Fantastic Sounds and Where to Find Them

Cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a stat sub semnul magiei.

Să luăm poemul simfonic Ucenicul vrăjitor al lui Paul Dukas, de pildă.

Nu doar titlul m-a trimis către peripețiile lui Harry Potter, ci și luxurianța auditivă a compoziției, care a reușit ca, până și în urechea mea de Muggle-born, să sugereze o lume a primilor ani de la Hogwarts, aceea de dinainte de acutizarea conflictului cu Voldemort, apropiindu-se ca pitoresc de coloana sonoră de neuitat a lui John Williams, ceea ce nu-i puțin lucru.

Tot condiția mea de Muggle-born într-ale muzicii s-a vădit prin surpriza pe care am avut-o când am descoperit câtă magie degajă o trompetă în prezența unei orchestre simfonice. Pentru mine, acest instrument este legat de universul mai mundan al jazzului, însă, cu energia insuflată alămii de Viaceslav Bilia în cadrul Concertului în La bemol major pentru trompetă și orchestră al lui Alexander Arutiunian, m-am simțit plutind, de parcă aș fi fost vrăjit cu Wingardium Leviosa.

De dirijorul Dumitru Cârciumaru nici nu mai zic, atitudinea dedicată ca unei incantații și bagheta din mână erau de-a dreptul rupte din cursul Defense Against the Dark Arts.

Nu în ultimul rând, Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 759, supranumită și Neterminată, a lui Franz Schubert mi-a dezvăluit câtă nevoie avem de vraja spiritului uman, pe care nicio tehnologie nu îl poate duplica.

Mulți au încercat să propună o finalitate acestei opere care ne supune chinului tantalic de a ne imagina cum ar fi putut suna celelalte părți ale compoziție. Inclusiv cei de la compania Huawei au pus la bătaie cel mai performant program de inteligență artificială de care dispuneau și au plăsmuit o continuare care a dezamăgit profund.

Un lucru bun, de altfel.

Să știm că mai sunt zone ale vieții în care magia funcționează.

Expecto patronum!

Imaginile sunt surprinse de ortacul meu într-ale audițiilor de muzică clasică, Daniel Botea.

Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.

Trei doze de vaccin anti-spleen

M-am urnit destul de greu spre Festivalul Craiova Muzicală, ediția 48 din 2021, dar, și când am făcut-o, mi-am administrat dintr-un foc trei doze de vaccin anti-spleen, devenind astfel blindat față de orice fel de melancolie de sărbători sau anxietate de litere grecești.

Prima doză a fost, așa cum îi șade bine unei inoculări, cu niște organisme neliniștitoare care să zgândăre nițel sistemul imunitar muzical. Compoziții precum „Duplum” pentru clarinet și pian de Ștefan Niculescu, „Jokers 2” pentru clarinet, violoncel și pian de Călin Ioachimescu sau „Talciok” pentru clarinet, vioară, violoncel, pian și percuție de Adrian Iorgulescu împing limitele a ce înțelegem prin armonie sonoră, însă în niciun moment nu mi s-au părut incoerente sau dezagreabile.

Doar exprimau stări și personaje și locuri care nu sunt neapărat plăcute. Ca o doctorie, ce să mai.

Acest set de ciudățenii simpatice mi-a fost injectat de niște instrumentiști cu personalități artistice bine conturate – Diana Moș (vioară), Mircea Marian (violoncel), Adriana Maier (pian), Sorin Rotaru (percuție), beneficiind de coordonarea lejeră a lui Emil Vișenescu (clarinet), a cărui figură deja familiară mie exprimă o bonomie și o dedicare care ar avea darul să îl convingă până și pe un anti-vaccinist convins să lase acul să-i pătrundă în epidermă.

După cum știți, rapelul este cea mai importantă doză, iar concertul celor de la Violoncellissimo s-a ridicat la înălțimea misiei proteguitoare ce i-a revenit.

Am spus-o în câteva rânduri: violoncelul este instrumentul redării tristeții prin excelență. Ei bine, acum am avut ocazia să constat că poate fi folosit cam la orice, de la dansuri țărănești neaoșe la tangouri, de la Bohemian Rhapsody la Passacaglia de Haendel sau de la Thunderstruck la colinde.

