Un film indispensabil

Tehnologia ne înconjoară.

Chiar dacă nu privim afirmația asta precum o amenințare, valabilă tot rămâne.

Ce e de făcut?

Să o respingem sau să o îmbrățișăm.

Cea din urmă variantă este predominantă, așa că măcar să o exploatăm artistic, nu?

Zis și făcut, au exclamat realizatorii filmului Searching.

Un tată rămas văduv se lansează în căutarea fiicei adolescente, după ce aceasta nu mai dă pe-acasă, iar investigația, ba chiar toată povestea, are loc prin prisma digitalului, manifestat prin varii forme pe care am ajuns să le integrăm organic existenței: mail-uri, apeluri video, ferestre de chat, camere de luat vederi, rețele de socializare și alte câte și mai câte.

Încă de la primele cadre se vădește cu câtă inteligență știe regizorul Aneesh Chaganty să exploateze potențialul narativ al tehnologiei.

Expozițiunea e impecabilă în a trasa niște tușe psihologice utile evoluției de mai târziu, pentru ca apoi, odată cu declanșarea intrigii, desfășurarea acțiunii să prindă o așa viteză a absorbției privitorului, încât ești mai captiv ca în scroll-ul ală nesfârșit pe Facebook.

Despre punct culminant n-am ce să spun, pentru că au loc mai multe, unul după altul, viraje năucitoare, dar niciodată incoerente ale dezvăluirilor, care, în desăvârșita deșteptăciune a scenariului semnat de Aneesh Chaganty și Sev Ohanian, mai lasă loc și unor săgeți asupra a moravurilor mediatice ale prezentului, precum și unei consistente radiografii a relației părinți-copii în era Internetului.

John Cho, interpretul din rolul principal, este o figură familiară celor de vârsta mea pentru roluri episodice și secundare din anii 2000, unul dintre acestea clădindu-se pe sumara, dar memorabila replică din American Pie, primul, unicul și irepetabilul.

Aici, însă, dovedește un vast arsenal actoricesc, fapt cu atât mai remarcabil, cu cât îl are de etalat prin tot felul de ferestre video.

Să fie, oare, Searching viitorul cinematografiei?

Nu cred, este mai degrabă un experiment hyper-reușit, așa cum jocul Her Story, cu care este cumva înrudit, demonstrează că o poveste bună se poate spune și cu mijloace moderne.

Oricum, ce mai tura-vura?

Sunteți părinți?

Sunteți cinefili?

Sunteți tehnofili?

Sunteți părinți cinefili tehnofili?

Oricine ați fi, filmul ăsta este indispensabil.

Terre des hommes

Sunt puțini actorii care au evoluat în conștiința mea mai mult decât Viggo Mortensen.

După rolul foarte plat al lui Aragorn, a explodat cu Eastern Promises, iar apoi a dovedit (și încă o face) o flexibilitate și o disponibilitate pentru inovație fascinante.

Iar abilitatea-i lingvistică este puțin spus impresionantă; de exemplu, în Alatriste, îl joacă imaginat de Arturo Perez-Reverte în spaniolă, natural, fără urmă de dublaj.

În Loin des hommes, își duce și mai departe caracterul de poliglot (îl auzi vorbind în franceză, arabă și spaniolă), precum și aerul acela bărbătesc din Hidalgo, care, pe măsură ce înaintează în vârstă, îl prinde din ce ce în ce mai bine.

Aici este Daru, un francez din Algeria, care își umple viața golită de moartea soției învățându-i carte pe copiii dintr-un sătuc izolat în deșert. Deși departe de vâltoarea revoltei care îi opunea pe adepții independenței autorităților franceze (vezi La battaglia di Algeri), nu scapă de ecourile ei și i se cere să escorteze un localnic care a săvârșit un omor la cel mai apropiat centru urban, spre a fi executat.

Volens, nolens, acceptă, iar odiseea lor îi apropie și îi solidarizează în fața pericolelor care vin din toate părțile.

Mortensen e arid în exprimare, precum deșertul care îl înconjoară, iar parteneru-i de ecran, Reda Kateb, înzestrat actor francez cu origini maghrebiene (are câteva minute tulburătoare în Zero Dark Thirty), este chiar mai taciturn decât el.

