Gala laureaților

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Bonnie și Clyde

De curând s-a încheiat o perioadă de mare dihonie în România.

Ne-am certat cu prietenii, ne-am certat cu neamurile, ne-am certat cu necunoscuții pe Facebook.

Acum, zice-se, ar trebui să înceapă efortul de reconciliere.

Nu știu cât succes ar putea avea un astfel de demers, însă unul care ar avea șanse reale este negreșit Magnificat pentru soprană, cor și orchestră al lui John Rutter, pe care l-am audiat la cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

În primul rând, ne-ar uni satisfacția de a fi fost, potrivit spuselor dirijorului Radu Zaharia, primii de a-l fi audiat în România. O astfel de mândrie patriotică e curat factor de coeziune.

Apoi, să vezi forțele reunite ale orchestrei simfonice și ale coralei academici craiovene (aceasta din urmă ghidată din umbră de Bogdan Botezatu), cântând cu patos astral e un îndemn să lași adversitatea la o parte și să întinzi o mână celuilalt.

Deși Magnificat a început ca un imn creștin, iar controversa religioasă e unul dintre substraturile sciziunii care macină țărișoara noastră, laic să fii, tot ești fermecat și pacificat de sonoritatea sa, așa cum a fost aranjată de John Rutter.

Iar vocea mlădioasă a sopranei Rut Iovescu are darul să liniștească chiar și cele mai ardente partizanate.

Numiți-mă antisocial, daca vreți, însă, pentru mine, mai captivant a fost Dublul concert în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Ondin Brezeanu mânuind arcușul, iar Mădălina Pașol claviatura, cele două instrumente centrale ale muzicii clasice au fost un veritabil cuplu Bonnie și Clyde.

Au conlucrat, au concurat, s-au tachinat, au dialogat, au avut momente de încrâncenare, dar și unele de tandrețe, au stat de șase unul pentru altul, astfel încât, când unul o lăsa mai moale, intervenea celălalt cu energie.

Împreună, au acționat hoțește și ne-au jefuit de ultima fărâma de atenție pe care am fi dedicat-o altor activități, altminteri nefaste, precum telefonul sau șușotitul.

Ca un făcut, după acest jaf în stil în stil simfonic, am plecat de la Filarmonica din Oltenia mai bogat, nu mai sărac.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Eurovisionul lui 2025

Unii n-au dormit noaptea de grijă în noaptea dintre 17 și 18 mai, pentru că urmau alegerile noastre prezidențiale.

Eu m-am văduvit de o parte de somn, la rându-mi, dar nu de grijă (deși era și ea, acolo, cuibărită în suflet), ci pentru că nu m-am putut lipsi de încă o ediție a Eurovisionului, acest spectacol decadent, kitschos și irezistibil.

Mai jos sunt impresiile mele redactate despre întreg spectacolul și despre fiecare dintre melodiile participante, redactate chiar în timp real, precum și considerațiile mele asupra controverselor și aspectelor inedite care l-au marcat.

***

Începe spectacolul, cu câștigătorul de anul trecut, Nemo, care a luat-o și mai razna, fapt suplimentat de prestația din a doua parte a nopții.

Iar acum, ce-i important, analiza la sânge a fiecărui cântec în parte.

Norvegia – costume a ala A Game of Thrones, dar luate de la ieftinica, cu un ritm manelistic, surprinzător pentru o țară de vikingi, iar vocea e atât de firavă, încât interpretul sigur nu ajunge în Walhalla.

Luxemburg – mizanscenă reușită, voce decentă, idee infantilă și dezbrăcare intermediară, ca la Letonia când a câștigat Eurovisionul acum ceva ani.

Estonia – de asta mă uit la Eurovision, de asta îndur o sumedenie de nimicuri așa-zis muzicale, ca să mai găsesc câte o astfel de bijuterie, care, deși nu o să câștige, o să devină legendară.

Israel – voce bună, melodie așijderea, dar adversitatea publicului e aproape palpabilă (despre asta, mai multe spre finalul articolului).

Lituania – Roacări psihedelici, cu un solist care are o coafură cum mi-a făcut mama odată, crezând că mă putea tunde singură, așa cum făcea cu sora mea.

Spania – o bunoacă botoxată, un pic de flamenco, niște unghii care ar trebuie interzise prin Convenția de la Geneva și semi-pornografia deja încetățenită de la Eurovision.

