Monarhia britanică e abonată la Oscaruri

Când a izbucnit scandalul care i-a avut în plan pe prințul Harry și pe nevasta Maghan Markle, care s-au văitat de cât de rău le e la Palatul Buckingham, mulți s-au întrebat:

Băi, da’ de ce le mai trebuie britanicilor monarhie?

Eu, unul, am găsit un răspuns, care nu e nici întru totul serios, nici pe deplin irefutabil.

Pentru că regii și reginele Marii Britanii au fost materie primă pentru multe interpretări de Oscar.

Care să fie oare motivul?

Pentru că știm multe despre viețile lor, pentru că i-au cântat și înfierat poeți și pentru că, să recunoaștem, sunt cea mai longevivă linie de VIP-uri din istorie, iar oamenii adoră să-i vadă puternici și vulnerabili, în culmea gloriei și la nadirul decăderii.

Așa că iată-mă pornit într-o superbă aventură istorică și cinematografică, în care vă invit să mă însoțiți.

***

Cronologic vorbind, se cuvine a începe cu Henric al II-lea Plantagenetul, care i-a prilejuit lui Peter O’Toole o performanță rară (dar nu unică, așa cum vom vedea mai târziu): să fie nominalizat de două ori pentru același personaj, dar din filme diferite. În Becket (1964), O’Toole este strident, arogant și malefic, dar seducător; în The Lion in Winter (1968), rolul este multifațetat, pentru că regele are de înfruntat atât povara anilor, cât și intrigile fiilor, instigați de o formidabilă Eleanor de Aquitania, rol pentru care Katharine Hepburn a câștigat Oscarul, la egalitate cu Barbra Streisand în Funny Girl.

Mergem mai departe cu Henric al V-lea, mai precis versiunea sa shakespeariană, pe care Laurence Olivier îl întruchipează în The Chronicle History of King Henry the Fifth with His Battell Fought at Agincourt in France (1944), creație pentru care a primit o nominalizare la Oscarul pentru actor principal, precum și un premiu onorific, pentru întreaga realizare, menită a insufla un aer de datorie și de exaltare a simțului războinic, adică pentru propagandă făcută cu stil, necesară în epocă, știind că ne aflam în plină conflagrație mondială.

Rivalul de peste decenii al lui Olivier, Kenneth Branagh, și-a încercat la rându-i puterile cu această partitură, rezultatul fiind un Henry V (1989) mai puțin semeț, dar mai subtil, pentru care a fost nominalizat la Oscar atât pentru rol principal, cât și pentru regie.

Continuăm cu unul dintre cei mai huliți regi din istoria Angliei, Richard al III-lea, căruia Shakespeare i-a asigurat o nemurire deloc măgulitoare, perpetuată de cel mai mare actor care i s-a dedicat, Laurence Olivier, nominalizat la Oscar pentru rolul din filmul eponim din 1955.

Ajungem la dinastia Tudorilor, poate cea mai generoasă cu figurile istorice generatoare de Oscaruri și nominalizări.

Charles Laughton a primit statueta pentru rolul principal savuros din The Private Life of Henry VIII (1933), unde pătimește din cauza nevestelor.

Richard Burton oferă o ipostază un pic mai neplăcută a personajului în Anne of the Thousand Days (1969), unde are de înfruntat o foarte aprigă Genevieve Bujold ca Anne Boleyn, duel intens, care le-a adus ambilor actor nominalizări la Oscar pentru rol principal.

Deși nu apare foarte mult în A Man for All Seasons (1966), Robert Shaw, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, este memorabil drept un Henric al VIII-lea coleric și dispus să-și sacrifice ilustrul prieten Thomas More, doar că să-și ia o nouă soață.

Demnă urmașă în plan istoric, Elisabeta I este și o sursă bogată de creații actoricești. Judi Dench ne prezintă o variantă a ei mai bătrână, dar delicioasă și pătrunzătoare, câștigând Oscarul pentru cea mai bună actrița în rol secundar pentru doar câteva minute în Shakespeare in Love (1998).

