Bun sau corect, asta-i întrebarea

Câte interacțiuni superficiale avem în fiecare zi!

Câte priviri aruncate spre alții, fără a a distinge ce simt și ce fac în realitate acele persoane!

Câte zâmbete de complezență schițăm, care nu sunt decât mișcări mecanice ale mușchilor zigomatici, deloc stârnite de vreun impuls mai adânc!

Câte formule de ”Bună ziua!” adresăm, fără măcar să îi dorim celuilalt într-adevăr o zi bună!

Iar de când cu telefoanele, până și acestea se pierd.

în To the North, însă, nu există interacțiune irosită.

Orice schimb de replici, orice grimasă, orice cadru cu un chip omenesc are o semnificație, e încărcat cu înțelesuri, clare pentru cine investește atenție și activează acei neuroni responsabili cu descifrarea perpetuei provocări – celălalt.

E ceva primordial în tot ce e comunicare în acest film, ca și cum vasul pe care are loc acțiunea este un microcosmos pe care marea nemiloasă din jur îl obligă să renunțe la tot ce e balast emoțional.

Povestea peliculei realizate de Mihai Mincan începe generos, cu un marinar filipinez de pe un vas taiwanez care descoperă un pasager clandestin, un român, și îl protejează, știind că, dacă va fi descoperit, tânărul va fi aruncat peste bord, precum alții înaintea lui.

Dar lucrurile se complică pe măsură ce acțiunea și deplasarea vaporului își urmează cursul lent, dar inexorabil, iar To the North devine o alegorie a eternului conflict dintre datorie și omenie, dintre credința față de idealuri și loialitatea față de grupul căruia îi aparții, dintre a fi corect și a fi bun.

Toate acestea sunt redate de figura de o extraordinară expresivitate a lui Soliman Cruz. Când zic expresivitate, nu vă gândiți la un Jim Carrey, ci la un Casey Affleck în Manchester by the Sea. O reținere extremă, care lasă să răzbată un amestec de demnitate, religiozitate și bruschețe tipic marinărească.

Iar marea realizare a lui Soliman Cruz este cum lasă ca acestea să se năruiască, pe măsură ce situația nu mai dă ascultare voinței sale.

În rolul căpitanului, Alexandre Nguyen are un moment de retorică tulburătoare, care mi-a adus aminte de un discurs al lui Laurence Olivier în Spartacus – molcom și amenințător.

Cât despre românul Dumitru, jucat cu aceeași remarcabilă reținere de Niko Becker, deși un simplu pion pe mai tot cuprinsul filmului, este cel care, precum un matador, îți dă lovitura de grație la final.

Iar astfel To the North devine Balada Bătrânului Marinar a generației mele:

Şi-a mers ca omul cel buimac
Simţind în trup fiori:
Dar mult mai bun, mai înţelept,
S-a deşteptat în zori.

(Balada Bătrânului Marinar de Samuel Taylor Coleridge, traducere de Octavian Cocoș)

Francofilie în Bănie

După ce au inițiat Cinemateca, adică au avut îndrăzneala de a crede că în Craiova există dorință din partea cinefililor de a vedea capodopere ale cinematografiei pe marele ecran, cei de la Cinema Inspire Craiova dovedesc că nu pierd niciun prilej de a-și extinde domeniul luptei.

Mărturie stă Festivalul Filmului Francez, care se va desfășura în Craiova în perioada 24-26 martie 2023, și care va include proiecții unice ale peliculelor de mai jos, noi și atât de variate, că e imposibil să rateze gusturile cuiva:

Revoir Paris (2023), regizat de Alice Winocour – o poveste despre regăsirea liniștii interioare după ce ai trecut printr-un atentat terorist, realități franțuzești, dar cu reverberații în viețile fiecăruia dintre noi (Vineri, 24 martie 2023, ora 20:00, Cinema Inspire Mercur).

La Syndicaliste (2023), regizat de Jean-Paul Salome – suspans și tensiune într-un thriller inspirat de evenimente reale, în care o regăsim pe extraordinara Isabelle Huppert (Sâmbătă, 25 martie 2023, ora 20:00, Cinema Inspire Mercur).