Legătura umană care se făurește între ei seamănă întrucâtva cu cea din Green Book și, deși nu are savoarea celei de acolo, este la fel de trainică și de emoționantă.

Ajută și faptul că filmul, scris și regizat de David Oelhoffen după o nuvelă de Albert Camus, e lent așa cum se cuvine, dat fiind relieful în care peregrinarea protagoniștilor și puseele de acțiune au loc.

Peisajele sunt superbe și invită la contemplarea nimicniciei ființei umane singure, dar subliniază și importanța solidarității.

În timp ce admiram formele maiestuoase și nemiloase ale stâncilor și văilor algeriene, mi-am adus aminte de documentarul Extreme Pilgrim, în care Pete Owen-Jones călătorește în lume și experimentează varii forme de viață spirituală și ascetică.

Episodul meu preferat a fost cel desfășurat în deșertul Sinai, în care apare un veritabil anahoret al zilelor noastre, Părintele Lazarus, ale cărui vorbe de la final îmi sunt vii încă în minte:

Te vei întoarce într-un loc plin de lucruri, dar mi-ar plăcea să știu că, oriunde te-ai duce, vei purta cu tine goliciunea deșertului.

Căci se spune, în Evanghelia după Matei, cred, că aceia care rămân până la sfârșit, vor fi mântuiți.

Despre frică și alți demoni

Eu și omenirea întreagă ne-am exprimat admirația față de A Separation al lui Asghar Farhadi.

Dar apariția unei asemenea capodopere n-a fost o întâmplare.

Cinematografia iraniană este una de tradiție și de o foarte bună calitate, iar exemple aș avea nenumărate.

De fapt, numărul lor a sporit cu unul, odată cu Under the Shadow, o producție din 2016, scrisă și regizată de Babak Anvari.

Nici acest cineast nu ocolește drama condiției umane, așa cum strălucit o ilustrează un Asghar Farhadi sau Abbas Kiarostami, însă calea aleasă acum este a horror-ului cu tentă supranaturală.

Într-un Teheran asupra căruia planează amenințarea rachetelor lui Saddam Hussein în timpul războiului din perioada 1980-1988, o mamă singură (după plecarea soțului pe front) și fiica ei au de înfruntat forțe stranii și malefice din blocul în care locuiesc.

Personajul principal feminin nu este un simplu vehicul narativ. Fire periculos de independentă pentru societatea în care trăiește, muncită de fantomele trecutului, evoluează de la scepticism la groază pură în raport cu evenimentele oniric-apăsătoare care au loc.

Această alunecare pe panta credinței în dictonul că ”There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreamt in your philosophy” este ceea ce diferențiază și ridică acest film față de peliculele omoloage hollywoodiene. Acestea din urmă propun oroare a prioi, pe când Under the Shadow poate fi decodat și într-o cheie pur psihologică.

A nu se înțelege că filmul doar mimează intenția de a smulge reacții viscerale. Dimpotrivă, deși nu inovează cu nimic, Babak Anvari folosește cu o claritate aproape de brutalitate toate mijloacele specifice genului, astfel încât, deși nu sunt novice în vizionarea de horror-uri, tot m-am surprins zgâlțâindu-mă dintr-o dată la unele scene, mai ales după ce tensiunea insidioasă se cuibărise deja în mintea mea.

Actorii sunt aleși impecabil pentru ce au de făcut, în special cele două protagoniste, Narges Rashidi, un pic nevrotică și cel puțin la fel de colțoasă precum Leila Hatami în A Separation, și micuța Avin Manshadi, cu o figură care capătă dimensiuni înduioșătoare sau terifiante, după cum ne manipulează sintaxa cinematografică în a le resimți.

Dacă te uiți numai la știri și ai o viziune preponderent NATO-istică, Iranul apare ca o oaie neagră a geopoliticii mondiale.

Dacă te uiți prin filtrul artei filmului, însă, Iranul e un superstar veritabil.

