Los rumanos tienen suerte a veces

Noi, românii, avem câteodată noroc.

George Murnu, de pildă.

Aromân de origine și desăvârșit cunoscător al limbii eline vechi, ne-a oferit excepționale traduceri ale epopeilor Iliada și Odiseea.

Creații care păstrează substanța operelor, dar puse într-o formă lingvistică neaoșă și expresivă.

Am întrezărit o senzație similară de beneficiar al unui astfel de noroc și la ineditul concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, Astor Piazzolla – 100 de ani și o poveste autentică.

Alături de muzicienii craioveni, conduși de data aceasta de dirijorul Alexandru Ganea, s-au aflat Analia Selis și Mariano Castro, aceasta din urmă fiind și autorul aranjamentelor orchestrale ale compozițiilor lui Piazzolla din cadrul spectacolului.

Originari din patria tangoului, Argentina, cei doi au învățat atât de bine și de frumos limba română, încă simplul act de a-i asculta vorbind a fost o încântare în sine.

Micile imperfecțiuni de pronunție sau accentul un pic diferit au fost puse în slujba unei atât de sincere dăruiri față de muzică și artă, încât m-am surprins gândindu-mă că avem nevoie de mai mulți astfel de oameni născuți pe alte meleaguri, care să deprindă limba română și să ne fie ghizi prin intermediul ei, decât de băștinași carpato-danubieni, care o stâlcesc sau o utilizează în scopuri demagogice.

Analia Selis nu mi-era necunoscută ca artistă, însă de-abia acum i-am înțeles pe deplin calitățile scenice. Și cu vocea puternică și cristalină, precum a unui izvor rece de munte, dar și cu interpretarea actoricească a melodiilor m-a purtat prin lumea tangoului de Buenos Aires, magmă poetică din care și-au tras inspirația un Borges sau un Cortazar.

Așa am avut și revelația că, dincolo de latura senzuală, tangoul, în special în viziunea rebelă a lui Astor Piazzolla, poate străbate căi spre lugubru sau spre suprarealism sau, mai ales, spre nostalgie.

Pentru vremurile pe care le trăim, avem nevoie de speranță.

De opere muzicale care să îndemne la optimism și la tărie de spirit.

Tangoul nu oferă asta, ci altceva.

Sinceritate.

Introspecție.

Confruntarea cu demonii lăuntrici.

Iar a-ți înțelege și înfrunta propriile sentimente este ceva neprețuit.

Las imagenes pertenecen a mi amigo Daniel Botea.

Să ne pregătim pentru Marea Călătorie

Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.

Pe când era liniște pe Pământ

Citiți, vă rog, repertoriul de la Concertul coral de muzică sacră, desfășurat recent la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Impresionant, nu-i așa?

Nume glorioase ale muzicii clasice, adunate la un loc, precum filosofii din Școala din Atena a lui Rafael.

O concentrație a geniului mai mare decât a radioactivității de la Cernobîl.

Aceasta m-a atras, în primul rând, la acest spectacol.

Să am parte de o felie inimitabilă și irepetabilă a culturii umane.

Timp de vreo două sau trei bucăți muzicale, am încercat să disting în cântările Coralei Academicii a Filarmonicii, conduse de maestrul Pavel Șopov și acompaniate la pian de Corina Stătescu, diferențe între stilurile diferiților compozitori, bineînțeles, după umilele mele cunoștințe și experiențe auditive.

Dar am avut dramul de înțelepciune de a renunța la acest demers de Sisif și de a mă abandona atmosferei hieratice pe care o proiecta acest concert.

Așa am înțeles ca și cum ar fi fost aievea niște vorbe dintr-un comentariu la o serie de cânturi gregoriene, pe care le ascultasem pe Youtube nu cu mult timp înainte.

De pe vremea când era liniște pe Pământ.

Da, liniște.

Fără difuzoare, fără posibilitatea de a multiplica muzica, fără accesibilitatea ei formidabilă de acum.

Pe când muzica era mai apropiată de sacru.

Am plecat de la Filarmonica din Craiova cu liniștea în minte.

Și mai dăinuie încă.

Tușe colorate după un an cam gri

Chiar și în comparație cu tonul general spectacolelor pe care le propun, cel mai recent al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a fost unul colorat.

Însă, dacă socotim și marasmul cultural al anului de grație 2020, o să înțelegeți de ce îl numesc exuberant de-a dreptul.

De fapt, de la un cap la altul, acest concert mi s-a asociat mental cu impresionismul pictural, fiecare bucată în felu-i propriu.