Le Nouveau Jouet (2023), regizat de James Huth – o comedie în dulcele stil clasic franțuzesc, cu doi actori înzestrați, Jamel Debbouze și Daniel Auteil, continuare a clasicului Le jouet al lui Francis Veber (Sâmbătă, 25 martie 2023, ora 20:30, Cinema VIP Electroputere).

L’innocent (2022), regizat de Louis Garrel – încă o comedie, dar cu o latură emoțională și mai pregnantă, despre un fiu care vrea să-și împiedice mama să ia de bărbat un pușcăriaș (Duminică, 26 martie, ora 20:30, Cinema VIP Electroputere).

Vive la France!

Vive la Cinématographie!

Sezon de Oscar 2023 – Epilog

Sezonul 2023 al Oscarurilor se apropie de final și nu mă pot lipsi nici de această ocazie de a-mi exprima preferințele și părerile exact înainte ca plicurile să fie desfăcute, iar premiile anunțate (corect, să sperăm, nu ca în anul de pomină cu La La Land vs. Moonlight).

Cel mai bun regizor – tandemul Daniel Kwan-Daniel Scheinert s-a instalat cu tupeu în postura de favorit la această categorie, detronându-l pe însuși Steven Spielberg, care părea dominator spre finele anului trecut. Lumea merge înainte, nu se împiedică de titani, pare-se.

Cel mai bun actor în rol principal – Austin Butler și al său Elvis impetuos sunt în plină ofensivă, iar numele artistului poate atârna greu, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Rami Malek drept Freddie Mercury. Însă eu tot cred că Brendan Fraser și extraordinara sa revenire în prim-plan cu un rol de o îndrăzneală gargantuescă va avea câștig de cauză.

Cea mai bună actriță în rol principal- până de curând, Cate Blanchett părea că dirijează cursa asta, precum o face o imperial cu orchestrele din TAR, însă evoluțiile de ultimă oră o indică pe Michelle Yeoh, ceea ce ar fi cumva și în spiritul de corectitudine politică de care membrii Academiei nu sunt deloc străini. Oricare ar fi deznodământul, o să-l primesc cu dragă inimă, pentru că va fi meritoriu.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – cu figura-i bononă, prestația excelentă și cu narațiunea întoarcerii în Cetatea Filmului după decenii, Ke Huy Quan e câștigătorul inimilor și al tuturor premiilor relevante de până la Oscaruri, așa că are statueta în buzunar.

Cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett din Black Panther: Wakanda Forever are un oarece avantaj, dar nu-i dau pace Jamie Lee Curtis și Kerry Condon.

Cel mai bun scenariu original – dacă tot o să ia Everything Everywhere All at Once o grămadă de premii relevante, ar putea avea delicatețea de a-l ceda pe acesta către Martin McDonagh, nu neapărat pentru The Banshees of Inisherin ca realizare singulară, ci pentru tot ce ne-a oferit în cariera-i remarcabilă de cineast și dramaturg.

Cel mai bun scenariu adaptat – cred și sper că o să câștige Women Talking aici, pentru că, dacă o s-o facă Im Westen nichts Neues, ar fi un pic insultător la adresa romanului lui Erich Maria Remarque, un monument de compasiune deloc exploatată de această nouă ecranizare.

Cel mai bun montaj – bătaia este între Everything Everywhere All at Once, cu aiuritele-i universuri paralele, și Top Gun – Maverick, cu înșurubările-i aeriene. Personal, aș prefera să câștige Elvis, ca să-i dăm un Oscar indirect și lui Baz Luhrmann, care ni l-a readus pe Rege la viață.

Cea mai bună imagine – votanții Academiei par a înclina spre fresca ororilor din Im Westen nichts Neues, dar eu, unul, aș prefera festinul vizual din Elvis.

Cel mai bun sunet – vâjâielile și învârtelile aeriene din Top Gun – Maverick par a fi în pole position, însă le suflă în ceafă scrâșnelile din Im Westen nichts Neues; mai pașnic fiind, tot spre Elvis m-aș îndrepta.

Cele mai bune efecte speciale – numai un naiv își poate imagina că Avatar – The Way of Water poate pierde trofeul.

