Emoții și bătăi în toate direcțiile

By Iulian in Filme 0 Comment

Încep prin a mărturisi un secret cutremurător:

Am fost la Spiderman: Brand New Day fără să fi văzut niciun alt film care îl avea în prim-plan pe arahnidul jucat de Tom Holland.

Da, îl știam din diverse producții Avengers, nefiind exeget nici în acelea.

Acum am mers la cinema de dragul unor prieteni, mari fani, căci, dacă e o valoare morală pe care universul ăsta Marvel în permanentă expansiune o promovează, și bine face, e să prețuim solidaritatea între oameni.

Nu mică mi-a fost surpriza de a descoperi o poveste antrenantă, excelent jucată și coregrafiată și, mai ales, accesibilă și unui neștiutor ca mine.

Am dedus că Spiderman de aici a făcut un mare sacrificiu, lăsându-și prietenii și iubirea vieții să îl uite, pentru binele lor.

Acum trage ponoasele emoționale ale acestui act de abnegație, dar lucrurile se reglează pe parcurs, mai ales că un nou inamic, un telepat care sare din victimă în victimă ca un purice, îl aduce din nou în preajma lor.

Însă lucrurile nu sunt tot timpul ceea ce par, iar asta merită să descopere fiecare spectator.

Ce-am descoperit eu este cum un actor – Tom Holland – poate ajunge să cunoască un rol atât de bine, încât să ajungă să îi iasă atât componenta virilă, cât și cea fragilă, sufletească. E traseul lui Hugh Jackman ca Wolverine, iar Holland merită lăudat că astfel își face astfel trecerea către partituri mai solicitante (fapt parțial atins în The Odyssey).

E înconjurat de o distribuție caracterizată de același nivel de competență.

Zendaya e pentru unii obositoare prin ubicuitatea ei (numai eu am văzut-o în trei filme deja anul ăsta și mai urmează și Dune al treilea), dar, după The Drama, nu mai e pentru mine vreo starletă care pusă să umple ecranul pentru fani, ci o interpretă în toată regula, iar asta se vede și aici.

Jon Bernthal, dur în exterior și de treabă în interior, și Mark Ruffalo, exact invers, sunt la post, iar Sadie Sink e magnet pentru generațiile mai fragede, care au devorat Stranger Things, însă, în ceea ce mă privește, prestația ei din Spiderman: Brand New Day a confirmat că modul strălucit cum i-a dat replica oscarizatului Brendan Fraser în The Whale n-a fost o pură întâmplare.

Dar, așa cum se întâmpla și la The Odyssey, și aici o actrița cu un rol episodic mi-a câștigat iremediabil simpatia. Aceasta este Florence Pugh drept Văduva Neagră, cu accentul, sarcasmul și biroul ei inedit de lucru.

Scenariul e în aceeași notă de lucru bine făcut de meseriași înveterați în branșă și ține un meritoriu echilibru tridimensional între melodramă, umor și acțiune.

Și că tot veni vorba de 3D, să nu ne sfiim a spune că filmul regizat de Destin Daniel Cretton exploatează posibilitățile acestei tehnologii cu o voluptate kinetică extraordinară.

Nu e subtilitatea din The Life of Pi sau groaza uimitoare din Gravity, dar trăsătura cea de căpătâi a Omului-Păianjen, aceea că sare în toate direcțiile după cum îi e voia, te face părtaș la niște scene supraomenești încântătoare.

Și uite-așa au trecut două ceasuri și jumătate, în care am uitat că sunt atât de etate, încât am rulat o sumedenie de avataruri ale lui Spiderman până acum.

Acum e Tom Holland și aia e.

Vae victae!

By Iulian in Filme 0 Comment

După Odiseea lui Christopher Nolan și interpretarea pe care acesta i-o dă, nu îmi imaginez vreun film mai potrivit de revizitat decât The Trojan Women (1971).

Este adaptarea cinematografică a piesei omonine a lui Euripide și care urmărește soarta care s-a abătut asupra femeilor din Troia după cucerirea orașului de către ahei.

