De-ar fi numai un film

She Said nu e primul film care înfățișează o investigație jurnalistică de marcă, nu e nici cel mai bine realizat și nici cel mai influent.

Nu e All the President’s Men și nici Spotlight.

Dar, poate chiar mai mult decât iluștrii predecesori, rămâne regretabil de relevant, după cum veți constata chiar la finalul acestui articol.

Povestea urmărește zbaterile a două reporterițe de la The New York Times de a obține mărturii referitoare la hărțuire sexuală sau viol împotriva lui Harvey Weinstein de la victime care au ales mult timp să treacă totul sub tăcere.

Deși n-are astfel vreun ritm alert și nu emană vreun sentiment al urgenței, trama narativă evoluează metodic, mergând din discuție în discuție, iar modul implacabil cum crăpătura din barajul tăcerii se propagă, sfârșind prin a lăsa șuvoiul dezvăluirile să se reverse este marea calitate a acestei producții, cea care îi mântuiește lentoarea sau patetismul scenelor de flashback sau schematismul anumitor personaje, cum ar fi soții cei de-a pururi înțelegători cu nevestele care răspund la telefon la masă, în somn sau te miri unde.

She Said e un film onest și nu doar pentru că protagonistele sale încearcă să scoată adevărul la iveală.

Pelicula regizată de Maria Schrader ne arată cum complicata urzeală a raporturilor de forțe și a mentalităților dintr-un domeniu de activitate sau din societate ca întreg împiedică uneori reacția după o agresiune de natură sexuală. Aceia care pun veșnica întrebare ”Frate, da’ s-a trezit tocmai acum să vorbească?” o să aibă exemple multiple, să se lămurească. În speranța că n-au mintea prea îngustă, bineînțeles.

De menționat că nu este ocolită nici realitatea că acest sistem mârșav funcționează și se perpetuează cu complicitatea femeilor (vezi și Bombshell).

Apoi, reiese și că un jurnalist nu e un simplu intervievator. Are nevoie să insiste, să zgândărească, chiar să-l manipuleze pe interlocutor. Există o scenă relevantă în acest sens, în care personajul lui Zoe Kazan încearcă să spargă muțenia unui fost contabil al firmei lui Weinstein făcând apel la un aspect comun – faptul că erau evrei și că aveau părinți sau bunici care suferiseră în Holocaust.

Nu în ultimul rând, She Said nu face din abuzurile lui Weinstein un spectacol macabru. Suntem departe de efectul de cumplită revoltă pe care magistral îl obține Ridley Scott în The Last Duel. Aici avem simple relatări, tulburătoare, dar sobre, care pun în valoarea capacitatea unor actrițe diverse de a exprima emoții mult timp reprimate.

Iar între acestea, Samantha Morton ridică filmul de la un nivel general onorabil de interpretare la un vârf la fel de intens ca un spike dureros la inimă. Dincolo de dicție și tonalitate, uitați-vă numai cum calmul precar se zdruncină la o întrebare dificilă și cum se apleacă brusc să ia o gură de apă. Mici detalii care îți rămân în minte, tocmai pentru că sunt atât de elocvent redate.

Altminteri, Zoe Kazan și Carrey Mulligan fac un cuplu jurnalistic competent, mai degrabă pe măsura tandemului Dustin Hoffman – Robert Redford, fără a prezenta acea frumoasă antiteză psihologică dintre Mark Ruffalo și Rachel McAdams. Parcă să zic că Mulligan atrage un pic mai mult atenția, reactivând părticele arsenalul fabulos de grimase înfricoșătoare din Promising Young Woman.

Gata, She Said s-a terminat, ne-am ridicat și ne-am întors la viețile noastre.

Lasă, domne’, că așa e la ei, la noi e în regulă.

Sigur?

Acum o săptămână apărea pe site-ul celor de la Rise Project o investigație despre o figură marcantă a teatrului românesc și acuzații despre apucăturile lui weinsteiniene, atât de similare cu cele din She Said, încât te trec fiorii.

Abuzul nu e doar ce i se întâmplă altuia sau alteia.

Ți se poate întâmpla și ție.

De aceea avem nevoie de femei curajoase, de bărbați integri, de instituții care își fac treaba.

Și de jurnaliști care riscă multe pentru adevăr.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Lupta de masă

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Top 10 melodii de Oscar

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.

Big boss, little boss și scârbos

Din bătrâni se spune că există trei tipuri de șefi:

Big boss, little boss și scârbos.

Doar la noi, la Românica?

Se pare că nu, dacă judecăm după El buen patron, un film spaniol în urma căreia cele câteva doamne (și domni, ce știu eu) care încă nu sunt îndrăgostite de Javier Bardem o să îngroașe rândurile celor care sunt.

Un director de fabrică de cântare se pregătește pentru vizita unei comisii externe, moment vital în obținerea unui mult râvnit premiu. Pentru a evita orice pată pe reputația companiei, are de lămurit pricina dereglării șefului de producție, de dezamorsat protestul stradal al unui angajat proaspăt concediat și de gestionat nurii unei noi stagiare.

Aceste provocări de management și leadership îl poartă pe Bardem printr-o suită de interacțiuni și de schimburi verbale care îi scot tot arsenalul interpretativ la vedere.

Și ce arsenal!

Ăla etalat de ruși de 9 mai e o simplă colecție de petarde.

Încă de început se vădesc calitățile de orator mieros, de Tartuffe cu glazură fină, iar asta e linia generală pe care o păstrează până la final, însă savoarea vine din micile momente când e dezorientat, excitat, exasperat, înduioșat sau când își dă arama coclită pe față.

Căci, dacă El Buen Patron amuză la suprafață, în profunzime ustură de parcă te-ai fi rostogolit prin urzici. Fără vreo pretenție de socialism militant, scenariul lui Fernando Leon de Aranoa, care preia și regia, face din capitalism și corporatism surse de mari rele.

E ochiul unui Moliere mai deprimat, dar care încă mai are resurse de umor.

M-au purtat pașii prin câteva organizații de diverse profiluri și am recunoscut ipocrizia și nepotismul și dictatura mascată pe care filmul le radiografiază HD.

Iar o prietenă care a fost alături de mine îmi mărturisea că a regăsit amintiri neplăcute, pe care le credea de mult uitate.

Românii au Teambuilding, spaniolii au El buen patron și or avea și alte cinematografii ale unor economii sălbatice de piață câte ceva de spus în privința racilelor ei.

Trebuie să facem ceva în privința asta, e clar.

Problema e cu alternativele.

Vorba ceea:

În capitalism omul exploatează pe om. În socialism e exact invers.

Artiștii aduc reconcilierea

Ernest este urs, locuiește în lumea mercantilă de deasupra.

Celestine este șoricică, locuiește în lumea ideologizată de dedesubt.

Cele două lumi nu se suportă.

Cei doi au înclinații artistice și sunt un pic marginalizați.

Cumva, reușesc să sudeze o prietenie trainică și, de ce nu, să aducă pacea între societățile lor aflate la mare zâzanie.

Aceasta este esența lui Ernest et Celestine, un film franțuzesc de animație care reușește să atingă performanța perpetuă a confraților de la Pixar – să ofere fiecărei categorii de vârstă și de gust câte ceva.

Adulții o să guste multitudinea de săgeți îndreptate către capitalism și paranoia colectivă (scenariul e semnat de Daniel Pennac, ceea ce explică dintre aluziile deștepte din peliculă).

Copiii vor fi seduși de drăgălășenia personajelor.

Dependenții de adrenalină vor avea parte de niște scene de acțiune de tot hazul.

Desenatorii vor aprecia aerul minimal și eficient al realizării.

Artiștii de tot felul vor simți satisfacția de a vedea că aceia precum ei sunt capetele podului care poate unii lumi antagonice.

Mângâietor pentru auz, văz și psihic, Ernest et Celestine e ca o minusculă capodoperă pe care o găsești printre lucrările frumușele, dar mediocre ale unui vânzător de suveniruri de pe stradă.

Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.

Cred că am găsit-o pe urmașa lui Meryl Streep

Pentru cine are acasă (și a citit) un vraf de cărți de Agatha Christie (și nu numai), See How They Run este un mic deliciu intertextual.

Pentru cine nu are, e ca datul cu banul – poate îți place, poate nu.