Cate Blanchett reeditează performanța lui Peter O’Toole și bifează două nominalizări la rol principal, prezentându-ne-o pe Elisabeta I în diverse etape ale vieții sale: în Elizabeth (1998) este încă tânără, naivă și se zbate să supraviețuiască într-o lume de bărbați care complotează și o exploatează; în Elizabeth: The Golden Age (2007) nu mai are rivali în interior, este stăpâna fermă a Angliei, pe care o conduce spre victoria împotriva Spaniei, dar rămâne femeie, iar setea de afecțiune vine în contradicție cu îndatoririle regale.

Deși, tehnic, în perioada respectivă, Scoția era independentă de Anglia, merită menționată nominalizarea pentru rol principal a Vanessei Redgrave în Mary, Queen of Scots (1972), ambițioasă, dar și vulnerabilă ca Maria Stuart și având o rivalitate explozivă cu Elisabeta I a Glendei Jackson, o altă mare actriță căreia Regina Fecioară i-a prilejuit etalarea talentului.

Ajungem la perioada reginei Anna, nefericita care pierdut o sumedenie de sarcini în încercarea de a-și face datoria față de patrie, mic amănunt istoric pe care Olivia Colman îl strecoară discret în compunerea rolului din The Favourite (2018), care i-a adus Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Chestiuni maladive ale regalității proiectează și The Madness of King George (1994), unde Nigel Hawthorne, nominalizat la rol principal, e dezlănțuit ca George al III-lea, care, așa cum o arată și titlul filmului, o ia razna.

O veritabilă regină a ecranului, lui Judi Dench îi ies extraordinar reginele din istorie. În Mrs. Brown (1997), pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol principal, e regina Victoria, îndoliată după moarte multiubitului Albert, consolată de un servitor devotat și înfierată de opinia publică.

Ajungem în secolul XX, iar monarhia britanică, deși tot mai decorativă, rămâne la fel de oscarizabilă.

Detașat câștigător al Oscarului pentru rol principal în acel an, Colin Firth este de neuitat ca George al VI-lea, regele bâlbâit, dar inimos, care luptă împotriva defectului de vorbire în The King’s Speech (2010). Alături îi sunt logopedul nonconformist (Geoffrey Rush) și soția bățoasă și devotată, Elisabeta Regina-Mamă (Helena Bonham Carter, la rându-i nominalizată la categoria actriță în rol secundar).

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este, neîndoios, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei recente. Simțul datoriei, uneori vecin cu încăpățânarea, este baza pe care Helen Mirren își construiește minunatul rol din The Queen (2006), care i-a adus Oscarul pentru rol principal laolaltă cu toate premiile posibile și imposibile ale acelui sezon.

Maiestuoasă, dar cam rigidă, Elisabeta a II-a a avut de înfruntat spiritul rebel și nevrotic al prințesei Diana, căreia Kristen Stewart (sau creatura aia pusă acolo de reptilieni) îi construiește o personalitate contrastantă, dar irezistibilă în Spencer (2021), rol pentru care a fost nominalizată la Oscar, fapt pe care nu l-aș fi crezut posibil în veci când o vedeam în Twilight.

Ca încheiere, sunt tentat să spun că filonul de Oscar al monarhiei britanice pare a se fi epuizat.

Dar istoria e oață, cine știe ce ne mai rezervă.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (3 și 4)

Când spui Romeo și Julieta în cinematografie, două ecranizări iau prim-planul.

Romeo and Juliet a lui Franco Zeffirelli, cea care s-a impus ca etalon, și Romeo + Juliet a lui Baz Luhrmann, pentru îndrăzneala abordării și pentru că i-a cimentat aerul de star juvenil lui Leonardo DiCaprio.

Însă, aplicând un pic de arheologie în cea de-a șaptea artă și relația ei cu această tragedie înălțătoare, descoperi încă două filme care s-au încumetat a o înfățișa și care prezintă calități și beteșuguri similare.

Unul este Romeo and Juliet din 1936, regizat de George Cukor.

Celălalt este Romeo and Juliet din 1954, regizat de Renato Castellani.

Versiunea cea dintâi păcătuiește printr-o vârstă multe prea înaintată a protagoniștilor: Norma Shearer peste 30 de ani, iar Leslie Howard chiar peste 40!

Pe amândoi îi mântuiește talentul și dăruirea interpretativă, cu un plus pentru Norma Shearer, care, ca soție a atotputernicului producător Irving Thalberg, a beneficiat de foarte multă atenție regizorală, fapt ilustrat de scena balului, grandios realizată și având-o în centru fără echivoc.

