Piesele e baza

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu e o întâmplare că Anonymous are o expozițiune declamată de Derek Jacobi.

Distinsul actor englez este unul dintre cei mai importanți exponenți ai teoriei oxfordiene, conform căreia William Shakespeare n-ar fi fost autorul piesele care îi sunt atribuite, paternitatea lor aparținându-i de fapt lui Edward de Vere, conte de Oxford.

Convingerea sa este împărtășită de confrați precum Mark Rylance (care are și câteva apariții în filmul de față) sau Jeremy Irons, la ea au aderat de-a lungul timpului nume grele precum Sigmund Freud, Antonin Scalia, membru al Curții Supreme a Statelor Unite sau Roger Penrose, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică.

Și, bineînțeles, Roland Emmerich și Jack Orloff, regizorul, respectivul scenaristul acestei pelicule.

De aceea se simte că Anonymous e realizat cu dedicare și, de ce să n-o recunoaștem, cu inspirație în direcția pe care și-a propus-o.

Totul pornește de la raționamentul că Shakespeare, care nu era foarte de neam și nici nu avea prea multă cultură, implicit, care s-a ocupat de-a lungul vieții cu treburi foarte mercantile, nu ar fi fost capabil să scornească acele metafore inubliabile și acele personaje din înalta nobilime care populează piesele binecunoscute.

Nu mi-am propus să le desființez teoria, dar pare că uită deliberat cât de reușite sunt figurile shakespeariene din josul societății și cât de bine radiografiază autorul, care o fi el, apucăturile deloc lirice ale acelor ipochimene.

Cu simțul logic suspendat, dar nu dezactivat, așa cum se cuvine la orice film, Anonymous poate fi savurat pentru impecabila atmosferă de intrigi și comploturi care a caracterizat sfârșitul domniei Elisabetei I.

Foarte deștepte sunt acele cusături care leagă evenimente și personalități politice ale vremii de personaje fictive, precum William Cecil ca sursă de inspirație pentru Polonius fiul său Robert Cecil ca model pentru Richard al III-lea.

Costumele sunt fastuoase, decorurile asijderea, iar Emmerich își temperează pornirile pe care i le știm din producții-dezastru precum Independence Day sau Godzilla și lasă tensiunea și dezvăluirile să se acumuleze la un ritm adecvat unei opere dramaturgice.

Îl ajută cohorta de interpretări de la reușite în sus, aplauze speciale cuvenindu-se lui David Thewlis (William Cecil), Edward Hogg (Robert Cecil) și lui Shakespeare însuși, față de care părtinirea e dusă la extrem, devenind un oportunist ordinar și un agramat, ambele excelent transpuse actoricesc de Rafe Spall.

Rhys Ifans, pe care n-ai cum, pur și simplu n-ai cum să nu ți-l aduci aminte din Notting Hill, reușește aici să adopte aerul distins și melancolic, aproape hamletian, al celui născut într-o lume în care nu s-a simțit confortabil,a unei victime a uneltirilor de tot felul, din calea cărora s-a refugiat în scris.

E seducător profilul ăsta, îl avem și noi pe Eminescu pe care îl idealizăm nepermis de mult ca om.

Deasupra întregii distribuții tronează prezența augustă a Vanessei Redgrave drept Elisabeta I, iar o ironie plăcută a soartei cinematografice ne aduce aminte că odinioară a întruchipat-o memorabil pe rivala reginei, în Mary, Queen of the Scots.

Deși vine din partea opusă, Anonymous servește sub același stindard precum Shakespeare in Love sau Hamnet.

Ne aduce aminte că ne pasă prea puțin cine a scris vorbele prin care Romeo o iubește pe Julieta, prin care Julius Caesar deturnează furia romanilor sau prin care Iago îl instigă pe Othello la rele.

Așa cum nici ne pasă că nu o fi scris același Homer atât Iliada, cât și Odiseea.

Le citim, le prețuim și așteptăm ecranizari reușite.

Hai, Christopher Nolan, să vedem ce-ai făcut!