Ca iubitor și păstrător sub formă filmică al tezaurului antichității grecești, regizor este, bineînțeles, Mihail Cacoyannis, care s-a mai întors la marele tragedii ale Eladei în Ilektra și Ifigeneia.

Filmul de față nu fost învăluit de aceeași aură de apreciere precum celelalte două creații și, parțial, pot să înțeleg de ce.

Sunt momente când pare că regizorul nu se poate hotărî între o abordare pur teatrală a textului și altele când exploatează apăsat mijloacele specifice cinematografiei.

Rezultatul este inegal, dar, când îi iese, e devastator.

În primul rând, pentru că fiecare dintre cele patru personaje feminine ale piesei îi revine unei actrițe formidabile.

Cassandra, fecioara cu darul profețiilor pe care nu le ascultă nimeni, deși ar trebui, este superb întruchipată de Genevieve Bujold ca fiind la granița dintre nebunie și clarviziune dureroasă.

Irene Papas este o Elena sfidătoare și seducătoare, care demonstrează că, de când e lumea, sunt oameni care reușesc să răstălmăcească și cele mai defavorabile situații.

Poate că Vanessa Redgrave e cea care are cea mai teatrală (a se citi exagerată) manifestare, dar să mă picați cu ceară, dacă știu cum ar trebui să se manifeste o femeie în situația ei (nu spun mai multe, pentru ca aceia care nu îi cunosc detaliile crudei sorți să fie șocați așa cum se cuvine).

Momentele fiecăreia sunt unificate de prezența cu adevărat regală a lui Katharine Hepburn în rolul Hecubei.

Cu o voce mai joasă decât cea pe care i-o știm, aceea capabilă de un sarcasm mușcător, această veritabilă zeiță a celei de-a șaptea arte e, pe rând, regină, soție, mamă, bunică și femeie care pierdut totul.

Totul, mai puțin demnitatea.

Mi-aduc aminte de o mamă ucraineană pe care am văzut-o în trenul care ducea de la Gara de Nord la Aeroportul Otopeni.

Avea după ea doi copii mici și o adolescentă, care, probabil, îi era nepoată sau ceva similar.

Era extenuată, se vedea cu ochiul liber.

De-abia se mai mișca, de-abia mai avea energie să le acorde copiilor atenție.

The Trojan Women nu au fost doar la Troia.

Sunt și acum, în Ucraina, în Gaza, în Sudan și peste tot unde se arată fața hâdă a războiului.

Să nu uităm figurilor lor, când ne asaltează videoclipurile de doi lei de pe TikTok.

Bonomul morocănos

By Iulian in Filme 0 Comment

De curând a plecat dintre noi Sam Neill, actor neozeelandez cu o carieră puțin spus ilustră, parte a distribuției unor filme de legendă precum Jurassic Park sau The Piano.

Pentru mulți din generația mea, rămâne, însă, Merlin din miniseria eponimă de pe Hallmark, unde i-am remarcat blândețea vocii, eleganța dicției și bonomia figurii.

Paradoxal, unul dintre cele mai bun roluri ale sale scutură această imagine, pe care au evocat-o toate elogiile postume de până acum.

În Hunt for the Wilderpeople, este un tip morocănos nevoie mare, care n-are nicio problemă să trăiască la marginea societății, atât literal, cât și la figurat, și care, printr-un concurs de împrejurări, se vede pus în situația de a avea grijă și de a se apropia sufletește de nepotul său adoptiv, pe care inițial nu-l suportă.

Schema narativ-emoțională e arhicunoscută, însă beneficiază de tratamentul aiurit al unuia dintre cei mai șugubeți cineaști contemporani, Taika Waititi, care plasează povestea în ecosistemul forestier al Noii Zeelande, strecurându-i multe dintre poantele sale cu tentă de absurb, marcă înregistrată.

Filmul astfel rezultat nu mai suferă de păcatul melodramei și rămâne surprinzător chiar și în acele momente când normele hollywoodiene (de care Noua Zeelandă se ține departe) impun soluționări fericite.