La început a fost minunata Serenada pentru orchestră de coarde, op. 20 a lui Edward Elgar, pe care am alăturat-o acelor peisaje nocturne nostalgice și difuze ale lui James McNeill Whistler. Nu puteam trece din 2020 direct în fericire pură, nu?

Acum am remarcat pentru prima dată că dirijorul Bogdan Vodă se ridică la înălțimea numelui său de domnitor. A condus cu o mână fermă, aproape exigentă, însă autoritatea i-a fost dreaptă, deoarece, la final, nu s-a sfiit să străbată orchestra de la un cap la altul, pentru a-i elogia pe acei muzicieni care s-au depășit pe sine.

A urmat Concertul nr. 4 în Mi b major pentru corn și orchestră, K. 495; și dacă n-aș fi știut că e de Mozart, tot mi-aș fi dat seama încă de la primele acorduri. E ceva jucăuș, poznaș în stilul său, dovedind că lui Amadeus al lui Milos Forman i se pot reproșa multe, dar nu și că nu i-ar fi surprins spiritul acestui meteor genial pe cerul muzicii universale.

Tot cu acest prilej, am avut parte de o premieră.

Mărturisesc, dintre instrumentele unei orchestre simfonice, cornul mi-a părut întotdeauna ca unul de sprijin, ca un actor menit să joace de-a pururi roluri secundare sau episodice.

Am greșit, pre legea mea!

Solistul Petrea Gîscă mi-a spulberat această prejudecată, atât prin modul impecabil în care i-a manevrat sonoritatea (și nu doar prin suflu, așa cum mi-a explicat ulterior), ci și prin bunăvoința de a mi-l arăta îndeaproape.

Fascinant de complexitatea acestei superb rezultat al progresului în tehnică muzicală, m-am pomenit transportat în universul steampunk sau în creațiile lui Hayao Miyazaki, care plăsmuiește mașinării pitorești în același stil.

Nu vă voi lipsi, bineînțeles, de paralela impresionistă.

Aerul hazliu și un pic ireverențios al concertului mozartian îl apropie neîndoios de Toulouse-Lautrec, deși au fost momente când sunetul cornului, al cărui strămoș era utilizat în timpul vânătorilor, te scoate în aer liber, așa că n-au lipsit niște vagi atingeri ale lui Monet.

Ultima parte a concertului, Dansuri și arii antice, P 109 (suita nr. 1) de Ottorino Respighi, a fost Vincent Van Gogh, pur și simplu.

Au fost momente de exaltare, când parcă aș fi trăit aievea senzația de a mă afla în fața câmpurilor explodând de galben sau a unui portret viguros și expresiv.

Dar a existat și o secțiune de mijloc, de tristețe care invita la reflecție, ca și cum culorile s-ar fi dat un moment la o parte și ar fi dezvăluit viața ca o luptă a acestui suprem artist.

Iar niște vorbe ale sale merită să ne călăuzească și pe noi în provocările care vor veni:

Deși sunt adesea în adâncul suferinței, în mine încă există calm, armonie și muzică pură.

Cu excepția prim-planului cornului, care este rezultatul propriei curiozități, celelalte imagini sunt surprinse de amicul Daniel Botea.

Revoluția Industrială a avut și părțile ei bune

Una dintre preocupările-mi care au luat avânt în perioada pandemiei a fost să urmez diverse cursuri gratuite online, în special în domenii în care am deficit de cunoștințe (și, spre plăcerea mea, sunt multe).

În prezent, parcurg o superbă Introducere în muzica clasică de pe Coursera.org alături de Craig Wright, un reputat profesor de la Universitatea Yale.

Bonomia, umorul și erudiția sa m-au salvat chiar și în cele mai dificile momente, când terminologia muzicală (în engleză!) era pe punctul să mă doboare.

Întâmplarea a făcut ca, la scurt timp după ce am urmărit povestea pianului și a evoluției sale de la clavecinul barocului la forma modernă, să particip la un concert în dulcele stil clasic al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, care a propus două lucrări (Concertul în La minor pentru pian și orchestră, op. 54 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, op. 38, „Primăvara”) ca două fațete diferite ale unui compozitor cu un destin aparte – Robert Schumann.

Cred că bănuiți de unde știu și despre tragicu-i traseu în viață.

În timp ce recunoșteam și mă delectam cu virtuozitatea și expresivitatea pianistei Anca Săftulescu, precum și cu dialogul ei muzical, dar și cromatic (ea în alb, restul în negru) cu orchestra noastră simfonică (energic condusă de dirijorul Cristian Sandu), poziția în sală îmi permitea să văd reflectată în capacul deschis al pianului acea urzeală de corzi încrucișate și cadre de metal, mecanism uluitor de complex și de generos.

Și nu am fi putut fi încântați de bogăția sonoră a pianului, descurajați de dificultatea manevrării sale (amicul Daniel Botea mi-a mărturisit cât de fascinat a fost de efortul acționării pedalei de către Anca Săftulescu) sau alinați de sonoritatea sa, dacă nu ar fi avut loc Revoluția Industrială a secolului al XIX-lea.

Acele vremuri întunecate (vezi cerul Londrei victoriene) ne-au oferit însă și astfel de daruri eterne, pe care merită să le prețuim.

Unii dintre noi direct, prin dedicarea Ancăi Săftulescu și a altor pianiști de marcă pe care am avut ocazia să îi ascult la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Alții, ca mine, prin simpla, dar fericita prezență în sala de spectacole.

În Dino și Giră mi-e speranța

S-a făcut că am dat cep activităților culturale în anul 2021 cu un spectacol suficient de inedit, încât să fie emblemă pentru ce va să vie.

Povestea soldatului de Igor Stravinski este un melanj aparent șubred de teatru și muzică, dar straturile de subtilitate se dezvăluie treptat și nu oricum.

Latura declamatoriu-narativă, combinație nu tot timpul coerentă de Faust și tragedia lui Orfeu și Euridice, mi-a provocat o vagă impresie de nelalocul ei, în parte grație emfazei tinerești a interpreților (Gloria Bucătaru, Mihaela Dobre și Robert Vladu), dar și pentru că nu avea în sine foarte mult cap și coadă.

Oricum ar fi, a jucat însă un rol esențial în a oferi pretexte pentru cea muzicală, excepțională prin însuși modul defect în care se prezenta.

Dacă aș fi ascultat acele melodii în mod separat, aș fi ajuns la concluzia că sunt insultat sau luat la mișto. Însă Stravinski le compune în așa fel, încât ciudățenia și lipsa de armonie te captivează, mai ales în contextul firavei trame narative.

Aici se cuvin laude muzicienilor de la Filarmonică ”Oltenia” Craiova, care au avut sarcina de a cânta așa cum nu cred că ar face-o de bunăvoie. Conduși cu mână fermă de dirijorul Eduard Dabrowski, Octavian Gorun (vioară), Ion Birovescu (contrabas), Liviu Chisăr (clarinet), Mihail Tcaci (fagot), Dumitru Stănescu (trompetă), Alexandru Aolăriți (trombon) și Marian Uță (percuție) și-au pus abilitățile în joc și s-au jucat cu dăruire.

Iar joacă muzicală a fost potențată de o alta.

Povestea soldatului mi-ar fi rămas în minte ca un ecou elocvent al bizareriei anului trecut și a începutului celui prezent, dacă n-aș fi observat devreme că în fața mea se aflau două surori frumușele și cuminți în limita vârstei, alături de un personaj de pluș, cărui stupoare pe care puteți vedea mai jos o oglindea pe a multor spectatori (doar că a lor era parțial ascunsă de măștile obligatorii).

La începerea multor secvențe muzicale debutau și scenete care îi includeau pe Dino (căci acesta îi era numele, am aflat ulterior), precum și pe Giră, amicul și rival deopotrivă.

Mânuiți de cele două fetițe și la adăpostul spătarelor, aveau loc interacțiuni savuroase, care urmau muzica sau o marcau în contrapunct.

Am simțit în acele momente că toată obida și neliniștea și oboseala la care am fost supus de vreun an încoace se risipește și lasă loc unei bucurii a vieții pe care sunt hotărât să o permanentizez.

Multă lume spune că nu mai au copiii ce învăța, de când stau acasă.

Eu cred că noi adulții mai avem de învățat de la ei.

Iar un loc precum Filarmonica ”Oltenia” din Craiova e o școală, scaunele sunt pupitrele și muzica e materialul didactic.

Și profesorii?

Dino și Giră, bineînțeles.

Un exercițiu de imaginație

Vă invit să faceți un exercițiu de imaginație.

Priviți pozele pe care le-am publicat în cadrul acestui articol (da, nu veți vedea nicio siluetă sau figură omenească) și imaginați-vă că aceste instrumente ar fi sortite singurătății.

Imaginați-vă și sala Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova goală și lipsită de suflare.

Nu e o viziune care să vă surâdă, nu-i așa?

Tocmai de aceea, când i-am văzut pe spectatori ocupând acea treime de locuri acceptată de autorități, precum și pe muzicieni, dintre care unii purtau măști, pătrunzând pe scenă, am simțit un sentiment de recunoștință.

Recunoștință că, de o parte și de alta, există zbatere pentru a ține muzica de calitate în viață.

Am trăit aceeași senzație de reconfortantă familiaritate, când i-am regăsit și pe Alexandru Iosub și stilul său dirijoral de o seriozitate aproape milităroasă, precum și mișcările fulgerătoare, dar mlădioase ale Ruxandrei Boariu, care ne-a oferit o versiune mai matură (după cea tinerească a lui Ștefan Pretuleac) a Concertului nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 al lui Franz Liszt.

Sub imperiul acestui exercițiu de imaginație amar, am savurat și mai abitir restul programului – Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași compozitor, precum și Simfonica nr. 35 în Re major, K. 385, „Haffner” a lui Mozart.

Tustrele, componentele repertoriului unui concert care era să nu fie mi-au apărut auditiv și mental ca niște simpatice exprimări ale optimismului și ale unei bucurii jucăușe a vieții.

O bucurie lucidă, nu inconștientă.

În jurul nostru, lucrurile nu stau tocmai bine.

Dar o vom scoate noi cumva la capăt.

Și vom avea muzica alături în tot acest timp.

E bine să fii acasă!

Unul dintre locurile unde mă simt ca acasă este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cunosc figurile de pe scenă, pe cele din hol, pe cele din sală.

Cunosc toate colțișoarele, decorațiunile și beteșugurile sălii unde am audiat atâtea și atâtea concerte.

A fost plăcut să mă întorc acasă, deși atmosfera și numărul mic al persoanelor din sală m-a trimis cu gândul la această scenă finală memorabilă din Mrs. Miniver.

Vicisitudinile nu îi împiedică pe aceia dedicați să își urmeze cursul crezului.

Programul acestei deschideri a noii stagiuni, care a coincis cu celebrarea a un secol de la fondarea Societății Compozitorilor Români, a contribuit la senzația de acasă, fiind dedicat creațiilor acestora din urmă.

La Piață, suită simfonică de Mihai Jora și în orchestrația lui Andrea Riderelli a pregătit terenul sturlubatic de mai târziu, dar a și oferit o minunată lamentația prefăcută, executată impecabil de concertmaestrul Gabriel Niță la vioară. Să nu credeți diagnosticul de pesimism aplicat poporului român – ne place să ne alintăm, să ne văităm de mama focului, dar înăuntrul nostru, n-am renunțat niciodată la a spera și a ne bucura de tot ce există.

Concertul pentru clarinet, orchestră de coarde, pian și percuție, oferit publicului în primă audiție și compus de Adrian Iorgulescu (poate vi-l aduceți aminte, este domnul acela cu figură interesantă, ministru al culturii în guvernul Tăriceanu) este o peremptorie demonstrație a ce înseamnă postmodernismul în muzică.

Polifonii distonante, sunete contradictorii și fracturi necruțătoare, cam inestetice luate separat, dar cum, necum, funcționând excelent ca întreg.

Mai bună coloană sonoră pentru acest an de pomină 2020 nu cred că se putea găsi!

Protagonist al acestei ciudățenii simpatice a fost Emil Vișenescu, care a avut de pendulat între clarinetul pe care îl stăpânește atât de bine și un fel de Goliat al saxofoanelor.

De când l-am urmărit prima dată (acum a fost a treia), am fost cucerit de distincția și bonomia figurii sale și nici acum nu s-a zgârcit în a le manifesta. Această bucată a programului serii a făcut câteva victime în rândul spectatorilor, căci unii s-au ridicat și au plecat, iritați că nu aveau parte de clasicism, probabil.

Ce nu au înțeles este că la vremuri deșucheate e nevoie de o muzică pe măsură, iar la restriște umorul e esențial.

Zâmbetul larg și irezistibil pe care Emil Vișenescu l-a schimbat cu dirijorul Cristian Oroșanu, după ce a terminat de suflat ultimele note năstrușnice e dovada că ușurătatea este uneori o virtute.

Deși n-a apăsat atât pe pedala excentricității, Simfonia nr. 1 a lui Tiberiu Olah ne-a ținut în zona modernității, având câteva accente grave, parcă menite a ne aminti că pandemia nu s-a terminat încă, că acea scurtă evadare prin muzică nu ne scutește de vigilență, muncă și solidaritate.

Da, așa e, dar, totuși ce bine e să te întorci acasă!

Imaginile sunt luate de la amicul Daniel Botea, prezent și el în sală, la o distanță socială considerabilă.

Jazz printre ramuri

Septembrie este lună de toamnă, dar are încă îngăduință cu evenimentele în aer liber, iar cei de la Filarmonica ”Oltenia” vor profita de asta, întru beneficiul melomanilor, organizând a patra ediție a Craiova Jazz Festival (10 – 13 septembrie 2020) la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, mândria verde a urbei.

Da, știu, jazz-ul este prin excelență muzica spațiilor închise, încețoșate și luminate difuz, însă am încredere că acustica acestui loc, atât de generoasă cu muzica clasică sau folk, nu va face excepție acum.

Ca să ne convingem, avem la dispoziție următoarele concerte:

Joi, 10 septembrie 2020, ora 19:00 – The Groovy Bastards;

Vineri, 11 septembrie 2020, ora 19:00 – Irina Sârbu Band;

Sâmbăta, 12 septembrie 2020, ora 19.00 – Blue Noise;

Duminică, 13 septembrie, ora 19:00 – Andrei Tudor Band (Invitat special: Ana Maria Roșu).

Intrarea este gratuită, în limita locurilor disponibile.

Invitațiile se pot obține de la agenția de la bilete a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, de luni până vineri, între orele 08:00 și 16:00 sau în ziua concertului la care vreți să participați (la mine vor fi mai multe), între orele 18:00 și 19:00, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

În final, vă las cu un citat din extensia Alien Crossfire a extraordinarului joc Alpha Centauri, pentru că mi se pare că redă esența jazz-ului într-un mod inedit:

What’s more important, the data or the jazz? Sure, sure, ”Information should be free” and all that – but anyone can set information free. The jazz is in how you do it, what you do it to, and in almost getting caught without getting caught. The data is 1’s and 0’s. Life is the jazz.

(Datatech Sinder Roze, Infobop)

Să ne destindem vigilent

Chiar înainte de a scrie aceste rânduri, am discutat cu o persoană implicată în organizarea unui eveniment de tip maraton.

Era muncită de o mare dilemă:

De făcut, îl facem sigur, dar ne chinuim să găsim soluții pentru ca totul să se producă în condiții de siguranță, vechi și noi.

Imediat după aceea mi-a parvenit știrea de mai jos, care m-a umplut de bucurie:

Artiștii Filarmonicii ”Oltenia” Craiova au reluat repetițiile, pregătind pentru publicul nerăbdător să îi asculte, două concerte simfonice și un recital. Evenimentele vor avea loc în aer liber, la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”, respectând recomandările medicale. Astfel, toată lumea se va bucura în siguranță de momentele muzicale animate de emoția revederii.

Chiar dacă activitatea din sala de concerte a fost întreruptă, muzica nu a putut fi oprită. Separați, artiștii și melomanii au fost totuși împreună, în mediul online, Filarmonica ”Oltenia” Craiova înregistrând peste 250 mii de vizualizări pe pagina de Facebook (cu 10.000 de urmăritori) și peste 3000 de vizualizări pe contul de Instagram (cu 1340 de urmăritori). ”Minutul de muzică”, ”Stagiunea online de vineri” și ”Muzica de la ora 5” au făcut mai ușoară această perioadă dificilă pentru cei de acasă, aducând liniște interioară, speranță și optimism.

Mesajele transmise de public pe rețelele de socializare au fost despre muzica trăită ca răsfățul de vineri seara, normalitatea unei zile sau rutina pentru suflet. Este foarte important să știi că, orice s-ar întâmpla, un artist nu se va opri din ceea ce știe să facă, va transforma sufrageria, balconul sau spațiul virtual într-o scenă, atât timp cât cineva ascultă, atât timp cât oamenilor le este dor de frumos și vor dori să revină la normal.

Program concerte iunie 2020
Teatrul de Vară – Parcul ”Nicolae Romanescu”
Vineri, 12 iunie 2020, Ora 19:00

Concert simfonic – Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Gabriel Niță

În program: Pagini muzicale de mare popularitate
Intrarea se face pe bază de invitație.

Vineri, 19 iunie 2020, Ora 19:00
Duo Classic – Octavian Gorun (vioară) și Corina Stănescu (pian)
În program: Periplu muzical „De la clasic la contemporan”
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Vineri, 26 iunie 2020, Ora 19:00
Concert simfonic
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia”
Conducerea muzicală: Octavian Gorun
În program: Bijuterii muzicale
Intrarea se face pe bază de invitație
.

Important! Invitațiile se procură de la agenția de bilete a Filarmonicii ”Oltenia” Craiova, Calea Unirii Nr. 16, de luni până joi, între orele 8:30 și 14:30, iar vineri, în ziua concertului, începând cu ora 13:00, de la Teatrul de Vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Așadar prietenii de la Filarmonica din Craiova au găsit soluția pe care atâția o caută.

Îndrăznesc să sper că este doar începutul Marii Dezmorțiri.