România de care nu mai scăpăm

De 1 decembrie simt obligația morală să vorbesc despre un film românesc, așa că am ales unul care comprimă care comprimă multe dintre apucăturile românismului contemporan – Sieranevada.

Povestea este simplă și, în același timp, greu de rezumat.

La un parastas, într-un apartament de câteva camere, se adună membrii unei familii, vecini și prietenii apropiați, iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia se manifestă plenar în discuții și interacțiuni pasive-agresive, aluzive sau declamatorii.

Regizor și scenarist, Cristi Puiu îngroașă voit tușele psihologiei. Se vehiculează multe prostii sau teorii și se descarcă multe traume la astfel de evenimente, dar nu atâtea.

În caz că vreți să știți, aici se discută o teorie a conspirației

Însă, tocmai pentru că reușește o asemenea sinteză și pentru că totul evoluează organic într-un spațiu restrâns, pe care îl exploatează cu abilitatea unui Hirokazu Koreeda (vezi Shoplifters), Cristi Puiu merită toate laudele.

Indiferent ce părere aveți despre el de când cu pandemia, aici este cineastul în deplin control al meșteșugului său, că arta nu prea îmi vine a-i spune.

Iar elogiile se extind și la adresa modului cum a lucrat cu actorii. Alegerile interpreților au fost la țanc, iar combinațiile de dueluri și sarcasme mi-au provocat acel unic amestec de amuzament și disconfort pe care numai viețuirea în România o poate cataliza.

Mi-e drag să-mi aduc aminte că am văzut-o pe Dana Dogaru pe scena Naționalului din Craiova

Acțiunea, sau lâncezirea ei, sunt cumva centrate pe figura de o impecabilă placiditate a lui Mimi Brănescu, care demonstrează că abilitățile-i de textier (dacă prindeți pe undeva Insomniacii, s-o vedeți neapărat, e nepermis de comică) vin dintr-o excelentă înțelegere a ce înseamnă să te transpui într-un personaj.

Aș avea cuvinte frumoase despre modul urât în care se manifestă fiecare dintre ceilalți membri ai distribuției, dar o să mă limitez în a o aminti pe o mare doamnă a scenei și ecranului, Dana Dogaru (tonul din scena cu costumul de pomană e minunat), precum și pe Andi Vasluianu, care are acea apariție meteorică și explozivă demnă de un Oscar pentru rol secundar veritabil, nu cel deghizat astfel, deși este principal, tertip la care se recurge din ce în ce mai mult peste Ocean.

Drama existenței urbane românești – locul de parcare

Aș fi comparat Sieranevada cu o ”corabie a nebunilor”, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis un coleg de facultate, care a refuzat cu obstinație să se urce într-o barcă de pe lacul din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Noi, românii, n-am avut niciodată vocație de navigatori!

Așa că o să spun că Sieranevada este acea Românie de care nu mai scăpăm.

Întrebarea este:

Oare vrem asta?

Eu nu sunt convins.

Și nu cred că vorbesc doar în nume propriu.

La mulți ani, România!

Ținem la tine și la ai tăi, așa cum țin cei din Sieranevada unii la alții.

Într-un mod defect, dar sincer.

M-a uns pe suflet colecția aia extinsă de la Biblioteca pentru toți

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos

Prima decadă a filmelor ruse post-sovietice este una aparte.

Până ca țara să alunece pe panta autoritarismului, exista un curent de entuziasm (în limitele fatalismului rus, bineînțeles), care anima speranța că se vor exorciza numeroșii demoni ai unui trecut încărcat de tragedii.

Și Andrey Zvyagintsev încearcă același lucru mai recent, dat tonalitatea sa este mai întunecată și semnificativ mai pesimistă.

Kavkazskiy plennik (Prizonierul munților) se înscrie în efemeră rază de lumină care a brăzdat cinematografia din Rusia.

Povestea este una pe care și Hollywoodul a exploatat-o în mod repetat: în timpul conflictului din Cecenia, doi soldați ruși sunt luați prizonieri în urma unui raid al localnicilor, cu scopul de a fi folosiți de un lider tribal drept monedă de schimb pentru fiul său, ostatic în partea cealaltă.

Ce impresionează rapid este caracterul autentic al cadrului natural și arhitectural unde se construiește această parabolă a reconcilierii și barierelor ei.