Sam Neill e excelent într-un rol care are și o consistentă componentă fizică, însă, fidel acelei generozități artistice care l-au făcut îndrăgit de toți confrații cu care a împărtășit ecranul, nu face exces de expresivitate și îl lasă să ia prim-planul pe adolescentul Julian Dennison.

Rotofei, departe de a fi vreun adorabil, tânărul actor redă nemaipomenit mimica și o gestica de copil maturizat prea devreme, care regăsește cumva ceea ce fiecare om caută la acea vârstă – conexiunea cu cineva mai matur, în care să creadă și să se încreadă.

Schimburile de replici dintre cei doi protagoniști au haz, dar și profunzime, iar ce mai rămâne din scenariul ireverențios al lui Taika Waititi revine unor alte personaje, în frunte cu demagoaga asistentă socială, jucată cu amuzantă seriozitate de Rachel House.

Peisajele din Noua Zeelandă sunt la fel de spectaculos puse în valoare ca în trilogia Știți-voi-care-n-are-sens-să-vă-mai-spun a lui Peter Jackson, iar senzația de final de la Hunt for the Wilderpeople este de bucurie tristă.

Sunt triști că ne-a părăsit Sam Neill.

Dar suntem bucuroși de tot ce ne-a lăsat.

S-a mai cântat o dată Odiseea

By Iulian in Filme 0 Comment

Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Cel mai așteptat și mai detestat a priori film al anului.

Unii au fost supărați nevoie mare pe niște alegeri de distribuție, unii pe unele stilistice, unii pe unele lingvistice.

Să le luăm pe rând.

Lupita Nyong’o și Elliot Page (fostă Ellen Page).

Roluri episodice, jucate cu competența unor actori profesioniști.

Nimic de discutat.

Armurile și alte daraveruri.

A lui Agamemnon din reclama oficială a filmului a fost vârful de lance al hulei îndreptat împotriva lui Nolan. Nu e vreo reconstituire fidelă și nici nu știu de ce ar trebui să fie.

Însă cine a văzut The Odyssey își aduce aminte cu siguranță cât de înfricoșătoare și impresionantă este silueta lui Josh Safdie înzăuat așa în clipa când Troia cade.

În contrapondere, am să îi anunț pe pizmași că există în film câteva mostre ale extraordinarei erudiții a cineastului.

Figurile gigantice ale lestrigonilor (ăia mari în armură) sunt vădit inspirate din statuile culturii nuragice din Sardinia, la rândul lor, vaga inspirație pentru aceste creaturi legendare, după cum au stabilit exegeții Odiseii.

Însă un amănunt anume mi s-a părut de-a dreptul impresionant. În iatacul Penelopei lui Anne Hathaway, deci camera regală, izvorăște apă. Acropola oricărui oraș al culturii miceniene era, într-adevăr, construită în jurul acestei vitale surse. Faptul că Nolan alege să strecoare un asemenea detaliu care e, probabil, trecut cu vederea de 99% dintre spectatori este amprenta unei profunzimi a abordării pentru care regizorului merită a i se închina ode.

Și tot aici, la pledoaria pentru respect istoric, intră și coloana sonoră a lui Ludwig Goransson, care folosește instrumente antice și care servește ca un Eumeus auditiv, cu fidelitate nețărmurită, la tot ce e emoție în film.

Limbajul lui Telemah și al ator personaje.

Nu daddy-urile mi s-au părut problema, nici măcar fuck-urile, ci acele momente când un personaj sau altul zic ASSESS. Mă pufnea râsul numai gândindu-mă cu ar fi fost să mai apără și niște ”thinking out of the box”, ”KPI evaluation” și „getting out of the comfort zone”. Că situații adecvate ar fi fost.

Aia e, greșesc și zeii, darămite un muritor precum Christopher Nolan.

Gata, am epuizat obiecțiile ante-factum, hai să ne ocupăm și de filmul în sine.

Precum Ahile (care nu e Elliot Page, apropo, aviz tuturor tuturor revoltaților din manosferă), Christopher Nolan își asumă aici un călcâi vulnerabil:

Spre deosebire de celelalte mari producții ale sale, cunoști firul narativ ca o Moiră, de la un cap la altul.

Nu ce se întâmplă este miza.