Tot cu acest prilej, am avut prilejul să urmăresc pe un lider autentic în acțiune. Marin Cazacu nu este doar un virtuoz al violoncelului, ci și un profesor, un dirijor, un motivator, un unificator. Toate au reieșit din simplul său comportament pe scenă, iar mai presus de toate, m-a cucerit faptul că n-a încetat niciodată să zâmbească.

Către colegii de scenă.

Către public.

Către sine.

Na, că am ajuns să parafrazez vorbele lui Florin Răducioiu.

Violoncellissimo a fost Superbissimo!

Pentru doza a treia, cunoscută și sub anglo-saxonul booster, n-a mai fost nevoie de vreo formulă biochimică foarte complexă, ci de măiestrie în stare pură.

Mărturisesc, la început mă întrebam:

Oare ce pot să îmi mai spună estetic o singură vioară, fie ea mînuită de reputata Irina Mureșanu, acompaniată ocazional de o pian, fie el și manevrat de la fel de reputata Valentina Sandu-Dediu?

Răspunsul n-a zăbovit să mi se arate sub forma unei încântări aproape transcendentale.

Ciaccona, de pildă, această compoziție a lui Bach dedicată exclusiv viorii, a absorbit tot ce știam despre baroc și armoniile sale, le-a adunat într-un punct primordial și le-a declanșat într-un veritabil Bing Bang, la capătul căruia am am călătorit la începuturile timpului.

Călătorii au mai fost și de alt fel, prin China, Argentina sau bestiarele medievale, dar aceea prin care corzile viorii Irinei Mureșanu le-au făcut cel mai mult să vibreze pe cele interioare ale mele a fost periplul prin Persia antică, unul dintre legănele civilizației. Nu credeam că o vioară europeană poate da glas unei astfel de cutremurătoare tânguiri orientale.

Iar acum, cu inima plină de aceste experiențe minunate, vă urez Sărbători liniștite și un An Nou cu zbateri doar înspre mai bine.

Wild Wild South-West

Undeva în sud-vestul României, niște frumoși nebuni ai marelui oraș Craiova insistă, în ciuda tuturor problemelor epidemiologice, financiare, materiale, emoționale, interne, externe, să aducă bucuria în sufletelor altora.

Printre aceștia se numără și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Căci bucurie am simțit ascultând cele două compoziții ale lui Sabin Pautza, chiar dacă prima dintre ele s-a intitulat „Blues and Trouble” pentru vioară și orchestră.

Blues and Trouble. Două stări omniprezente acum.

Sub imperiul lor să fi fost și tot m-aș fi înseninat la cea de-a doua, Divertisment nr. 3 pentru vioară și orchestră, care a relevat mai pronunțat latura americană a activității reputatului compozitor, nelipsind, însă, niște intarsii din folclorul nostru mioritic.

Un singur regret mă încerca ascultând ritmurile sprințare și șugubețe ale secvențelor acestei creații: că eleganța vestimentară a muzicienilor n-a fost înlocuită de data asta de costume adecvate. Pe Simina Croitoru aș fi văzut-o în cămașă cadrilată și blugi albăstrui, cu ciubote pintenate, cu care să fi ținut isonul minunatelor alunecări ale arcușului.

Iar energia debordantă a dirijorului Matei Pop ar fi meritat niște cizme cu carâmbul revărsat și o pălărie cowboyască pe o țâfnă.

Dar nu-i bai, tot am trecut oceanul și așa.

Pentru cea de-a doua componentă a spectacolului – Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” de Piotr Ilici Ceaikovski – e nevoie de un mic excurs lingvistic.

Supranumele atribuit de autor acestei lucrări a fost ”pateticheskaia”, cuvânt din rusă care înseamnă ”pasionată”, tradus ulterior un pic eronat în franceză drept ”pathétique”, termen care a pătruns și în limba romînă, desemnând ceva solemn și menit a impresiona (Nota bene, a nu se confunda cu englezescul ”pathetic”, care în română s-ar traduce prin ”jalnic”).

Cunoscând această mică distorsionare de nume, eram curios cum voi recepta această simfonie.

Mai aproape de spiritul rus sau de cel francez?

Fatalism sau rafinament?

Gravitate sau lejeritate?

Profunzime sau plutire?

Duelul intercultural nu s-a concretizat, pentru că le-am simțit pe toate.