Filmat de Sergei Bodrov, același cineast care ne-a oferit Mongol, într-un aul (sat montan specific zonei Caucazului) din Daghestan, nu departe de teatrul de operațiuni real al încleștările ruso-cecene, Kavkazskiy plennik te face să simți frumusețea aspră a înălțimilor, aerul tare de la mii de metri altitudine și combinația fascinantă de violență și umanitate distilată a localnicilor.

În acest peisaj veridic din punct de vedere etnografic, interpretările celor doi protagoniști se depărtează și mai mult una de alta.

Ca ofițer ros de cinism, Oleg Menshikov, unul dintre preferații lui Nikita Mihalkov, apasă prea mult pe vastu-i arsenal actoricesc și pare o figură shakespeariană transplantată artificial într-o narațiune laconică.

În contrapunct, Sergei Bodrov Jr., fiul regizorului (uite că e bun nepotismul câteodată!), este mai scump la vorbă, iar personajul său pare chiar încet la minte.

Dar între el și aceia care îi țin securea deasupra capului se naște acea legătură umană care depășește orice bariere lingvistice, politice sau culturale.

În el și în superba Susanna Mekhraliyeva, o adolescentă minionă, dar cu o maturitate adorabilă, se conturează acel ideal pe care l-am văzut pretutindeni, de la Romeo și Julieta la Ghost Dog: Way of the Samurai sau Mandariinid.

În paralel, ni se oferă și o superbă pledoarie duală asupra abnegației de care sunt în stare părinții.

Întâlnirea dintre cei doi oameni, pe care îi desparte o lume, dar îi leagă această simplă ipostază, este unul dintre momentele în care Kavkazskiy plennik atinge sublimul. Și mai frumos este că scena n-are nimic grandios, nu e pregătită de vreo muzică bubuitoare și de un montaj alert.

Dar n-are cum să treacă neobservată.

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos.

Dar, precum acei pini încăpățânați, care se strecoară printre crăpături de stânci nemiloase, chiar și acolo au prins rădăcini firicelele care țin omenirea să nu cadă în prăpastia cruzimii, prostiei și intoleranței.

Adiós a un genio loco!

Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:

Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.

Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.

Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:

Are ruperi de ritm.

E ireverențios.

E dinamic.

E irezistibil.

E uimitor.

E neobrăzat.

E egocentric.

Are atingerea geniului.

Adică e spiritul lui Maradona însuși.

Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.

Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).

Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.

Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.

Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:

Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.

Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.

Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.

Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.

Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.

Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.

Ca ovreiu’ imparțial

Sper că nu tulbur apele care tocmai încep să se limpezească în relațiile arabo-israeliene spunând că există destule asemănări între Sallah Shabati și pelicula kuwaitiană Bas ya Bahr.

Ambele sunt produse timpurii ale cinematografiilor țărilor respective și sunt atât de ancorate în realitățile timpurilor și spațiilor lor culturale, încât sunt niște porți neprețuite către forme de civilizație care, dacă nu au dispărut complet, s-au schimbat enorm.

Există însă și diferențe semnificative între cele două filme, care îl scot în evidență pe cel israelian, așa că sper nici să nu devin ținta vreunui jihad personal.

Sallah Shabati, scris cu umor și regizat cu o vervă calmă de Ephraim Kishon, este povestea personajului eponim, un evreu Mizrahi (adică originar din comunitățile din Orientul Mijlociu) recent emigrat în noul stat Israel împreună cu numeroasa sa familie.

Tabăra în care este aruncat este un microcosmos multicultural, care mai și interacționează cu acea comunitate specifică numită kibbutz, iar pățaniile protagonistului satirizează deficiențele unei societăți care de-abia făcuse ochi.

Nu că numitul Sallah Shabati ar fi vreo ușă de sinagogă. Dimpotrivă, este o combinație de Păcală al nostru, Bai Ganiu al bulgarilor sau Nastratin Hogea al turcilor.

Mai precis, un pezevenghi leneș, cu aere de pater familias, dar fără prea mare autoritate, aproape țopârlan și agasant nevoie mare.

Dar, cumva, îți rămâne simpatic tot timpul, grație unei candori și a unei onestități pe care numai un interpret pitoresc precum Chaim Topol le putea reda. Actorul are un aer atât de autentic, încât ascensiunea către rolul din Fiddler on the Roof (o versiune mai serioasă și mai tristă a acestuia) a fost o urmare firească.