Versiunea a doua în discuție suferă tot din punct de vedere al personajelor principale, dar nu din cauza vârstei acestora, ci a discrepanței psihologice vădite dintre ei.

Lui Laurence Harvey nu i-a lipsit înzestrarea actoricească, însă figura-i rece și ușor malițioasă nu se potrivește deloc cu ipostaza de amorez naiv și pătimaș. Dimpotrivă, au fost secvențe când își spunea replicile cu aerul unui prădător cu experiență, impresie accentuată în prezența aurei serafice pe care o degajă partenera de ecran, Susan Shentall.

Povestea rolulul ei este interesantă în sine: nu avea studii și nici aplecare către actorie, ba mai mult, deși unanim apreciată de critici și public, în timp ce pelicula ca întreg a primit răspunsuri mixte, n-a vrut să-și continue cariera, s-a măritat și și-a văzut de viață. Motivul pentru care regizorul Castellani și-a dorit-o în film este albeața trăsăturilor, părul blond și aerul angelic; într-adevăr, n-au fost puține momentele când simțeam că am în fața ochilor o Madonă de Botticelli sau Fra Lippo Lippi.

Dacă idilele damnate suferă astfel la credibilitate, cele două producții au destule de oferit să compenseze acest neajuns.

Ambele desfășoară mizanscene somptuoase. Romeo and Juliet cel din 1936 este construit în superba și de mult apusă era a studiourilor de Hollywood, cu decoruri și costume care încântă ochiul, înnobilate și de imaginea alb-negru.

Pentru cel din 1954, realizatorii s-au ținut cu dinții de ambiția de fi plasat numai în locuri reale din Italia (Veneția, Siena sau Verona), al căror farmec istoric amenință uneori să copleșească latura umană (ceea ce nu i se întâmplă lui Zeffirelli, de pildă), iar costumele sunt ca o paradă a modei Renașterii, fiind parcă luate integral din frescele lui Mantegna din Camera soților a palatului ducal din Mantova.

Un capitol la care pelicula din 1936 punctează simțitor mai mult este bogăția interpretativă a distribuției; John Barrymore creează un Mercutio care se apropie de profilul bufonului shakespearian, Edna May Oliver este pur și simplu delicioasă în rolul doicii, iar Basol Rathbone propune un Tybalt diferit de imaginea standard de fanatic zănatec, afișând un amestec de agresivitate și distincție.

Pelicula din 1954 nu se poate lăuda cu partituri secundare memorabile, ba chiar suferă vizibil în privința unora dintre ele. Însă, în ton cu naturalismul de ansamblu al filmului, se remarcă scenele esențiale ale duelurilor, care nu mai au nimic eroic sau glorios, ci sunt înjunghieri spontane și brutale, cum, probabil, chiar se desfășoară vendetele de când lumea.

Pentru că în Verona, ca în multe alte orașe ale Italiei renascentiste, se juca probabil Calcio, un strămoș sângeros al fotbalului, o să spun că Romeo and Juliet al lui Zeffirelli și Romeo + Juliet al lui Luhrmann își dispută titlul, iar echipele din 1936 și 1954 locurile de Cupa UEFA.

Însă toate ne aduc aminte că […] never was a story of more woe than this of Juliet and her Romeo.

Shakespeare scrâșnind din dinți

The Northman nu e un simplu film.

E un urlet al lui Robert Eggers, din vârful unei faleze mărginite de un hău și de marea învolburată.

E o provocare adresată tuturor regizorilor care sunt și vor mai fi.

– Să văd care va mai avea curaj să plăsmuiască un așa spectacol de acum încolo!

Plasată într-o epocă brutală, pe care vikingii au făcut-o și mai brutală, această producție-eveniment nu face nicio concesie privitorului sau noțiunilor hollywoodiene ale binelui și răului.

E un Hamlet mai sângeros chiar și decât în coșmarurile lui Shakespeare, dar e Hamlet fără doar și poate și nu doar pentru că protagonistul are aproximativ acest nume și pentru că are o răzbunare de urmat. Ba mai sunt și câteva intarsii de Macbeth, mai ales prin modul cum supranaturalul învăluie lumea materială a oțelului și sângelui și îi mână pe bieții muritori înspre glorie și pierzanie.