Grogu mic, Huttu’ mare

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru universul Star Wars, The Mandalorian a fost ca o mână întinsă unui muribund care se afunda treptat în nisipuri mișcătoare.

După dezamăgirea acelei noi trilogii și simțul acut al faptului că această poveste intergalactică e mulsă de noii proprietari cu simplul scop de a face bani, seria TV imaginată de Jon Favreau și Dave Filoni a venit ca o veritabilă îmbogățire a unui mitologii deja foarte ample.

Un lungmetraj era inevitabil și s-a materializat în Star Wars: The Mandalorian and Grogu.

Cine merge la acest film cu așteptări supradimensionate, sperând să vadă soarta Galaxiei în joc, va fi dezamăgit.

Producția de față vizează același tip de conflicte marginale, dar nu lipsite de importanță, axându-se pe acțiune intensă fără prea multă profunzime, pe relația deja consacrată dintre cele două personaje, precum și pe o galerie de monștri de tot felul.

Totul începe de la o nouă misiune pe care acești Lone Wolf and Cub sui generis o primesc, de a readuce la familia puhavă pe Hutt mai tânăr.

De aici rezultă răsturnări de situație și lupte de tot felul, în care, pe rând, Mandalorianul cel iscusit la bătaie și Grogu cel mic și simpatic îl apără și salvează pe celălalt.

Pe parcurs ni se servesc și niște fantezii pe care nici măcar George Lucas n-a avut curaj să le pună în scenă, cele mai cele fiind secvențele care îi au în prim-plan pe grasomegii de Hutti.

Cu un scenariu nu foarte solicitant, actorii nu scot interpretări de Oscar (excepție face vocea lui Martin Scorsese, vezi sprâncenele alea), dar nici nu li se cere asta.

Sunt acolo să dea viață aventurii, care este realizată într-un mod aparte.

Deși e limpede că realizatorii au avut la dispoziție un buget considerabil, e remarcabil că efectele speciale, cu precădere cele ale animațiilor unor personaje neumane, precum Grogu, dar nu numai, au fost elaborate nu în stilul computerizat imaculat al recentului, ci în cel de stop motion a la Ray Harryhausen, legendă în domeniu și sursă de inspirație pentru însuși Christopher Nolan și viitoarea sa Odisee.

O alegere stilistică riscantă, date fiind pretențiile contemporaneității, dar una care, în ceea ce mă privește, a funcționat foarte bine.

Mi-a adus aminte că Star Wars nu a cucerit mapamondul doar cu povestea, ci și cu ingeniozitatea creatorilor săi de la origini. Oameni care nu lucrau cu ecrane, ci cu o obiecte palpabile, rezultatul fiind că ne pomeneam transportați cu mintea și sufletul a long time ago in a galaxy far, far away.

Forța fie cu ei, căci Acesta este Calea.

Larry’s last push of Will

By Iulian in Filme 0 Comment

Când spui Laurence Olivier, spui Shakespeare.

Nici chiar pe ilustrul Kenneth Branagh nu-l putem considera egalul lui Olivier, ci demnul său urmaș într-ale transpunerii scenice (cinematografice și teatrale) a operelor Marelui Will.

Hamlet, Othello, Richard al III-lea, Henric al V-lea sunt marile roluri shakespeariene ale lui Laurence Olivier din perioada sa de vigoare.

Dar mai există unul, cu nimic mai prejos decât ilustra galerie de mai sus – Regele Lear în producția eponimă realizată pentru televiziune în 1983, în regia lui Michael Eliott.

Înconjurat de o distribuție de la competentă în sus (din noianul de interpretări reușite, îi pot remarca pe Leo McKern drept Gloucester ăl bătrân și pe John Hurt drept Nebunul), Laurence Olivier reușește cumva să plutească deasupra tuturor, etalând chintesența trăsăturilor sale actoricești.

Vorba shakespeariană îi merge ca unsă.

Imprimă fiecărei replici o componentă fizică, fapt pe care l-a impus în lumea scenică a operelor Bardului, în contrapondere cu declamatul liric al unui John Gielgud, de pildă.