Figura sa umană este cel mai viu argument că a viața ar fi plictisitoare doar cu oameni fără cusur.

Și îmi face plăcere să-mi imaginez cum l-ar fi pictat Nicolae Grigorescu.

Cred că ar fi ieșit una dintre acele picturi care, fără a fi capodopere, devin emblematice.

Exact cum este și Sallah Shabati în lumea celei de-a șaptea arte.

Credința trece și prin ironie

Credința se discută și se dispută.

Uitați-vă în prezent.

Unii cred în Covid, alții nu.

Unii cred în purtarea măștii, alții nu.

Unii vă utilitatea carantinei, alții nu.

Iar când se ajunge la credință, lucrurile nu sunt niciodată clare.

Așa cum nu e nici Simón del desierto al lui Luis Buñuel, oricât de suprarealistă le-ar părea contemporanilor premisa de la care își construiește maestrul spaniol parabola.

Filmul se bazează pe figura lui Simeon Stâlpnicul, ascet și pustnic creștin din prima parte a secolului al V-lea d.Hr., care și-a petrecut o bună parte din viață în vârful unei coloane, supus intemperiilor și unei frugalități înfricoșătoare, dar care a dobândit un prestigiu imens, ajungând să consilieze împărați și să inspire un întreg curent anahoretic.

Regizorul folosește acest crâmpei extraordinar, de ce să nu recunoaștem, din perpetua căutare de sine a omului pentru a pune în scenă o satiră complexă a clerului și ipocriziei norodului, dar din care, însă, figura sfântului (interpretat cu hieratism umil de Claudio Brook) iese solidă.

Da, are idei extreme, cum ar fi cea față de un călugăr imberb și simpatic, își ignoră mama, care îi urmărește cu devotament supliciul auto-impus, însă, la nivel de convingeri, e neclintit.

Fapt cu atât mai remarcabil, mai ales că are de rezistat tentațiilor Diavolului într-o varianta feminină jucată de o voluptoasă, dar feroce Silvia Pinal. Aceste secvențe îi prilejuiesc lui Luis Buñuel câteva mostre ale artei al cărei inegalabil exponent a fost.

Altminteri, Simón del desierto beneficiază de o mizanscenă asemănătoare cu cea compusă de Ingmar Bergman în Det sjunde inseglet al lui Ingmar Bergman – suficient de sugestivă din punct de vedere istoric, permițându-și unele anacronisme și curățată de prea mult organic și naturalism, astfel încât, ajutată și de imaginea alb-negru, să dobândească un aer atemporal.

Deși are doar patruzeci de minute, n-aș cataloga această creație cinematografică drept scurtmetraj.

Să fi fost mai lungă, se dilua.

Să fi fost mai scurtă, n-avea timp de acumulare ideatică.

Așa, sub impecabila baghetă a unuia dintre marii magicieni ai ecranului, Simón del desierto e desăvârșit, ca o bijuterie despre care nu-ți poți închipui că a fost vreodată materie primă.

Și mai e și finalul!

Unii au văzut în el o dovadă a eșecului demersului spiritului al lui Simeon Stâlptnicul.

Pentru mine a fost încă o mărturie a diversității psihicului uman.

Printre noi se găsesc câte unii care nu se omoară cu hedonismul.

De ce-am avea o problemă cu asta?

Fundațiile monumentului (Clifton Webb)

Probabil mulți dintre voi se întreabă cine este Clifton Webb, de merită un monument.

Într-adevăr, este nevoie de o pasiune mai apăsată pentru Epoca de Aur a Hollywood-ului, ca să-l cunoști pe acest actor cu o morgă impecabil de pedantă, excelent în roluri de scorțos și minunat la a rosti sarcasme de sorginte aristocratic-britanică, deși era născut dincolo de Atlantic.

Îl regăsim în astfel de ipostaze în Laura, unde adăugă o notă sinistră personajului său arhetipal, precum și în The Razor’s Edge, Boy on a Dolphin, Three Coins in the Fountain sau Titanic (acestea trei din urmă regizate de Jean Negulescu).

În Sitting Pretty nu suntem departe de tipologia sa interpretativă, însă e una augmentată, cu niște tușe derivate, precum și cu o durata mai îndelungată pe ecran.