În timp ce priveam cu un amestec neverosimil de fascinație și oroare scenele-capodoperă pe care Eggers le construiește una după alta, fără greșeală și fără menajamente, creierul meu lucra mai ales pe plan senzorial.

Dar, acum, retrospectiv, cred că apreciez cel mai mult cum o atenție aproape microscopică pentru istorie este pusă în slujba tragediei. Exemple ar fi multe în acest sens, dar am unul care poate părea neobservat și tocmai de-asta îmi stăruie în minte.

Ajuns în Țara Rus, Amleth participă la un raid viking tipic, destinat jafului și prinderii de sclavi. După o secvență fabuloasă din punct de vedere al realizării, un personaj menționează în treacăt că majoritatea captivilor va fi trimisă la Uppsala. După cum bine știți, acesta este un oraș din Suedia, iar acesta nu e un amănunt întâmplător.

S-a stabilit de către istorici că acei varegi care au pătruns pe teritoriul slavilor și au pus bazele primelor formațiuni statale proveneau din Suedia. Contează asta pentru privitor?

Poate că nu, dar mie îmi spune că trebuie să revăd The Northman de câteva ori și să explorez după aceea cum fiecare costum sau cutumă sau conflict social a fost redat documentat și redat filmic.

Iar asta nu mi s-a întâmplat de prea multe ori în viața-mi de cinefil.

Un argument peremptoriu că Robert Eggers nu e un simplu artizan de senzații, ci un regizor care va fi mare (dacă nu este deja) constă în interpretările pe care le păstorește, creații umane care nu sunt copleșite de mizanscena demiurgică.

Uitați-vă îndeaproape la variația posturii lui Alexander Skarsgard, de la brută a nordului la umilința slavului încătușat. Deși nu au prezențe prelungi, Ethan Hawke și Willem Dafoe și le fac simțite, cât despre Nicole Kidman, este leit pistolul enunțat de Cehov în dramaturgie.

Când o asemenea actriță e prezentă încă din primul act, să fiți siguri că explodează prin al patrulea.

Se spune că, în momentul când The Northman a fost lansat pe ecrane, a avut loc o eclipsă de soare la Hollywood, iar numele de pe dealul californian s-a crăpat, stârnind panică în Cetatea Viselor.

Câțiva bătrâni cu darul clarviziunii au înțeles semnele.

Un vifor se arată la orizont.

Numele lui e Robert Eggers.

Anchetă biblică

Așa cum mi-am format tradiția de câțiva ani, în ziua de Paște vă aplec asupra unui film cu tematică biblică, iar acum a venit rândul lui Risen, o peliculă care se remarcă, în primul rând, prin idee.

Un tribun roman (Joseph Fiennes), obosit de omoruri și de războaie neîncetate, primește sarcina de a lămuri chestiunea dispariției din mormânt ale rămășițelor unui anume Yeshua, la trei zile după crucificare.

Cred că ați intuit pe ce făgaș spiritual o va lua protagonistul, însă, până să ajungă acolo, filmul are ritm și suspans, ajutat fiind de regia lui Kevin Reynolds, inspirată, cu numite limite.

Reconstituirea istorică e sugestivă și realizată cu multă grijă pentru detaliu, scena de luptă din debut e surprinzător de dinamică, însă efectele speciale digitale nu se ridică la același nivel, și tocmai de ele este nevoie pentru secvențele transcendentale.

Momentele de epifanie și de înălțare religioasă sunt cele mai firave din punct de vedere strict cinematografic, iar Risen funcționează cel mai bine când lucrează cu aluzii și fragmente și îndoială.

Câtă vreme ancheta este în desfășurare, atei și credincioși deopotrivă își pot vedea interesul ținut treaz. De la un punct încolo, și unii, și alții vor găsi confirmare pentru propriile preconcepții.

Actor înzestrat și experimentat, Fiennes reușește să redea traseul de la spirit cazon arid la remușcare și umanitate, chiar și când scenariul îl obligă la transformări subite. Din distribuția care îl înconjoară se mai remarcă Tom Felton, Draco Malfoy din seria Harry Potter, care pare a-și fi găsit nișa de personaje potrivită, Peter Firth, același interpret care, acum multe decenii, îi dădea o replică de neuitat lui Richard Burton în Equus, aici un Pilat cinic, precum și o gașca voioasă de apostoli.