Dacă n-aș fi fost expus la geniul lui Ceaikovski înainte, aș fi fost copleșit de bogăția expresivă din lăuntrul minții și imaginației acestui om.

Acum l-am mai contemplat o dată și am simțit recunoștință față de aceia care îl readuc la viață.

Ei, frumoșii nebuni ai marelui oraș.

Imaginile sunt surprinse de același blogger meloman pasionat care este Daniel Botea.

1001 și tot nu sunt de-ajuns

De călătorit, se poate călători, dar cu mai puțin chef și cu restricții, așa că ne mai rămâne vreo cale de a ajunge pe meleaguri străine în acel mod vecin cu evadarea?

Se pare că da, după cum mi-a demonstrat cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Prima parte ne-a purtat într-o Iberie tumultoasă, prin intermediul ”Nopților în grădinile Spaniei” pentru pian și orchestră, G. 49 a lui Manuel de Falla.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost că sufletul spaniol surprins de această compoziție nu este doar cel volubil și relaxat al prezentului, ci și acela pătimaș, agresiv, răzbunător pe care l-a ilustrat Goya în Dos de mayo și care i-a dat de furcă lui Napoleon.

Zbaterea dirijorului Ovidiu Bălan a fost în consonanță deplină cu aceste trăiri, iar glissando-urile pianistului Mihai Ungureanu, la care am fost martor nemijlocit, grație poziției în sală, s-au constituit într-o veritabilă chintesență a acestui mozaic de stări de spirit.

De la accentele maure ale creației lui de Falla trecerea la Suita simfonică ”Șeherezada” de Nikolai Rimski-Korsakov a fost aproape organică.

Bogăția și varietatea temelor muzicale care mi s-au desfășurat în urechi, în creier și în psihic au fost arabescuri delicioase, care, printre multe alte evocări mentale, m-au trimis cu gândul la acest superb sport care este patinajul artistic, unde Șeherezada a însoțit reprezentații de neuitat ale unor legende ale gheții, precum Midori Ito, Michelle Kwan, Yuna Kim, Mao Asada, Carolina Kostner sau Evan Lysacek.

Povestitoarea celor 1001 și una de nopți este încă neîntrecută în privința anduranței narative.

Însă, pentru muzică, de zece ori mai multe aventuri nocturne să fie, și tot n-ar ajunge pentru câte basme poate plăsmui.

Imaginile sunt surprinse de același neobosit meloman și cronicar vizual, Daniel Botea.

Travelling on music notes

De regulă, a găsi un titlu pentru articol este o provocare aparte, una menită a armoniza concizia cu exprimarea plastică.

Acum, însuși proiectul sub egida căruia s-a desfășurat cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a furnizat exact ce aveam nevoie – Travelling on Music Notes.

Aducând împreună orchestra craioveană și Sinfonietta din Vidin a vecinilor de peste Istru, spectacolul s-a ridicat la înălțimea declarației sale turistice.

A debutat cu „Codex Brassoviensis” pentru orchestră de coarde de Dan Dediu, căci merită să ne cunoaștem în primul rând patria, nu-i așa?

Apoi, ca dintr-un cufăr de poveste, scena a înflorit auditiv, cu Suitele op. 46 și op. 55 pentru orchestră din capodopera Peer Gynt a lui Edvard Grieg. Încă de la expozițiunea muzicală, exploatată copios de cinematografia animată, am simțit că, dacă Vladimir Propp ar fi ales să își ilustreze muzical ideile despre structura basmului, așa trebuie să o fi făcut.

Fiecare bucată îmi trezea asocieri ample, ca o carte dintre acelea care m-au fascinat în copilărie, care, deschizându-se, lăsau să răsară o formă tridimensională, sugestivă pentru momentul acțiunii.

Însă, aș fi ipocrit să nu recunosc că Boleroul lui Maurice Ravel a fost motivul cel dintâi care m-a purtat către sala filarmonicii prin ploaia măturând străzi deprimant de pustii.

Pentru că era prima dată când l-aș fi ascultat pe viu.

Am crescut cu această compoziție, cu legenda care o înconjoară, cu Torvill și Dean la Sarajevo în 1984, cu Maya Plisețkaia și dansul ei frânt sau cu posibilele conotații sexuale pe care mi le-a sugerat domnul V., cel mai mare cunoscător de muzică clasică pe care mi-a fost să îl întâlnesc.