Motivul de căpătâi ar fi că, deși este structurat ca un film polițist clasic, cu un grup de indivizi dintr-un anume mediu, cu o crimuță a unuia din rândul lor și cu investigația aferentă, povestea regizată de Tom George nu vizează neapărat misterul, ci glumele și aluziile care se pot face pe seama lui.

Totul pornește de la o piesă de teatru a Agathei Christie, The Mouse Trap, mare succes în West End și de la intenția de a o transpune cinematografic.

Deja începe să miroasă a intertextualitate, nu?

Dar, cum spuneam, poate nu toată lumea a copilărit sau își umple timpul cu romane de suspans, așa că See How They Run pare a se mișca la fel de poticnit precum detectivul jucat de Sam Rockwell.

Însă nu cred că sunt prea mulți care să rămână nepăsători la farmecul personajelor.

Rockwell mai sus amintit nu se zbate peste măsură pentru rolul de om al legii blazat, dar îl construiește exact cât are nevoie pentru a-l contrapune polițistei extra-motivate a lui Saoirse Ronan.

Ajungem astfel cel mai luminos punct al acestei producții.

Actrița asta de doar 28 de ani are deja patru nominalizări la Oscar și poate să facă orice.

Da, orice.

Aici n-are vreo capodoperă de partitură, dar manierismele, stângăcia, caracterul pripit sau șovăielnic, integritatea și alte câte și mai câte reacții pe care la un moment dat renunți să le mai contabilizezi îi ies cu o lejeritate irezistibilă.

Puneți să mă puneți la zid pentru afirmații hazardate, dar eu spun că am găsit-o pe urmașa spirituală a lui Meryl Streep.

Și nu mă voi dezice de verdictul ăsta nici în fața plutonului de execuție.

Distribuția care înconjoară acest tandem justițiar deloc glorios, dar haios are partea ei de vină la amuzamentul pe care pelicula îl stârnește. Se remarcă Harris Dickinson, odios în Where the Crawdads Sing și simpatic de pendant în cazul de față, dar mai ales Adrien Brody, Pianistul lui Polanski, șobolănesc de antipatic (îl ajută și faciesul aparte), dar pe care te bucuri să îl revezi la fiecare flashback.

Să nu uit, poanta cu flashback-urile este foarte bună.

Ireverențios, neserios, spumos, See How They Run nu rezolvă marele mister al existenței.

Dar oferă micilor celule cenușii un răgaz de la a încerca să-l deslușească.

Iar asta e mai mult decât suficient.

Tușe românești la Hollywood – Rezistența feminină

Jean Negulescu a fost supranumit ”regele melodramelor”, poreclă îndreptățită, dar incompletă.

”Regele melodramelor de o varietate uimitoare” ar fi cea care ar reda pe deplin gama de provocări pe care și le-a asumat.

Între acestea, Three Came Home nu se remarcă doar prin calitatea execuției, ci și prin gravitatea subiectului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula Borneo este ocupată de japonezi, iar personalul civil britanic este plasat în lagăre de concentrare, bărbații fiind separați de femei și copii.

Povestea se bazează pe relatarea autoarei Agnes Newton Keith a caznelor îndurate în timpul acestei captivități, iar rolul protagonistei este asumat cu extraordinară dăruire de Claudette Colbert, interpreta de neuitat din It Happened One Night.

În jurul ei, Negulescu construiește o atmosferă atât de densă, atât ca veridic al detenției, cât și din punct de vedere psihologic, încât nu mă sfiesc să spun că, dacă ar fi continuat pe această cale artistică, ar fi devenit poate și mai mare în istoria cinematografiei.

A preferat, însă, orientarea către pelicule ușurele și cu mare succes la public (How to Marry a Millionaire, Three Coins in a Fountain, Boy on a Dolphin), argumente care i-au servit, totuși, în a-și câștiga o stea pe Walk of Fame.

Ca și în producțiile ulterioare, și aici Jean Negulescu a filmat cât a putut de mult la fața locului, iar pentru restul scenelor a uzat pe deplin de posibilitățile oferite de era de aur a studiourilor hollywoodiene.

Rezultatul este că nu sunt puține momentele când simți aproape palpabil umiditatea și extremele tropicale, cu tot disconfortul pe care îl provoacă și care îl dublează pe cel al deținutelor, sortite a trăi într-o apăsată precaritate.

