A nins cu muzică peste Craiova

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Schimbările climatice sunt vizibile în fel și chip, inclusiv la Craiova, însă, dacă nu am avut parte de fulgi de nea dintr-aceia reali și fractalici, a nins peste noi cu muzică.

Acest fenomen sonoro-meteorologic s-a intitulat Festivalul Internațional Craiova Muzicală și a constat în mai multe episoade de precipitații armonioase abundente.

Primul dintre acestea ne-a condus, paradoxal, în zonele aride și pitorești ale Orientului, prin intermediul unui program izvorât din pasiunea dirijorului Vladimir Lungu, ușor transmisibilă și nouă, spectatorilor.

Marșul turc de Ludwig van Beethoven, Uvertura operei ”Abu Hassan” de Carl Maria von Weber, Rapsodia ”Marea Neagră” de Bujor Hoinic sau Suita de balet ”Belkis, Regina di Saba” de Ottorino Respighi ne-au purtat pe dune, prin bazare și prin grădini cu havuzuri, toate filtrate de estetica muzicii clasice, care e o alma mater, care primește în sânu-i instrumente precum tâlvul, un fel de cimpoi, sau kemence, un instrument tradițional din acel continuum cultural geografic și cultural care este Levantul.

Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, op. 56 al aceluiași înnourat lui Beethoven a avut în prim-plan trei artiști tineri, Petre Abraham Smeu la vioară, Jan Sekaci la violoncel și Izabela Voropciuc la pian, iar asta mi s-a părut o ideea foarte inspirată, pentru că această compoziție adună acele zbateri cu care se confruntă fiecare dintre noi la ieșirea din copilărie și la contactul cu gloria și oroarea existenței.

Ați simțit vreodată cum se lipește un fulg de zăpadă de piele, mai ales în zone nu des expuse, precum gâtul sau spatele?

Inițial e o senzație aproape șocantă, dar apoi înveți să o apreciezi, să înțelegi ce minunată lucrare e natura, atât cea din exterior, cât și cea proprie.

O senzație similară am încercat la următorul episod din Festivalul Craiova Muzicală la care am ajuns – spectacolul Cealaltă voce.

Compoziții la pian de Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Maurice Ravel, Adela Dumitrescu sau Cătălin Crețu au alternat cu lectura unor scrisori de curând scoase din arhiva CNSAS și aparținând unor virtuozi români ai acestui nobil instrument, Dinu Lipatti, Mândru Katz sau Radu Lupu.

O idee care a redus factorul divertisment, dar l-a potențat masiv pe cel emoțional, mai ales că aceste epistole erau adresate părinților artiștilor, iar vocea pe care au căpătat-o a fost a unui Marius Manole mai expresiv ca niciodată în tristețe și melancolie.

Prin aceste scrisori, am pătruns în cotloanele și chinurile condiției de artist, uneori la antipozi față de arta însăși.

Poate de aceea am simțit și am apreciat în mod deosebit deferența pe care Mihai Ritivoiu și Marius Manole o arătau față de momentele celuilalt.

Nu mai erau colegi de scenă, ci părți ale unui întreg.

Over snow by winter sown spune Gandalf în The Lord of the Rings, unul dintre multele momente de grație revărsate asupra noastră în cadrul spectacolului Muzică din filme și jocuri video al lui Ivano Guagnelli (dirijor) și Riccardo La Chioma (proiecții și efecte vizuale), deja o tradiție a toamnei târzii, pe care mă forțez să o urmez neabătut an de an de când a debutat.

Ediția aceasta a venit cu o grandoare sporită, căci orchestrei Filarmonici ”Oltenia” i s-a alăturat și Corala Academică (avându-l drept maestru din umbră pe Pavel Șopov).

Așa s-au putut desfășura în toată splendoarea compilații din trilogia de legendă a lui Peter Jackson, din Pirates of the Carribean, având echivalente pe măsură din universul jocurilor video, precum Civilization, Baldur’s Gate 3 sau Skyrim.

Foarte simpatic a fost aranjamentul din Minecraft, acest fenomen cultural pe care l-am văzut luând amploare sub ochii mei și cuprinzând generații succesive de copii cu care am lucrat.

De fapt, murmurele de încântare ale celor mici din toată sala la apariția acelor forme pătrățoase recognoscibile instantaneu au constituit al doilea cel mai frumos moment al acelei seri.

Vă întrebați care ar putea fi cel dintâi?

Acesta nu putea fi decât Duel of the Fates, compoziția epopeică a lui John Williams din Star Wars: Episode I: The Phantom Menace, preferatul meu din toate producțiile cinematografice care stau sub acest titlu de patrimoniu universal.