Presară un strop de umor chiar și în cele mai grave momente.

Acest din urmă aspect poate părea nelalocul lui, dar Olivier l-a făcut să funcționeze în multe roluri, iar acesta este un exemplu elocvent.

Încă de la început, Lear al său are un zâmbet ghiduș, încântat de capcana în care își întinde fetele, sperând la un rezultat care s-o favorizeze pe preferata sa, Cordelia.

Acel zâmbet reapare în secvențele când regele ajunge dus cu pluta, dar venerabilul actor îl face cumva să fie perfect adecvat manifestărilor specifice.

Iar când piesa îi aduce vremelnic împreună pe Cordelia și Lear, colosala sa artă iese pe deplin la iveală.

When we are born, we cry that we are come

To this great stage of fools.

Așa se zice în King Lear, dar nu sunt de acord.

Să râdem precum Laurence Olivier și să ne bucurăm că istoria ni i-a dat pe Shakespeare și pe corifeii săi.

La moda e mobile, ma Meryl no

By Iulian in Filme 0 Comment

E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:

She can play anything.

Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.

Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.

Practic, simți că ai în față două opere de artă.

Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.

Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.

Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.

În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.

Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.

Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.

Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.

Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.

Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.

Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.

Miorița pe care o voiam

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Sccenariul semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, inteligent și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară, este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next Generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

Ultimul cartuș

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși acela n-a fost stricto senso primul său, rol, John Wayne și-a făcut intrarea în marea poveste cinematografiei odată cu Stagecoach în 1939.

La distanță de aproape patru decenii, în 1976, părăsea lumea noastră și filmului prin ultima sa apariție pe marele ecran, cea din The Shootist.

În mare, e același John Wayne pe care actorul s-a străduit să îl impună posterității – dur, onest, nu lipsit de umor, capabil de afecțiune reținută și implacabil cu dușmanii.

Ce este remarcabil aici este că Wayne, altminteri foarte atent la imaginea sa publică (vezi peruca sau oxigenul tras pe ascuns după crâncenele probleme la plămâni), nu ezită să se prezinte ca un cowboy care are cancer și care e pe moarte.

Exact situația sa din acel moment.

Povestea din film cam asta e: după ce primește cumplitul diagnostic de la un doctor care îi e prieten, un fost șerif celebru se stabilește într-un mic oraș de provincie, ca să își ducă acolo ultimele zile și să își regleze niște conturi mai vechi.

Pe parcurs, se atașează de văduva care îi e gazdă și devine mentor pentru fiul acesteia, care îl admiră necondiționat.

Regizat corect de Don Siegel, în stilul acelei decade, fără aerul glorios din filmele lui John Ford, unde Wayne și-a clădit monumentul, The Shootist nu e palpitant, dar compensează prin forța interpretărilor.

Unii spun ca aceasta ar fi cea mai bună a lui John Wayne. Eu, unul, consider că în cazul său nu se poate vorbi de un singur rol mare, ci de un veritabil opus, care, privit ca întreg, e unic în istoria celei de-a șaptea arte.

În interacțiunile pe care Wayne le conduce așa cum numai el a știut, i se dă replică cu mult stil și gravitate de către Lauren Bacall, cu sinceritate și fragilitate de către James Stewart (paralelele nostalgice cu The Man Who Shot Liberty Valance vor fi inevitabile) și, surpriză, cu foarrte mare intensitate de către un tânăr și expresiv Ron Howard, care își făcea astfel ucenicia învățând de la cei mai mari.

Prestații secundare ca durată, dar marcante ca prezență au și Harry Morgan (simpaticul colonel Potter din M.A.S.H.), precum și Richard Boone, care e cowboyul brutal și lipsit de maniere, perfect contrapondere a lui John Wayne.

Dincolo de subiectul delicat al luptei cu această boală nemiloasă, The Shootist este un testament vrednic de o legendă.

Și nu lipsesc împușcăturile, de asta să nu vă faceți griji.