Cu multă migală sunt lucrate și secvențele de înfruntare a voințelor, din care reies atât asimetria de putere (gardieni vs. prizonieri, bărbați vs. femei), cât și rezistența mută, dar glorioasă a celor din urmă.

Realizat în 1950, Three Came Home are, inevitabil, și o latură destinată preamăririi spiritului american triumfător, însă lasă loc și pentru destulă reflecție asupra a ceea ce ne desparte și ne unește față de cei pe care îi numim inamici.

Acestea reies cel mai mult din interacțiunile protagonistei jucate de Claudette Colbert cu ofițerul japonez întruchipat cu tușe complexe de Sessue Hayakawa (rămas celebru pentru încleștarea cu un alt prizonier de marcă, Alex Guinness în Bridge over the River Kwai).

Pe rând arogant, politicos, impunător sau rece, acest actor japonez care și-a făcut loc în cinematografia americană când compatrioții săi erau încă detestați în SUA, își are propriul moment de cutremurătoare umanitate spre final, când filmul dă dovadă de modernitate nebănuită a asumării unei orori, sperăm, irepetabile.

Până să văd Three Came Home, aș fi avut probleme mari să aleg trei filme esențiale ale lui Jean Negulescu.

Acum lucrurile sunt și mai complicate.

Să tot ai astfel de dileme.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Râdem, glumim, înjurăm, gândim!

Articolul ăsta despre Teambuilding o să fie citit de către…

… aceia cărora le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia cărora nu le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia care n-au văzut filmul și vor să știe dacă merită.

… aceia care n-au văzut filmul și fac pe fasonații elevați, dar sunt curioși nevoie mare.

… aceia care mă cunosc și care nu înțeleg cum reușesc să reconciliez gustul pentru pelicule fine cu vulgaritatea de aici.

Kind reminder pentru toți aceștia că fiecare are dreptul la opinie.

Și de alegere.

Iar dacă niște români au hotărât să facă un film ca acesta este un fapt care merită aplaudat.

De ce?

Pentru că este bine realizat, coerent în grosolănia lui, amuzant cât cuprinde și excelent jucat.

Spre deosebire de Miami Bici, unde exista un dezechilibru accentuat între Matei Dima și Codin Maticiuc din punct de vedere al capacităților interpretative, aici lucrurile se balansează bine de tot între Bromania, pe care din nou îl văd ca pe un Fernandel de România, și Cosmin Nedelcu alias Micutzu, fiecare dintre ei având personalitățile comice deja cristalizate și utilizate pentru a stârni distracția aproape pavlovian.

Lor li se adaugă deja veteranul Șerban Pavlu, bașca o pleiadă de actori tineri care nu se sfiesc să se manifeste în cele mai ridicole moduri, întru hohotele de râs ale spectatorilor, printre care se numără și mandea.

Nu vă plictisesc cu un kind reminder al tramei narative, o știați deja din cele câteva zeci de vizionări ale reclamelor (hai, nu vă ascundeți, de parcă ați fi la vreo ședință de evaluare a Chei-Pi-Ailor).

Ce trebuie spus este că, deși muile și țâțele iau fața, e multă glagorie în glumele din teambuilding. Nu sunt atinse doar ipocrizia și lehamitea corporatiste, ci și arhetipurile regionale și mentalitățile conspiraționiste, precum și afecțiuni prevalente în contemporaneitate, cum ar fi anxietatea.

Un comentator mai ciufut asemuia filmul scris și regizat de Dima și Nedelcu (Rodgers și Hammerstein mai țopârlani, dar ai noștri) cu American Pie.

Vericule, asta nu e insultă, asta e laudă!

Pentru că dacă e să aleg ce apreciez cel mai mult la Teambuilding este cum preia modelul hollywoodian al comediei scabroase, dar care reușește cumva să înnoade toate atentatele la bunul simț într-un mod care arată ce contează cu adevărat în viață și care invită la speranța că poate totuși umanitatea învinge.

Nu prea v-ați distrat cu recenzia asta până acum, așa-i?

Da’ ce sunt io, bă, HR-ul vostru?

Ia mai duceți-vă în motivația mea!

Ba nu, mai bine duceți-vă la Teambuilding!

În grup cât mai mare.

Sursă imagine: www.cinemagia.ro.