Din cauza reacțiilor exagerat de negative de la acel moment la adresa acestui film (fanii nu știau că urmează Episoadele VII-IX), nu i s-a acordat aceeași importanță ca bucăților care declanșează reacții pavloviene mapamondului întreg.

Dar timpul a repus-o pe piedestalul care i se cuvine, căci are un dramatism în crescendo și un aer de profeție a marilor încercări care vor vine care te copleșesc și te poartă fără greș în acel basm intergalactic care este Star Wars.

Exact ce s-a întâmplat în sala Filarmonicii din Craiova, sub bagheta Jedi a lui Ivano Guagnelli.

A urmat un front atmosferic de voie bună românească, prilejuită de descinderea în Bănie a doi moldoveni de ambele părți ale Prutului.

Ștefan Diaconu, din Rădăuți, expert în flaut, dar nu numai (vezi încântarea mea de mai jos), și Radu Rățoi, din Chișinău, acordeonist, dar și percuționist cu acest instrument, formează MoldoDuo și, împreună cu câțiva muzicieni ai Filarmonicii din Craiova, ne-au purtat într-un Ocol al Pământului în 30 de Minute, adică prima audiție de pe teritoriul țării noastre a compoziției lui Paul Pintilie, Turistul muzical.

Am fost azvârliți în iureșul exuberanței latino-americane, am străbătut deșertul în legănatul molcom al unei cămile și am tras o bătută irlandeză de pub.

La un moment dat în timpul acestei bucăți muzicale, Ștefan Diaconu ne-a acordat privilegiul deosebit de a asculta un strop de duduk, instrumentul armean făcut celebru de marele Djivan Gasparyan pe coloană sonoră din Gladiator și pe care eu îl consider a emite cele mai frumoase (și mai triste) sunete pe care le-a plăsmuit vreodată creativitatea umană.

Spre deosebire de politică, unde tendințele globaliste se opun celor naționaliste, la acest concert globe-trotting-ul a conlucrat cu creațiile neaoșe, căci MoldoDuo ne-a blagoslovit și cu Rapsodia nr. 1 a lui George Enescu, aranjată inedit pentru flaut, acordeon și orchestră de coarde, precum și niște cântece românești ultra-celebre, transpuse în aceeași combinație a celor doi virtuozi.

Ca oltean, sunt mândru de accentul și perfectul meu simplu, dar acum am simțit nevoie să declar ritos:

MoldoDuo, mai poftiți pi la noi!

Ninsoarea muzicală nu a pătruns doar în sala Filarmonicii “Oltenia”, ci și în alt loc de cultură care poate găzdui muzică – Muzeul de Artă din Craiova.

Holul și sălile sale somptuoase au fost martorele unui proiect superb din trecut – Europa Season – care mi s-a imprimat atât de puternic în memoria afectivă, încât n-am pierdut această ocazie de a retrăi un crâmpei din trecut.

Protagoniști au fost acum Ion-Ștefan Dimitriu la Pian și Ștefan Cazacu la violoncel, iar programul pe care ni l-au așternut către suflet via urechi a fost la fel de bogat decorat precum Palatul ”Jean Mihail.

Am avut Sonata op. 102 a lui Ludwig van Beethoven, despre care se zice că ar fi cea mai blândă a sa, dar care tot a emanat o energie viforoasă.

Am avut Elegia lui Gabriel Faure, o sublimă invitație la a lăsa piciorul de pe accelerație existenței și a ne contopi cu liniștea.

Am avut și Requirebros a lui Gaspar Cassado, din care a răzbătut flamencoul și patimile sale.

Cred că nu o să se supere distinsul pianist pe mine când o să spun că, întrucâtva, violoncelul a fost în prim-planul acestui recital, și nu doar în plan fizic.

Mânuind instrumentul cu aceeași voluptate cu care a fotografiat-o Man Ray pe Kiki din Montparnasse (vezi mai jos), Ștefan Cazacu ne-a etalat toată panoplia uimitoare a combinațiilor și virajelor sonore pe care un violoncel le poate produce.

Materialele didactico-artistice cel mai elocvent în această privință au fost Le Grand Tango al lui Astor Piazzolla și Poloneza de concert a lui David Popper.

Parcă niciodată proverbul Așchia nu sare departe de trunchi n-a avut o ilustrare mai frumoasă.

În final, mă alătur lui Ivano Guagnelli, atât în gest, cât și în mesaj:

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova pentru încă o aventură muzicală de poveste!

Poveste cu poveste

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De când a făcut ochi pentru această lume, cu minunile și ororile ei, omul și-a făurit două mecanisme de a o filtra si a o deslusi – poveștile și muzica.