Un maestru în tinerețe (5)

Inițial, voiam să adaug Rupan sansei: Kariosutoro no shiro (Lupin III – Castelul lui Cagliostro) la antologia pe care am dedicat-o Studiourilor Ghibli acum ceva timp.

Însă, ca unul dintre primele filme de animație ale lui Hayao Miyazaki, m-am gândit să îi acord mai mult spațiu, pentru că relevă începuturile unui mare maestru.

Povestea este una inspirată de benzile desenate cu același nume (care furnizaseră anterior și un serial) și urmărește aventurile hoțului genial, relaxat și haios Lupin III (nepot al gentleman-ului cambrioleur imaginat de Maurice Leblanc), chitit să salveze o prințesă ingenuă din ghearele și castelul unui conte atotputernic din micul, dar influentul ținut Cagliostro.

Din numele de mai sus se vădește deja una dintre trăsăturile artei lui Miyazaki – pasiunea pentru cultura europeană, în special cea de secol XIX și Belle Epoque, cu aura ei aristocratică, costumele elegante și decorațiunile clasice.

Bineînțeles, regizorul nu se lasă limitat de vreo preocupare pentru acuratețe, ci desfășoară o sarabandă de peripeții, cu tehnologii și personaje deus ex machina, în care parcă vezi un James Bond al unui Sean Connery tânăr și arătos.

Spre deosebire, însă, de contemporanele filmate în plan material, Rupan sansei: Kariosutoro no shiro nu pare să fi îmbătrânit deloc.

Intensă, amuzantă și spectaculoasă, această narațiune animată e o încântare pentru cei care vor să se relaxeze, dar nu să își închidă creierul de tot. Chiar dacă simți o ușurătate pronunțată față de creațiile mai subtile de mai târziu, Miyazaki nu e nici aici lipsit de profunzime. De pildă, nu scapă neobservată satira la adresa forurilor internaționale din timpul Războiului Rece (filmul a apărut în 1979).

Hayao Miyazaki este unul dintre acei artiști rari, care au oferit tuturor câte ceva: copiilor forme și figuri hilare, adolescenților basme aduse la zi, iar adulților prilejul să se întoarcă cu una sau două trepte de vârstă înapoi.

Și Rupan sansei: Kariosutoro no shiro poate reuni astfel întreaga familie întru plăcerea tuturor membrilor ei.

Trei artiști se întâlniră

Un mare regizor merge în Barcelona și vede operele unui mare arhitect.

Peste ani, se întoarce, realizează un eseu vizual cu acestea și le încredințează unui mare compozitor, care le îmbibă cu o coloană sonoră hipnotică.

Rezultatul este mai puțin un documentar, deși sunt momente în Antonio Gaudí când ni se oferă și crâmpeie de informații, de cele mai multe ori sub forma unor paralele între trecutul și prezentul, de atunci, adică 1984, al unor monumente.

Ca ansamblu, creația lui Hiroshi Teshigahara este mai mult o experiență onirică, pe care cineastul o compune conform personalității sale și gusturilor sale.

De aceea, Casa Batlló, care mie mi s-a părut că palpită de viață, sau Casa Milla (zisă și La Pedrera), cu acoperișul ei suprarealist, sunt doar o încălzire pentru descătușarea supremă a lirismului sintaxei audio-vizuale, care are lor în Parcul și Cripta Güell.

Aici, muzica lui Toru Takemitsu atinge desăvârșirea osmozei cu imaginile surprinse de Teshigahara. Uneori în contrapunct cu estetica acestora, alteori în deplină consonanță, sunetele conferă simboluri noi formelor sinuoase și organice plăsmuite de geniul irepetabil al lui Gaudí.

M-a suprins, dar nu neplăcut, modul deloc apoteotic, ci discret, în care regizorul nipon își sfârșește eseul la Sagrada Familia. Am simțit o evlavie laică, o admirație care depășește barierele culturale, iar micile stângăcii de filmare, cum ar fi o cameră un pic mișcată, par adecvate momentului.

Cine poate rămâne imobil sufletește la vederea Fațadei Nativității?

Fiecare curbură, fiecare ciudățenie arhitecturală, fiecare ipostază inedită sunt mângâiate de Hiroshi Teshigahara cu ochiul camerei de filmat.