Ci cum se întâmplă.

Și de ce se întâmplă.

Odată ce te convingi că Nolan urmează Odiseea cu rezonabilă fidelitate, totul nu devine decât o chestiune de preferințe și viziuni personale.

De pildă, poate regizorul să argumenteze cum o vrea, tot cred că episodul cu Polifem merita mai mult. Da, e dramatic, dar e lipsit de acel element de limbaj legendar, prima mostră a inteligenței moderne a omului, a inteligenței care exploatează lucruri pe care numai creierul acesta omenesc le poate scorni și cărora le poate cădea pradă.

Pe de altă parte, avem bucata popasului la Circe, cu toate ce se întâmplă acolo.

Acela este zenitul părții clasice, părții binecunoscute a poveștii, așa cum înțelege Nolan să o transpună.

Despre membrii mai importanți ai distribuției vom vorbi pe larg imediat, însă vreau să repar aici, pe loc, mica nedreptate pe care o văd generalizată, aceea că nu se vorbește suficient despre Samantha Morton.

Caracterizarea ei scenică par a fi inspirate de romanul omonim al lui Madeline Miller, însă filtrate de capacitatea actriței de a-ți stârni atât neliniște, cât și compasiune.

M-am întrebat la un moment dat de ce Christopher Nolan l-a ales pe Matt Damon pentru a-l întruchipa pe Odiseu.

De ce nu pe Leonardo DiCaprio, bunăoară?

Dar, văzând filmul, mi-am dat seama de ce.

DiCaprio are o prezență care umple ecranul, e demiurgic chiar și când e prăpădit (vezi The Revenant).

Matt Damon e muritor.

Deși Odiseu al lui prezintă niște pectorali agasanți în anumite momente, cele când îl simți cel mai aproape sunt cele când e vulnerabil, când istețimea cu care l-a îmbrăcat posteritatea cade și rămâne sufletul gol și muncit de simțăminte.

Și Anne Hathaway aruncă veștimentele ei de fâșneață și redă cu durere reținută pe Penelopa cea condamnată să spere chiar și când rațiunea se opune.

Tom Holland face un salt calitativ cu al său Telemah, John Leguizano ca Eumeus este înduișător prin devotament, iar Robert Pattinson face treabă bună drept Antinous cel odios și intrigant.

Mă așteptam ca personajul lui Charlize Theron să fie mai senzual, mai seducător, însă, privind retrospectiv, înțeleg de ce Nolan i-a redus farmecele la un minim necesar.

Știu, știu, lipsește un nume până acum, dar al ei este legat de suprema realizare a acestui film.

Lumea antică din The Odyssey este lipsită de zei, precum cea din Troy al lui Wolgang Petersen.

Însă nu este lipsită de credință.

De credință în zei.

De credință în poveștile pe care le spunem despre ei și despre noi pentru a ne acoperi păcatele sau pentru a face suportabilă viața asta crudă și brutală.

La origini, Odiseea (ca și Iliada) se trasmitea pe cale orală. Fiecare aed îi învăța structura, iar când o depăna, putea schimba unele detalii sau caracterizări, după cum îi impunea audiența sau personalitatea sa.

Aici, înainte de bătălia canonică împotriva pețitorilor, aedul Nolan își aduce mica lui contribuție la Odiseea.

Secvența aceea e Olimpul a tot ce înseamnă acest film: scenariu, emoție, interpretare, atmosferă, muzică și imagine.

Și tot atunci am înțeles de ce Zendaya, dintre toate făpturile hollywoodiene ale prezentului, trebuia să fie Atena.

Alegerea ei pentru câteva fugitive apariții pe ecran e precum săgeata pe care o trimite Odiseu printre cele douăsprezece topoare.

Ajunge direct la țintă.

Adică în suflet.

Odiseea se cântă de mii de ani.

Acum ni se cântă din nou.

Depinde de noi să îi dăm ascultare.

Cui i-e frică de Olivia Wilde?

By Iulian in Filme 0 Comment

Retrospectiv, un răspuns ar fi: pudicii și adepții familiei tradiționale.

Căci, în The Invite, Olivia Wilde ia schema din filmul clasic pe care l-am parafrazat și îi dă un suflu nou, care bate înspre perspective libertariene, ba chiar libertine.

Sensul e invers, deoarece gazdele (el și ea) sunt cele care sunt destabilizate de oaspeți (el și ea).

Chiar dacă destinația devine cam moralistă, drumul parcurs de personaje pe traseul configurat de scenariștii Cesc Gay, Will McCormack și Rashida Jones, mai ales în partea a doua a filmului este presărat cu umor a la carte (meniul, la cerere).

Ilaritate care n-ar fi posibilă fără un ansamblu de actori dedicați și inspirați.

Olivia Wilde se agită ca regizoare, se agită și ca interpretă, dar grosul amuzamentului e stârnit de consortul de pe ecran Seth Rogen. E și păcat când îl ai la îndemână să nu îl exploatezi. E exponentul unei specii tot mai rare, de indivizi care te fac să râzi fără să pară a se strofoca să producă efectul ăsta.

De cealaltă parte, Penelope Cruze și Edward Norton sunt provocatorii. Ei au de stârnit, nu de reacționat, de aceea și preferă să rămână, măcar la început, în rezervă. Dar nici ei nu sunt actori pe care să îi ții degeaba, așa că vor beneficia de momente care să le scoată decolteul, pardon, talentul la iveală.

Bănuiesc că principala problemă pentru The Invite este că exact aceia cărora le este destinat – cuplurile cu vreo cinșpe ani de căsnicie minim – sunt prea prinse exact în marasmul sugerat pe ecran pentru a merge la filmul ăsta.

Dacă ajung, totuși, la vizionare, ori pleacă divorțați de-acolo, ori redescoperă flăcările pasiunii care acum e sub cenușă.

Vorba aia, ce rimează cu relație?

Vibrație.

Dizgrație.

Distracție.

Poziție.

Fel…

Înțelegeți voi.

Pentru ciufuții care nu îl vor pe Nolan

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne mai despart doar câteva zile de lansarea filmului-eveniment al anului, The Odyssey al lui Christopher Nolan.

Și, deja, o mare parte a omenirii refuză să îl vadă, ba mai mult, deja știe că e mizerabil.

Asta, doar pentru că regizorul a făcut niște alegeri de distribuție discutabile, deși, în ultimă instanță, e dreptul lui inalienabil de artist de a proceda cum trebuie.

Fiecare e liber să procedeze cum crede, inclusiv aceia care boicotează această ecranizare a poveștii lui Homer, dar cumva îmi pare rău că se lipsesc de ea, așa că le readuc aminte că există o alternativă.

Nu e nici pe departe perfectă, dimpotrivă, dar, chiar dacă își vădește vârstă, încă are merite.

Este vorba despre The Odyssey din 1997, producție realizată pentru televiziune de Andrei Konchalovsky și avându-l pe Armand Assante în rol principal.

Numele reputatului regizor contrabalansează faptul că filmul era destinat micului ecran, cu limitările de buget aferente (sunt înainte de era când Netflixul a schimbat jocul cu bani grămadă în miniseriile sale).

Rezultatul este o poveste deseori depășită vizual, căreia îi lipsește simțul grandorii pe care îl va avea, probabil, cea a lui Nolan, dar care are beneficiază destule secvențe de efect din punct de vedere dramatic.

Problema mai acută este la scenariu, care păstrează momentele emblematice (cu lipsa impardonabilă, a celui cu sirenele), dar care simplifică toată poezia lui Homer și o transformă într-un suită de replici aproape funcționale.

Actorii mari din distribuție o scot la capăt cumva, dar cei minori sau mai puțin înzestrați se prăbușesc acut în ridicol.

Armanda Assante își pune charisma și virilitatea la bătaie, dar e departe de a inspira aerul că e cel mai isteț dintre greci.

Fidela-i Penelopa e Gretta Scacchi, când expresivă, când nu prea.

Isabella Rosellini drept Atena are o prezență veritabil demiurgică.