Cele două instrumente au conviețuit de-a lungul istoriei și deseori au si conlucrat, așa cum s-a vădit în cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l drept protagonist pe Valentin Șerban poate fi foarte bine considerat un basm.

Numai că acest Greuceanu n-are nevoie de paloș sau buzdugan pentru a depăși toate încercările pe care le ilustrează muzical orchestra craioveană.

Arcușul e suficient să ajungă la Soare și la Lună și să ne poarte și pe noi până acolo.

A urmat Suita simfonică ”Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, al cărei titlu e pură activare pavloviană de poveste.

Sonoritatea acestei creații este irezistibilă și memorabilă, așa că procesul neronal care mi-a readus în avanpostul cortexului amintiri care o privesc a fost instantaneu.

Multe dintre aceste frânturi mnezice au vizat unul dintre sporturile mele preferate, patinajul artistic, căci Șeherezada lui Rimski-Korsakov i-a însoțit pe mulți artiști ai gheții în drumul către glorie.

Pe acordurile ei a evoluat grațioasa Michelle Kwan.

Energica Mao Asada a folosit-o pe Șeherezada ca fundal pentru faimoasele ei triplu Axeluri.

Meteoricul, dar simpaticul Evan Lysacek, cu stilul lui mlădios cum numai la Stephane Lambiel am mai văzut, și-a câștigat aurul olimpic pe Șeherezada.

Și tot spre aur olimpic i-a condus Șeherezada și pe Meryl Davis și Charlie White, care au reușit să întrerupă supremația colegilor și prietenilor Tessa Virtue și Scott Moir.

În ambiția de a transpune muzical aceste tezaur de povești care, deși provin din cultura arabă clasică, aparțin lumii întregi, compozitorul rus a luat două decizii înțelepte.

Prima a fost de a-i conferi creației o structură ciclică, de poveste-ramă.

Așa cum istorisirile Șeherezadei se întrerup la răsărit și se reiau la apus, părțile compoziției sunt periodic marcate de vioara concert-maestrului, sarcină care i-a revenit lui Tavi Gorun și îndeplinită încântător.

Cea de-a doua a fost de a nu se concentra pe o poveste anume, cum ar fi cea a lui Sinbad sau a lui Ali Baba, ci de a construi o atmosferă de basm oriental, cu grădini, havuzuri, arabescuri și unduiri trupești, cu tipsii pline de rodii și curmale, cu furtuni de nisip și oaze luxuriante, cu efriți mârșavi și djinni binevoitori.

Atras în acest cadru vrednic de O mie și una de nopți, spectatorul e liber să îl populeze cu poveștile pe care le știe, care îi plac și pe care și le poate plăsmui chiar el însuși.

Autorul acestor rânduri nu s-a lăsat mult rugat și a dat frâu liber Mnemosinei pe toate tărâmurile audio-vizuale pe care a pășit o ipostază a Șeherezadei.

Cinematografia și-a luat partea leului.

Douglas Fairbanks fură inimile tuturor în The Thief of Bagdad cel din 1924.

Câțiva ani mai târziu, în 1940, după apariția sonorului și a colorului, un alt The Thief of Bagdad uimea cu niște efecte speciale care se țin încă bine.

Deși este inspirat din evenimente istorice, grandiosul Lawrence of Arabia este plasat în deșertul Wadi Wum, curat spațiu pentru caravanseraiuri și povești.

N-aveam cum să ratez capodopera de animație Aladdin, cu personajele ei adorabile și cu melodiile nemuritoare.

N-am ocolesc nici ecranizarea cea recentă, pentru simplu motiv că alegerea lui Will Smith ca duhul din lampă e puțin spus reușită.

Când eram în gimnaziu și am descoperit jocurile video, unul dintre primele care mi-a înflăcat imaginația a fost legendarul Prince of Persia.

Cu grafica lui simplistă din 1989, reușea totuși să te ducă acolo, între cele O mie și una de nopți (cam și cât dura să-l termini, că greu mai era!).

Reiventarea modernă a jocului în noul mileniu prin Prince of Persia: Sands of Time a readus magia orientală unei noi generații de pasionați ai divertismentului ludic digital.

De la virtual am trecut la material, rememorând uimirea și plăcerea de încerca The Thief of Baghdad, prin care prietenul meu Adi îmi deschidea mintea către lumea vastă și foarte benefică a jocurilor de societate.

Survolându-mi cortexul cu covorul zburător al memoriei, am parcus și panorama orientalismului, curent pictural de secol XIX, inspirat de senzualitatea și exotismul universului cultural care se întindea de la Coloanele lui Hercule la Socotra.