Scriu aceste rânduri conștient că logosul este neputincios în a reda senzațiile în care te cufundă poezia audio-vizuală din Antonio Gaudí.

Acesta este motivul pentru care nici nu vă prezint imagini din film, ci dintr-un album grandios, dedicat modernismului catalan, pe care mi l-a adus din Barcelona un prieten, mână spartă.

Îl rugasem să îmi aducă un pliant, ceva minor, despre operele lui Gaudí, și m-am pomenit cu un volum care mai că mi-a rupt mâinile când l-am ridicat prima dată.

Adi, ești parte din Sagrada Familia a vieții mele!

Tușe românești la Hollywood – Noir-ul

Dacă ar fi să atribui câte un superlativ filmelor lui Jean Negulescu, Boy on a Dolphin ar fi cel mai distractiv, Johnny Belinda cel mai premiat, iar Road House cel mai compact.

Nu e niciun moment irosit în această peliculă, dar merită menționat că această eficiență narativă și artistică se manifestă în cadrul canoanelor genului noir, cu limitele pe care acesta le impune.

Un triunghi amoros, o femme fatale, porniri pătimașe, fum de țigară, clar-obscur și tensiune.

Și un pistol, bineînțeles.

Toate se regăsesc în povestea din localul eponim, unde grațiile sentimentale ale unei cântărețe cu tupeu (Ida Lupino) sunt disputate între proprietar, un tip afemeiat și cu ceva porniri psihotice (Richard Widmark) și administrator (Cornel Wilde), integru și arătos, prieten cu cel dintâi.

Senzualitatea dintre Lupino și Wilde este aproape palpabilă, iar ipostazele seducătoare și colțoase ale interpretei ne dau ocazia de a o admira pe una dintre artistele deosebite ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.

Înzestrată cu un talent polivalent, Ida Lupino a fost prima femeie-regizor într-o lume care de-atunci a rămas preponderent masculină (ca un fapt divers, în Anno Domini 2021 Chloé Zhao a fost de-abia a doua cineastă care a câștigat Oscarul pentru această categorie).

În Road House, dintre toate personajele, Lupino beneficiază de cea mai vastă gamă de reacții psihologice, iar rochiile ei cu o singură bretea nu pot trece neobservate.

Dar reflectorul nu rămâne permanent îndreptat asupra figurii ei expresive. De la un punct, jocul seducției lasă loc unei cruzimi inteligente, care îl are în prim-plan pe Richard Widmark, al cărui râs sinistru nu e cu nimic mai prejos decât al Joker-ului lui Heath Ledger.

Cornel Wilde e credibil în rolul personajului pozitiv și excelent în scena bătăii din bar, pe care Jean Negulescu o orchestrează cu un dinamism remarcabil.

În rest, atingerea sa regizorală e discretă, dar eficace, concentrată pe a-și pune în valoare actorii.

Ca un argument în plus asupra faptul ca a și reușit, merită menționată și savoarea pe care Celeste Holm o aduce în partitura sa secundară, în special în schimburile sarcastice cu Ida Lupino.

După ce-am văzut Road House, o ipoteză contrafactuală îmi stăruie în minte:

Începuturile la The Maltese Falcon au fost făcute de Jean Negulescu, desemnat să îl înlocuiască pe John Huston, chemat în armată (se întâmplă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial).

Întors mai devreme decât se preconiza, Huston a reluat cârma ecranizării romanului lui Dashiell Hammet, iar lui Negulescu, drept consolare, i s-a oferit realizarea adaptării pentru cinema a cărții lui Eric Ambler, The Mask of Dimitrios, sarcina de care s-a achitat într-un mod care l-a propulsat în elita Cetății Filmului.

The Maltese Falcon al lui John Huston s-a impus incontestabil ca unul dintre cele mai mari creații noir ale cinematografiei din toate timpurile.

Dar eu nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest film, dacă ar fi încăput pe mâna lui Jean Nugulescu.

Rău nu, asta e sigur.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Nomadland avant la lettre

Cea mai mare calitate a filmului proaspăt oscarizat Nomadland este că prezintă într-un mod pitoresc, dar și veridic o latură a realității sociale din Statele Unite ale Americii și, de ce nu, chiar din lume (de curând am auzit că niște rude și-au cumpărat rulotă).

Dar existența unui asemenea segment de populație veșnic pe drumuri, în parte din cauza pauperizării, nu este o noutate.

Cu vreo opt decenii în urmă, Sullivan’s Travels se aventura pe același teritoriu al Americii dezrădăcinate și deprimate, dar într-un registru stilistic diferit, cel al originalului Preston Sturges.

Un regizor de comedii ușurele (Joel McCrea) simte o criză existențială și se hotărăște să purceadă la drum ca un hobo (om fără casă din perioada Marii Crize), pentru a-și spori cunoașterea asupra vieții de dincolo de Hollywood și a avea inspirație pentru filme grave, menite a face lumea mai bună.

Producătorii care fac bani buni de pe urma creațiilor sale nu vor să își primejduiască sursa de venit, așa că îl înzestrează cu un veritabil alai, dar lucrurile iau tot felul de întorsături neprevăzute, iar protagonistul are parte de situații mai dihai decât și-ar fi imaginat.

Nu lipsește nici latura sentimentală, în care intervine figura interesantă și blondă a Veronicăi Lake, în rolul unei tinere actrițe ambițioase, dar oneste.

Filmul e fracturat, fiind compus din segmente de tonalități diferite, nu foarte compatibile unul cu altul, dar care relevă, în ansamblu, ce înzestrat cineast a fost Preston Sturges.

Excela la satiră (fapt pe care îl știam din The Great McGinty), avea un haz nebun la compunerea de gaguri fizice (scena urmăririi cu rulota e dezastruos de comică), dar nu îi lipsea simțul dramaticului.

Există o scenă grandioasă prin execuție și înălțătoare prin mesaj, care are loc într-un biserică a negrilor, în care rolurile dintre aceștia și albi sunt inversate într-un mod de o frumusețe dincolo de cuvinte, avându-l în centru pe actorul de culoare Jess Lee Brooks, ale cărui voce și prezență sunt copleșitoare.

Dacă această scurtă lecție de toleranță este impresionantă azi, nici nu pot să-mi imaginez ce impact a avut în anii ’40 și de cât curaj a dat dovadă Sturges, înfățișând așa ceva.

Ca să aveți un termen de comparație, mentalitățile retrograde pe care le-ați văzut în Green Book încă persistau pe la 1960 în SUA.

Și încă un amănunt simpatic:

Există o peliculă mai recentă, în care trei evadați, legați cu lanțuri de picioare (precum deținuții din scena amintită) parcurg propria Odisee într-o Americă a prejudecăților. Este vorba, bineînțeles, de O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen, iar titlul este exact al filmului pe care protagonistul din Sullivan’s Travels avea de gând să-l facă după ce se va fi documentat la fața locului.

Față de alte comedii burlești pe care Preston Sturges le-a oferit posterității, aceasta nu este neapărat cea mai bună.

Dar morala ei este neprețuită:

Câteodată, a-i face pe alții să râdă este cea mai nobilă ocupație, pentru că, pentru unii, râsul este tot ce au.

Muzica face casă bună cu religia

De câțiva ani încoace m-am obișnuit să văd un film cu subiect biblic în preajma Paștelui.

De data aceasta a fost Jesus Christ Superstar, un musical deosebit prin curajul ideii și impresionant prin modul cum reușește să fie atât atractiv, cât și fidel materialului religios pe care îl înfățișează.

La prima vedere, producția regizată de Norman Jewison (In the Heat of the Night) pare a fi un sacrilegiu kitschos: tot felul de tipi și tipe cu aer hippiot și cu tot felul de anacronisme de recuzită vin undeva într-o zonă deșertică și se pun pe dansat și cântat.

De îndată ce se dă drumul la partea auditivă, însă, transformarea e precum Nunta din Cana Galileii: face din apă chioară vin de cea mai bună calitate.

Coloana sonoră semnată de Andrew Lloyd Weber este senzațională, iar versurile adaptate de Norman Jewinson și Melvyn Bragg după libretul lui Tim Rice se dezvăluie treptat ca fiind deștepte, emoționante și chiar amuzante, potrivite așa cum numai faimoasele musical-uri de pe Broadway care au făcut tranziția spre Hollywood știau a fi.

Filmul se compune din diverse secvențe emblematice, pornind de la intrarea lui Iisus în Ierusalim și mergând până la răstignire, iar în această succesiune, deși se dă Cezarului ce e al Cezarului și Mântuitorului ce e al Mântuitorului, li se oferă și lui Iuda sau Mariei Magdalena suficiente șanse să se exprime muzical și psihologic.

Chipul lui Ned Neeley ca Iisus e minunat de adecvat, are ceva din înverșunarea ascetică a picturilor flamande, dar vocea îi e cam ascuțită. Nu-i vorbă, în două scene, alungarea neguțătorilor din Templu și mai ales zbaterea din Grădina Ghetsimani, timbru-i înalt îi servește de minune.

În Jesus Christ Superstar Iuda e negru. Oroare! Nedreptate! Rasism! Așa ar striga stângiștii de salon ai prezentului. Însă personajul lui Carl Anderson nu este trădătorul infam și unidimensional al iconografiei Renașterii, ci un idealist dezamăgit, mai apropiat de dilemele morale ale unui Nikos Kazantsakis. Unde mai pui că are o voce senzațională, de o forță pe care n-ai bănui-o doar uitându-te la silueta-i filiformă.

Născută în Honolulu, cu o figură vădit polineziană, Yvonne Elliman ca Maria Magdalena întregește frumoasa diversitate a filmului și îi aduce o notă de duioșie, atât prin vocea-i caldă, cât și prin trăirile pur feminine, care mi-au adus aminte de versiunea ei din Evanghelia după Iisus Cristos de Jose Saramago.

Ca să fiu drept în cuget, așa cum se cuvine într-o zi mare ca asta, nu pot să nu amintesc că membrii sinedriului cam dau chix la capitolul cântat, fiind însă salvați de coregrafia de efect, care îi vede cocoțați pe schele precum niște corbi care simt mirosul morții și se bucură pentru asta.

Sunteți atei și vă bate gândul să vă faceți credincioși, dar nu știți cum să începeți?

Jesus Christ Superstar e numai bun ca punct de plecare, pentru că, de când lumea, muzica face casa bună cu religia.

Iar dacă nu o apucați pe făgașul acesta până la urmă, tot vă veți fi simțit bine într-un mod pașnic.

Iar asta e o cale către Împărația Cerurilor fără doar și poate.

Sărbători liniștite tuturor!

Oscaruri în pandemie 2021 – Epilog

Oscarurile anului 2021 vor rămâne în istorie pentru momentul în care au loc, dar și pentru anumite rezultate, la care vor conduce valoarea peliculelor, precum și apetența Academiei pentru corectitudine politică și extinderea fruntariile culturale.

Să vedem cine, cum și unde se preconizează a câștiga:

Cel mai bun actor într-un rol principal – două interpretări răvășitoare își dispută statueta și, indiferent de rezultat, voi fi deopotrivă de trist și de încântat, deoarece și Chadwick Boseman, și Sir Anthony Hopkins ne lasă câte un testament al artei pe care au servit-o cu atâtă dedicare.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – aici e lupta al cărei deznodământ învolburează cel mai mult pe pasionații de previziuni; s-a vorbit mult despre Nomadland, dar nu s-a vorbit suficient despre Frances McDormand și reținerea strălucită cu care se integrează organic unui univers al rătăcirii voluntare; o prefer, însă, pe Carey Mulligan în Promising Young Woman, veritabil Joker al lui Heath Ledger, varianta feminină (sper că Academia are decență să nu exagereze cu BLM-ismele și să-i dea Oscarul Violei Davis, pentru că nu-l merită).

