Să asculți pe Ceaikovski, nu de Ceaikovski

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

N-am început epopeea leatului 2025 la Filarmonica „Oltenia” Craiova cu tradiționalul Concert de Anul Nou, dar nici departe n-am fost.

Spectacolul de acum a fost bogat, colorat și a inclus bucăți muzicale asupra cărora însuși timpul este neputincios.

Orice epopee are nevoie de o uvertură corespunzătoare, care să te ia din mundan și să te transfere pe tărâmul fantasticului, unde orice este posibil.

Acum a fost cea a operei Ruslan și Ludmila a lui Mihail Glinka, iar povestea, scrisă cu condeiul dirijorului Radu Zaharia și cu literele muzicienilor filarmonicii, a putut începe.

A urmat Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102 de Dimitri Șostakovici, o veritabilă parabolă convexă din matematică (o înfățișez mai jos, pentru cei care au chiulit de la orele alea), redată muzical de pianistul Leonard Mihale.

A început năvalnic (Dana, îți „împrumut” comparațiile cu o urmărire de western sau un film de acțiune), apoi a coborât treptat până la o serenitate aproape primordială, pentru ca după aceea să salte în intensitatea până la aceleași cote tunătoare.

Alt amic din gașca blogosferică spunea (nici lui nu i-am cerut permisiunea sa-l citez):

Poți să adormi la Ceaikovski, dar în nici un caz la Șostakovici.

Slabe șanse ca aluzia la acel efect soporific să se refere la mine, căci pentru acele fragmente din Lacul lebedelor, Spărgatorul de nuci și Frumoasa din pădurea adormită venisem în primul rând.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai au același farmec, dezlegate de sprijinul vizual, balet sau altele, care ne însoțesc de obicei?

Răspunsul este, cel puțin ceea ce mă privește, un răspicat da.

În primul rând, e uimitor să observi cum se compun acele sunete răpitoare, care fac mintea să vibreze.

De pildă, Dansul arab din Spărgătorul de nuci a fost o lecție că e greșit să desconsiderăm cele mai mici și neînsemnate elemente din jurul nostru. Efectul său senzual ar fi înjumătățit fără acea tamburină care e ca mirodenie auditivă presărată la fix.

În al doilea, și cel mai important, rând, audiția acestor bijuterii muzicale care aparțin patrimoniului universal m-a purtat prin toate creațiile cărora le-au împrumutat savoarea.

Am revăzut mental același Dans Arab unduitor, transpus animat în minunatul Fantasia din 1940 a studiourilor Disney.

Am revăzut chipul șugubăț al Spărgătorului de nuci din scurtmetrajul rusesc eponim din 1973.

Am revăzut grația personajelor din Swan Lake, anime-ul din 1981.

Am revăzut-o pe fetița care a stat captivată în brațele mamei ei lângă mine la Lacul lebedelor al artiștilor din Kiev, poposiți la Craiova.

I-am aruncat o privirea Spărgătorului de nuci care îmi străjuiește camera cu abnegație de când mi-a fost făcut cadou la o aniversare.

Am revăzut-o pe Natalie Portman în rolul ei tulburător și câștigător de Oscar din Black Swan.

Am revăzut-o și pe Vivien Leigh în adorabila secvență din Waterloo Bridge.

Dar anamneza cea mai intensă l-a vizat pe Ceaikovski însuși și producțiile cinematografice în care viața-i chinuită a post înfățișată în fel și chip.

În Ceaikovski, film din 1970 regizat de Igor Talankin, i se construiește un monument curățat de controverse, în care protagonistul, jucat cu excelentă reținere de Innokenti Smoktunovski (care, cu câțiva ani înainte fusese un Hamlet încrâncenat) este melancolicul prin excelență. Nu i se poate reproșa decât că e cam molcom în relația cu oamenii.

Antonina Ivanovna Miliukova este redată aici drept o prostuță incurabilă, cu o apariție meteorică, așa că ne concentrăm pe relația platonică și foarte intelectuală pe care compozitorul o are cu baroneasa Nadejda von Meck.

Lentă, dar plină de culoare, această peliculă ne schițează portretul canonic al lui Ceaikovski, ca să putem rumega mai bine controversele din următoarele filme.

Unul este agitatul The Music Lovers, realizat în 1971 de Ken Russell, un regizor cu multe abilițăți, dar cu puține țigle pe casă, fapt dovedit irefutabil în ultimul sfert al producției.