Iată doar câteva exemple sugestive pentru tot ce a istorisit Șeherezada, nu toate povești pentru copii:

Femei din Alger de Eugene Delacroix.

Îmblânzitorul de șerpi de Jean-Leon Gerome.

Baia turcească de Jean Auguste Dominique Ingres.

Scenă de stradă în Cairo de William Holman Hunt.

Interior de harem de Theodor Aman.

Și, n-o să vă ascund, mi-a ajuns gândul și la melodia Aladin a celor de la Bairam, o manea din tinerețile mele, dar nu o să insist asupra ei.

Faptul că în mileniul trei ne putem bucura de poveștile Șeherezadei este și rodul muncii neobosite a scribilor care le-au transmis peste generații. Așa l-am văzut pe entuziastul dirijor Radu Zaharia, care în loc de condei a avut bagheta.

Lecția Șeherezadei, scrise sau muzicale, e simplă.

Poveștile ne țin în viață.

South-West Side Story

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Începe concertul de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova cu Batuque a lui Alberto Nepomuceno, o creație de mare însemnătate pentru muzica braziliană, iar eu mă și văd transportat în mijlocul numerelor dansante din West Side Story cel din 1961.

Un film care celebrează creuzetul culturilor și liantul lor prin muzică.

Iar sub semnul acestei metafore a stat tot acest spectacol maravilhoso în sens absolut.

Una dintre aceste minuni manifestate pe scenă a fost emblematicul Concert nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch.

Nu contează de pe ce meridian vii, pasiunea de a-l cânta și cea de a-l asculta nu cunosc bariere de limbă sau cutume.

Dovada de acum a fost interpretarea plină de dăruire a solistului Oscar Bohorquez, actualmente cetățean german, dar cu rădăcini peruane, pe care l-au urmărit cu încântare sute de craioveni, nativi sau prin adopție.

Iar filiațiile culturale nu s-au oprit aici. Chemat inevitabil la bis, violonistul ne-a oferit o creație proprie, pe care a intitulat-o Spirit liber.

Un titlu sublim, pe măsura acelei bucăți muzicale, iar eu nu știu dacă artistul german a avut minte culmile Anzilor sau pe cele ale Alpilor, dar mi-a adus aminte de o scenă superbă din Columna, cu Emil Botta cântând la caval în vârf de munte.

Libertatea aleargă pe culmi, de unde oriunde ar fi.

Sufletul latino-american a devenit și mai caliente în a doua parte a spectacolului, care l-a avut campion al veseliei pe dirijorul brazilian Linus Lerner.

Deși rivalitatea Selecao cu alte echipe din America Latină e acerbă în fotbal, nu se aplică și în muzică, căci maestrul de ceremonii și-a ghidat cu generozitate orchestra printr-un periplu care a inclus, pe lânga patria sa, Mexicul și Argentina.

Danzon no. 2 al lui Arturo Marquez a fost curat coloană sonoră pentru povestea lui Zorro, inclusiv în scenele mai tandre (nu, acelea cu Catherine Zeta-Jones nu se pun).

Preludio Bachianas Brasileiras no. 4 a lui Heitor Villa-Lobos, care a utilizat doar instrumente cu coarde, a fost perfecta ilustrare a conceptului pur brazilian de saudade, pe care, dacă ne-am încăpățâna să îl traducem, am putea să-l asemuim dorului românesc.

Și a venit, apoi, momentul Suitei de balet ”Estancia” a lui Alberto Ginastra, compoziție care evocă lumea aspră și masculină a pampasului argentinian, dar, care, filtrată de energia și zâmbetele lui Linus Lerner, a molipsit întreaga orchestră de o plăcere nedisimulată a muzicii.

Contrabasiștii roteau instrumentele ca pe Maracana.

Se striga ca la un meci Boca-River Plate.

Pisica Țuchi ne-a onorat cu prezența.

Iar noi, spectatorii, am fost pătrunși de un sentiment pe care îl descrie cel mai bine un alt cuvânt hispanic.

Alegria.

Povești nemuritoare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

By Iulian in Carti, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.

La Enescu în deplasare acasă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

După ce i-am adus Festivalului Internațional ”George Enescu” omagiul cuvenit, mergând la București, l-am primit cu brațele deschise și acasă, vizita-i fiind intermediată de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Deși în deplasare, n-a făcut rabat de la calitate, oferindu-ne două concerte de înaltă clasă.

Primul dintre acestea a adus pe scena Filarmonicii din Craiova Orchestra Simfonică de Stat din Istanbul.

Profesioniști desăvârșiți, care au fost temelia unui program de intensă varietate.

Deși George Enescu a fost cetățean al lumii (mi-aduc aminte numai câte decorații erau expuse în muzeul din București care îi e dedicat, pe vremea când era deschis), a fost în primul rând român, iar asta se simte prin fiecare acord al Baladei pentru vioară și orchestră.

În ea aflăm acea trăire imposibil de tradus în altă limbă, numită dor.

Și nu pentru că alte limbi n-ar avea cuvântul adecvat, dar e vorba despre ansamblul de sentimente care îl compun: tristețe, dar și bucurie, tensiune, dar și relaxare, avânt, dar și resemnare.

De aici, nu a fost decât un pas către Concertul pentru vioară în Mi minor, Op. 64 al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, veritabil reper atemporal al acestui tip de compoziție.

Una în care vioara este un epicentru de emoție, care sunt preluate și propagate de orchestră, extizându-se ca niște unde nu de șoc, ci de epifanie către public.

Liant al celor două lucrări amintite a fost solistul Vlad Stănculeasa, care a funcționat la rându-i ca un fel de izvor primordial de sonoritate armonioasă.

Timpuriu în concert i-am remarcat o particularitate a stilului de interpretare – foarte rar ridica arcușul, asigurând astfel o curgere continuă a sunetelor.

Curgere care, odată cu aplecările sale în toate direcțiile, generate de starea de flux a artei, a făcut ca muzică să curgă în toate cele patru zări.

Iar un moment sublim, pe care l-am imortalizat cu aparatul de fotografiat al minții, a fost trăirea sa, impulsionată în plan secund de dirijorul Hasan Niyazi Tura, care încearcă să îi transmită acel nivel de motivare pe care îl vezi la un antrenor de sport de echipă în cele mai fierbinți momente ale unui meci decisiv.

Aceeași energie dirijorală s-a vădit și în timpul Simfoniei nr. 1 a lui Ludwig van Beethoven, o alegere muzicală firească.

De ce?

Pentru că Beethoven se aude bine din Canare până-n Levant și de la Poli la Ecuator.

Deoarece oaspeții din Craiova erau din Turcia nu a lipsit și o compoziție aparținând spațiului lor cultural – Peisaje însorite (părțile 1 și 3) de Cemal Reșit Rey – care a evocat acel univers oriental al caravanseraiurilor în care s-au născut poveștile din O mie și una de nopți.

Cel de-al doilea spectacol care i-a fost hărăzit Craiovei ca parte a Festivalului Internațional ”George Enescu” mi-a relevat triumful umanității într-o dublă ipostază – individuală și colectivă.

Programul a fost parcă anume pentru asta și a inclus:

Selecțiuni din Opera King Arthur a lui Henry Purcell;

Zadok the Priest și Hallelujah din oratoriul Messiah a lui Georg Friederich Haendel;

Missa încoronării pentru soliști, cor și orchestră, K. 317 a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Fiecare dintre aceste compoziții a relevat calități specifice fiecăruia dintre soliști.

Vocea mlădioasă și superba expresivitate facială și corporală a sopranei Cristina Fieraru.

Prestanța discretă, dar eficace a mezzosopranei Sorana Negrea.

Timbrul impunător al baritonului Andrei Lazăr.

Plurivalența vocală a baritonului Sebastian Balaj.

Însoțiti de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț, care au strunit arhilăute, veritabile relicve vivante ale acelei epoci, toate aceste glasuri s-au înălțat pe cerul mărinimos (a se citi senin) al Craiovei și, în ambianța cu adevărat regală a fațadei și curții Muzeului de Artă, au curățat istoria de toate dramele ei și au adus până în prezent ce are trecutul mai de preț de oferit.

Însă cred că sunt doar unul din cei mulți care au fost în primul rând copleșiți de monumentala desfășurare de forțe a corului care a răsunat în acea seară.

Dirijat, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii ”Oltenia”, de Andrei Stănculescu, tânăr și energic, veritabil liant între gloria muzicală a trecutului și gusturile contemporane, ansamblul corului s-a constituit treptat, la cel craiovean adăugându-se Corul Preludiu – Voicu Enăchescu și Corul BRD.

Într-o eră dominată de adversități de tot felul, a fost ca o binevenită mângâiere să simt cum aceste formații muzicale nu doar că s-au armonizat fără dificultăți, dar au potențat muzica până la a prinde pe oricine în iureșul ei.

Mi-am aduc aminte cum, în timpul reprezentației Hallelujah, soprana Cristina Fieraru, care nu era implicată muzical, beneficiind de un meritat moment de respiro, fredona la rându-i versurile, îndreptând câte un zâmbet larg către vasta falangă a frumuseții auditive.

Solist, membru al corului sau al orchestrei, dirijor, tehnician sau spectator, fiecare dintre noi a contribuit cu un dram de simțire la acest efort colectiv de comuniune.

Iar rezultatul va fi avut ecou în toate zările.

Festivalul Internațional ”George Enescu” și-a aflat un avatar demn în Bănie.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

La Enescu acasă în deplasare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa e omul, de ce are, de-aia vrea mai mult.

Eu, unul, de pildă, sunt răsfățat de ani buni cu tot ce oferă Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Acolo am prins gust pentru ceea ce numim muzică clasică, dar care constă, de fapt, într-un izvor de creații de o perpetuă modernitate.

Cu setea-mi astfel ostoită, dar crescândă, am tânjit să gust și din cea mai înaltă materializare din România a acestui tărâm al muzicii – Festivalul Internațional „George Enescu”.

De câțiva ani, dar cu precădere la această ediție din 2025 (desfășurată între 24 august și 21 septembrie), festivalul își întinde tentaculele armonioase peste tot în țară, așa că oltean sau dobrogean, bucovinean sau ardelean, ai ocazia să îi trăiești magia.

Așa cum George Enescu a dus numele României în toate colțurile lumii, tot așa festivalul îi duce numele în toate colțurile României.

Însă, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului și festivalului ce e al festivalului, se cădea să începem această aventură muzicală (folosesc pluralul pentru că l-am avut părtaș pe amicul meloman Daniel Botea) chiar în epicentrul ei, în București.

Am poposit în două lăcașuri vestite pentru răsunetul muzicii, Ateneul Român și Sala Palatului.

Oricare dintre cele două oferă în timpul festivalului doze consistentede muzică mare, însă nesațul era prelung, iar timpul, scurt.

Ateneul Român impune în exterior prin alura de templu al muzicii, iar impresia aceasta e potențată de interior, de sala de spectacole cu precădere.

Circulară și grandioasă, nu doar că împărtașește cu Panteonul din Roma structura, ci are același har de a face ca tot ce e sub cer să capete volum celest.

Sunetele se înalță și se pogoară peste spectatori înzecite.

Trebuie să fi contribuit și asta la impactul profund pe care l-a avut asupra mea opera Dardanus de Jean-Philippe Rameau (versiunea din 1744)

La prima vedere, o lucrare barocă, o poveste romeojuletiană despre dragostea care învinge tot, chiar și cele mai criminale impulsuri, n-ar fi avut cum să mă atragă atât.

Nu că, de când mi-a descoperit valențele de meloman, nu m-aș mai fi înmuiat înspre operă ca gen muzical, dar nu este ceva indispensabil pentru mine.

Această lucrare, însă, m-a captivat de-a dreptul, prin dramatismul narațiunii și prin modernitatea sonorității (au fost momente când s-a auzit ca un film de acțiune de ani ’90), făcându-mă să urmăresc libretul rând cu rând și să simt o satisfacție crescândă, pe măsură ce acele versuri căpatau substanță în ochii și urechile mele.

Multe ar fi de lăudat la această reprezentație, de la dubla ipostază a lui Emmanuel Resche-Caserta, în pur spirit baroc, atât interpret, cât și dirijor, sau versatilitatea vocală a protagoniștilor (Judith Van Wanroij, Benoit-Joseph Meier, Thomas Dolie, Stephan Macleoud) la impetuozitatea Corului de Cameră din Namur sau măiestria domnului de la percuție, care putea construi orice sunet de fundal era necesar, de la furtună la nostalgie.

Ce să mai, Les Ambassadeurs – La Grande Écurie e, cum s-ar zice în termeni fotbalistici, o formație galactică.

Însă, mă voi lăsa cuprins de dulcele și inevitabilul păcat al părtinirii si o voi scoate în evidență pe soprana Marie Perbost, interpretă a mai multor roluri, dar mai ales al Venerei, zeița dragostei.

O voce mlădioasă, capabilă de fel si fel de artificii, și un zâmbet cuceritor, dar și ștrengar, caci amorul e frumos și încurcat.

Peste trei ore care au trecut pe nebănuite, astfel că aproape am uitat că urma să ne mutăm în încăpătoarea Sală a Palatului, pentru a urmări Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, sub bagheta lui Daniel Harding.

Prima dintre lucrări a fost una aparte.

Sinfonia (titlul e deliberat, nu e o greșeală a mea) a lui Luciano Berie nu încântă în sens absolut.

Dimpotrivă, este un amalgam de sunete și voci, care se contrazic, se împung, se reped către auditor ca și cum ar vrea să-l înhațe.

Totul pare haos, dar este de fapt o titanică muncă de coordonare, din partea tuturor celor implicați, precum instrumentiștii care aveau de punctat un anume sunet într-un anume moment sau membrii vocali ai London Voices, care emiteau acele crâmpeie repetate obsesiv cu o sincronizare infinitezimală.

O compoziție al cărei tâlc devine și mai pregnant odată ce ai părăsit sala de spectacole și, în lumea așa-zis reală, te asaltează mesaje contradictorii în permanență.

Sinfonia este metafora sugestivă a climatului auditiv în care trăim.

Același Luciano Berio a adaptat Cântece populare din diverse părți ale lumii (SUA, Armenia, Franța, Italia sau Azerbaidjan), cărora le-a dat voce mezzosoprana Magdalena Kozena.

Ceea ce varia, dar era și asemănător la fiecare arie mi-a relevat ce caracter unificator are muzica. Mulțumită ei, diferențele dintre noi, altminteri naturale, își găsesc drum către acel ceva de la care am pornit toți.

Dacă lumea e o mare, atunci a noastră de acum e una zbuciumată, învolburată de conflicte, iar noi de agățăm de o societate care pare în derivă, pentru a ajunge la liman.

E greu, dar avem alături și Marea lui Claude Debussy, care, ca multe alte compoziții din vasta comoară a muzicii clasice, sunt ca o rază de lumină pe un cer întunecat.

Am gustat din Festivalul Internațional ”George Enescu” deplasându-mă la el acasă.

Acum îl aștept la mine acasă, în Craiova.

Așteptarea e plăcută, căci deja știu că mă va încânta.

Credit foto: Festivalul Internațional ”George Enescu”.

Jocuri tari cu coloane sonore așijderea

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Jocuri 0 Comment

Nu ascund că, atât din punct de vedere al divertismentului, cât și al educației, jocurile video au îndeplinit pentru mine un rol semnificativ alături de cărți și filme, iar o latură a lor unde gusturile mi-au fost cultivate în profunzime a fost aceea a componentei muzicale de care au beneficiat.

Mai jos aveți o listă de zece jocuri video cu coloane sonore remarcabile, care, în lumea cinematografiei, ar concura la Oscar cu siguranță:

***

Command & Conquer: Red Alert – e drept, primul joc de strategie pe care l-am văzut vreodată a fost cel dintâi Command & Conquer. Mi-aduc și acum aminte, cum, elev de gimnaziu pasionat de extraordinara serie despre Al Doilea Război Mondial intitulată Battlefield, ședeam alături de prietenul care juca și urmăream cu ochi uimiți desfășurarea ostilăților dintre GDI și The Brotherhood of Nod, permițându-mi chiar să fac unele sugestii tactice din când în când.

Însă din această serie, Red Alert este titlul pe care l-am parcurs eu însumi pe îndelete. Un joc mai puțin original ca idee și narațiune, dar cu aspecte tehnice îmbunătățite și o complexitate sporită, toate însoțite de o coloană sonoră formidabilă, care îmbină house, tehno și uneori trance, în timp ce, foarte des, pe fundal se disting zgomotele unor bocanci mărșăluind implacabil.

***

Quake 2 – posteritatea a înregistrat mai mult Quake 3, pentru impulsul pe care l-a dat înfruntărilor umane în rețea, iar, din punct de vedere muzical, cel dintâi joc Quake este aureolat de contribuția auditivă a celor de la Nine Inch Nails, însă, pentru mine aceasta a rămas experiența care s-a imprimat cel mai adânc între sinapse, nu ultimul rând grației coloanei sonore.

Un amestec de rock industrial, tehno și chiar rave, antrenant și brutal, impecabil potrivit senzației că ești ultimul reprezentant al omenirii într-un infern populat cu arătări organice sau robotice coșmărești.

***

Atomic Bomberman – o creație ludică delirant de distractivă, care a dus, probabil, la distrugerea multor tastaturi, mai ales când era jucată la două mâini.

Adrenalina sărea de limitele normalului când încercai să eviți bombele adversarului și să le plasezi în labirint pe cele proprii, iar coloana sonoră contribuia masiv la asta, printr-o sonoritate tehno, house și rave cum numai în anii ’90 s-a putut compune.

Ascultând-o din nou, pot să jur în anumite momente că e un album nedeclarat al celor de la Prodigy.

***

Age of Empires – din punct de vedere intelectual și tehnic, Age of Empires 2 este un joc net superior acestuia. De fapt, pasiunea mea pentru istorie a primit un imbold hotărâtor de la succesorul jocului de față, însă acesta, pe lângă faptul că mi-a prilejuit una dintre primele mele victorii memorabile într-o încleștare de strategie cu un oponent uman, a avut coloana sonoră care m-a impresionat mai mult.