Cel mai bun actor într-un rol secundar – favorit detașat aici este Daniel Kaluuya, charismatic, dar și fragil în Judas and the Black Messiah; că e și nu e rol secundar, asta e o discuție deschisă unor opinii diverse, s-au văzut măgării mai mari de-atât la Oscaruri (vezi cazul Ordinary People), însă, dacă vreți o partitură care întrunește toate cerințele acestei categorii, inclusiv faptul că e de o valoare deosebită, atunci îndreptați-vă spre Paul Raci în Sound of Metal.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Academia adoră să își etaleze deschiderea crescândă, așa că va câștiga Yuh-Jung Youn, altminteri simpatică în Minari, condamnând-o astfel pe Glenn Close la a deveni campioana absolută a ghinioanelor la Oscaruri; dintre celelalte nominalizate, fiecare cu meritele ei, se distinge cel mai mult Olivia Colman, fiica supusă exterior calvarului pe care îl redă copleșitor Sir Anthony Hopkins în The Father.

Cea mai bună regizoare – acordul la feminin e deliberat, pentru că statueta va merge fără doar și poate către Chloé Zhao, răsplată de necontestat pentru modul cum adună actori hollywoodieni și personaje reale în Nomadland, un imn lucid închinat dorului de ducă și o lamentație a privațiunile spre care ne împinge capitalismul sălbatic; pentru mine, alternativa ar fi tot de genul feminin, Emerald Fennell, a cărei regie inteligentă, sclipicioasă și plină de cruzime din Promising Young Woman o pune și mai abitir în valoare pe Carey Mulligan.

Cel mai bun scenariu original – n-ar fi rău să câștige Aaron Sorkin pentru The Trial of the Chicago 7, e un film prea bun să fie ignorat complet, dar, dacă ia Emerald Fennell pentru Promising Young Woman, o să fiu la fel de mulțumit, pentru că, așa cum menționam mai sus, tot ce face această cineastă în filmul ei de debut (!) e în slujba unei Carey Mulligan care te sperie și te încântă și te îndurerează.

Cel mai bun scenariu adaptat – să faci dintr-o carte de non-ficțiune o operă cursivă și elocventă nu e de ici, de colo, iar asta îi poate aduce lui Chloé Zhao încă un Oscar pentru Nomadland, dar, pentru un dram de echitate, ar fi mai indicat ca această statuetă să meargă către Florian Zeller, care și-a adaptat propria piesă pentru marele ecran și care îi dă ocazia lui Sir Anthony Hopkins să producă miracolul artei – minciuna organizată care te conduce către adevăr.

Cea mai bună imagine – mulți sunt entuziasmați de cadrele ample din Nomadland, dar eu am apreciat și jocul luminilor și umbrelor din Mank, în care am regăsit recreată cu stil atmosfera din Citizen Kane.

Cel mai bun montaj – dacă vor să meargă până la capăt cu onorurile, cei de la Academie îi mai dau Oscar lui Chloé Zhao; dacă vor să echilibreze lucrurile, atunci îl îndreaptă către The Father sau The Sound of Metal.

Cele mai bune decoruri – Mank e cotat cu prima șansă aici, dar uitați-vă cu atenție la finețea modificărilor mizanscenei din The Father, ca expresie a confuziei care se înstăpânește pe mintea lui Sir Anthony Hopkins, și o vedeți care e câștigătorul de facto.

Cele mai bune costume – aici alegeți voi, eu n-am parti-pris-uri.

Cel mai bun sunet – Sound of Metal e aproape eponim, dar jocul auditiv dintre lumea noastră și cea de dincolo în Soul este la fel de reușit.

Cel mai bun machiaj – vezi secțiunea de costume.

Cea mai bună coloană sonoră – combinația de jazz newyorkez și melodii celeste din Soul (rod al colaborării dintre Trent Rezor, Atticus Ross și Jon Batiste) este desăvârșită; n-a fost rea nici creația lui James Newton Howard din News of The World.

Cele mai bune efecte speciale – hai să dăm ceva și lui Tenet, avem nevoie și de producții mari și bombastice, care să ne scoată din casă și să ne trimită la cinema.

Cel mai bun documentar – My Octopus Teacher este foarte drag sufletului meu, iar colectiv să zică mersi că e acolo, e o performanță în sine.