Dans funest

By Iulian in Filme 0 Comment

Este ziua de Paște, așa că îmi urmez tradiția de mă apleca asupra încă unui film care are legătură cu semnificația acestei sărbători.

Este vorba despre Salome, care, după cum îl arată și titlul, are în centru acel episod pe care nu mă sfiesc să-l numesc enigmatic în care fiica vitregă eponină a regelui Irod Antipa îi dansează acestuia atât de ademenitor, încât acesta îi oferă orice își dorește.

Iar ea, incitată de mama sa, Irodiada, cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie.

Deși Salomeea nu apare numită în Biblie, tradiția a identificat pe acea tânără cu acest nume, iar figura sa a rămas asociată cu relele care survin din utilizarea farmecelor femeiești asupra vulnerabilității masculine.

În pelicula din 1953, realizatorii se joacă un pic cu modul cum o receptăm îndeobște pe această dansatoarea funestă.

Salomeea de aici a fost trimisă de mama ei de mică la Roma, ca să scape de dereglat de concupiscentul ei tată vitreg.

Acolo s-a transformat într-o tipă râzgâiată, iar când e pe cale să încheie o casătorie nepermisă cu un roman de rang înalt, împăratul Tiberius (eronat prezentat ca urmaș al lui Iulius Caesar, de parcă Augustus nici n-ar fi existat) o trimite, pe românește spus, la mă-sa acasă.

Pe drum se apropie de un chipeș ofițer, care nu e străin de învățămintele unui profet pe nume Iisus, iar acasă se vede prinsă în intrigile mamei și avansurile regelui, toate pe fondul tulburărilor sociale produse de predicile aprinse ale lui Ioan Botezătorul.

Evident, totul trebuie să ducă spre deznodământul pe care îl știm, de aici și slăbiciunea scenariului, care se reflectă și asupra unor interpretări.

Ca Salomeea, Rita Hayworth e decorativă, fiind practic un fotomodel pentru superbele rochii pe care le tot schimbă pe parcursul filmului, iar încercările de a-i muta peronalitatea către evlavie sunt simpliste.

Momentul ei de grație vine la secvența dansului, în care ne aduce aminte că și-a început cariera în acest domeniu.

Poate că unduirile ei nu suscită aceeași atracție luciferică precum omoloaga Isabel Mendes din Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli, dar efortul artistic și atletic are coerență și e captivant în sine.

Altminteri, excelenții Charles Laughton și Judith Anderson (de neuitat ca doamna Danvers în Rebecca) par exagerați de teatrali, deși calitățile lor îi salvează in extremis de ridicol, iar Stewart Granger dă impresia că i-ar fi trebuit mai mult timp să proiecteze acele înalte calități morale necesare partiturii.

Regizat cu competență de William Dieterle (The Story of Louis Pasteur, The Life of Emile Zola), Salome e produsul aceleiași perioade hollywoodiene care ne-a oferit fastuoasele Ben-Hur sau The Robe, însă nu se poate măsura cu acestea.

Ca și personajul eponim, e doar o notă de subsol în istoria cinematografiei.

Dar și din notele de subsol putem afla câte ceva, nu?

Femeia într-o ureche, bărbatul după ureche

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum ceva ani, de ziua mea, i-am scos la băut pe niște prieteni din diverse cercuri sociale.

Un cuplu urma să-și pună pirostriile la scurt timp după aceea, dar un alt tip din grup tocmai divorțase.

Acesta din urma tuna și fulgera, fără opreliști de limbaj, împotriva instituției căsătoriei, spre văditul disconfort al celor dintâi.

Recunosc, nu am făcut nimic să dezamorsez situația asta, ba chiar am întreținut-o un pic, delectându-mă cu fețele și reacțiile tuturor.

Poate de aceea nu am părerea ambivalentă despre The Drama pe care am văzut-o la multă lume.

Eu, unul, am savurat filmul de la un cap la altul și nu mi s-a părut că și-ar pierde suflul sau direcția spre final.

Viitorii însurăței din peliculă au cam tot ce și-ar putea dori, dar, participând la acel joc stupid al dezvăluirilor care pune în mișcare și belelele din Complet necunoscuți, iese la iveală un secret al ei care dă totul peste cap, mai ales capul lui.

Ar fi o mișelie din partea mea să spun mai multe factual, dar o nu o să trec sub tăcere aprecierea faptului că revelația în cauză e suprinzător de îndrăzneață cu o chestiunea foarte dureroasă, mai ales pentru americani, iar modul cum este tratată este inteligent și complex.

Inteligent este, de altfel, tot scenariul lui Kristoffer Borgli (care semnează și o regie o idee cam dezlânată, asta pot să recunosc), pentru că merge pe sârma aia subțirică între disconfort și amuzament și, din nou mă opun ideii generale, nu cade deloc de-acolo, ba chiar ajunge la final cu brio.

Deși par înlănțuite doar pentru a smulge efect sau râsete, trăirile personajelor sunt, în fapt, chiar foarte naturale.

Aici e un adevăr deloc plăcut cu care se confruntă personajele și, totodată, noi, spectatorii:

Nu acționăm conform unei personalități foarte clar definite, ci și ca pure reacții la ce ni se întâmplă. Iar acolo ni se vede caracterul sau, mai precis, incompletitudinea lui.

The Drama n-ar fi, pardon, atât de dramatică, dacă n-ar beneficia de niște interpretări a-ntâia.

Robert Pattinson venea deja mântuit de stigmatului lui Twilight, dar tot mai impresionat cu accentul lui britanic și aerul tulburat și indecis, care involuează spre tâmpenii tot mai mari de-a lungul filmului.

Însă, fraților, pe Zendaya asta care a venit la o premieră îmbrăcată ca un robot sclipicios chiar nu o credeam în stare să joace în halul ăsta de bine!

Mai ales că personajul ei este cel mai întortocheat și complex dintre toate. Ca să-i iasă, era nevoie de o combinație a naibii de grea de candoare, remușcare și furie reprimată, care îi ies impecabil.

Cei doi tronează deasupra unei distribuții foarte pe problemă, din care nu pot să n-o evidențiez pe Alana Haim, una dintre preferatele proaspătului triplu oscarizat Paul Thomas Anderson. Are și ea niște momente, de înțelegi de unde vine melodia aia a lui Mărgineanu, ”Femei, femei, e plină lumea de nebune”.

Intenție vs. faptă, onestitate vs. armonie, bărbați vs. femei.

Greu de împăcat, amuzant de urmărit când intră în clinciuri.

The Drama e un studiu de caz pentru terapie maritală.

Sau pricină de gâlceavă în cuplu.

Ceva bun tot iese.

Rădăcini adânci

By Iulian in Filme 0 Comment

Frunza-acestui pom, ce crește
Răsădit din Răsărit,
Gând de taină ispitește
Desfătând pe instruit.

Oare una e ființa
Despărțită-n sine-apoi?
Ori sunt două cu dorința
De-a fi una pentru voi?

Întrebări atât de grele
Cu cinstit răspuns le-nfrunt:
Nu-ți spun cântecele mele?
Unul, însă dublu sunt.

(Johann Wolgang von Goethe, Gingo biloba, traducere: Ștefan Augustin Doinaș)

O poezie mai mult decât sugestivă pentru rolul pe care acest copac îl joacă în Silent Friend.

Un Yggdrasil impunător în grădina botanică a unui universități germane cu o istorie îndelungată și martor tăcut și înțelegător al trei povești despre cum oamenii încearcă să înțeleagă plantele și să se înțeleagă unii pe alții.

Prima este în secolul al XIX-lea, când femeilor de-abia li se deschiseseră ușile învățământului superior, și acelea în scârbă.

A doua este în anii ’70 ai secolului XX, perioadă de mari căutări ideologice și identitare ale tinerilor.

A treia este în secolul al XXI-lea, mai precis la declanșarea pandemiei de Covid-19, când un profesor chinez invitat să predea la această universitate germană se vede prins acolo într-o singurătate aproape deplină.