Vanessa Williams e Calypso și e senzuală cât cuprinde, dar o prefer pe Circe a lui Bernadette Peters, distinsă actriță de pe Broadway, care, după calculele mele nerușinate avea cam la 50 de ani la momentul realizării producției, dar care inspiră senzualitate prin toții porii.

Irene Papas e aprigă ca mamă a lui Odiseu, iar pe Christopher Lee ca Tiresias n-apuci să îl vezi bine, pentru că e înconjurat de flăcări digitale date la maxim.

În doar câteva minute de prezență scenică, Michael J. Bollard reușește să se facă remarcat ca Boreus, bonomul zeu al vântului din nord.

Cei care reușesc să-și întrupeze rolurile cel mai consistent sunt Geraldine Chaplin ca Eurycleia, doica dedicată a lui Odiseu, și Eric Roberts drept Eurimah, pretendentul cel șmecher la mâna Penelopei.

Între el și sclava Melantho e un erotism mai convingăror decât între Odiseu și consoarta sau damele zeiești pe care i le scoate soarta în calea către Ithaca.

Mă hrănesc cu speranță că, văzând această versiune, ca și pe aceea din 1954 cu Kirk Douglas, o parte mai rațională din contestatarii lui Christopher Nolan vor înțelege că orice cineast care ne blagoslovește cu o versiune a acestei povești nemuritoare nu e vreun agresor al lui Homer, ci devine Homer însuși.

E cel care ne cântă eternele zbaterile ale omului în a înfrunta și deșira firul altfel decât îi urzesc Moirele.

Omenie mai presus de religie

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Un Hephaistos al efectelor speciale

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al anului 2026, Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Nu aplecați urechea la toate obiecțiile stupide și la clevetirile de tot felul.

Merită să ne bucurăm de încă un film a acestui extraordinar cineast, mai ales că de data aceasta se apleacă asupra uneia dintre poveștile primordiale ale omenirii.

Un aspect deosebit la Odiseea sa va fi că, așa cum a procedat în cele mai multe producții ale sale, va recurge la cât mai multe efecte speciale practice.

Acestea sunt realizate de mână, cum s-ar zice, nu digital, iar în privința peliculei de față, mai mult ca oricând, Nolan a declarat că merge pe urmele legendarului Ray Harryhausen (1920-2013).

Acesta din urmă a fost poate cel mai cunoscut și important animator și creator de efecte speciale din istoria celei de-a șaptea arte. Un nume cu greutate, care nu rareori vindea la public o producție mai abitir decât numele din distribuție

Ca urmare, pentru că Odiseea vine din lumea fascinantă a mitologiei grecești, merită să explorăm două alte povești care își au originile acolo și care au beneficiat de ingeniozitatea lui Ray Harryhausen.

Jason and the Argonauts (1963) îl urmărește pe eroul eponim în expediția care are ca scop dobândirea miticei Lâni de Aur. Cu toate că trama narativă este simplificată și își ia unele libertăți, pelicula bifează cu suprinzătoare acuratețe multe dintre episoadele emblematice ale legendei.

Și, deși cele mai multe dintre aceste secvențe își arată vârsta, o fac cu grație, rămânând spectaculoase, unele din punct de vedere al concepției, altele chiar ca realizare pură.

Toate antologiile menționează lupta cu scheleții din final, însă egală ca intensitate mi se pare bucata prin care argonauții îl scapă pe profetul orb Phineus de harpiile care îl hărțuiau și îi luau mâncarea.

O idee mai puțin convingătoare, dar încă impresionante, sunt înfruntarea cu colosul de bronz Talos sau cea cu balaurul cu multe capete care străjuiește Lâna de Aur.

Cât despre traversarea strâmtorii Simplegadelor, e scena în care limitele tehnologice se văd cel mai mult, dar, paradoxal, e cea mai grandioasă în ceea ce privește modul cum e imaginată.

Clash of the Titans (1981) preia un alt mit al Greciei Antice, cel al lui Perseu, care trebuie să înfrunte Medusa și privirea ei împietritoare, precum și o salveze pe Andromeda de un înfricoșător monstru marin căruia îi era destinată ca sacrificiu.