Prin toate acestea și prin multe altele mi-a călătorit mintea în timp ce mă bâțâiam ușor pe ritmul muzicii și urmăream cum plenul reunit al celor două orchestre, condus de dirijorul Bogdan Vodă, adaugă strat sonor peste strat sonor și clădește această spirală către apogeul ei.

Ce mi-a oferit în exclusivitate expunerea directă la Bolero a fost desenul clar al adăugirilor muzicale.

Acum e un flaut, apoi sunt două.

Acum intră o trompetă, mai târziu e o cohortă întreagă.

Acum apare fugitiv xilofonul, pentru a deveni ulterior o prezență constantă.

Un exercițiu ca de IKEA muzicală, care a făcut din calea de întoarcere pe aceleași străzi deprimante, măturate de ploaie, o plăcere indescriptibilă.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, pe care m-am bucurat să îl revăd la acest concert superb și desfășurat în condiții de siguranță sanitară.

Dulce sfidare

Nu mi-aduc aminte să fi participat în condiții mai triste la vreun concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Măcinați de boală, de crize politice și de grijile către un viitor care nici îndepărtat nu mai pare, mai e oare loc de muzică în viața noastră.

După ce am pășit în sala filarmonicii și a început spectacolul intitulat Medalion componistic ”Gheorghe Stănescu”, mi-am dat seama că răspunsul ar fi, totuși, da.

Dedicat acestui distins compozitor, unul dintre fondatorii Liceului de Artă ”Marin Sorescu”, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, potpuriul de bucăți muzicale a etalat tot ce are în arsenalul artistic filarmonica din Craiova și a acoperit o gamă de emoții egală cu a celor care ne încearcă în cursul unei zile obișnuite de pandemie.

De pildă, tristețea s-a regăsit în compoziția orchestrală care l-a avut ca solist pe Elvis Ciuculescu la violoncel, instrument despre care în diverse rânduri am conchis că este menit a transmite această stare de spirit.

Refugiul în spiritual, deloc rar în astfel de vremuri de restriște, și-a găsit expresia în forța Coralei Academice a Filarmonicii, culminând cu Tatăl nostru.

Momentul când toate celelalte instrumente au amuțit și au lăsat loc harpei mângâiate de Rozalia Pataki a smuls același tip de zâmbet pe care vederea unui copil fericit sau a unui pisoi jucăuș îl provoacă și celor mai înnegurate frunți.

Să mai zic și că alternanța dirijorilor Alexandru Iosub și Pavel Șopov mi s-a părut a întruchipa exact colaborarea de care avem mare nevoie într-un moment de cumpănă, când ambițiile personale par și mai meschine.

Iar finalul, deși nu muzical în sine, a fost, cumva, un îndemn la speranță.

Compozitorul Gheorghe Stănescu nu s-a împiedicat de cele nouă decenii care ar trebui să-l împovăreze și a pășit pe scenă, unde a ținut o cuvântare de o admirabilă coerență.

Churchill spunea să fim reținuți în victorie și sfidători în înfrângere.

În aceste momente, Covid-19 ne cam înfrânge, însă de o sfidare tot a avut parte din partea noastră.

Una dulce, armonioasă și desfășurată în condiții de siguranță sanitară.

7 pentru 007

În timp ce scriam mai deunăzi despre un film James Bond mai vechi, în așteptarea celui nou, mi-am adus aminte că, în acest univers imaginar, melodia asociată fiecărei pelicule nu este un simplu vehicul de marketing, ci un eveniment artistic în sine.

Așa am explorat toate aceste cântece, iar mai jos aveți, în ordine crescătoare a plăcerii, pe cele mai interesante șapte.

Diamonds Are Forever – nu se cădea să nu apară în acest top și distinsa Shirley Bassey, singura artistă căreia i-a fost solicitat să interpreteze mai mult de o melodie Bond. De fapt, a realizat chiar trei, iar aceasta mi se pare cea mai reușită (deși Goldfinger este îndeobște mai apreciată), prin faptul că nu apasă pe calitățile-i vocale și pentru sarcasmul versurilor. Domnilor, avem rivali serioși în aceste forme de carbon cristalizat.