Un cuvânt des folosit în Risen este ”reconciliere”.

Multe personaje încearcă să reconcilieze ceea ce văd cu ceea ce vor să creadă.

Așa cum sunt nevoiți să facem fiecare dintre noi.

Și nu e ușor.

Însă cred că tocmai această tensiune este un privilegiu.

Pentru că este spațiul unde fiecare își manifestă libertatea de a alege.

Stambulul face casă bună cu spionajul

This city was created by Allah primarily for the convenience of spies. Nobody ever found anybody in Istanbul.

O replică dintr-un film de mai jos, care rezumă minunat senzația pe care o ai odată ajuns în Istanbul.

Aglomerat, agitat, întortocheat, plesnind de istorie, punte între Est și Vest, acest oraș milenar pare făcut pentru a fi cadru cinematografic pentru spionaj și intrigi.

Nu e de mirare că, printre altele, în lista de mai jos, veți găsi trei ipostaze diferite ale unui anume agent pe care îl știe un mapamond întreg.

***

Tinker Tailor Soldier Spy – o poveste încurcată, dar nu lipsită de interes, avându-l în centru pe Gary Oldman, despre trădare și trădători în sânul serviciilor secrete britanice. La un moment dat, acțiunea se mută în zona Bosforului și îl are temporar în prim-plan pe un Tom Hardy cu o coafură discutabilă.

***

Skyfall – după uluitoare secvență a urmăririi din debutul lui Casino Royale, poate cea mai tare din analele cinematografiei, fiecare film James Bond cu Daniel Craig a avut sarcina să o recreeze în fel și chip și nici aceasta nu dezamăgește, utilizând motociclete și derulându-se prin și deasupra Marelui Bazar, acest labirint fascinant al negustoriei, un organism viu care palpită de viață și ciorovăieli și târguieli.

***

Argo – de acord, acțiunea se derulează în triunghiul Teheran – Hollywood – CIA, dar există o scenă care loc în Istanbul, mai precis în Hagia Sophia, și este preferata mea, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un film care abundă în momente memorabile. După câteva cadre fugitive, excelent montate, care ne transportă acolo, îl găsim pe Ben Affleck privind domul cel măreț de la galeria superioară a edificiului, unde este abordat de un confrate, care îi vinde niște ponturi despre cum să o scoată la capăt în Iran. Îi vedem apoi plimbându-se în marea sală de jos, iar unghiurile, scenariul și interpretarea sunt o bijuterie de Oscar.

***

The World Is Not Enough – vă avertizez că voi face referire la chestiuni dinspre deznodământ, așa că săriți cu privirea acest paragraf, dacă n-ați apucat să vedeți filmul. După ce Sophie Marceau își da arama pe fața-i superbă, înfruntarea decisivă cu un Pierce Brosnan cătrănit are loc într-una dintre construcțiile învăluite de legendă de pe Bosfor, Turnul Fecioarei (zis și Turnul lui Leandru). Tot prin apele învolburate ale strâmtorii are loc și zbaterea submarină care îl opune pe Bond lui Robert Carlyle cel insensibil la durere.

***

5 Fingers – delicioasă poveste de spionaj, inspirată vag din evenimente reale, în care majordomul ambasadorului britanic din Ankara vinde nemților secrete în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Replici care de care mai savuroase (printre care și cea care deschide prezentul articol), un James Mason seducător, chiar și când e detestabil, și câteva imagini neprețuite cu un Istanbul de odinioară, de dinainte de a deveni orașul modern și atât de râvnit de turiști.

***

From Russia with Love – depășit în multe privințe (atitudinea față de femei, de pildă), acest al doilea film James Bond al lui Sean Connery rămâne unul remarcabil, iar faptul că are o parte consistentă realizată în Istanbul trebuie să fi contribuit la aprecierea de care încă se bucură. Avem ocazia să-l urmărim pe 007 prin Hagia Sophia, prin Cisterna Basilica, pe Bosfor sau în gara Sirkeci, în încercările sale de a le juca feste rușilor, neștiind că pe urmele sale este amenințătorul Robert Shaw.

Politica e magie neagră

Filmele care își asumă fățiș poziția ideologică și intră direct în acțiune beneficiază de un cupon de reducere a exigenței din partea mea.

Exact așa se întâmplă cu Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore.

