a făcut celebru?) e un Iuda deloc odios, ba care chiar îți suscită un fel de compasiune. Cred că, din punct de vedere strict interpretativ, este cea mai mare reușită a producției.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar salva Mary Magdalene de pecetea lipsei de caracter memorabil, dacă nu ar fi figura de o celestă serenitate a lui Rooney Mara.

E aceeași reținere din Carol, dar cu potențarea celui important element al figurii ei – ochii.

În acel albastru ușor oțelit se răsfrâng trăiri intense, dar niciodată manifestate haotic.

Avem timp să constatăm asta, pentru că regizorul Garth Davis îi acordă timp și prim-planuri.

Contemplând-o, am început să întrevăd o sursă de inspirație artistică – sublima pictură Bunavestire a lui Antonello da Messina.

Că am dreptate sau nu, nu mai contează.

Mary Magdalene a trezit ceva în mine, iar asta e rațiunea de a fi a oricărui film.

Top 10 melodii de Oscar (varianta nominalizatelor)

A fost o mare plăcere, dar și provocare să aleg cele mai bune zece melodii câștigătoare de Oscar, iar aici puteți consulta rezultatul ei.

A fost o plăcere cel puțin la fel de mare, ca să nu mai zic de provocare, de a alege alte zece melodii, de data acesta dintre cele nominalizate la Oscar de-a lungul istoriei acestor premii.

A trebuit să fac tăieturi și mai dureroase decât la precedenta incursiune cinematografico-muzicală, însă viața e plină de alegeri, așa că iată-le pe ale mele:

Cheek to Cheek din filmul Top Hat (1935)

În prelunga documentare pentru acest articol, l-am întâlnit pe Fred Astaire de multe ori, însă niciodată nu a părut atât de simpatic, suav și inspirat ca în acest dans superb dedicat aceleia alături de care a cunoscut consacrarea – Ginger Rogers. Și când te gândești că raportul sumar al primei audiții pe care Astaire a efectuat-o la Hollywood conținea următoarele: Can’t act. Can’t sing. Slightly bald. Can dance a little. Istoria nu l-a consemnat pe evaluatorul lipsit de fler.

What’s New Pussycat? din filmul cu același titlu (1965)

Tom Jones are o voce pe care i-o recunosc dintr-o mie, tunătoare, dar blândă, care poate aborda cântece de mare încărcătură dramatică, precum Delilah, dar și acesta, haios și plin de apropopuri. Interesant de menționat că melodia apare în filmul de debut ca scenarist și actor al lui Woody Allen. De unde și obsesia pentru pisicuțe.

Ghostbusters din filmul cu același titlu (1984)

Anii ’80 au produs o sumedenie de cântece oscarizate și nominalizate memorabile, iar acesta al lui Ray Parker Jr. reușește să se remarce prin faptul că a contribuit decisiv la succesul filmului eponim. Iar repetiția refrenului, căreia nu i se poți sustrage, e ilustrativă pentru modul cum funcționează creierul nostru.

Pi’s Lullaby din Life of Pi (2012)

Când am auzit că romanul lui Yann Martel, una dintre cele mai revelatoare lecturi din viața mea, urmează să fie ecranizat, am crezut că e un pariu pierdut din start. Însă, sub bagheta extraordinară a lui Ang Lee, această poveste despre povești a dobândit dimensiuni nebănuite, sublim întruchipate de acest cântec, pur indian în sonoritate, dar universal prin emoțiile pe care le trezește: duioșie, nostalgie, împăcare.

The Woody Woodpecker Song din scurtmetrajul Wet Blanket Policy (1948)

Ciocănitoare Woody e un personaj binecunoscut, nu în ultimul rând grație râsului sardonic și irezistibil, care redă zgomotul pe care pasărea îl face când prestează activitatea pentru care este renumită. Ascultați numai cât de bine se potrivește ca refren al acestei melodii, care are și niște versuri de tot hazul.

Down Argentine Way din filmul cu același titlu (1940)

Un număr muzical-dansant bilingv, avându-i în prim-plan pe Betty Grable și Don Ameche, doi interpreți pe nedrept uitați acum, dar care au pus umărul la transformarea Hollywoodului din industrie audio-vizuală în fabrică de vise. Instalați-vă confortabil și lăsați melodia să vă transporte într-o lume sclipitoare, colorată și mai bună.

Dust din Under the Western Stars (1938)

Poate cea mai șocantă descoperire pe care am făcut-o în cadrul acestei vaste documentări. Cântecul compus și scris de Johnny Marvin nu vorbește despre dragoste, pisicuțe sau orice altceva veți găsi în această listă. Este povestea secetei numită îndeobște Dust Bowl, care pune în mișcare și tragica frescă a dislocării sociale din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Pentru noi, doljenii, care asistăm neputincioși la deșertificarea județului, impactul melodiei e înzecit. Bucata corală este o versiune muzicală de Eli, Eli, lama sabahtani?. O întrebare pe care merită să ne-o punem noi înșine.

Eye of the Tiger din Rocky III (1982)

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că melodia asta se regăsește în acest top. De fapt, ar trebuie să ne mire că nu apare în precedenta listă, cea a câștigătoarele. Cu tot respectul pentru Up Where We Belong, o baladă blues frumoasă din An Officer and a Gentleman, e greu de egalat senzația de entuziasm și adrenalină pe care o simți ascultându-i pe cei de la Survivor împingându-te să duci cea mai dură luptă din toate – cea cu sine. Și când te gândești că Stallone voia alt cântec inițial pentru scena sa cheie.

(Everything I do) I Do It For You din Robin Hood: Prince of Thieves (1991)

Hai să recunoaștem, în afară de Alan Rickman, parodia inspirată lui Mel Brooks și cântecul ăsta al lui Bryan Adams, Robin Hood al lui Kevin Costner nu e cine știe ce. Versuri înălțătoare și o voce legendară, care îți dădeau curaj în liceu să o inviți la un dans lent pe aceea de care îți plăcea. Iar dacă își lăsa capul pe umărul tău, lucrurile puteau evolua neașteptat de bine.

The Bare Necessities din The Jungle Book (1967)

Puteți să puneți la îndoială clasamentul de până aici, dar nu cred că sunteți atât de negri la inimă să contestați locul I acestui cântec, pe care un sondaj l-a declarat cel mai fericit dintre toate de la Disney. Și numai gândiți-vă câte sunt. Da, printre simple necesități ale vieții este și muzica asta din filme, care ne umple sufletele și ne ține de-a pururi tineri.