A View to a Kill – o melodie tipică pentru cei de la Duran Duran, cu vocea aceea aparte, ușor țipătoare a solistului și cu o abordare care o rupe cu aerul feminin de jelanie după iubitul cam hoinar, predominant în erele Sean Connery și Roger Moore.

Another Way to Die – nu știu de ce cântecul ăsta n-a prins mai mult, trebuie să-i fi dăunat asocierea cu de departe cel mai slab film din era Daniel Craig – Quantum of Solace. Aerul întunecat al ecranizărilor care îl au în centru pe britanicul cel blond e excelent reflectat în sunetele sacadate de aici, iar duetul dintre Alicia Keys și Jack White funcționează de minune. De remarcat că predecesorul din punct de vedere al producției cinematografice, Casino Royale, are o melodie atât de fadă, încât pun pariu că nici nu vă aduceți aminte cine o interpretează. Da, da, cu Google am aflat și eu.

Thunderball – nu foarte desosebită de alte melodii ale lui Tom Jones, dar vocea acestuia este titanică, nici nu mă mai obosesc să ascult versurile, ci doar îl las să mă copleșească auditiv.

You Only Live Twice – dincolo de frumusețea diafană a melodiei, cu versurile lirice peste media Bond și vocea mângâietoare a lui Nancy Sinatra, povestea realizării ei pare a răzbate de dincolo de sunete și cuvinte. După ce ilustrul ei tată a declinat oferta de a-și împrumuta glasul genericului acestei pelicule și a recomandat-o pe propria fiică, aceasta a simțit o presiune atât de mare, încât i-a întrebat pe producători dacă nu cumva o vor totuși pe experimentata Shirley Bassey, iar la înregistrări n-a putut lucra decât bucățele de cântec, pe care editorii le-au însăilat cu mult meșteșug, rezultatul fiind o mică bijuterie muzicală.

Writing’s on the Wall – știu că pentru unii va fi o blasfemie, dar n-o s-o găsiți pe Adele în cadrul acestui top. Din punctul meu de vedere, Sam Smith a atins zenitul ca interpret Bond al erei Daniel Craig. Modulațiile vocii sale nu pot trece neobservate, dar luați aminte și la versuri. Ce departe suntem de stupizeniile semi-pornografice din A Man with the Golden Gun a lui Lulu!

Golden Eye/ The World Is Not Enough – o să spuneți că trișez, dar cu mâna pe inimă vă declar că, încă din adolescență, vârsta-mi de mult trecută când au apărut aceste două melodii, nu m-am putut hotărât care îmi place mai mult, așa că le acord titlul ex aequo. Ambele reușesc performanța de a potrivi impecabil linia instrumentală cu personalitatea muzicală a interpretei. Golden Eye este explozivă, precum Tina Turner, iar The World Is Not Enough este neliniștitoare precum mai tot ce a scos Garbage cu Shirley Manson. Două capodopere care merită descoperite și redescoperite de fiecare generație.

Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig.

Oare cine va fi următorul 007?

Jocul de-a vacanța

Din punct de vedere cinematografic, Amadeus al lui Milos Forman este o capodoperă.

Din punct de vedere al exactității istorice, nu chiar.

Însă spiritul lui Mozart, redat sturlubatic și jucăuș de Tom Hulce, trebuie să fi fost destul de aproape de realitate, iar Concertul în La major pentru clarinet și orchestră, K. 622 pe care l-am ascultat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova îmi îndreptățește acest pronostic.

Am simțit un aer ludic, relaxat, de apropiere a vacanței, venită deja pentru cei mai mulți elevi și care va veni curând chiar și pentru muzicienii filarmonicii, care au muncit enorm într-o stagiune nesperată.

Această joie de vivre a fost sporită de sunetul clarinetului lui Ciprian Melente, dar și de prezența deja cunoscută a dirijorului Emil Vișenescu.

Dacă ar fi să-l caracteriz pe acesta din urmă printr-un singur cuvânt, acela ar fi ”generozitate”.

Generozitate în gesturi la pupitrul dirijoral.

Generozitate în zâmbetele.

Generozitate în bonomie.

Generozitate în învățăminte pentru învățăcei și public.

Generozitate în bis-uri deosebite (acum a fost un inedit duet de clarinet, data trecută o superbă intertextualitate muzică-poezie).