Cea mai bună coloană sonoră – e suficient să mai ascult încă o dată (a suta oară, probabil) Voodoo Mama din Babylon, ca să-mi și dau seama cât îmi doresc să îl văd pe Justin Hurwitz câștigător aici, mai ales că principalul pericol vine dinspre Im Westen nichts Neues, care nici nu are o coloană sonoră propriu-zisă, ci mai mult o colecție de sunete care îi întregesc atmosfera apăsătoare.

Cele mai bun decoruri – Babylon pare a fi confiscat statueta, lucru firesc, de altfel, pentru că singură scena care deschide pelicula e monumentală prin amploarea mizanscenei.

Cele mai bune costume – în sfârșit o luptă care se dă între doi favoriți de-ai mei, Babylon și Elvis, așa că să câștige care-o fi.

Cel mai bun machiaj – perciunii lui Elvis vs. obezitatea morbidă a lui Brendan Fraser în The Whale; nu mă pricep, să decidă specialiștii.

Cel mai bun cântec – RRR cu Naatu Naatu a fermecat pe tot mapamondul, dar, dacă mă întrebați pe mine, melodia Dosti din același film e chiar mai tare.

Cel mai bun film de animație – Pinocchio al lui Guillermo del Toro e la ani lumină distanță de competitori, les jeux sont faits.

Cel mai bun documentar scurt – așa frumos e The Elephant Whisperers, că îmi doresc să pună trompa pe statuetă.

Cel mai bun film internațional – la cât de prezent e Im Westen nichts Neues în tot sezonul acesta de Oscar, e imposibil de conceput că va pierde premiul ăsta.

Cel mai bun film – dacă la începutul oficial al sezonului mai exista o fărâmă de competiție, ultimele pronosticuri indică într-o majoritate covârșitoare spre Everything Everywhere All at Once, care merită această supremă distincție pentru dovada faptului că pe lumea asta creativitatea încă mai poate bate bănetul.

Sezonul Oscarurilor din 2023 ia astfel sfârșit, așa că hai să ne umplem timpul cu filme bune până la acela din 2024.

Comedia repopulează România

Erau câteva specii pe care le credeam definitiv dispărute de pe teritoriul României: zimbrii, cocoșii de munte și comedia romantică.

Zimbri avem din nou la Hațeg.

Cocoși de munte am văzut în România sălbatică.

Iar cu Ramon putem celebra resuscitarea unui tip de film de care avem mare nevoie și de care cinematografia mioritică postedecembristă s-a ferit ca de râie.

Bineînțeles, ca și în cazul impozantelor cornute, pentru resuscitare a fost nevoie de ceva import, mai precis de un regizor străin, Jesus del Cerro, același care ne-a oferit Miami Bici.

Dar, dacă acolo transplanta de-ai noștri la ei, acum cineastul Jesus del Cerro lucrează împământenit și deloc împământat, ba chiar se face vinovat de o performanță rară, pe care o înregistrez mental doar din an în Paști.

Bucureștiul, unde are loc cea mai mare parte a acțiunii, e înfățișat strălucitor, ca o veritabilă metropolă, de mi-era mai mare dragul să recunosc în cadrele acelea aeriene locurile pe unde mi-a călcat piciorul de provincial.

Iar anumite aspecte ale existenței pe care le consideram îndeobște agasante, devin chiar simpatice. Exemple: Gara de Nord, vloggerul Selly, veganii sau Poliția Română.

Iar ca bonus avem niște asane exploatate vizual într-un așa hal, de m-am lins pe buzele-mi de mascul.

Povestea din Ramon este neserioasă, neverosimilă, necorectă politic, irezistibil de amuzantă și îl urmărește pe personajul eponim, sătean candid dintr-o zonă viticolă nedefinită (dar ușor de identificat drept Domeniul Sâmburești), care se îndrăgostește de o fotomodea și descinde în capitală, pentru a și-o face soață.

Pe parcurs se vede prins într-o serie de aventuri picarești, află iubirea adevărată, face boroboațe și tot tacâmul.