Fidelitatea față de materialul sursă e și mai laxă, iar efectele speciale au și un dram de atingere digitală, căci suntem în era ce a urmat monumentalului Star Wars al lui George Lucas (vezi și controversa bufniței Bubo de aici, pe care mulți au considerat-o o copie cam nerușinată a lui R2-D2).

Rămân însă câteva momente de referință, precum înfruntarea cu Medusa, unde magia lui Ray Harryhausen e aproape desăvârșită, sau cea la fel de intensă cu Orthos, câinele cu două capete, frate al Cerberului.

Întâlnirea cu surorile stygiene, vrăjitoarele care au un singur ochi, e hazlie și are mizanscenă extrem de reușită, iar Pegasul (un anacronism, știu, căci e parte a poveșii lui Belerophon, nu a lui Perseu) e curat bidiviu înaripat.

Monstrul marin, care ar trebui să fie gigantic și înfricoșător, este un semi-eșec al lui Harryhausen, care încearcă să reia rețeta colosului din Jason and the Argonauts, dar cu rezultate care încă de atunci nu mai păreau corespunzătoare.

Cei care au crescut lecturând Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru vor fi încântați să constate că, în ambele filme, zbaterile muritorilor sunt prilejuri de jocuri de societate și intrigi în lumea zeilor.

Olimpul din Jason and the Argonauts are un aer celest mai diafan și mai apropiat de ce îmi imaginam eu însumi când eram copil, însă cel din Clash of the Titans beneficiază de prezența augustă a unor nume mari, precum Claire Bloom drept Hera, Ursula Andress drept Afrodita (foarte adecvat), Maggie Smith drept Thetis și, mai ales, Laurence Olivier drept Zeus, cu aerul lui autoritar și zâmbetul pișicher.

Ambele filme au fost turnate, în mare parte, în Sicilia, iar acele secvențe care se desfășoară printre ruinele templelor grecești de acolo își văd astfel îmbogățită atmosfera aceea unică în care mă cufundam de când am descoperit câte lucruri ascund legendele vechii Elade.

Lumea cinematografiei are mulți zei și zeițe, cu calitățile și defectelor lor.

Între ei a fost și acest Hephaistos pe nume Ray Harryhausen.

Dacă n-are topor, Rain Man merită lăsat în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Să zicem că Rain Man intră pe mâna fraților Coen.

Apoi se mută în Danemarca, unde umorul și valorile sunt într-un anume hal.

Cam așa ar rezulta Den Sidste viki (Ultimul viking), dar e simplificare crasă.

Așa cum procedează filmele, de regulă, când vine vorba despre persoanele cu probleme de sănătate mintală.

Fie sunt abominabili, fie sunt adorabili.

Unu-i Joker.

Altu-i Raymond.

În realitate, a avea de-a face în mod constant cu un bolnav psihic (de orice fel, iar spectrul afecțiunilor e larg) e complicat. E obositor, e exasperant, dar sunt și momente când te copleșește înduioșarea, când simți că e datoria ta să îi sprijini pe cei cărora loteria corticală le-a fost nefastă.

Pelicula regizată și scrisă de Anders Thomas Jensen ilustrează două mari principii de relaționare cu cei mai sus menționați.

Trebuie să îi iei ca atare.

Așa și cu filmul.

Cine așteaptă o desfășurare convențională la povestea care începe într-un mod altminteri cunoscut va fi dezamăgit.

Cine vrea să râdă cu hohote va fi dezamăgit.

Cine vrea ca anumite lucruri, îndeobște neplăcute, să fie ocolite, va fi dezamăgit.

Den Sidste viki procedează cum crede el, iar tu n-ai decât să îl urmezi, să te amuzi unde e cazul și să tragi învățăminte în restul timpului.

Cel de-al doilea mare principiu, mai subtil transmis, este că trebuie să avem mare grijă la cei cu probleme psihice.

Dincolo de ideea că trebuie să ne mulăm pe nevoile lor, că așa ajungem la o societate echitabilă, ceea ce e bine și frumos și foarte corect politic, stă mesajul că imprevizibilitatea lor poate fi sursă de violență și necazuri.

E aici o onestitate care, deși pitită, e lăudabilă.