Rezultatul este un personaj care a rămas în conștiința colectivă și a fost reluat în felurite chipuri de-a lungul timpului.

Povestea are acea lejeritate a cinematografiei americane de după Al Doilea Război Mondial: un cuplu dintr-o suburbie (Robert Young și Maureen O’Hara) se zbate cu grijile zilnice, dintre care trei sunt insistente și exasperante: un fiu, al doilea, al treilea (fiecare beneficiind de prestația unui actor-copil adorabil).

Când guvernanta își ia tălpășița, soția recurge la un anunț în ziar, pentru care primește răspuns de la o persoană cu nume destul de elocvent feminin Lynn Belvedere.

Nu mic îi e șocul când se dovedește a fi în fapt bărbat și nu unul oricare, ci un autoproclamat geniu.

Și mai șocant, însă, este că acest verdict are substanță, iar dădaca masculină pe care o întruchipează Clifton Webb pune ordine în gospodărie, dar și agită apele în comunitatea în care bârfa denaturată e un flagel constant, fenomen întâlnit și la noi la nivelul scării de bloc.

Firul narativ pare convențional și simplist, dar ia o turnură interesantă la un moment dat, iar distribuția are creații schematice și delicioase.

Bineînțeles, dorul decodării unei producții din 1948 prin prisma prezentului s-a făcut o manie primejdioasă, așa că mulți ar vedea în filmul regizat de Walter Lang (care mai târziu ne-a oferit superbul The King and I) o anacronică expresie a condiției inferioare a femeii (Maureen O’Hara e casnică și gospodină dedicată), precum și a injoncțiunilor la care era acesta supusă de gura satului urban al vremii.

Facă-se voia moraliștilor contemporani, dar sper că nici ei nu vor contesta savoarea personalității cu care Clifton Webb îmbogățește pelicula.

Modul său suveran de a arăta disprețul, precum și siguranța megalitică de sine sunt atitudini care sunt descurajate acum, dar ce plăcut e să le ai în arsenal și să le exerciți când vreun neisprăvit o cere!

Urmăriți-i dicția lui Lynn Belvedere, e un monument (acum înțelegeți titlul?) de aroganță de bun gust pe cale de dispariție.

Nici metodele sale de educație disciplinară nu sunt scutite de controverse, așa că aștept reacții de la părinții moderni, care au urmat cursuri intensive în domeniu.

Deși nasul în vânt al lui Clifton Webb este marca sa înregistrată, memorabil este aici momentul când îl ține în jos, căci da, geniul nostru practică și Yoga, iar noi avem ocazia de a-l vedea în Salamba Sirsasana, postura stândului în cap.

Am utilizat de atâtea ori metafora bijuteriei uitate, pe care o descoperit într-un cufăr prăfuit și plin de vechituri, încât s-o fi tocit deja.

Dar Sitting Pretty mă obligă să o poleiesc, să o dau cu lac și o scot din nou în fața voastră.

Monsieur Bovary du Heian

Una dintre capodoperele timpurii ale literaturii japoneze și universale este Genji Monogatari (Povestea prințului Genji) de Murasaki Shikibu, scrisă în secolul al XI-lea, adică, în termeni de istorie românească, încă dinainte de cnezatele lui Litovoi și Seneslau.

Povestea luxuriantă și greu accesibilă (într-atât, încât necesită studiu special în universitățile nipone) descrie intrigile și idilele de curtea imperială din perioada Heian, concentrându-se pe figura personajului eponim, un amoral și irezistibil seducător.

Cartea a cunoscut diverse ecranizări, condamnate la a fi incomplete, iar această versiune animată din 1987 nu face excepție.

Însă, dincolo de faptul că nu prezintă decât o parte a tramei narative din roman și că limbajul este simplificat pentru a fi inteligibil noilor generații, filmul regizat de Gisaburô Sugii are meritul de a cinsti atmosfera materialului-sursă, sugerând-o cu mult stil.

Foarte inspirată mi s-a părut atenția deosebită acordată costumelor specifice epocii, foșnitoare și cu falduri exagerat de lungi, a căror purtate impunea o lentoare hieratică a mișcărilor. În acest fel, aerul ermetic pe care o operă pur japoneză îl inspiră unui non-nipon (vezi scrierile lui Yasunari Kawabata) domină filmul și te obligă să i te supui.