Pavel Bartoș e protagonistul și are de dus povara partiturii tipului naiv, onest și căpos. Îi iese oarecum, deși am simțit uneori că mai are până să ajungă la ipostaza unui Fernandel de România. Dar jos pălăria pentru efort, mai ales că actorul e și producător al filmului.

Oricum, nu-i doar treaba lui să asigure umorul, ci și a celorlalți, care sunt la înălțime.

Andreea Vasile e foarte abilă în a trece de la grosolănia homlessei la feminitate regăsită, plus că ne oferă o mostră din râsul ei de curcă beată, marcă înregistrată, pe care am avut ocazia să îl ascult și pe viu, când a poposit la Craiova cu trupa din Un bărbat pentru Sara.

Alexandru Ion, la fel de volubil ca în Taximetriști, Teona Stavarachi (vezi asanele mai sus menționate), Elvira Deatcu și polițaii ei, toți contribuie la hazul neobosit al filmului, exploatând scenariul eficient de simplu, dar și de deștept, în care se vede melanjul de formulă hollywoodiană și mirodenii neaoșe.

Iar la final, mă delectez scriind în premieră următoarele două fraze:

În Ramon, nu mănâncă nimeni ciorbă. Pateu de pisici da, dar nu ciorbă.

În Ramon, nu înjură nimeni. Bă, nimeni, nimic!

Și tot am râs cu poftă.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Sezon de Oscar 2023 – The Martha Mitchell Effect

Al doilea dintre cele două documentare scurte pe care Netflixul le propune la această ediție a Oscarurilor este unul deosebit, nu neapărat prin valoarea istorisirii, ci mai degrabă ca perfectă ilustrare a conceputului psihologic pe care posteritatea l-a înregistrat.

The Martha Mitchell Effect o urmărește pe doamna eponimă, soția Procurorului General din administrația lui Richard Nixon, foarte vizibilă și vocală, într-o epocă în care consoartele înalților demnitari erau decorative în cel mai bun caz.

Ca persoană publică cu mare priză la public, Martha Mitchell i-a pus deseori probleme lui Nixon, toate culminând cu declarațiile ei în plin scandal Watergate, pe care l-a ațâțat sau readus în prim-planul opiniei publice, exact când ciracii șefului de la Casa Albă se dădeau de ceasul morții să îl facă uitat.

Iar pentru asta, nu s-au dat în lături a o discredita și readuce la tăcere prin metode care au ajuns până la a o sechestra temporar și droga.

Documentarul realizat de Anne Alvergue și Debra McClutchy încearcă să apese cam prea mult pe ideea că doamna Mitchell a fost hotărâtoare în deznodământul Afacerii Watergate, însă funcționează excelent ca explicația a fenomenului redat în titlu.

Mai precis, este vorba despre situațiile când un profesionist din domeniul medical (psiholog sau psihiatru) cataloghează afirmațiile și percepțiile unui pacient drept distorsionate și maladive, rezultatul fiind un diagnostic greșit și un tratament așijderea. Iar timpul ajunge să îi dea dreptate celui așa-zis nebun.

Cum spunea un specialist în domeniu:

Paranoicii chiar au dușmani uneori.

Până ca evenimentele să ia turnura dramatică pe care o știm, Martha Michell, așa cum apare în documentar, este o gură spartă cu apucături narcisiste gigibecaliene, o figură publică pe care m-aș feri s-o urmăresc și care m-ar face să schimb canalul de cum ar apărea pe ecran.

Așa că e lesne de imaginat că mulți dintre contemporanii ei n-au luat-o în serios, așa cum nu îmi venea nici mie, deși știam că ar trebui.

O Cassandra modernă, mai puțin gravă în profeții și mai enervantă în manifestări.

Și, totuși, nu doar că a spus adevărul, dar și-a sacrificat ce avea mai de preț – căsnicia – pentru asta.

O lecție pentru posteritate.

Dreptatea e ascunsă uneori sub straturi kilometrice de limbuție agasantă.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Blonde

Sezon de Oscar 2023 – Blonde

Raportat la contribuția cu nominalizări, cred că Blonde a beneficiat de cea mai amplă expunere mediatică din sezonul acesta de Oscar.

Și nu neapărat dintre cele mai fericite, dat fiind purcoiul de candidaturi la Zmeura de Aur cu care a fost blagoslovită.