Ceaikovski de aici nu mai e taciturn sau moale, ci e un boem agitat despre care ni se spune, voalat, că ar juca în echipa cealaltă. De aceea nu poate răspunde afecțiunii consoartei Antonina Miliukova cum se cuvine, din asta rezultând o criză maritală extremă.

Nu lipsește idila epistolară dintre artist și baroneasă, dar, în concordanță cu atitudinea generală a filmului, i se conferă un aer de fetișism care, să recunoaștem, nu e chiar neplauzibil.

Richard Chamberlain, Anjin-san însuși, e Ceaikovski și face toate cele i se cer din punct de vedere actoricesc, însă vedeta filmului este extraordinara Glenda Jackson, care are un angajament actoricesc, corporal și afectiv, copleșitor.

Ea înclină să tragă simpatia noastră dinspre Ceaikovski înspre ea.

Ceea ce în filmul lui Ken Russel e o consecință colaterală e obiectiv asumat în Zhena Chaikovskogo (Nevasta lui Ceaikovski), film recent, scris și regizat în 2022 de Kirill Serebrennikov.

Protagonistă este aceeași nefericită Antonina Miliukova, însă, spre deosebire de ipostaza din The Music Lovers, unde Glenda Jackson pare a veni cu un bagaj incipient de nevroză, cea de aici e doar o tânără femeie, nu strălucită ca intelect, dar nici bătută în cap, iubitoare și dedicată, a cărei singură greșeală e că se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil emoțional, mofturos și pasiv-agresiv în manifestări.

Deși tot rusească, această creație cinematografică e total antitetică peliculei cu același subiect din 1970.

Aceea e colorată, această e cenușie, aceea e favorabilă lui Ceaikovski, aceasta îl scoate rău.

Ba chiar în aceeași scenă evocată și acolo, cea în care consoarta iese de proastă, protagonista e acum o victimă a snobismului și batjocurii subtile a anturajului exclusiv masculin (se menține ipoteza răsucirii lui Ceaikovski) a soțului.

În rolul central, Aliona Mihailova are o interpretare formidabilă, care o întrece chiar și pe a Glendei Jackson. Traseul ei, de la afecțiune la dezamăgire reprimată și apoi la deznădejde, e sfâșietor și, încă de pe la jumătatea filmului, îți vine să dai cu Ceaikovski de pământ.

Probabil vă întrebați de ce m-am apucat să mă iau de însuși artistul căruia îi datorez plăcerea divină din acea seara.

Pentru că, asemeni lebedei, păsare pe care a cântat-o atât de frumos, Piotr Ilici Ceaikovski întruchipează o antinomie pe care merită să nu o uităm.

Când lebăda deschide pliscul, te cutremuri de ce urât se aud sunetele pe care le scoate.

Așa că preferi să te limitezi la a-i admira grația desăvârșită și silueta elegantă, greu de egalat pe tărâmul viețuitoarelor.

Așa e și cu Ceaikovski și muzica sa.

Trebuie să uităm de om și să ne amintim muzica sa.

Căci acolo sunt puterea și gloria artei din veșnicie.

Credit foto: Imaginile din timpul concertului aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Llorando por David Lynch

By Iulian in Filme 0 Comment

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

Fundațiile monumentului (Vivien Leigh)

By Iulian in Filme 0 Comment

Mă încument să dau un pronostic:

În ochii posterității, Vivien Leigh e 70% Scarlett O’Hara și 30% Blanche DuBois.

Nimic nefiresc, sunt două roluri colosale, iar cel din din Gone wih the Wind transcende simpla istoria a cinematografiei și e deja legendă.

Însă, încă din timpul vieții, actrița declara că rolul ei preferat este cel din Waterloo Bridge.

Ceea ce poate părea o anomalie, însă e perfect explicabil.

Filmul are o idee și o desfășurare care i-au prilejuit lui Leigh un viraj de reacții emoționale și interpretative comparabil cu al lui Hillary Swank în Million Dollar Baby.

În timpul Primului Război Mondial, o balerină și un ofițer se găsesc pe numitul pod exact când se dă o alarmă aeriană și, regăsindu-se în adăpost, sunt atinși de lunetistul cupidonian.

Afecțiunea e mare, e reciprocă și se soldează cu o căsătorie intempestivă, umbrită de faptul că el trebuie să plece pe front imediat.