Încă din debut, apare cenușa pe care J. K. Rowling (producătoare și scenaristă) și-o pune în cap, ca penitență la comentariile de acum ceva timp despre transsexuali.

Apoi, deoarece este deja a treia peliculă din serie, această regizată de David Yates (cineast cu ștate vechi în universul Harry Potter) n-are nevoie de expozițiuni ample și de introduceri de personaje, așa că te aruncă deja în mijlocul unor scene intense și excelent realizate.

Narațiunea este mai degrabă firavă din punct de vedere al evoluției, totul învârtindu-se în jurul alegerii unui nou președinte al Confederației Mondiale a Vrăjitorilor (titulatură aproximată de mine), iar aici paralela cu PSD-ul în perioada Dragnea, pe care o dibuiam în anteriorul Fantastic Beasts…, se vădește din nou. Dacă-i dai voie unui nemernic să candideze, să nu te miri că recurge la magie neagră a.k.a. fraudă, ca să câștige.

Dacă nu se întâmplă multe în film, măcar se întâmplă cu stil. Fiecare secvență e generoasă vizual și auditiv, chiar și acelea în care nu e agitație furibundă, iar tendința Hollywood-ului de a explora spații din ce în ce mai exotice primește o încununare spectaculoasă spre final.

Interpretările se integrează festinului efectelor speciale: cu deja familiara figura ca muncită de crampe stomacale, Eddie Redmayne are un moment haios, cel din închisoarea sinistră, unde adastă un monstru care mi-a adus aminte de o parte memorabilă din legendarul joc Half-Life; Jude Law nu muncește prea mult ca Dumbledore, dar reînvie ceva din ciudățeniile simpatice ale personajului, așa cum i le știm la senectute; nici Mads Mikkelsen nu nădușește, dar figura-i unică în peisajul cinematografiei este mai în tonul cu tensiunea evenimentelor vrăjitorești decât ar fi fost ciuful de papagal al lui Johnny Depp; Dan Fogler, grăsunelul Încuiat și haios smulge cota alocată de zâmbete; și tot așa despre ceilalți.

Spre deosebire de Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unde animăluțele sunt ca și inexistente în economia acțiunii, aici, deși le lipsește varietatea irezistibilă și inventivă din primul film al seriei, joacă totuși roluri consistente, oferindu-ne ocazia să îi revedem pe Frunzuliță și pe ornitorincul cleptoman care m-au fermecat de când i-am văzut prima dată.

Politica e murdară, iar politica vrăjitorească e și mai murdară.

Dar, cu o gașcă pestriță și dedicată, cu sprijin din partea regnurilor de tot felul, precum și cu integritate, putem spera că democrația merge înainte.

Si dacă ar veni rușii?

Avem deja câteva mostre ale comportamentului românilor în situația ipotetică enunțată mai sus.

Ulei cu tona, pastile de iod fără noimă, benzină la damigeană, pașaportul și tuleo.

Dacă se va gândi vreun cineast român să facă un film despre toate astea, cu titlul The Russians Are Coming the Russians Are Coming, nu va putea revendica întâietatea unei astfel de comedii a absurdului, pentru că există deja una, și foarte bună, din 1966.

Ideea de la care pornește este similară: un submarin rusesc eșuează pe coasta unei insulițe americane, unde nu se întâmplă nimic, iar un grup de marinari ajunge pe țărm, ca să facă rost de vreo barcă mai acătării, să-l scoată de-acolo.

Când localnicii află de prezența temuților dușmani pe teritoriul lor, se naște o debandadă și niște reacții de un haotic atât de amuzant, încât cu greu se poate rezuma în cuvinte, mai ales că nici partea rusă nu debordează de competență, ceva în genul celor doi soldați ruși care s-au dus la o secție de poliție din Ucraina, să ceară benzină.

Brambureala este excelent coordonată de ilustrul Norman Jewinson (Moonstruck, In the Heat of the Night, Jesus Christ Superstar), ajutat de o echipă de montaj a-ntâia, din care face parte și Hal Ashby, care, ulterior, așezându-se el însuși în scaunul regizoral, ne-a oferit Being There, Harol and Maude sau Shampoo.