Pe de o parte, aversiunea față de filmul lui Andrew Dominik este pedeapsa pentru spulberarea unui refugiu colectiv de drăgălășenie. Da, știm cu toții că Marilyn Monroe n-a dus-o prea bine în cap, dar să distrugi și atmosfera din filmele ei, inclusiv sacrosanctul Some Like It Hot, e prea mult. Avem nevoie de bombonică, nu de fiere.

Pe de altă parte, Blonde este un film prost.

Nu neapărat ca realizare, deși uneori uzează de niște figuri de stil audio-vizuale care se nimeresc ca oiștea-n gard (exemplu: copilul nenăscut care vorbește cu mă-sa).

Ce te descurajează până la aversiune este, însă, modul cum pelicula înțelege să își promoveze ideea extremă. E ca și cum cineva încearcă să te convingă urlându-ți în față și umplându-te de salivă.

Norma Jean alias Marilyn Monroe de aici este abuzată, folosită și trădată de toți care îi ies în cale, inclusiv de cei care îi câștigă vremelnic încrederea.

Nu că lumea artelor n-ar avea din abundență așa ceva (vezi cazul recent cu marele regizor al Avarului din Craiova), dar emfaza pe care regizorul o pune în fiecare secvență denotă mai mult decât lipsă de talent, ci de chiar de minte.

Nu ține scuza că Blonde nu e o biografie propriu-zisă, ci ecranizarea unui roman de Joyce Carol Oates. S-au văzut adaptări mai bune de cărți mai grele.

În atare condiții de cinematografie defectuoasă, interpretarea Anei de Armas e aproape miraculoasă. Nu doar că îndură martiriul în variile lui forme, dar evoluează de-a lungul lui. De la Norma Jean, peste care există un strat de Marilyn Monroe ajunge la o Marilyn Monroe care cotropește tot ce mai rămâne din personalitatea chinuită, dar autentică a ființei-sursă.

Un asemenea angajament într-ale suferinței este, îndeobște, materie primă pentru un sezon de Oscar (vezi Jokerul lui Joaquin Phoenix), dar există o scenă luminoasă, care înnobilează condiția de ciuca bătăilor a actriței.

Poate nu e o întâmplare că împarte acest moment cu cel mai înzestrat actor al distribuției, Adrien Brody pe post de Arthur Miller.

Ea îi prezintă versiunea proprie asupra unui personaj feminin dintr-o piesă a lui. El are revelația adâncii semnificații a acestui personaj (izvorât din surse autobiografice) și e zguduit de plâns, mulțumindu-i că i-a deschis ochii.

Și, pentru prima și singura dată, Marilyn Monroe se vede admirată și pentru altceva decât pentru nurii platinați.

Iar Ana de Armas redă această bucurie atât de frumos, încât închei articolul aici, cu un mesaj de 8 Martie pentru toate femeile:

Doamnelor, indiferent ce vi se spune, mai contează și sufletul!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Sezon de Oscar 2023 – The Elephant Whisperers

De vreo câteva sezoane de Oscar încoace, Netflixul contribuie consistent la secțiunile de documentar, atât standard, cât și scurt.

Nici anul acesta nu face excepție, oferindu-se două documentare scurte remarcabile, deși diferite.

Unul dintre acestea este The Elephant Whisperers, o mică oază de umanitate pură, într-o lume în care tehnologia e deja bine înstăpânită.

În statul indian Tamil Nadu, există o rezervație dedicată creșterii puilor de elefant rămași orfani. Dintre îngrijitori, povestea îi urmărește pe doi dintre ei, un bărbat și o femeie trecuți de vârsta a doua, a căror relație cu elefănțelul Raghu are toate trăsăturile unei comuniuni parentale în toată regula.

Fără să își propună vreo personificare prea apăsată, documentarul realizat de Kartiki Gonsalves te transpune parcă în viața unei familii. Frumos este cum evoluează relația dintre cei doi îngrijitori. Fiecare are trecutul său, cu bagajul său de suferință gravat pe chip, însă ajung să formeze un cuplu și chiar își celebrează nunta alături de cei doi copii adoptivi.