Această scădere a treptei de viteză a receptării cognitive ne acordă timp să ne cufundăm în enigma personajului principal.

Dintr-o anume perspectivă, prințul Genji este un coțcar și un narcisist feroce, dar scenarista Tomomi Tsutsui îi conferă un aer demiurgic, de Luceafăr într-o eternă goană după un Rosebud pe care l-a pierdut sau poate nu l-a avut niciodată.

Scenele de erotism sunt delicat surprinse, iar personajele feminine care îl adoră și i se împotrivesc fără șanse de reușită sunt reliefate eficient, chiar dacă din câteva tușe rapide, precum picturile Școlii Suibokuga.

Deși necesită un efort prea puțin familiar privitorului modern, Genji Monogatari este o ocazie neprețuită de a călători într-o altă Japonie decât cea a lui Akira Kurosawa sau a lui Hayao Miyazaki.

Și cine poate refuza o astfel de excursie metafizică acum, când planul material al existenței ne este redus la domiciliu și câteva magazine?

Tușe românești la Hollywood – Dezastrul

Am mai spus-o și o repet: Jean Negulescu nu s-a temut de provocări.

Însă nu i-au ieșit tot timpul.

The Rains of Ranchipur poate fi catalogat drept unul dintre eșecurile filmografiei sale, deși atingerea-i regizorală e remarcabilă în anumite momente.

Dacă romanul Vin ploile al lui Louis Bromfield este India ca un suc de fructe stoarse de mână, iar ecranizarea din 1939 (The Rains Came de Clarence Brown, cu Myrna Loy și Tyrone Power) este unul îmbuteliat cu pulpă, aceasta este ca un concentrat peste care se toarnă apă de la robinet.

Subtila urzeală a unor diverse personalități și evoluții ale lor într-un Raj de amurg devine aici o superbă condescendență și stereotipie americană, pe care am văzut-o, de pildă, în The Egyptian, dublată de mult patetism retoric.

Cum spuneam, lui Jean Negulescu îi ies aici unele lucruri, în special de mizanscenă. Secvența emblematică a diluviului nimicitor a îmbătrânit (chiar mai rău ca Joe Biden), însă așa se poate discerne o interesantă îndrăzneală a concepției.

Deși incorecte politic și puternic cosmetizate, scena de deschidere a filmului și cea a vânătorii de tigri sunt fastuoase și reușesc un pic să își atingă scopul de căpătâi de a te transporta în timp și spațiu.

Însă orice acumulare a imaginației este risipită la contactul cu marea enigmă a acestei pelicule: Richard Burton bronzat artificial și cu turban.

S-au mai văzut exemple de non-asiatici distribuiți în astfel de roluri (Linda Hunt e extraordinară în The Year of Living Dangerously), dar acesta este unul apăsat negativ.

Nu doar că nu m-a convins cu niciun chip că aveam în față un indian, dar a mai și subminat încărcătura emoțională a brumei de scenariu care îi revine, cum că i-ar fura inima unei americance egoiste și devoratoare de bărbați.

În comparație cu el, Lana Turner pare aproape naturală, mai ales că rolul de aici nu era departe de persona-i din realitate. Buclele impecabile și rochiile elegante, precum și sincera dăruire interpretativă din câteva momente ne mai izbăvesc de senzația de inadecvare a prezenței pe ecran a lui Richard Burton, care nici măcar nu se deranjează să-și mascheze accentul shakespearian, altminteri una dintre marile sale calități.

În această direcție hilară beneficiază de o concurență acerbă din partea lui Eugenie Leontovich, al cărei aer pitoresc drept Maharani (nevastă de maharajah, că ”maharajahă” suna a mahala, nu?) este dat peste cap de un foarte ușor de recunoscut accent rusesc, o ignoranță fermecătoare a Hollywood-ului de odinioară, inadmisibilă azi.

Fred MacMurray, excelent actor de compoziție, are o partitura care începe promițător și să îi permite să își etaleze acel minunat cinism marcă înregistrată, însă sentimentalismul către care e nevoit să evolueze e searbăd. Totuși, în comparație cu Burton, măcar nu pare fabricat în solar.

Chiar dacă am început și continui acest demers cultural care îl privește pe Jean Negulescu dintr-un simț de mândrie patriotică locală, nu îl scutesc pe cineast de analiza lucidă și onestă a capacităților și limitelor sale artistice.

The Rains of Ranchipur e, simplu spus, un film slab, dar care își are locul lui în povestea aventurii sale cinematografice.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

100 de lovituri fatale de la Mortal Kombat, unicul şi adevăratul

O știre interesantă care mi-a ieșit în cale întâmplător este că începutul lui 2021 ne va aduce un nou film Mortal Kombat, avându-i în distribuție pe Hiroyuki Sanada Și Tadanobu Asano, presupunând, bineînțeles, că Shao ”Covid” Khan nu are alte planuri pentru omenire.

Așa mi-am adus aminte de vechiul, dar eternul Mortal Kombat, cel mai tare film făcut vreodată după un joc pe calculator. Am o sută de fatalități care demonstrează asta, iată-le:

1***> Coloana sonoră.

2***> Am jucat Mortal Kombat la un amic, la prima mea întâlnire cu un computer și n-o să uit în veci senzația aceea.

3***> Avem toate personajele din acel joc legendar (detalii în combo-urile de mai jos).

4***> Melodia aia emblematică, numai bună pentru întins rufe pe sârmă.

5***> Idem pentru curățat cartofi.

6***> Idem pentru dat cu mopul pe pardoseli.

7***> Idem pentru trimis email-uri nu foarte importante.

8***> Idem pentru flotări, genuflexiuni, abdomene de carantină.

9***> Modul parodic, dar reușit în care Christopher Lambert îl face pe Raiden.

10***> V-am mai zis de coloana sonoră?

11***> Robin Shou, arătos și priceput ca Liu Kang, un veritabil Bruce Lee al anilor ’90 (ce, vi se pare o impietate și vreți să-mi dați bătaie?).

12***> Unii spun că e kitsch, iar dac-o fi așa, atunci ăsta e kitsch ridicat la rang de artă.

13***> Personajul lui Johnny Cage din joc e un omagiu adus lui Jean-Claude Van Damme, iar Linden Ashby din film e o versiune chiar mai amuzantă a lui.

14***> Coloana sonoră, bineînțeles!

15***> Încă nu credeți că am Ki (sau Chi, dacă sunteți sinofili) pentru 100 de argumente fatale, nu-i așa?

16***> Despre Brigitte Wilson ca Sonya Blade aș avea mai multe de spus, dar e nevasta lui Pete Sampras acum, așa că nu se cade.

17***> Cary-Hiroyuki Tagawa e un Shang Tsung care fură nu numai suflete, dar și scene.

18***> În primul rând, uitați-vă la parpalacul ăla de piele!

19***> Apoi ascultați cât de mișto îi iese sarcasmul flegmatic malefic!

20***> Vorba cuiva de pe net – S-a născut să proclame ”Flawless Victory!”.

21***> Când nu ne delectăm cu vocea lui, avem coloana sonoră.

22***> Ce rezonanță frumoasă are numele Kitana!

23***> Modul cum își fac intrarea Scorpion și Sub-Zero: lin, tăcut, amenințător.

24***> Accentul australian de stradă al lui Kano.

25***> Modul cum molfăie un copan, iar Goro și Shang Tsung îl privesc cu un amestec delicios de curiozitate și dispreț.

26***> Vorbele lui Shang Tsung cu această ocazie: Look at him, no dignity, no manners. Yet, in the Realm of Earth, men like him can amass great wealth and almost godlike power.

27***> Văicărelile haioase ale lui Johnny Cage.

28***> Ne întoarcem la melodia aia emblematică și la utilizările ei, de pildă când tai mărunt componentele pentru zacuscă (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă tăiați și degetele!).

29***> Idem pentru umplut dovleceii cu umplutură de carne tocată, orez și ce s-o mai pune, ca pe-astea le știu doar din auzite.

30***> Idem pentru șters praful prin locuri unde nu se poate ajunge cu aspiratorul (atenție, din testosteron prea mult, să nu spargeți bibelourile!).

31***> Tot nu credeți că ajung la 100, nu?

32***> Secvența banchetului, unde replica ”A taste of things to come”, enunțată de cine altul decât Shang Tsung, devine memorabil de cinică.