Cel mai bun documentar scurt – de-aici n-am văzut decât A Love Song for Latasha, despre care nu cred că poate emite vreo pretenție la premiu.

Cel mai bun film de animație – Soul are Oscarul ca și adjudecat (iar eu mai adaug încă o bijuterie la antologia despre Pixar), deși există opinii potrivit cărora WolfWalkers ar fi creația mai bună; până îl văd, evit să mă pronunț, dar nu mi-a scăpat detaliul că este realizat de Tomm Moore, același care ne-a oferit și minunatul The Secret of Kells.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – v-am spus la un moment dat că favoritul meu de la acest întreg sezon de Oscaruri este If Anything Happens I Love You; într-un an inedit, se întâmplă și că acele categorii unde am cea mai mare investiție emoțională sunt unele pe care în alți ani nici nu le băgam în seamă – aceasta și Cel mai bun documentar.

Cel mai bun film internațional – altă secțiune unde câștigătorul – Druk – e anunțat de pleiada de trofee deja înhățate; colectiv e și aici, bravo lui, e suficient.

Cel mai bun film – Nomadland va triumfa și, deși nu are darul să trezească emoții vii sau animozități febrile, rămâne un film remarcabil, menit a ne aduce aminte că unii oameni sunt precum stejarii, au rădăcini bine înfipte în pământ, dar sunt și alții care se lasă purtați de vânt precum păpădiile.

Deși lumea filmului a fost zdruncinată de pandemie, se pare că spiritul uman, care se manifestă și în această a șaptea artă, izbândește împotriva vitregiilor, așa cum se vede și în simplul fapt că avem creații la fel de variate și în acest sezon de Oscar.

Sănătate tuturor, să ne auzim cu bine în 2022!

Oscaruri în pandemie 2021 – A Love Song for Latasha

Anul trecut, America a fost zguduită de proteste învolburate, a căror scânteie a fost moartea bărbatului de culoare George Floyd din cauza tratamentului brutal la care a fost supus de poliție, în cadrul procedurilor de arestare.

În România, această poveste a părut exagerată.

Era infractor, până la urmă, au spus multe voci la unison.

Cum să faci un martir din el?

Nu o să reiau controversa, însă o să le aduc la cunoștință compatrioților mei că acea tragedie nu a fost singulară în istoria Statelor Unite, așa cum, din păcate, oroarea care răzbate din If Anything Happens I Love You se menține proaspătă – încă opt persoane au fost ucise de un scelerat înarmat de curând în Indianapolis, după alte două atentate petrecute recent în țara care se încăpățânează să vadă în deținerea de arme o virtute.

Nominalizat la categoria Documentar scurt, A Love Song for Latasha, filmul regizat de Sophia Nahli Allison, este o mărturie multiplă despre o fetiță de culoare împușcată de proprietara unui magazin, pentru bănuiala de a fi furat o sticlă de suc de portocale de doi dolari.

Se întâmpla la începutul anilor ’90, iar urmarea acestei stupide și teribile întâmplări a fost o rundă de proteste cel puțin la fel de acerbe precum cele din 2020.

Auditiv, urmărim amintirile membrilor familiei și ale prietenelor, voci îndurerate, deloc războinice, dar revoltate, care te mișcă și te conving că discriminarea negrilor în SUA este încă o problemă reală, dincolo de excesele de corectitudine politică ale unora sau altora.

Vizual, A Love Song for Latasha, este construit ca un videoclip MTV, cu decupaje rapide, derulări inversate și chiar secvențe de animație. Deși ciudată, o astfel de alegere stilistică devine din ce în ce mai coerentă, pe măsură ce naratorii nevoiți să rememoreze trauma încearcă să găsească alinare în genunile absurdului care le-a răpit o ființă dragă.

E o tristă coincidență că titlul unuia dintre filmele remarcabile ale acestui sezon de Oscar – A Promising Young Woman – putea fi folosit și aici.

Câteva destine de succes și de folos pentru omenire nu au fost retezate din cauza stupidității și discriminării și răutății gratuite?

Omenirea a progresat, dar mai are mult de muncă.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher

Pieces of a Woman