Doi?

Da, pentru că partea cea mai simpatică din The Elephant Whisperers este când în această familie mixtă oameni-pachiderme mai apare o surioară pentru Raghu.

Dinamica relației dintre cei doi elefanți mi-a adus aminte inevitabil de cea dintre mine și sora mea.

La început am fost frustrat de decăderea din drepturile de exclusivitate a atenției părinților, dar apoi am început să văd foloasele deținerii unei partenere de joacă relativ cooperante.

Filmat cu pasiune pentru frumusețea naturii, umane și animale, dar fără a fi pedant stilistic, The Elephant Whisperers e un mic refugiu într-o lume atemporală.

Este Sagrada Familia.

Nu doar a lui Gaudi, ci a fiecăruia dintre noi.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

Sezon de Oscar 2023 – Aftersun

Când vine vorba de nominalizări la Oscar, unele filme primesc cu toptanul și te miri de ce.

Pentru alte pelicule, însă, o simplă nominalizare e o binecuvântare, pentru că le evidențiază puțin din marea de producții care apar în fiecare an pe fața Pământului.

E cazul lui Aftersun, pe care, în alte condiții, nu cred că l-aș fi văzut în veci, nu pentru că aș fi mânat de vreo discriminare internă, ci pentru că nu am vreo speranță de viață de un mileniu.

Dar, după ce ultimele imagini ale filmului scris și regizat de Charlotte Wells s-au estompat, sunt recunoscător pentru o demonstrație de nivel înalt a ce înseamnă povara unui suflet zbuciumat.

Acest nivel înalt nu se referă neapărat la realizare, deși aceasta este meritorie, ci la subtilitatea expresiei psihologice. Pentru a o decela, ai nevoie de doze consistente de atenție, răbdare și toleranță la disconfort mental.

N-a fost o problemă, aveam antrenament cu marile creații ale Noului Val Românesc, cu toate ciorbele sorbite prelung și cu toate țigările fumate pe îndelete.

Un tată și fiica sa puberă petrec vacanța de vară într-o stațiune din Turcia. Inițial, lucrurile par idilice, dar, treptat, personalitățile celor doi adună varii dimensiuni, care explică și tensiunea latentă dintre ei, precum și lipsa sentimentului de distracție autentică.

În cazul lui, în ciuda virilității pe care unele cadre le-o prezintă ostentativ, se dezvăluie o adâncă angoasă, un trecut măcinat de traume, un cuantum imens de copilărie netrăită, cum spunea I. D. Sîrbu.

Cea mai strălucită componentă a interpretării lui Paul Mescal este ceea ce nu vedem.

Suntem obișnuiți să asociem zâmbetul cu starea de bine. Aici, această mișcare a mușchilor zigomatici este o mască zdrențuită, menită să ascundă o mare de-a pururi agitată.

De câte ori n-am văzut aievea acest zâmbet chinuit!

În cazul ei, există o transformare subtilă, de la copil la adolescent, de la preocupări infantile la interese erotice. Iar în această tranziție, discret redată de Frankie Corio, extraordinar înzestrată actoricește pentru vârsta ei, presupune și o slăbire a cordonului ombilical care o leagă de părintele ei.

Punând acest proces natural și inevitabil în mișcare, fiica îi dă tatălui ei o lovitura dureroasă.

Atât de dureroasă, încât o simți chiar și după ce luminile din sala de cinema s-au aprins și ai pornit gânditor spre casă.

Un drum mai lung ca de obicei, pentru că e însoțit de o constatare:

Oricâtă compasiune ai depozita, tot nu e suficientă pentru câtă suferință îți e dat să întâlnești la ceilalți.

Ce să faci?

Cum să sporești înțelegerea și răbdarea?

Un răspuns greu de găsit, dar care merită căutat.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Un alt film indispensabil

Suntem în plin sezon de Oscar, cu filme multe și complexe, care ridică probleme grave ale existenței.

Ca să nu obosim de la atâta profunzime, merită să facem o pauză de suspans cu Missing.

O pauză activă, pentru că filmul nu îți lasă neuronii să lâncezească deloc.