Un ansamblu de sunete tribale, așa cum se cuvine unei povești despre zorii civilizației, împletite în melodii fie impetuoase, fie tensionate discret, așa cum se auzeau filmele în anii ’90.

Iar incantația preotului era o melodie hazlie în sine.

***

FIFA: Road to World Cup 98 – când am luat la liceu, mai că n-am făcut greva foamei, ca să-i conving pe părinții mei să îmi ia un calculator nou, capabil să ruleze, în primul rând, acest joc, pe care îl încercasem la un prieten și mă înrobise prin modul (realist pentru vremea aceea) cum simula sportul-rege.

Când, într-un final, m-am putut dedica lui o vară întreagă, am descoperit că îmi plăcea să petrec neobișnuit de mult timp în meniurile de tot felul.

Motivul?

Melodiile excepționale de pe fundal, multe de pe albume de la Chrystal Method, la care se adăuga emblematicul cântec cu titlu metatextual – Song 2 – al celor de la Blur.

***

Omikron: The Nomad Soul – un joc care începe formidabil (personajul din altă dimensiune care se adresează direct jucătorului și apoi cotitura narativă extraordinară de mai târziu), o ia încetișor în jos, ajungând la final să pară repetitiv și neinspirat, atât intelectual, cât și estetic.

Rămâne, totuși, memorabil, orașul bladerunnerian din primul capitol și cele trei secvențe realizate cu tehnologia grafică a jocului, reprezentând trei melodii ale lui David Bowie, care a contribuit, de altfel, la toată coloana sonoră, ba chiar apare, cumva, și drept personaj (nu zic mai multe, e una dintre revelațiile importante ale poveștii).

Mărturisesc că stima mea pentru David Bowie, pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin ca expresie artistică, a crescut enorm după ce l-am regăsit aici, dar și ca actor în The Last Temptation of Christ sau Zoolander.

***

Gorky 17 – un joc cu o atmosferă de un macabru foarte reușit, care urmărește un grup de soldați NATO trimiși a explora o fostă bază sovietică unde se zvonește că ar fi apărut creaturi ciudate, așa cum a plăsmuit imaginarul colectiv după accidentul de la Cernobîl. Arhitectura spațiilor explorate e lugubră, luptele care au loc pe ture (ca într-un joc de șah) sunt palpitante, iar aceste două dimensiuni ale jocului sunt potențate de coloana sa sonoră.

Sunete ambientale, zvâcnete prevestitoare de rău și arii triste, amestecate precum într-un Stalker și mai întunecat.

***

Kingpin: Life of Crime – un joc FPS (First-Person Shooter) foarte îndrăzneț pentru vremea lui, care explora lumea tenebroasă a gangsterilor, dar nu aceia stilați a la Scorsese, ci unii cu cefe late și slinoși, care nu ezită să dea cu o țeavă ruptă și să înjure spurcat de tot.

Odiseea protagonistului care supraviețuiește unei bătăi serioase și își ia treptat revanșa pe toate straturile acestui univers interlop este însoțită în mod puțin spus adecvat de o coloană sonoră cu un ritm rap meseriaș rău, la care se vedea gheara celor de la Cypress Hill.

***

Tropico – poate cel mai complex dintre jocurile de pe această listă, o simulare amuzantă, dar și ilustrativă a înseamnă să fii șef de stat și să ai de armonizat (sau zdrobit) toate grupurile de interese din interior, balansând pe plan extern între cele două mari puteri ale Războiului Rece.

Calea dictatorială sau democratică pe care o apuci (și alegerea nu e niciodată simplă, credeți-mă) în a conduce această insulă caraibiană fictivă se desfășoară pe niște acorduri de muzică latino gen merengue sau salsa de toată frumusețea.

Jocul a avut un așa succes, încât a avut până acum cinci continuări, iar fiecare a avut grijă să aibă o coloană sonoră de excepție.

Însă prima dintre ele rămâne cea mai bună.

***

Prince of Persia: Sands of Time – jocul cel de demult a fost unul de legendă, însă acest pariu de a-l reface în mod tridimensional a zămislit o altă capodoperă.

Acrobațiile protagonistului, demne de un Tom Cruise (mă mir că nu i-a venit ideea asta încă), narațiunea în care timpul nu este un râu, ci un ocean, și, nu îl ultimul rând, coloana sonoră fac din această aventură ludică una de neuitat.

În timp ce sfidezi gravitația și înfrunți hoarde de inamici manifestându-ți abilitățile marțiale demne de un Jet Li, ai de ascultat o superbă îmbinare de acorduri de rock și unduiri orientale, ca într-o 1001 și una de nopți, actualizate pentru secolul XXI.

De poveste.

Gala laureaților

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.