La scurt timp, taman când e pe punctul să o cunoască pe mama soacră, soția vede o știre care îi dă de înțeles că bărbatul ei a murit în decursul uneia dintre băile de sânge numite bătălii din prima conflagrație mondială.

Rămasă singură și șomeră, e nevoită să practice cea mai veche meserie din lume.

Apoi, are o loc lovitura de teatru care schimbă lucrurile și conduce povestea spre tragicul ei deznodământ.

Waterloo Bridge e realizat în 1940, când simpla enunțare a cuvântului ”prostituție” era de neconceput, așa că unora toate eforturile scenariului de a-l ocoli și de a rămâne elocvent ar părea desuete.

Însă tocmai această exprimare eliptică potențează eficacitatea dramei, precum și superba interpretare a lui Vivien Leigh.

Duioasă și grațioasă la început, protagonista e un munte de durere ascunsă spre final, iar toate acestea sunt redate cu impecabilă finețe de Leigh.

Însă, dacă e să aleg un moment prin care locul ei în Panteonul celei de-a șaptea arte e dăltuit pe vecie, acela este secvența când se amestecă în noianul de soldați coborâți din tren, pentru a-și racola clienții.

Transformarea fizionomiei e cel puțin la fel de glorioasă și are același impact precum mersul știți-voi-cui de la finalul din The Usual Suspects (cine știe, știe, cine nu, să facă bine să afle).

Retrospectiv, am fi tentați să vedem în acea metamorfoză semnele concupiscenței maladive de mai târziu, dar poate că e doar o raționalizare, defect perpetuu al naturii umane.

Cert este că Vivien Leigh a fost, este și va rămâne o mare actriță.

Deși ea este ca un astru care strălucește în noapte cețoasă a Londrei, restul distribuției are propriile licăriri inspirate. Robert Taylor e la fel de arătos ca în Ivanhoe sau Quo Vadis, dar mai nuanțat, cu toate limitele-i interpretative (și el spunea că acest film este preferatul lui din câte a făcut), Virginia Field e o prietenă devotată, iar pitoreasca Maria Ouspenskaya e afurisită rău, cu accentul ei slav cu tot.

Pelicula este regizată de Mervyn Leroy cu mult meșteșug, dar și cu multă sensibilitate și are atâtea momente deosebite (învăluite de muzica superba a lui Herbert Stothart, căruia îi datorăm și The Wizard of Oz), încât parcă nici nu-ți vine să o cataloghezi drept o tragedie.

E pur și simplu ceva frumos.

Dracula e ungur!

By Iulian in Filme 0 Comment

Nosferatu al lui Robert Eggers e reeditarea lui Nosferatu al lui Murnau din 1927, care este Dracula al lui Bram Stoker fără drepturi de autor.

Acestea fiind zise, știam la ce să ne așteptăm și intuiam vulnerabilitățile filmului de acum, mai ales că, între timp a mai apărut și Dracula: Dead and Loving It al lui Mel Brooks.

Având deja tăpușa amuzamentului înfiptă în inimă, mă pomenesc încă de pe la începutul peliculei prezente că disting în silueta adumbrită a contelui Orlok (Dracula piratat) o mustață.

O mustață ungurească.

Completată mai apoi de niște straie zdrențuite de grof.

Vadimeee!

Vadimeeee, unde ești, să te vezi răzbunat!

Uite că Dracula ăla cu care te enerva Agathon e ungur de fapt.

Îmi susțin ipoteza și cu o poveste personală.

Orlok al lui Bill Skarsgard aduce mult de tot cu un barman din Budapesta, înalt ca un brad dintre ăia pe care ni i-a tăiat Attila Verestoy, cu aceeași mustață de acum și care m-a tratat exact ca personajul de aici pe sclavul lui damnat, întinzîndu-mi o pahar cu bere aleasă de el cu aerul că face o favoare unui imbecil vierme de pământ.

Atunci m-am distrat, acu’ mi se pare că am scăpat ieftin.

Ca un test de control al ipotezei că Nosferatu de 2024 e mai hazliu decât și-ar dori realizatorii este și faptul că M., tovarășul de vizionare din stânga, s-a apucat să-mi recite la un moment dat Balada lui Dracula a celor de la Vacanța Mare din perioada aia glorioasă de casete.