Da, muzica oferită de oameni în carne și oase are o savoare pe care Youtube-ul sau Spotify-ul n-o pot egala.

Partea a doua a programului a inclus Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64, care, încă de la primele acorduri mi-a sunat vag familiară.

Și, într-adevăr, verificând în trecutu-mi de meloman, am descoperit că odinioară această creație a lui Piotr Ilici Ceaikovski s-a mai desfășurat în urechile și mintea mea.

Scriam atunci că mi se părea o combinație de momente înălțătoare și viraje sumbre.

Impresia de interval vast între zeniturile și nadirurile emoționale pe care le proiecta s-a păstrat, dar acum nu fragmentele de forță, ci acelea duioase au avut prim-planul.

Să fi evoluat eu psihologic de atunci?

Sau să fi fost predispus de compoziția anterior?

Sau poate personalitatea dirijorului Emil Vișenescu să se fi transmis în redarea notelor de pe portativ?

Nu știu, căci mintea umană este încă o fântână de mistere și miracole.

Iar prin muzică se stârnesc unde tremurânde în apa ei.

Reflexiile și reflecțiile sunt ale fiecăruia.

Imaginile sunt surprinse de un mare meloman, Daniel Botea, ale cărui abilități de fotograf par a spori pe zi ce trece.

Și copiii înțeleg tristețea

Am avut o idee foarte bună la cel mai recent concert la Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

M-am așezat mai în față decât de obicei, așa că am putut să-l observ mai îndeaproape pe Ștefan Iordachi, solistul de la violoncel.

Înainte de toate, să precizez că e născut în 2009.

2009!

Dar vârsta fragedă nu este cel mai frapant aspect pe care l-am remarcat.

Mai presus de asta a fost priceperea și dedicarea cu care s-a cufundat în interpretarea a doua bucăți muzicale foarte grele și foarte triste: Calmul pădurii” pentru violoncel și orchestră de Antonín Dvořák și „Cântecul menestrelului” pentru violoncel și orchestră, op. 71 de Alexander Glazunov.

Spun grele, pentru că necesitau o accentuare, dar și o încetinire a sunetului și așa grav al violoncelului, iar el, cu buzele strânse și o concentrare aproape încrâncenată, le-a redat fără ca urechea mea, care n-o fi de expert, dar e antrenată, să fi sesizat vreun cusur.

Aplauzele prelungi care i-au răsplătit dăruirea și superbele ei rezultate au scos copilul din copilul-minune. Modul stângaci și pe fugă în care s-a înclinat în fața publicului mi-a relevat că nu e străin de nimic din stările vârstei sale.

Ștefan, peste ani, când voi auzi cum ai uimit o lume întreagă pe scenele de la Carnegie Hall sau Musikverein, o să-mi aduc aminte cu plăcerea și onoare cum te-am ascultat la Filarmonica din Craiova!

Un alt actor important al experienței mântuitoare a acestui concert a fost dirijorul Bogdan Vodă.

Câtă vreme l-a avut alături pe Ștefan, s-a simțit o grijă aproape părintească și o încurajare de profesor în relația pe care o întreținea cu micul solist.

Când a venit vremea Simfoniei nr. 1 în Do minor, op. 68 de Johannes Brahms, s-a dezlănțuit și i-a condus pe muzicienii filarmonicii precum într-o bătălie, urmată de un triumf ca pe vremea romanilor.

Deși fascinația pe care o manifestam mai deunăzi despre amploarea unei alte compoziții a lui Brahms se păstrează și aici, numărul din titlul simfoniei este o cheie importantă pentru înțelegerea variației pe care am simțit-o. Fiind prima din mai multe, se vede că neamțul își căuta încă dozarea expresiei artistice, iar aici încă era loc de experimente cu efecte dincolo de deviația standard a creațiilor vremii.

Tobele intense și schimbările de ritm ca niște ruperi de nori nu erau chiar norma vremii, însă, ascultându-le acum, la aproape două secole de când au părăsit o minte strălucită și au trecut în nemurirea portativului, mi-au apărut ca încă un argument pentru replica aceea sfătoasă, cu care rezonez pe măsură ce (îmi) trece vremea:

Domne, nu se mai fac ca pe vremuri!

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de gustat lucruri frumoase, neobositul Daniel Botea.