Fiecare va alege ce vrea din Den Sidste viki, în funcție de patologiile proprii sau ale apropiaților.

La fel cum fiecare își va alege formația preferată (de la Beatles la ABBA) sau interpretarea actoricească preferată.

Mads Mikkelsen e capul de afiș, dar prestația sa e rezonabilă, în cel mai bun caz.

Partenerul de ecran Nikolaj Lie Kass reușește să ridice încruntarea la rang de artă, iar mafiotul rotofei Nicolas Bro e curat de Tarantino (într-o versiune româneascî, îl și văd pe Micutzu în rolul ăsta), însă preferatul meu e Lothar cel blond (Lars Brygmann), deși de unii ca el e cel mai greu să te ferești în viața reală.

Ăștia ca el se trecoară în viața ta și îți mănâncă zilele.

Den Sidste viki e un film deștept.

Atât de deștept, încât pune coarne pe coifurile vikingilor.

De ce e asta motiv de înțelepciune, vă las pe voi să cercetați și să deslușiți.

Întâlnire de Gradul III bis

By Iulian in Filme 0 Comment

Steven Spielberg are de când se știe o relație aparte cu extratereștrii.

Ni i-a înfățișat în diverse forme și cu diverse atitudini.

Unii ca entități, abstracte în Close Encounters of the Third Kind.

Simpatici foc în E.T. the Extra-Terrestrial.

Agresivi nevoie mare în War of the Worlds.

Ridicoli (ca rezultat al ridicolului filmului) în Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull.

Acum, ajuns la senectute, se întoarce la această pasiune (marotă?) a sa prin Disclosure Day.

Filmul este o cursă inegală de a ascunde/dezvălui secretul existenței acestor ființe nepămîntene printre noi, oamenii temători și agresivi.

Din respect pentru alegerea regizorului de a nu prezenta nimic din a doua jumătate a peliculei în niciun material de promovare, nici eu nu o să insist asupra momentelor acțiunii.

Nu o să spun decât că narațiunea are două fire, care converg inevitabile, unul al lui Josh O’Connor, hacker fugar ajuns în posesia unor informații cutremurătoare, altul al lui Emily Blunt, prezentatoare meteo fâșneață și volubilă, care își descoperă abilități empatico-lingvistice nebănuite.

Mai sunt și partenerii lor în ecuație, care ba îi ajută, ba le pun bețe în roate.

Pe urmele lor este o organizație gen Men in Black, dar mult mai incompetenți, condusă de un viforos Colin Firth, iar în ajutor le vine cea condusă de un Colman Domingo care pare tot timpul că știe mai multe decât catadicsește să recunoască, fapt care îl face mai agasant decât omologul zis personaj negativ.

Interpretările sunt onorabile, fără a fi strălucite, excepția notabilă fiind a lui Emily Blunt, care e adorabilă și dedicată și amuzantă pe tot parcursul filmului, inclusiv în momentele care dau rasol.

Și nu sunt rare, căci vârsta nu iartă pe nimeni, inclusiv pe un titan precum Steven Spielberg.

Am simțit nu o dată că acest cineast încă se lasă furat de ideația anilor ’90 sau de naivitatea optzecistă a soluționării unor situații limită.

Iar unele scene de acțiune sunt revizitări fără perdea ale acrobațiilor din Indiana Jones, bunăoară.

Să nu se înțeleagă, totuși, că Disclosure Day este un eșec.

Deși pare că și-ar fi găsit mai bine locul acum un deceniu sau două, are destule secvențe în care se vădește meșteșugul desăvârșit al realizatorului.

Scena interogatoriului la distanța care îi opune pe Colin Firth și Eve Hewson.

Scena invizibilității, ridicolă într-un fel, strălucită într-altul.

Scena mediatică finală, cu acumularea ei globală.

Sper că toți aceia care lucrează de mult timp cu Steven Spielberg au învățat măcar o câtime din arta răpirii spectatorilor din universul cotidian și transportarea lor într-un paralel, unde domnește legea fanteziei.

Dacă da, atunci vom vedea filme chiar și când omul se va aventura printre stele.