Apropo de perioadă glorioasă, când pe sărmanul jucat de Nicholas Hoult îl fugăreau dulăii demonici, tot la Patraulea al lui Jean Constantin mi-era gândul: Lupiii, Doamne!

Ca să nu rămâneți cu idei greșite, meritele regizorale despre care mă declaram încântat la The Northman rămân valabile și aici.

Robert Eggers știe al naibii de bine să construiască niște secvențe de mare efect scenic, chiar și în cele mai macabre momente.

Unele se vor și șocante, dar, dacă apeși până în podea pe toate elementele premergătoare, se întâmplă ca la fotbal, când un portar se pregătește să degajeze din careul de șase metri, iar galeria adversă începe să strige ”Ooooooooooooo”.

Știi bine ce urare vampirică urmează.

Competența cineastului se extinde și la interpretări.

Lily-Rose Depp e fata lui Johnny Depp.

Vă las un moment să reflectați cât am îmbătrânit.

Și nu doar eu.

Fără a străluci prin expresivitate, e total dedicată rolului de mare angajament convulsiv.

Restul distribuției e rezonabil de performantă, cel mai slab fiind poate Aaron Tylor-Johnson, căruia îi șade mai bine ca bagabont decât ca om respectabil.

Cât despre Willem Dafoe, de care regizorul are mare drag, e la fel de pitoresc cum îl știm, însă personajul lui chiar nu ne e de trebuință.

E expertul în ocultism, iar noi, românii, avem pe unul care ne bântuie cu astfel de inepții de la o vreme.

Oricum, noi ieșim bine din Nosferatu.

Nu doar că inclusiv șatrarii noștri sunt mai prudenți și știu să nu se înhăiteze cu morții vii, spre deosebire de avocatul civilizat de Germania, iar Castelul Huniazilor e utilizat la mare artă de ochiul diabaci al lui Eggers, dar măicuțele noastre de la Voroneț (nu săriți cu anacronismele, e ficțiune) sunt chiar tari de tot.

Iar într-o atmosferă lingvistică voit victoriană, cu shan’t în sus și needn’t în jos, înjurătura noastră românească e ca o oază de fermitate în fața absurdului morților mă-sii.

Nu pot să închei înainte de a aminti și că, pe lângă toate spârcăielile și decapitările de columbe și toate ororile și sexul deviant, există un moment evanescent de o frumusețe sublimă.

E o un cadru rapid, când bărbații pleacă dintr-o cameră și rămâne doar figura lui Lily-Rose Depp. Modul cum e compus spațiul, cum bate lumina din geam, cum e îmbrăcată și coafata ea e curat o pictură de Vermeer.

În fața urâciunii, artă rămâne o mântuire eficace.

Sper ca pe Robert Eggers să îl ia de umeri un producător de vază și cu autoritate, gen Spielberg, și să îi zică:

Mă flăcău, ia scenariul ăsta ca lumea și fă-l film, că te pricepi.

Dar fără excese și aiureli.

O femeie căpoasă

By Iulian in Filme 0 Comment

Cinematografia nu e străină de ecologie și nu puține sunt filmele care prezintă diverse povești ale unor oameni care s-au dedicat protejării naturii, uneori peste ceea ce am numi limitele a ce numim moralitate.

Printre acestea se numără și Gorillas in the Mist, care ne oferă poate cel mai bun rol al lui Sigorney Weaver.

Cel mai bun, nu și cel mai cunoscut, pentru că seria Alien e cea care îi asigură nemurirea în panteonul în celei de-a șaptea arte.

Și aici interacționează cu altă specie, dar una terestră, adică gorilele de munte din Africa, asupra cărora planează pericolul extincției, din cauza reducerii habitatului, dar și a braconajului.

Dian Fossey, naturalista pe a cărei autobiografie se bazează pelicula, s-a cufundat în a înțelege aceste minunate creaturi cu aceeași uitare de sine pe care o regăsim și în faimosul moment spontan al lui David Attenborough în Life on Earth.

Între ea și aceste făpturi se face o conexiune emoționantă, iar modul cum Weaver o redă e ceea ce distinge interpretarea ei de multe altele de gen.

Altminteri, creația ei are toate ingredientele unui rol nominalizat la Oscar: angajament fizic, varietate de reacții (de la caracter aprig la femeie îndrăgostită) și expresivitate non-verbală.

FIlmul regizat de Michael Apted e remarcabil prin faptul că își propune să nu fie un simplu documentar cu niște actori pe ici, pe colo, însă există unele aspecte la care își vădește vârsta; de pildă, se cam vede când nu e vorba de gorile reale, ci de mimi în costume, iar prestația lor e sub aceea a primatelor din 2001: A Space Odyssey.

Bazând-se pe o carte de non-ficțiune, scenariul merge poticnit, dar oferă prilejul unor momente șocante sau emoționante, acestea din urmă avându-i în prim plan pe Sigorney Weaver și pe credinciosul localnic Sembegare (John Omirah Miluwi).

În română, dar nu numai, termenul de ”gorilă” este utilizat derogatoriu, simbolizând o huidumă brutală, așa că merită să reflectăm asupra ce spunea același Sir David Attenborough:

It seems very unfair that man should have chosen the gorilla to symbolise all that is aggressive and violent when that’s the one thing the gorilla is not, and we are.

Transfer de dive

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce este Maria al lui Pablo Larrain pentru cinefili este muzica de operă pentru melomani.

Ca să le apreciezi, ai nevoie de pasiune pentru subiect și (măcar) de un dram de educație în ceea ce-l privește.

Aceste condiții fiind întrunite, filmul, ca și opera, își dezvăluie foloasele estetice, deliciile intelectuale și învățămintele psihologice.

Maria completează trilogia închinată de regizorul chilian unor figuri feminine faimoase și chinuite și din care mai fac parte Jackie și Spencer.

Mai puțin profundă decât prima peliculă și mai puțin intensă decât a doua, aceasta compensează prin alegeri foarte inspirate în ceea ce privește colectivul de actori.

Iar în fruntea acestora este, bineînțeles, Angelina Jolie.

Maria Callas a fost o divă și numai o divă veritabilă o putea întruchipa.

Ca și predecesoarele sale, actrița e preocupată să redea manierismele personajului real, însă, mai apăsat ca ele, se folosește de propria aură pentru a construi o figură charismatică, dar și capricioasă, dictatorială, dar și vulnerabilă, talentată, dar și muncită de îndoieli.

Oricâte scăderi ar avea filmul, oricât de lent sau lipsit de miză ar părea în anumite momente, simplul fapt de a o admira pe Angelina Jolie îmbrăcată stilat și străbătând locuri precum Trocadero din Paris e încântător.

Adăugăm la asta și câteva numere muzicale inedite, în contrapunct, și efectul de odă din Maria e complet.

Scenariul ne-o arată pe Maria Callas a Angelinei Jolie în ultima ei săptămână de viață, încercând să își rescrie sau să reconcilieze toate traumele și triumfurile care i-au compus existența.

Planurile narative pendulează între trecut și prezent, dar și între lumea materială și cea mentală a divei, toate realizate de Pablo Larrain cu acea exasperantă competență de a te băga în sufletului omului, prin prim-planuri și camera de mână.

Restul distribuției impresionează prin calitate, dar și diversitate.

Pierfrancesco Favino, excelent prin energie în L’ultima notte di Amore, e aici un veritabil Sancho Panza devotat, care, spre deosebire de eterica Jolie, e tot timpul cu picioarele pe pământ. E secondat inspirat de menajera jucată de Alba Rohrwacher și nu e o întâmplare că scena cea mai frumoasă a filmului îi include pe toți trei.

Kodi Smit-McPhee, cu figura aparte și placiditatea robertbressoniană, se impune discret pe unde apare (vezi The Power of the Dog), Valeria Golino, adorabila parteneră a lui Charlie Sheen în demențialele Hot Shots, apare o singură apariție, dar de efect, iar Haluk Bilginer, de neuitat în Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, e un Onassis fermecător.

Mi-ar plăcea să o văd pe Angelina Jolie pe lista nominalizatelor la Oscar de la anul.

Nu doar pentru că e ca o eroină de tragedie antică, nu doar pentru că e la fel de frumoasă ca întotdeauna, nu doar pentru că ne cântă ea însăși la final.

Ci și pentru că omoloagele ei, Natalie Portman și Kristen Stewart (deși aici încă îi bănuiesc pe reptilieni) au reușit asta, iar acest triunghi remarcabil al lui Pablo Larrain merită o simetrie perfectă.

Viața e haos, dar arta aduce un strop de ordine în ea.