Ucraina – melodie ca vai de ea și e clar că bărbații din Ucraina sunt de front, de a trebuit să-l trimită pe interpretul ăsta în roz turbat.

Marea Britanie – Miss Eurovision, versiunea triplă, but what the hell is this song about?

Austria – încă o melodie a unuia cu voce de castrato, că doar a avut succes anul trecut, dar mizanscena e atât de stilată și se potrivește atât de bine muzicii, încât la final m-am pomenit făcând ceva ce rar mi se întâmplă la Eurovision: să aplaud.

Islanda – boy band la mișto, dar melodia are ceva vervă și te prinde nițel.

Letonia – iele precreștine, cu un ritm care se repetă agasant și cu niște costume mulate care invită la gânduri obscene.

Olanda – nu le-a spus nimeni batavilor că francezii n-au câștigat și n-o să câștige în veci cu șansonete de-astea?

Finlanda – încă un pic de pornografie, de data aceasta la o altă categorie de gabarit.

Italia – versuri senzaționale, au ceva din Bob Dylan, impresie sporită de muzicuța de la final.

Polonia – tipa asta arată ca Dana Budeanu și mai are și atitudinea ei.

Germania – încă o adolescentă scăpată de acasă, ca Lena aia care a câștigat acum ceva ani.

Grecia – o versiune mai tânără de Nana Mouskouri, cu un of de parcă ar fi încă în pericol de intrare în incapacitate de plată.

Armenia – bănuiesc că femeile heterosexuale și bărbații din echipa cealaltă au salivat serios la tipul ăsta și nici melodia nu e rea.

Elveția – melodia aia prin care țara-gazdă se asigură că nu mai intră la cheltuială la anul.

Malta – ceva gen Netta de acum câțiva ani, dar cu și mai mult kitsch, ceea ce o performanță în sine.

Portugalia – hai că ați câștigat o dată așa, nu mai merge.

Danemarca – am tot auzit de-astea de când am început să prind ochi pentru Eurovision, iar tânăr nu mai sunt.

Suedia – ăștia sunt favoriții la casele de pariuri, e ceva ce-mi scapă?

Franța – înțeleg metafora, mizanscena e cu tâlc, dar ”maman” țipat la nesfârșit strică tot.

San Marino – străvechea republică ne aduce aminte că e în Italia, totuși, cu diferența că nu se teme de ridicol.

Albania – ceva manelistic, că au fost cam puține până acum, noroc că a compensat campania noastră electorală.

***

Ca idei de final, mă bucur în primul rând că am nimerit din nou pe cîștigător – JJ din Austria – așa cum am reușit odinioară cu Helena Paparizou, Lordi, Marija Serifovic sau Dima Bilan (deși această din urmă melodie nu mi-a plăcut, dar l-a avut pe Plușenko și asta i-a spart pe mulți).

Duelul legendelor din perioada de votare a fost o pildă de înțelepciune din partea organizatorilor, care au înțeles că Eurovisionul produce favoriți un pic altfel decât scorul final.

S-a revărsat multă ură online împotriva Israelului, fapt accentuat de vorbele în ebraică spuse la finalul melodiei de reprezentanta Yuval Raphael; am găsit ulterior că ar însemna ”poporul israelian va învinge întotdeauna”.

O declarație care pare sfidătoare, însă există un amănunt care merită menționat.

Această tânără artistă era la Festivalul Nova când au dat iama scelerații de la Hamas și, ca să supraviețuiască, s-a ascuns într-un refugiu, a fost rănită cu șrapnel și a stat ore întregi printre cadavre.

Credeți ce vreți despre Netanyahu și clica lui (eu, unul, nu prea de bine), dar să nu negăm că, după toate astea, a avea forța să vii să cânți în fața unui public care te huiduie e semn de mare curaj.

Să-i dăm fetei ce-i al ei.

Numărul mare de voturi (cel mai mare, de fapt) primite de la spectatori e clar rodul unei campanii susținute a coreligionarilor de prin Europa, nu neapărat un merit muzical.

Ceea ce nu se poate spune despre a doua cea mai votată melodie, a lui Tommy Cash reprezentând Estonia.

Până la urmă, se pare că oamenii mai au umor, veselie și energie.

Așa că să ne hrănim din ele până la Eurovisionul din 2026.

Eurovision 2025 pe Twitter

Așa de prinși au fost românii în vâltoarea campaniei electorale, că mulți au uitat că ieri seară a avut loc o nouă ediție de Eurovision.