Bineînțeles, merită menționat că Missing este Searching 2.0, succesorul stilistic și chiar tematic al unei pelicule foarte deștepte apărute acum câțiva ani.

Premisa de la care pornește este aceeași – o persoană dispare, aparent fără urmă, iar ruda îngrijorată și motivată folosește tehnologia modernă, de la telefoane și chat-uri la servicii online de tot felul, pentru a o găsi.

Dacă Searching era foarte metodic în modul cum construia astfel acțiunea și îți lăsa timp să contempli inteligența sintaxei narative, Missing știe că trebuie să aducă plusvaloare, pentru a nu fi doar o clonă nerușinată strângătoare de bani, așa că, exploatând tot ce adus bun înaintașul, apasă pe pedală, iar tot ce e grafică sau simbol arhicunoscut omului digital de secol XXI e pus în slujba unei povești mult mai intense, care te ține cu sufletul la gură până la final.

Forțați la a lucra pe ecrane și ferestre de aplicații, interpreții din filmul regizat de Nicholas D. Johnson și Will Merrick au sarcina să fie foarte preciși în a exprima stările emoționale necesare, dar se achită de asta cu brio.

Storm Reid e vrednica fruntașă a unei distribuții care îi mai include pe veteranii Ken Leung și Joaquim de Almeida, fiecare cu micile lui contribuții la răsturnările de situație care se țin lanț.

Tematica e adusă la zi, corectitudinea politică așijderea, dar nici acestea, nici inevitabilele hibe logice nu stingheresc plăcerea de a îți lasă mintea să proceseze, să coreleze, să intuiască tot ce se întâmplă sau urmează să se întâmple în Missing.

Iar la final, simți un fel de fortificare intelectuală. Nu tehnologia te stăpânește pe tine, ci tu pe ea.

Tu o folosești pe ea, iar acum, că ai văzut Missing, știi și mai bine cum.

Sezon de Oscar 2023 – The Sea Beast

În sezonul acesta de Oscaruri, Netflix are Pinocchio, deci și-a arvunit deja statueta la film de animație, categorie pe care o domină, mai având o producție nominalizată – The Sea Beast.

O poveste despre lupi de mare care vânează monstruoase și gigantice lighioane subacvatice și care m-a cucerit încă de la primele acorduri ale coloanei sonore, pentru că mi-au adus aminte de muzica de neuitat din Treasure Island, adică de farmecul aventurilor copilăriei.

N-a durat mult până să constat că această creație realizată de Chris Williams preia cu o nonșalanță piraterească elemente narative și stilistice de la o sumedenie de alte reprezentante remarcabile ale genului, precum cea de mai sus, sau The Pirates of the Caribbean sau Moby Dick, ba chiar și dincolo de lumea oceanică, de la How to Train Your Dragon. Unde mai pui că un animăluț simpatic și cu rol în economia desfășurării acțiunii e leit creatura cu gura mare din Lilo & Stitch.

Însă execuția tehnică din The Sea Beast este atât de bună, încât treci toate acestea cu vederea. Tot ansamblul vieții și manevrelor de pe corăbii este redat cu grija pentru detalii și veridic a unui Herman Melville, secvențele încleștărilor cu dușmanii din adânc nu sunt cu nimic mai prejos decât cele mai dinamice scene din Avatar – The Way of Water, iar personajele sunt bine reliefate, vizual și auditiv, prin interpretări vocale fără cusur. Bineînțeles, senzația de deja vu e prezentă; de pildă, pot să jur că Jacob e leit Bob din The Incredibles.

Ideologic, The Sea Beast întrunește toate caracteristicile unei pelicule de secolul al XXI-lea. Însă și asta îi merge, pentru că, deși corectitudinea politică e de manual, evoluția emoțională a protagoniștilor curge lin și n-are nimic strident.

Până la urmă, chiar ar fi bine, dacă fiecare dintre noi ar reuși să se scuture de bagajul de idei preconcepute care i se livrează de mic.

Două ore petrecute în tihnă, cu umor, acțiune și mesaj motivațional. Cred că oricine își dorește asta la un moment dat.

Când vă apucă un astfel de dor de relaxare, aveți The Sea Beast la dispoziție.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues