Oare cât ne-am schimbat?

Unele dintre cele mai surprinzătoare și savuroase scene din House of Gucci sunt acelea în care protagonista apelează la o vrăjitoare, pentru a desluși întorsăturile viitorului, dar și pentru a găsi calea înapoi înspre inima soțului, deviată spre blondă.

Aceste momente sunt, probabil, menite a proiecta o latură irațională personajului jucat de Lady Gaga, dar e cazul să recunoaștem că nu se petrec doar pe tărâmul ficțiunii.

Vrăjitoarele și vrăjitoria există sub diverse forme de când lumea și au atras atenția de cînd lumea.

Se întâmpla și acum aproape 100 de ani, în coproducția suedezo-daneză Häxan (Vrăjitoare).

Realizat în 1922, perioadă de apogeu a cinematografiei mute, acest film al cărui artizan este Benjamin Christensen este foarte greu de categorisit.

Are părți atât de didactice, încât uneori pare smulsă dintr-o școală online avant la lettre.

Are un narator atât de auctorial, încât pare un eseu cu tente anticlerical-socialiste ale realizatorului.

Are transpuneri atât de literale ale unor practici și mituri despre vrăjitoare, în special cele din Evul Mediu, încât pare o comedie.

Are secvențe lucrate cu un așa meșteșug dramatic și vizual, încât pare un thriller supranatural din care regizorii de azi încă mai au de învățat.

Adulat de adepți ai bizarului, precum suprarealiștii sau ilustrul scriitor narcoman William Burroughs pentru efectele hipnotice ale transpunerii supranaturalului, Häxan m-a impresionat pe mine, unul, în primul rând prin inteligența cu care redă mecanismele psihologice ale paranoiei colective, ale denunțului, ale interogatoriilor țintite și ale construirii unor narațiuni care să explice frici și angoase.

Deși am apreciat erudiția pe care o pune o în joc pe parcursul filmului, m-am simțit ușor amuzat de condescendența sentențioasă a cineastului și cam sceptic față de unele concluzii psihanalitice.

Însă finalul m-a găsit în deplin acord cu demersul său ca întreg.

Da, vrăjitoarele nu mai pupă dosul lui Belzebut și nici nu mai zboară pe mături ca să se adune de Sabat.

Dar îi avem pe demonizabilii Bill Gates și pe Gyorg Soros, vaccinul e unealta Necuratului, Oculta Mondială are planuri odioase pentru muritorii de rând.

Și îi mai avem și pe cei care, crezându-se foarte deștepți, îi consideră pe ceilalți proști.

Oare cât ne-am schimbat?

Și cât nu?

Patrizia Delizia

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.

De la cine a învățat Serena să câștige și să țipe la arbitri

Pe Serena Williams am văzut-o de multe ori câștigând și țipând la arbitri.

Tocmai de aceea, finala de la Wimbledon din 2019, când Simona Halep a bătut-o în doi timpi și trei mișcări a fost cu atât mai delicioasă.

Dar nu pot să nu spun și că atât Serena Williams, cât și sora Venus sunt două titanide ale tenisului, iar asta nu prin vreo apariție meteorică, precum Jelena Ostapenko sau Emma Răducanu (nu mă înjurați, dar puștoaica are nevoie să se așeze mental până să devină o mare jucătoare), ci printr-o longevitate extraordinară.

Dovada – cele două surori au jucat una împotriva alteia finala de la Australian Open în 2003, dar și în 2017, iar între aceste date fiecare dintre ele și-a trecut în cont un număr mare și foarte mare de turnee de mare șlem.

De unde vine această pohtă de glorie și capacitate de efort prelungit, fizic și mental?

King Richard ne propune ipoteza că artizan al acestui irepetabil succes de familie ar fi tatăl lor, un tip căpos nevoie mare, dificil spre insuportabil, dar dedicat și iubitor în felu-i aparte.

Dacă deja vi se pare că sună a film motivațional american, nu vă înșelați.

Pelicula regizată de Reinaldo Marcus Green este încă o mostră a uluitoarei abilități a Hollywood-ului de a lua o poveste reală, de a o simplifica și modela după o rețetă pe care tot mapamondul o știe și pe care nimeni nu o poate duplica și de a scoate din ea o odă închinată unor valori morale de care avem atâta nevoie, încât ne bucurăm să le vedem manifestându-se oriunde, chiar și în ficțiune.

Gândiți-vă la o scenă clasică, canonic-emoționantă.

Oricare.

Pun pariu 3 la 1 că o s-o găsiți și aici.

King Richard e insistent comparat cu The Blind Side și, pe undeva, paralela e îndreptățită.

Însă, spre deosebire de Sandra Bullock, care trece peste tot și toți precum un tanc blond, personajul lui Will Smith este departe de a fi vreo stihie a binelui, vreun spirit infailibil sau vreun pedagog impecabil. Actorul știe să își dozeze charisma de care beneficiază din oficiu, fie pentru a transmite o tiranie ermetică, fie pentru a lăsa să se întrevadă și fragilitatea omului care vine de jos și se găsește în situația de a interacționa cu aceia din cercurile înalte ale puterii.

E o versiune revăzută și adăugită a marelui său rol din The Pursuit of Happiness.

Multe scene sunt construite pentru a-l pune în valoare și a-i netezi drumul către Oscar, dar asta nu înseamnă că n-are rival într-ale interpretării.

De fapt, una dintre cele două mari calități ale filmului este că oferă multor actori momente de grație. Și, cum duelurile cele mai intense pe care le-au avut de înfruntat surorile Williams au fost chiar acelea care le-au pus față în față, cea mai serioasă competiție pentru atenție este între Will Smith și Aunjanue Ellis în rolul nevestei cu personalitate atât de solidă, încât până și cea mustind de obstinație a consortului face cucuie lovindu-se de ea.

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că filmul n-a ocolit spinoasa problemă a preferinței către una dintre surori, fapt care, pentru cealaltă a însemnat un motiv în plus să aibă performanțe și mai și. Câte destine n-au fost oare direcționate de micile gesturi prin care părinții favorizează, imperceptibil chiar pentru ei înșiși, pe unul dintre copii.

Cine are avea de câștigat văzând King Richard?

Părinții, pentru că au ceva de învățat.

Copiii, pentru că ar avea ceva de învățat.

Părinții și copiii, pentru că au ceva de discutat.

Antrenorii și profesorii, pentru că au ceva meserie de furat.

Chibiții de la Oscaruri, pentru că au viitoare nominalizări de rumegat.

Da, sezonul 2022 se deschide treptat, noi să fim sănătoși, să îl dezbatem pe îndelete când îi va veni sorocul.

Și nu strică un pic de sport între timp.

Supraviețuirea e o virtute

Spunea cineva, cândva că nu există națiune cu o istorie mai zbuciumată în secolul al XX-lea decât cea chineză.

E greu de cuantificat un astfel de volum de traume, dar, dacă e doar să urmărim succesiunea de avataruri ale personajelor din Huo zhe (Să trăiești), o astfel de afirmație devine verosimilă.

Filmul lui Zhang Yimou este odiseea măruntă, dar nu mai puțin grandioasă, a unui cuplu care străbate valurile transformării Chinei dintr-o societate tradițională, cu belelele ei, într-una comunistă, cu excesele ei, via un război civil devastator.

Deși fiecare dintre secvențe atinge doar ce li se întâmplă lui Xu Fugui (You Ge) și Xu Jiangzhen (preafrumoasa Gong Li), putem extrage specificul perioadei cu multă exactitate, iar acesta este meritul regizorului, fără doar și poate.

L-am văzut pe Zhang Yimou construind fresce mai poetice sau mai intime sau mai spectaculoase, însă aici dezvăluie două trăsături care îl plasează definitiv în panteonul marilor cineaști ai lumii – profunda înțelegere a fundamentelor naturii umane și umorul.

Cei doi soți au de îndurat privațiuni și pericole de tot felul, ideologice și personale, dar le fac față printr-o delicioasă combinație de servilism și inteligență.

Există alte filme în care protagoniștii sunt precum stejarii, stau drepți în fața intemperiilor, dar li se întâmplă să mai fie și frânți.

Soții Xu sunt precum trestia, se dau după cum o cer circumstanțele, însă nu e vreun moment în care să le-o iau în nume de rău. Dimpotrivă, abilitatea de lor de a supraviețui, nu doar unor transformări societale radicale, dar și unor tragedii personale, este încântătoare și îți dă speranță.

Oricât de greu ar fi acum, cu pandemia și debandada politică și criza economică, știu că au existat vremuri infinit mai grele, dar pe care alții le-au trecut, reușind să își păstreze și o urmă de zâmbet pe chip.

Ajungem la aspectul cel mai surprinzător al acestei pelicule. Realizată în 1994, într-un moment de maximă destindere și deschidere a Chinei către exterior, demonstrează o așa sănătoasă și savuroasă ironie față de demagogia și stupizenia unor laturi ale regimului comunist (precum Revoluția Culturală sau Marele Salt Înainte), încât nu diferă cu nimic față de producțiile hollywoodiene.

Să râzi inteligent de propriile defecte e semn că îi inspirat aerul libertății.

Care s-a cam rarefiat între timp, pentru că, după câte am constatat, în prezent, Zhang Yimou abordează teme aprobate oficial, cu rezultate lipsite de strălucire, deci merită să prețuim Huo zhe drept o bijuterie irepetabilă.

Ca în alte filme ale sale din acea perioadă de creație (Ju Dou sau Sorgul Roșu), personajul principal masculin are partitura mai amplă, însă e imposibil de ignorat prezența scenică și intensitatea dramatică ale lui Gong Li, mai ales ca mater dolorosa.

Huo ZheSă trăiești.

Asta e cel mai important.

După aceea, vin toate.

Indiana Jones și românca

Un aventurier cu geacă de piele și pălărie cu boruri largi pilotează un avion și caută un artefact valoros al incașilor, alături de o damă bine.

Indiana Jones?

Semnalmentele corespund, într-adevăr, dar este vorba de fapt despre Charlton Heston în Secret of the Incas.

Considerat îndeobște sursă directă de inspirație pentru Raiders of the Lost Ark, acest film regizat de Jerry Hopper conține, pe lângă protagonist, destule scene și elemente care să sprijine acest titlu de mare noblețe.

Există însă și diferențe.

În primul rând, spre deosebire de personajul lui Harrison Ford, un intelectual vivace, cel al lui Heston este o lichea adorabilă, care livrează replici sarcastice și afișează o virilitate golănească.

L-am văzut pe Charlton Heston în diverse ipostaze, însă nu credeam că una ca asta îi poate ieși atât de bine.

Chiar când narațiunea se poticnește și alunecă pe panta abruptă a sentimentalismului, interpretarea sa rămâne la fel de savuroasă.

Spre deosebire de peripețiile lui Indiana Jones, Secret of the Incas nu debordează de acțiune, însă compensează prin performanța de a fi fost filmat chiar prin Cuzco și la Machu Picchu și de a beneficia de aportul masiv al localnicilor.

Multe aspecte culturale sunt surprinzător de precis punctate, iar când realizatorii își permit libertăți estetice sau istorice, rezultatele sunt spectaculoase – cântecele ritualice ale pitoreștii Yma Sumac n-or fi chiar ca pe vremea lui Atahualpa, dar impresionează și transmit un veritabil sentiment extatic.

Din restul distribuției se detașează Thomas Mitchell (cetățeanul turmentat din Diligența lui John Ford), căruia îi revine poate cea mai complexă partitură, a escrocului ros de decrepitudine și muncit de obsesia căutătorului de comori.

Iar acum ajungem la perla coroanei de delicii pe care Secret of the Incas le are de oferit.

Principalul personaj feminin al peliculei este, atenție mare, o expatriată româncă, pe nume Elena Antonescu, care fuge de autoritățile noului regim de după Cortina de Fier, în speranța că va ajunge pe tărâmul libertății, în SUA.

Stați un pic, că figura ‘oață acum vine.

La un moment dat, însuși consulul RPR apare în peisaj, iar pentru câteva minute avem fabuloasa ocazie de asculta un pic de română (pocită, ce-i drept), într-un film hollywoodian din 1954!

Jucată de frumoasa și destul de expresiva Nicole Maurey, Elena Antonescu se adaugă lui Tartu din producția eponimă, lui Iscovescu din Hold Back the Dawn, lui Popescu din The Third Man sau lui Teck de Brancovis din Watch on the Rhine și îmi întărește concluzia că românii au fost tot priviți de Hollywood-ul Epocii de Aur drept nu prea demni de încredere, ahtiați după combinații și dispuși să schimbe taberele după cum o cere situația.

Ne-au citit binișor, nu-i așa?

Soldăție, omenie, poezie

Anul apariției: 1959.

Produs în: URSS.

Subiect: Abnegația, onestitatea și generozitatea soldatului rus, care, după ce distruge două tancuri de unul singur, obține o permisie să își vadă mama și o irosește ajutându-i pe alții.

Inferența inevitabilă ar fi că Ballada o soldate (Balada unui soldat) nu este decât un film de crâncenă propagandă sovietică.

Nu că n-ar fi, dar, spre deosebire de lirismul uneori pedant din Letjat zhuravli (Zboară cocorii) sau de brutalitatea studiată din Idi i smotri (Vino și vezi), această peliculă a lui Grigori Chukrai este încântătoare prin umanitatea ardentă și deloc exclusiv rusească a personajelor și trăirilor.

Da, Alioșa (Vladimir Ivashov) este exagerat de bonom și de darnic cu timpul și firavele-i resurse, dar mă bucur să spun că mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni în realitate.

Iar cei care îi ies în cale sunt departe de a fi tragice figuri muncitorești și țărănești arhetipale, stâlpi ai socialismului în plină ascensiune în vreo treime de planetă la acea dată.

Dimpotrivă, am regăsit o intensitate dostoievskiană la soldatul olog care e muncit de gelozie sau un pitoresc hilar cehovian la santinela care face pe durul, doar ca să-l jupoaie mai bine pe protagonist.

Peste toți și toate domnește însă ca o țarină a expresivității Zhanna Prokhorenko în rolul Shurei. Frumoasă, ochioasă, focoasă, cu o coadă împletită care o scoate din basme și o pune pe ecran, aduce un suflu de o așa vitalitate filmului, încât îl copleșește chiar și pe cătana sovietică și salvatoare a națiunilor.

Interacțiunile dintre cei doi au farmecul ingenuității unor Romeo și Julieta ai lui Zeffirelli, dar nu cu aportul unui balcon, ci al unui vagon căptușit cu paie.

Tragismul nu lipsește, căci suntem pe tărâm rusesc, nu-i așa, însă nu este decât aluziv, iar această este încă o mostră a inteligenței scenariului semnat de Chukhrai împreună cu Valenti Azhov, recompensat cu o nominalizare la Oscar, o raritate în analele acestor onoruri și a relațiilor dintre Hollywood și cinematografia marelui rival din timpul Războiului Rece.

Câtă speranță trebuie să-și fi pus toată omenirea în destinderea acelei perioade!

Se spune că președintele Ronald Reagan a privit de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede în lacrimi), ca să înțeleagă mai bine sufletul rus.

Nu știu cât i-a folosit, dar știu că nu i-ar fi stricat să vadă Ballada o soldate.

Ar fi înțeles că și în URSS sunt oameni care cred în bine.

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.

Ridley Scott se duelează cu el însuși

Într-un interviu foarte haios, în care rememora cele mai importante roluri ale carierei, Russell Crowe îl numea pe Ridley Scott ”a Renaissance man”.

În limba engleză, acest termen are un sens mai larg, însă, urmărind The Last Duel, nu m-am putut abține să nu îl iau și la propriu, deoarece, chiar și când explozia de feminism alterează subtilitatea narațiunii, figura lui Jodie Comer, frumoasă de parcă ar fi pictată de Botticelli, rămâne ca un far luminos într-o mare de brutalitate.

Filmul debutează cu un exercițiu de tachinare nemilos – câteva cadre te aruncă în iureșul duelului cu pricina, executat cu o vigoare și un dramatism care îți pompează adrenalină și îți stârnesc pofta de acțiune, pentru ca apoi povestea să se întoarcă și să purceadă la a explica în stil Rashomon cum s-a ajuns acolo.

Mi-am zis atunci: Muamăăă, două ore de vorbărie până aflăm deznodământul!

Dar nu, prin realizare și interpretări, The Last Duel îți ține interesul treaz și relevă un Ridley Scott care, la peste 80 de ani, lucrează cu o prospețime uimitoare și cu preocupare pentru narațiune, mai degrabă decât pentru spectacol.

Decorurile și costumele sunt somptuoase, imaginea fără cusur compusă, montajul fluid, iar fiecare scenă, deși neîndoios cinematografică, are o valoare aproape teatrală, de tablou vivant însuflețit, pe care îl admiri, chiar și când e cadru pentru fapte reprobabile.

Scenariul este inteligent, în limitele pe care i le permite teza pe care o adoptă. Lumea din The Last Duel este una dominată de bărbați, una în care femeile sunt proprietăți și pioni, una în care primează dreptul celui puternic și/sau pilos. Nu zic că n-ar fi fost așa, dar mai multă ambiguitate ar fi servit și mai bine artei.

Însă un film este produsul timpurilor sale, iar noi stăm încă sub semnul lui #MeToo, așa că acceptăm pelicula așa cum e.

Ambiguitatea despre care vorbeam i-ar fi ajutat și lui Jodie Comer, care ar fi fost astfel propulsată chiar în cursa către o nominalizare la Oscar, mai ales că dă excelent replica unor masculi de tot felul.

Unul este un Matt Damon cu o coafură catastrofală. Doar marea sa competență actoricească trece chica-i de șmenar de anii ’90 în plan secund. Mai în elementul lui din punct de vedere al părului este Adam Driver, care bifează încă un rol solid și îl mai răzuiește un pic din memoria colectivă pe Kylo Ren.

Și așa ajungem la Ben Affleck blond.

Vă las un moment să contemplați ideea și imaginea.

Chiar și după ce personajul său începea să aibă apariții mai dese și atât de savuroase, încât părea că Affleck juisează la fiecare replică, creierul meu tot tresărea vag agresat de această găselniță.

Mă tot gândesc că regizorul lui The Last Duel mai scoate anul acesta și House of Gucci, care promite la rându-i delicii actoricești și de mizanscenă.

Așa că Ridley Scott se duelează în 2021 cu el însuși, iar The Academy of Motion Picture Arts and Sciences are ocazia și argumentele să procedeze așa cum au făcut-o și cu Scorsese pentru The Departed.

Hai, oameni buni, maeștrii merită onorați cât sunt încă printre noi!

Ai lui Zelea Codreanu și îmbârligăturile

Mulți români încă trăiesc sub imperiul ideii că Marea Britania și SUA ne-au lăsat în ghearele rușilor la Yalta.

Dar ce uită mulți este că România a fost, în cea mai mare parte a celui De-al Doilea Război Mondial, de partea Axei și, deci, adversară a celor două mari puteri cărora le reproșăm acest abandon.

Dovezi există cu toptanul, iar una inedită este The Adventures of Tartu.

Filmul începe cu imagini reale ale bombardamentelor germane asupra Londrei, precum și cu imaginea semeață și sfidătoare a catedralei St. Paul, profilându-se pe cerul fumuriu.

Urmează o scenă în care protagonistul eponim, jucat de Robert Donat, expert în chimicale și explozibili, dezamorsează un proiectil căzut într-un spital, iar efectul de tensiune este atât de puternic, încât mi-a trezit comparații favorabile cu coșmărescul și inegalabilul The Hurt Locker.

După această expozițiune intensă, personajului i se încredințează sarcina de a se infiltra într-o fabrică din Plzen din Cehoslovacia, aflată sub controlul naziștilor, și de a sabota tot ce e demn de sabotat acolo.

Motivul pentru care această cam ingrată sarcină îi revine ne aduce la aspectul care, pentru noi, românii, este cel mai interesant. Deoarece își petrecuse copilăria în România și vorbește limba ca un nativ, britanicul se poate da drept un membru al Gărzii de Fier, mai ales că o mai rupe și pe germană, după ce și-a făcut studiile la Berlin.

Mai mult de-atât, în construirea persoanei sale fictive, agentul adoptă aerul de fante de Obor care, putem presupune, era foarte familiar contemporanilor din realitate.

Insultător?

Nu și dacă ne uităm cu ochii lucizi la perioada respectivă, așa cum o face, de pildă, Stejărel Olaru în biografia foarte documentată a Mariei Tănase.

Odată având acoperirea conturată, Robert Donat drept Jan Tartu purcede în misiunea-i primejdioasă, iar rezultatul este o înlănțuirea deloc credibilă de pățanii, însă antrenantă, amuzantă și care mi-a demonstrat că, dacă America a câștigat războiul în plan material, în cel al spiritului și inteligenței, britanicii au fost cei dintâi.

Film de studio, deci tributar unor anume limitări materiale și stilistice, The Adventures of Tartu beneficiază de decoruri foarte reușite, precum și de un montaj alert, bine construit de regizorul Harold S. Bucquet.

Probabil că posteritatea îl ține minte Robert Donat drept acela care i-a suflat în mod inexplicabil Oscarul lui Clark Gable, întinând aureola de premii acordate lui Gone with the Wind, însă rolul de aici, emfatic, bombastic și savuros, probează în mod elocvent ce actor înzestrat a fost.

Schimbările de mimică și accent sunt de o repeziciune delicioasă, iar ținuta elegantă și impunătoare reușește să ascundă faptul că actorul britanic a fost chinuit toată viața de un astm care l-a răpus înainte de vreme.

Ce mai merită menționat este că, deși făcut în 1943, deci în plin război, și deși destinat neîndoios propagandei (figurile naziștilor sunt caricaturizate la sânge), filmul e mult mai subtil decât Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein, de pildă.

Asta înseamnă că, dacă vrem să învățam să gândim nuanțat, elegant și chiar autoironic, tot spre Vest trebuie să privim.

7 care i-au dat de furcă lui 007

Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.

Se impun niște precizări, totuși.

Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.

Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.

Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.

Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:

Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.

Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.

Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.

Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.

Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk? No, Mr. Bond, I expect you to die.

Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.

Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:

– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.

– Inspired, sir.

– And, after he signs the bill, release the tape anyway.

Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.

Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.