Nu și eu, care mi-am recuperat in extremis contul de Twitter (nu-i zic cum vrea Elon Musk, nici dacă mă dă afară de-acolo), unde am urmărit agora europeanaă dând cu părerea și cu miștourile despre prestațiile muzicale și restul daraverurilor din cadrul concursului.

Până apuc să îmi desciferez notițele luate chiar atunci, vă las cu o nouă selecție de poante adunate de pe Twitter:

It’s the 69th Eurovision Song Contest. The gayest Eurovision of all time!

Did Graham Norton just say that a wheel chair athlete featuring in the opening to Eurovision will have a very „tiring walk” to the venue?

This programme may contain flashing images along with a large throng over excitable homosexuals.

I guess they wouldn’t sing Boom Bang a Bang now cos of all the wars going on.

I just give Israel the win so I can see Twitter meltdown.

This lads singing about the time he was playing Fortnite and the wi-fi went off (despre Lituania).

Estonia so far has been the highlight, who sings about coffee apart from George Clooney?

One peace dividend I’m hoping for after any ceasefire, is that Ukraine isn’t pity-voted into the final of Eurovision each year, even when their song is shite. This year’s act looks like it’s plucked from a Seventies Sci-fi B movie.

Why do we the UK even bother with Eurovision, we will get less points than Israel. Brexit means Brexit.

Everytime I see people from Iceland I get surprised that people actually live there.

Latvia doing their bit for tapeworm awareness. It’s not all political!

Claude, another illegal migrant (despre reprezentantul Olandei, care era de culoare și a cântat în franceză).

Captivated by Erika’s tities, damn that is God’S work (despre Finlanda).

Dis donc, beaucoup de Français ce soir.

Why do Fench ballads gotta be so depressing?

Finland, and now Malta… another country going for the juvenile sexual innuendo vote.

That was fun, now for the shitshow and stressed of the cursed combo of rigged and political voting.

I suspect countries round the world watching Eurovision will know what decadence and decay look like, and also be deeply jealous of it.

Barocul e de-al nostru

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am avut de-a face cu barocul.

Dar nu ca o relicva a unui trecut de care ne despart trei secole, ci un baroc de o modernitate impresionantă și chiar savuroasă.

Venisem chitit să ascult pentru prima dată pe viu Stabat Mater a lui Giovanni Batista Pergolesi, o lucrare de o mare încărcătură emoțională, care are o tematică religioasă (Fecioara Maria plângându-L pe Iisus răstignit), dar pe care o transcende și devine o universală plângere a mamelor care își văd copii victime ale urâciunii discriminării și violenței arbitrare.

Am regăsit toată această tristețe sublimă, sporită de prezența unei soprane tinere, dar impunătoare din punct de vedere sonor – Cristina Fieraru – secondată inspirat de mezzosoprana Victoria Ghirvu.

Și, deși capacitățile vocale ale celor două interprete erau consistente, momentele când am fost cel mai mișcat cel mai mult au fost când redau versurile aproape în șoaptă în perfectă sincronizare cu arcușurile mângâind ușor corzile instrumentelor, având în centru două arciulito (lăute de dimensiuni mari, specifice barocului), manevrate cu impecabilă discreție de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț.

Suferința mută și suferință exprimată plenar, parcă am regăsit cele două grupuri statuare pe care le-am contemplat mai demult în Bologna și despre care am scris aici.

A urmat Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, BWV 1052 al lui Johann Sebastian Bach, titanul baroc prin excelență.

Dar nu i-a lipsit modernitatea nici creației, căci au fost moment când claviatura emitea sonorității ca ale unui filme de acțiune în momente de respiro plin de suspans.

De-a lungul timpului, s-au manifestat artistic diverși pianiști la Filarmonica din Craiova. Unii dintre ei erau virtuozi năvalnici, care te captivau printr-un diluviu de energie.

Însă, am ajuns să prețuiesc și acel desăvârșit meșteșug și acea experiență (inclusiv de viață), precum a lui Constantin Sandu, care i-au permis să transpună creația lui Bach în plenitudinea grației ei.

După atâtea momente elegiace, merită să înceapă distracția!

Da, muzica barocă, aceea pe care o asociem petrecerilor pompoase și scorțoase de la Versaillesul lui Ludovic al XIV-lea, poate fi antrenantă ca la un festival contemporan.

Ce-i drept, a fost nevoie de un showman care să unească încântarea publicului cu aplombul orchestrei și al corului (ghidat de Bogdan Botezatu), iar spectacolul Filarmonicii din Craiova l-a aflat în persoana dirijorului Andrei Stănculescu.

Cu sceptru lung și tamburină, cu o pasiune contagioasă, a condus selecțiunile din Indiile Galante ale lui Jean-Philippe Rameau într-un crescendo de bucurie a vieții.

Oamenii suferă de sute de ani.

Dar tot de atât timp știu și să se distreze.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Enigme eduardiene

Cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a prezentat (dar nu și descifrat, ce farmec ar avea?) enigme, mai precis unele formulate muzical de compozitori cu prenume de Eduard.

Cea mai mare parte a concertului a fost dedicată Variațiunilor ”Enigma”, op. 36 ale lui Edward Elgar.

Nu știu, e încă o enigmă pentru mine, dar acțiunea combinată a titlului și a sonorității mă presdispune deseori spre a explora mental acel domeniu al culturii universale pe care o bucată muzicală clasică îl evocă subtil.

Varietatea acestei selecții m-a purtat, astfel, prin fel și chip de mistere neelucidate ale omenirii, iar gazdă a tuturor acestor episoade de documentar cel puțin la fel de bun precum cele ale BBC-ului a fost dirijorul Radu Zaharia.

O secvență a avut ceva de zbor, de incursiune în văzduh, așa că am admirat grandioasele contururi de la Nazca, al căror rost e încă discutat între specialiști.

O altă secvență, jucăușă, m-a purtat cu gândul la Manuscrisul Voynich, ale cărui desene pitorești și scrieri ciudate încă sunt o provocare pentru istorici și criptografi. Iar acea sonoritate glumeața despre care vorbeam a inclus și ipoteza că e o farsă erudită din partea celui căruia îi poartă numele.

Niște pasaje muzicale mai tensionate m-au purtat pe coridoarele încă neexplorate așe Mormântului Primului Împărat al Chinei, același despot genial care și-a făurit o armată de soldați de teracotă, ca să îl slujească în viața de apoi.

Iar momentele astrale ale acelorași Variațiuni ”Enigma” au exprimat sugestiv acea tendință pur umană de a privi către stele și a le înțelege, aspirație și necesitate care au dus atât la monumentalul Stonehenge, cât și la concisul Disc Nebra.

N-a lipsit, însă, cea mai mare enigmă dintre toate, adică întortocheatul labirint al sufletului omenesc, redat în complexitatea Concertului în La minor pentru pian și orchestră, op. 16 al lui Edvard Grieg, care a avut-o în prim-plan pe artista Maria Diana Petrache.

Când duioasă, când exaltată, când discretă, când decisă, această compoziție n-a oferit răspunsul definitiv a ce anume ne face oameni, dar a fost un îndemn în a nu abandona niciodată această enigmă.

Iar prin muzică avem o posibilă cheie a descifrării ei.

Sursă imagini din timpul concertului: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Muzicienii și Oscarul

S-a încheiat de curând încă un sezon de Oscar și de fiecare dată când mă vă prins în mrejele chibițatului, îmi vin și idei de explorări în fel și chip ale istoriei acestor premii atât de râvnite, dar și atât de controversate.

De data aceasta, m-am aplecat asupra acelor muzicieni de marcă nomnalizați sau câștigători de Oscar.

Se cuvine, însă, să menționez două lucruri.

În primul rând, este vorba despre acele figuri marcante ale muzicii care și-au făurit renumele în afara lumii filmului, nominalizarea sau statueta venind ca un adaos la o carieră deja ilustră.

În al doilea rând, este vorba despre coloana sonoră a unei producții cinematografice, nu cântecul original, unde lista este mult mai vastă.

***

Supranumit ”Decanul Compozitorilor Americani”, Aaron Copland, autor al unor opere inspirate de istoria și întinderile Americii (Appalachian Spring sau Billy the Kid), a fost foarte activ și pe tărâmul muzicii de film, fiind nominalizat la Oscar de multiple ori și chiar a câștigat pentru The Heiress.

***

Neobosit dirijor și educator al celor tineri într-ale muzicii clasice, Leonard Bernstein (cărui Bradley Cooper îi închină un portret sugestiv, deși exagerat în Maestro), a cochetat și cu cinematografia, fiind nominalizat pentru coloana sonoră a capodoperei lui Elia Kazan, On the Waterfront.

***

Un nume de legendă al muzicii clasice, Dmitri Șostakovici, a primit o nominalizare la Oscar pentru creația sa din Khovanschina, versiune cinematografică a unui spectacol de operă care redă povestea din secolul al XVII-lea a boierului Ivan Khovansky, răzvrătit împotriva țarilor minori Petru I și Ivan al V-lea, conduși din umbră de sora lor, temuta regentă Sofia Alexeevna.

***

Colos al jazzului, Duke Ellington n-a fost străin de muzica de film, iar coloana sonoră a peliculei Paris Blues, esențială pentru povestea celor doi americani la Paris (Paul Newman și Sidney Poitier) i-a adus o nominalizare la Oscar.

***

Figură emblematică a muzicii soul, Isaac Hayes este cel care a impus în conștiința colectivă coloana sonoră din filmul Shaft, care i-a adus o nominalizare la Oscar și chiar o statuetă, căci acel cântec original din același film este practic chintensența creației extinse a întregii pelicule.

***

Ravi Shankar, cel care a devenit sinonim cu instrumentul specific indian numit ”sitar”, a fost nominalizat la Oscar împreună cu George Fenton pentru muzica din Gandhi, monumentală frescă a părintelui independenței Indiei și Pakistanului.

***

Artist plurivalent, care s-a remarcat nu doar în calitate de creator de muzică, dar și ca naș al unor albume care au făcut istorie (precum Thriller sau Bad ale lui Michael Jackson), Quincy Jones a fost de nenumărate ori nominalizat la Oscar, poate cea mai importantă creație a sa din acest domeniu fiind coloana sonoră din The Color Purple, al cărui producător a și fost alături de Steven Spielberg.

***

Philip Glass, unul dintre cei de seamă exponenți ai minimalismului în muzică, a primit trei nominalizări la Oscar până acum, poate cea mai interesantă dintre creațiile sale fiind cea din Kundun al lui Martin Scorsese, unde îmbină temele sale specifice cu sonoritatea aparte a Tibetului tradițional.

***

Artist eclectic și dedicat, Jon Batiste a făcut parte echipă cu Trent Reznor și Atticus Ross și a câștigat Oscarul pentru coloana sonoră din Soul, un film Pixar un pic atipic, care se adresează mai mult ca oricând adulților în căutarea sensului vieții.

Stări shakespeariene

Recunosc, în ultima vreme mă duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova pentru deliciile necunoscute, pentru a explora creații și instrumente și artiști pentru întâiași oară.

Însă, uneori, nu e nimic mai plăcut și mai folositor decât o doză de lucrări legendare, care să fie precum Alfred față de un Bruce Wayne copil, să te ia de umeri și să te convingă că lumea nu s-a sfârșit.

Programul a debutat cu Simfonia nr. 35 în Re major, K. 385, cunoscută și ca Simfonia Haffner a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care e o explicație asupra unei percepții colective care dănuie de pe la 1800 încoace.

Acest geniu al muzicii a murit la 35 de ani, o vârstă mijlocie, dacă e să luăm în calcul speranța de viață din perioada respectivă.

Însă și eu, și voi, și oricine avem în minte un copil-minune care s-a stins de tânăr, iar sonoritatea jucăușă a acestei compoziții trebuie să fi contribuit la acest construct mental.

Principala componentă a spectacolului de la Filarmonica din Craiova a fost potpuriul din Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev.

Aceste selecțiuni din Suitele I și II ar fi fost captivante în sine, însă o precizare a Ivonei Stănculeasa la început mi-a oferit o cheie de interpretare neprețuită:

Prokofiev n-a urmărit neapărat narațiunea piesei, ci stările psihologice ale personajelor.

Așa mi s-a deschis o nouă versiune muzicală a acestei tragedii, în condițiile în care cea a lui Franco Zeffirelli și Nino Rota este ștanțată iremediabil în psihicul meu.

Am receptat tensiunea insuportabilă a conflictului dintre familiile Montague și Capulet.

Am fost cutremurat de dramatismul morții lui Tybalt și al reverberațiilor funeste ale acestui eveniment.

Am fost sfâșiat de durerea despărțirii dintre cei doi îndrăgostiți.

Am simțit genunile deznădejdii lui Romeo, contemplând chipul stins al Julietei.

A ajutat la tot acest dramatism sonor și că dirijorul Tiberiu Soare venea cu experiența conducerii acestui spectacol de balet în București.

Transpunerea sa s-a transmis și restului orchestrei și, îndrăznesc să spun, și spectatorilor.

Festivalul Shakespeare nu părăsește niciodată Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Camaieu muzical

În artele plastice, termenul de ”camaieu” denumește o pictură realizată în tonurile unei singure culori.

Nu e lucru ușor.

Să le dozezi, să le armonizezi, să le faci acceptate.

Însă o creație reușită își atinge scopul de a transmite ceva, așa cum a funcționat și abordarea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care și-au construit cel mai recent spectacol cu lucrări ale aceluiași compozitor, Edward Elgar, artistul englez care a concheta și cu pic cu chimia (sau să fi fost alchimie modernă?).

O să mă refer la aceste compoziții nu în ordinea lor cronologică din cadrul concertului, ci aceea a evoluției emoționale care mi s-a relevat ascultându-le.

Serenada în Mi minor pentru orchestră de coarde, op. 20 și Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85, la acesta din urmă beneficiind și de patosul excelent controlat al solistului Octavian Pop, mi s-au părut fațete ale mozaicului de neliniști care ne dau târcoale în perioada asta, precum niște erinii mai puțin stridente, dar nu mai puțin amenințătoare.

Oare lumea se afundă în nisipurile mișcătoare ale unui război?

Oare vom mai putea trăi ca înainte?

Oare ce ar trebuie să fac și încotro s-o iau?

Gânduri negre legitime, pe care nu avem încotro decât să le conștientizăm, dar pe care, așezându-le într-un peisaj mai amplu al speranței, le putem ține în frâu.

Pentru asta, nu strică un strop de iubire, iar Salut d’Amour, op. 12, una dintre cele mai cunoscute bucăți compuse de Edward Elgar, e binevenită.

Iar scurtimea ei, simbol al evanescenței acestui sentiment, este și o virtute.

Câteodată, să ațipești câteva minute în fotoliu te revigorează pentru toată ziua.

Câteodată, să asculți câteva minute de muzică mare te revigorează pentru toată săptămâna.

Cea mai puternică injecție de stare de bine a venit, însă, de la Pomp and circumstance, op. 39, nr. 1, în care s-au estompat fruntariile dintre noi, publicul, și forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice a Filarmonicii din Craiova, conduse cu bonomia-i fermă de Svilen Simeonov.

Coregrafia inspirată a momentului ne-a apropiat ca oameni și a lăsat muzica să desăvârșească acel sentiment de comuniune care te protejează de multe vitregii ale sorții.

Muzica nu poate rezolva problemele lumii.

Muzica poate rezolva problemele lumii.

Două ipoteze care par la fel de plauzibile.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Muzeul vivant al muzicii

Muzeele nu mi s-au părut niciodată spații plictisitoare, ba chiar am fost suprins cât de animat mi s-a părut unul precum cel de etnografie din Florența, atât de convențional în dispunere, încât părea prăfuit, dar care m-a purtat pe toate meridianele globului.

Însă, dacă e să aleg un muzeu care a palpitat de viață, atunci acesta este fără doar și poate Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles.

O clădire elegantă, care adăpostește un patrimoniu copleșitor de unelte ale grației divine numite muzică.

N-aveam foarte mult timp la dispoziție, așa că am ales să mă concentrez pe etajul dedicat instrumentelor de pe mapamond.

Și bine am făcut.

Cu ajutorul unui audioghid dibaci conceput, care îți pornea un crâmpei sonor de îndată ce te apropiai de un exponat, am călătorit peste tot în istorie și geografie, pe tărâmuri exotice, fiecare cu povestea sa muzicală de spus.

Și am regăsit această sublimă ipostază de glob-trotter muzical într-o diadă de concerte de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Primul dintre acestea i-a reunit muzicienii din Bănie cu un grup de artiști sud-coreeni, în frunte cu dirijorul Young-Dae Yoo.

Melanjul cultural a fost desăvârșit.

Am ascultat două aranjamente de Arirang, un cântec de mare tradiție în Peninsula Coreeană, pe care, fapt remarcabil și înălțător, îl fredonează locuitorii de ambele părți ale Paralelei 38.