Pentru spectatorul american din epocă, filmul trebuie să fi fost deopotrivă de mușcător și de amuzant, pentru că este populat de o pleiadă întreagă de interpreți de comedie. Fiecare își aduce aportul la ilaritate, dar niciunul nu o face atât de bine decât un Alan Arkin în debut de floarea vârstei.

Gesturile, grimasele, posturile sunt delicioase și nici nu mai contează că accentul care se vrea rusesc este mai degrabă arăbesc. În aiureala colectivă, un astfel de anacronism e chiar binevenit.

Însă vedeta supremă a peliculei este ideologia ei complexă.

Există o componentă de satiră socială, de privire acidă asupra propriei comunități, dar nu lipește o formă de patriotism lucid, de conștientizare a populației ca sursă supremă a puterii.

Există o latură parodică la adresa rivalilor sovietici, dar fără a-i demoniza, ba chiar oferindu-le șansa să fie simpatici.

Mai presus de toate, există un îndemn pacifist, superb materializat în scena de final, care le va fi alimentat americanilor și lumii întregi speranța că umanitatea va triumfa în fața pericolului nuclear și a adversităților geopolitice.

O mențiune specială în acest sens merită și coloana sonoră, care îmbină melodii celebre de-ale celor două tabere, într-un mod atât de organic, încât nu vezi cusăturile auditive.

În 1965, în Rusia apărea Voina i mir, film grandios și copleșitor prin mizanscenă, menit a arăta mapamondului de ce este în stare mașinăria statală sovietică.

La scurt timp după aceea, în America apărea The Russians Are Coming the Russians Are Coming, cu toate micile virtuți pe care vi le-am prezentat.

Voi pe care l-ați alege?

Eu, unul, prefer să râd și să sper, decât să fiu impresionat.

Nu Putin, ci Rasputin

Încă n-am scăpat de Putin din viața reală, astfel încât să ne preocupe doar reflectarea lui cinematografie, așa că ne vom îndrepta atenția către un alt rus care a intrat în istorie drept nebun, șarlatan și manipulator.

Este vorba despre Rasputin, călugărul care a căpătat o influență enormă asupra familiei țarului Nicolae al II-lea, și pe care posteritatea încă nu l-a deslușit încă pe deplin.

Mai jos sunt câteva ipostaze ale sale din lumea filmului:

Rasputin and the Empress – peliculă din zorii Hollywood-ului (1932, adică la scurt timp de la evenimentele reale), având ca subiect complotul împotriva lui Rasputin și beneficiind de aportul actoricesc al ilustrei familii Barrymore – John, Ethel și Lionel. Acesta din urmă îl joacă pe călugărul concupiscent și agresiv, cumva în contra imaginii sale de bonom din epocă. Deloc exact din punct de vedere istoric, ba chiar țintă a unor procese de defăimare, filmul este o mostră de divertisment stilat, impresie sporită de imaginea alb-negru.

***

Nicholas and Alexandra – fastuoasă și romanțată frescă a amurgului epocii imperiale a Rusiei, concentrată mai ales asupra relației din cadrul cuplului regal, așa cum o arată și titlul. Deși secundară, figura lui Rasputin se face remarcată, în special prin interpretarea teatrală, dar eficace a lui Tom Baker, care a fost recomandat pentru rol de însuși Sir Laurence Olivier.

***

Rasputin: The Mad Monk – n-o fi vreo biografie autorizată, dar ideea de a-l distribui pe Sir Christopher Lee în rolul lui Rasputin este o lovitură de geniu. Vocea, manierismele și statura sunt componente ale unei personalități care atrage și înspăimântă, iar acest actor unic le-a avut din belșug. Actorul însuși declara că, băietan fiind, l-a întâlnit pe cel care a orchestrat asasinarea lui Rasputin, prințul Iusupov, iar la ceva ani de la apariția filmului, chiar pe fata călugărului, care i-a spus că are figura tatălui ei.

***

Rasputin – pentru mine, aceasta este întruchiparea emblematică a lui Rasputin. Amestec de introspecție și sălbăticie, Alan Rickman își construiește rolul pornind de la ochi. Mai rar mi-a fost să văd o așa strălucire luciferică, dar irezistibilă a privirii în vreo creație cinematografică. Somptuos și foarte bine jucat în ansamblu, filmul îmi trezește și regretul de a ști că nu a fost făcut pentru marele ecran, pentru că astfel Rickman a fost văduvit de un Oscar binemeritat.