Cu nebunii nu te joci

By Iulian in Filme 0 Comment

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

Emilia, fii bărbată!

By Iulian in Filme 0 Comment

Se pare că 2024 este anul musicalurilor cu teme social-progresiste.

Avem Joker: Folie a Deux, care i-a iritat pe mulți cu cântările.

Avem Wicked, în care binomul zână bună – vrăjitoare rea este răsturnat muzical cu susul în jos.

Avem Emilia Perez, în care un transsexual este jucat de un transexual pe bune, iar toată tevatura e plină de numere muzicale cu subiecte grave, oricât de improbabil ar părea.

O avocată din Mexic care e nevoită să trudească pentru ca șeful să aibă parte de toate meritele acceptă o ofertă puțin spus neobișnuită – să îl ajute pe un temut șef de cartel să devină femeie, așa cum a râvnit toată viața.

Însă, așa cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba, urmează o suită de întâmplări care relevă vasta psihologie feminină pe trei direcții bine conturate, dar și încearcă să exorcizeze demonii violenței care macină Mexicul de atât amar de vreme.

Și, când te aștepți mai puțin, se cântă și se dansează în contrapunct.

Pare o aiureală, o combinație de Pedro Almodovar și Quentin Tarantino și Bob Fosse, la care s-ar înhăma un student exagerat de ambițios de la regie cinematografică, nicidecum un cineast hârșit și deja septuagenar, precum Jacques Audiard.

Însă îi iese, pentru că Emilia Perez are, așa cum au subliniat mulți, o onestitate dezarmantă.

Nu e vreo apologie a transsexualilor sau vreo predică despre puterea mântuirii prin mai știu eu ce fapte bune.

E despre oameni în care pulsează trăiri diverse.

Pentru a le reda, era nevoie de intepretări nu reușite, ci memorabile, iar filmul le are.

Karla Sofia Gascon este o ea care a fost el. De aceea, ambiguitatea personajului eponim este asigurată și, bineînțeles, se poate argumenta că nu e mare filosofie să te joci pe tine însuți/însăți (greu cu identificarea asta de gen), așa cum s-a vorbit despre Haing S. Ngor în The Killing Fields sau despre Harold Russell în The Best Year of Our Lives.

Dar, ca și în celelalte cazuri, condiția umană favorabilă partiturii nu este decât punctul de început pentru dezvăluirea unor stări și atitudini care sevesc filmului ca întreg.

Trecutul violent și masculin este acolo, în noua ființă a Emiliei Perez, iar această eternă luptă pentru clarificarea personalității ei este admirabil redată de Karla Sofia Gascon.

Selena Gomez împărtășește cu Ariana Grande din Wicked pasul îndrăzneț dinspre show-biz spre cinematografia consistentă, pe care îl face cu același aplomb și cu aceeași surprinzătoare abilitate. E lesne să o trecem în plan secund față de partenerele de ecran, dar personajul său are complexitate și nuanțe multiple.

Deși titlul filmului ne orientează spre ea/el sau cum va fi nevoie să zicem în viitor, adevărata lui stăpână e avocata lui Zoe Saldana, pe care o știm mai ales auditiv, drept apriga Neytiri din seria Avatar.

Aici, la superba-i voce răgușită se adaugă două cute faciale foarte expresive, precum și o energie răvăsitoare a cântecelor, cele mai de efect dintre ele centrându-se pe marea de aspirații și dezamăgiri, de oroare și speranță care îi clocotesc în suflet.

Din câte am înțeles, și ea va concura la rol secundar, așa că, nici n-au fost anunțate deja nominalizările la Oscar, că mă și văd sfâșiat între a chibița pentru dedicarea ei din Emilia Perez sau pentru pițiponceala adorabilă a Arianei Grande în Wicked.

Oricum, POT să tragă adepții familiei tradiționale câte semnale SOS vor, Emilia Perez țintește la mult AUR la premiile Academiei de la anul.

Și parcă văd că membrii numitei instituții iar o să vrea să îi dea peste nas proaspătului reîntors la Casa Albă.

Vrăjitoarea din Oz

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.

Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.

Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.

Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.

Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.

Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.

Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.

Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.

Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.

Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.

Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.

Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.

Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.

Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.

De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.

Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.

Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.

Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.

Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.

Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Io votez cu Ralph Fiennes!

By Iulian in Filme 0 Comment

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.