Ne-am întors la bucăți europene clasice, precum Concertino pentru clarinet și orchestră, op.26 (solist – Ji-Min Lee) și Andante și Rondo Ungarese pentru fagot și orchestră, op.35 (solist – Yong Jin Yun) de Carl Maria von Weber sau Ciaccona în sol minor pentru vioară și orchestră (solistă – Shin-Hye Dong) de Tomaso Antonio Vitali, la care muzicienii de peste multe grade longitudine au participat în perfectă osmoză cu confrații din vechea Pelendavă.

Introducere și Rondo Capriccioso pentru marimbă și orchestră (solistă – Jung-Mi Song) a trezit la fel de multe telefoane câte am văzut la Mona Lisa, iar viteza cu care artista manevra bețele de percuție, astfel încât nu mai vedeai decât maciuliile lor mișcându-se cu o repeziciune superluminică, mi-a adus aminte de secvența emblematică numită Pipe Dream din irepetabilul Animusic.

Momentul de vârf al concertului, din multe puncte de vedere (al amuzamentului, al înduioșării, al ineditului), a fost aranjamentul cântecului tradițional Amazing Grace pentru orchestră și Tae Pyeong So, instrument tradițional coreean, asemănător unei vuvuzele, dar mult mai aprig ca ea.

Soliști au fost adorabilii Evan Yoo și Edward Yoo, costumați ca într-unul dintre Basmele popoarelor Asiei, neprețuitul volum tradus și îngriit de Vladimir Colin (ferice de cel ce are un exemplar).

Inițial, cele două Tae Pyeong So mi s-a părut prea stridente pentru urechea mea de european, dar, de îndată ce s-au îmbinat cu orchestra întreagă, am simțit că se metamorfozează în veritabile cimpoaie, așa că, din Craiova via Coreea am ajuns în Scoția.

Iar dacă mai era vreo îndoială că unitatea prin cultură le precede pe toate celelalte, s-a risipit la Concertul în Sol major pentru două flaute și orchestră, G. 1077 de Domenico Cimarosa, care i-a avut în prim-plan în deplină armonie pe Hyun-Im Yoon și Christophe Nussbaumer, acesta din urmă fiind un artist născut în Elveția, școlit în Franța și stabilit în Luxembourg.

Deja e greu să țineți socoateala tuturor destinațiilor, nu-i așa?

Dar stați, că mai urmează.

Din Coreea de Sud ne-am mutat mai hacana pe planiglob, adică în India și aspirațiile ei îndreptățite de leagăn al civilizației.

Concertul East Meets West a fost o reîncarnare a colaborării de legendă dintre Ravi Shankar, semizeu al sitarului, și Yehudi Menuhin, lord al canonului muzical european, cei doi producând o fuziune care, în teorie, pare mai puțin probabilă chiar și decât cea la rece.

Din partea muzicii clasice a venit Gilles Apap, mai vechea noastră cunoștință de la Festivalul Craiova Muzicală, cel despre care scriam la acel moment că e un veritabil creuzet artistic, un virtuoz plin de șagă care poate cânta cu aceeași vervă fie la Musikverein, fie la vreo nuntă de-a noastră. A fost secondat discret de pianistul Eric Ferrand-N’Koaua, cu precădere la infernal de complicata compoziție Impressions d’enfance, op. 28 a lui George Enescu.

Din partea muzicii indiene au venit Rohan Dasgupta, care a cântat la sitar cu o combinație superbă de serenitate și dedicare, și Udai Mazumbar, care a bătut la tabla (tobe de mână) cu atâtă dexteritate și viteză, încât părea că are mai multe mâini, asemeni unei divinități hinduse.

Maestrul percuționist a fost și maestrul de ceremonie al concertului, împărtășindu-ne explicații fascinante despre stilurile muzicale indiene, precum și detalii despre fiecare compoziție interpretată.

Muzică și povești au fost laolaltă o epopee, o Musicayana glorioasă, pe care n-aș mai fi vrut să o văd sfârșită.

Iar noi, românii, am avut propria contribuție la această epopee.

A fost minunat să mă delectez cu muzica de basm a Indiei, la care se adăuga vioara măiastră a lui Gilles Apap, dar m-am minunat să ascult cât de frumos sună cele Șase dansuri românești ale lui Bela Bartok sau Dansul țărănesc al lui Constantin Dimitrescu cu sonoritatea sitarului și a tablei.

Suntem cetățeni ai României, dar și ai lumii.

E glorios și înălțător să ne reamintim asta.

Credit foto – cu excepția celei din Animusic, imaginile aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.