33***> Duelurile marțiale pe care nu le divulg, nu pentru că mi-ar fi frică de bătaie (cică au pățit-o unii cu finalul de la Avengers: Endgame), ci din pură datorie de cinefil.

34***> Reptile și melodia lui.

35***> Apropo, v-am spus de coloana sonoră?

36***> Am hanorace de diverse culori și, de când e nevoie de mască, îmi trag gluga pe cap înainte să ies din casă, mă uit în oglindă și îmi zic: Iulică, azi ești Scorpion, cu ascendent în Sub-Zero.

37***> Timbrul vocii lui Lambert a.k.a. Raiden.

38***> Simpla ortografie a lui ”Combat” cu ”K”.

39***> Doamnelor, cu partea de sus a costumului Kitanei îi fidelizați pe cei mai zburdalnici masculi!

40***> De fiecare dată când îl văd pe Goro, mă gândesc ce-aș face eu cu patru mâini (nu voi dezvălui asta decât unui psihanalist).

41***> Sigla filmului.

42***> Kibadachi-urile lui Sub-Zero.

43***> Cataracta sinistră a lui Scorpion.

44***> Fulgerele din ochii lui Raiden mi-aduc aminte de la ale mamei când eram mic și făceam vreo boroboață.

45***> Johnny Cage poartă ochelari de soare în hrube vag luminate de niște lămpi.

46***> Efectele speciale au îmbătrânit precum vinul de Babanul: rău, dar mai contează?

47***> Efectele da, dar coloana sonoră nu!

48***> Până să fie racolat pentru turneu, Johnny Cage turna un film de acțiune de doi lei; numai un program încărcat l-a împiedicat pe Steven Spielberg să joace rolul regizorului în acea scenă (vă dați seama câte Oscaruri lua Mortal Kombat așa?).

49***> Plajele alea și peisajele luxuriante de pe fundal sunt undeva și ne-așteaptă.

50***> Uite c-am ajuns la 50 și simt cum îmi crește Ki-ul/Chi-ul.

51***> Sonya vs. Kano e curat manifest pentru feminism.

52***> Pletele de hippiot finlandez ale lui Raiden.

53***> Staniolul care se rupe când ies niște țepușe dintr-o podea.

54***> Să ne mai întoarcem la melodia emblematică și la polivalența utilității ei – acum, la asamblat o bucată de mobilă cu multe șuruburi (atenție, din testosteron prea mult, să nu vă iasă un manechin de Wing Chun!).

55***> Idem pentru spălat rufe de mână.

56***> Idem pentru comentarii acide pe Facebook.

57***> Gardianul platoului de filmare l-a dat afară pe Tom Cruise, care venise să arunce o privire, pentru că nu figura în distribuție.

58***> Nu e sânge.

59***> Cu același amic la care am încercat prima dată Mortal Kombat am avut o rivalitate acerbă la o ediție ulterioară a jocului: el era Liu Kang, eu Scorpion.

60***> Coloana sonoră!

61***> Coloana sonoră!

62***> Coloana sonoră!

63***> Coloana sonoră!

64***> Coloana sonoră!

65***> Coloana sonoră!

66***> Coloana sonoră!

67***> Coloana sonoră!

68***> Coloana sonoră!

69***> Coloana sonoră!

70***> Coloana sonoră!

71***> Coloana sonoră!

72***> Coloana sonoră!

73***> Coloana sonoră!

74***> Coloana sonoră!

75***> Chi-ul/Ki-ul rezistă!

76***> Coloana sonoră!

77***> Coloana sonoră!

78***> Coloana sonoră!

79***> Coloana sonoră!

80***> Coloana sonoră!

81***> Coloana sonoră!

82***> Coloana sonoră!

83***> Coloana sonoră!

84***> Coloana sonoră!

85***> Coloana sonoră!

86***> Coloana sonoră!

87***> Coloana sonoră!

88***> Coloana sonoră!

89***> Coloana sonoră!

90***> Coloana sonoră!

91***> Coloana sonoră!

92***> Coloana sonoră!

93***> Coloana sonoră!

94***> Coloana sonoră!

95***> Coloana sonoră!

96***> Coloana sonoră!

97***> Coloana sonoră!

98***> Coloana sonoră!

99***> Finalul e magnific, continuarea nu.

100***> Plăcerea de a scrie articolul ăsta.