Cineasta Ildiko Enyedi ne mută atenția și emoțiile de la o poveste la alta, nelăsând niciuna să capete întâietate, astfel ca meditația complexă pe care ne-o propune să prindă rădăcini adânci.

Știința este excelent pusă în slujba lirismului, deși uneori merge cam departe cu proslăvirea inteligenței sui generis a plantelor (vezi cazul mușcatei din fereastră, nu piesa, ci personajul mut din povestea de ani ’70).

Dar orice exces ideatic e scuzabil, până la urmă autoarea are idei și așa înțelege să le transpună, iar poezia imaginilor compuse la fel de meticulos precum în On Body and Soul e o încântare în sine, mai ales că stilistica fiecărei perioade e impecabil marcată vizual (alb-negru pentru secolul XIX, granulat pentru mijlocul secolului XX și claritate de iPhone în secolul XXI).

Interpretările se integrează acestui ecosistem cinematografic, iar cosmopolitismul distribuției e un factor aparte în a argumenta că suntem toți legați printr-un miceliu nevăzut, chiar dacă există bariere de limbă, cutume sau granițe.

A fost o plăcere să-l revăd pe Tony Leung Chiu-wai, brăzdat un pic de ani, dar cu aceeași expresivitate reținută, însă ar fi nedreptate să nu îi punem pe același plan cu el pe Luna Wedler, Ezo Brumm, Marlene Burow, Sylvester Groth sau pe Lea Seydoux, care reușește să-și facă simțită prezența doar de pe niște ecrane.

Am citit undeva că prima proiecție a acestui film a fost chiar pentru arborele de Gingko biloba care îi e protagonist.

O mostră de dedicare sublimă și ușor ridicolă.

Dar e și un semn că Ildiko Enyedi a crezut cu tărie în opera pe care a creat-o, iar asta e ceva ce respect.

Mai ales că am crescut cu Revedere a lui Mihai Eminescu, care ne spune același lucru:

– Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

LAPD acționează în noir

By Iulian in Filme 0 Comment

Așa cum îmi place să merg pe malurile Senei pe lângă standurile buchiniștilor, îmi place și să cotrobăi în tezaurul uitat al cinematografiei.

Îm ambele situații am deseori norocul de a descoperi mici giuvaieruri care nu și-au pierdut valoarea în ciuda anilor și uitării care le acoperiseră până atunci.

Cea mai recentă descoperire încântătoare din lumea filmului este He Walked by Night, un noir scurt, dar captivant întru totul, regizat de Alfred L. Werker și Anthony Mann.

Pelicula e definită de regulă ca docudramă, căci pornește de o poveste reală și își propune să redea eforturile poliției din Los Angeles de a prinde un asasin în serie, care e inteligent și total lipsit de scrupule.

Ancheta e construită cu mare precizie, dar narațiunea, altminteri foarte consistentă procedural, nu e exclusiv spusă din punctul de vedere al oamenilor legii, ci îl urmărește și pe tâharul cel impacabil și înzestrat intelectual, jucat cu reținere întunecată de Richard Basehart, pe care ni-l aducem mai degrabă aminte prin rolurile mai luminoase din Il bidone sau La strada ale lui Fellini sau ca Ishamel în Moby Dick al lui John Huston.

Aici întrupează un personaj atât de neînduplecat și înzestrat, încât transmite un disconfort similar cu acela al unui Hannibal Lecter, fără artificiul canibalismului.

Grație acestei interpretări formidabile, cursa între el și poliție devine pasionantă și culminează cu o secvență intensă, care demonstrează că Hollywoodul știa încă din 1948 să iasă din butaforie și să se aventureze cu stil în spații reale.

Aș vrea să pot avea încrederea în organele legii pe care o inspiră He Walked by Night.

Aș vrea să cred că printre polițiștii de azi mai sunt oameni dedicații prinderii celor care comit fărădelegi.

Tehnologia au la dispoziție din belșug.

Perseverență, rigoare și cap le mai trebuie.