2023 va fi un an săltăreț

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Prima petrecere e mai formală, cu oameni îmbrăcați sobru, program standard, de calitate, dar neabătut în formula lui.

Un ritual util și frumos.

Acesta a fost Concertul de Anul Nou de la Viena.

A doua petrecere este mai destinsă, cu doamnele etalând culori după preferințe, cu domnii mai slăbind nodul la cravată, cu un program de aceeași calitate, dar mai exuberant, păstrând însă liniile celei dintâi.

Acesta a fost Concertul de Anul Nou de la Craiova.

Iar dacă anul va sta sub semnul programului acestui spectacol, atunci mă încumet să spun că 2023 va fi unul săltăreț.

Uvertura din Liliacul sau Polca Tic-Tac de Johann Strauss-Fiul – te îmbie să te miști.

Uvertura operetei Cavaleria ușoară de Franz Suppe – te îmbie să te miști mai repede.

Valsul patinatorilor de Emile Waldteufel – te îmbie să te miști armonios (bașca faptul că îți aduce aminte că începe campionatul european în curând).

Fragmente din Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski – te îmbie să te miști metodic.

Fragmente din Carmen și Arleziana de George Bizet – te îmbie să te miști și să te învârți și să țopăi.

La boda de Luis Alonso de Geronimo Gimenez – te îmbie să pui flecuri la pantofi, ca să îi auzi când te miști.

Dansul ungar nr. 5 al lui Johannes Brahms – dacă nici ăsta nu te îmbie să te miști, atunci ai probleme cu sistemul locomotor (porcușorii și lupul, bineînțeles!).

Dunărea Albastră de Johann Strauss-Fiul – te îmbie să te miști legănat, acceptând fluxurile și refluxurile vieții cu grație.

Marșul Radetzky de Johann Strauss-Tatăl – te îmbie să aplauzi și să te pui în mișcare, lumea și anul 2023 au nevoie de tine.

Iar dacă toate aceste argumente nu vă sun suficiente în a-mi accepta previziunea, atunci trebuia să-l fi văzut pe dirijorul Tiberiu Soare și energia sa debordantă, care m-a pus pe gânduri:

Parcă nu reușisem să inventăm un perpetuum mobile, nu?

Iar dinamismul său s-a împrumutat în mod vizibil și membrilor orchestrei Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, iar de la ei, la noi, publicul care a umplut sala de concerte nu doar într-o seară, ci în trei la rând.

Credeți-mă când vă spun.

2023 va fi un an săltăreț.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, neabătut cronicar vizual al evenimentelor frumoase din Craiova.

Îmi plac lemnul și concertele mici

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De ani buni, de când a intrat pe radarul atenției mele, Festivalul Internațional Craiova Muzicală a celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a adus câteva nume mari, nume care atrag atenția și fac sălile pline.

Și, printr-o combinație de acțiune voluntară și circumstanțe, nu la aceste spectacole am ajuns, ci la cât mai multe dintre celelalte, așa-zis mici.

Dar, paradoxal, privilegiul a fost de partea mea, pentru că numele mari sunt mai accesibile, decât aceste discrete aventuri muzicale, pe care le-am împărtășit cu un număr redus de tovarăși de audiție, ca pe niște misterii eleusine.

Ediția 2022 a festivalului nu a făcut excepția în această privință.

Pentru mine, a debutat cu o reîntâlnire premeditată, aceea cu Emil Vișenescu. Eleganța, generozitatea și bonomia pe care afișează (iar momentul de acum al acordări florilor e încă o dovadă în acest sens) sunt tot atâtea motive să nu rateze nicio descindere a sa în Bănie, indiferent că mă poartă pe căi muzicale moderniste sau clasice.

De data acesta, pe lângă clarinetul pe care îl face să sune atât de bine, a avut alături pianul Manuelei Giosa și violoncelul lui Elvis Ciuculescu, întru redarea unei triade echivalente cu o vârstă de aur a creației: Beethoven – Schumann – Brahms.

Tot acum mi s-a relevat o asemănare între o artă marțială și arta muzicii clasice. Și într-o disciplină marțială, tehnica se poate distila până la simplitatea absolută, fără a-și pierde din eficiență. Cu doar câteva corzi, clape și un instrument de suflat, am simțit pe deplin efectul acestor trei compoziții.

De la un zâmbet cunoscut am trecut la altul, adică al lui Cătălin Oprițoiu, care i-a avut alături pe cei de la Millenium Arts Quartet.

Cu flautul său aproape fermecat și ajutat de vibrația unor corzi bine strunite, am descoperit, printre multe altele, că Vivaldi e mai mult decât legendarele sale Anotimpuri.

Însă, momentul de vârf a venit chiar de la noi, mai precis de la Borșa lui Lucian Moraru, care ne-a făcut să pocnim din mâini și din picioare, iar pe mine și să rememorez unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cultură unde m-au purtat vreodată pașii – Musée des instruments de musique din Bruxelles.

La etajul destinat instrumentelor tradiționale, cel mai fascinant dintre toate, am regăsit câteva cobze, fluieri sau scripci de-ale noastre, iar melodiile care porneau automat când apropiam audio-ghidul de standul respectiv îmi smulgeau zâmbete de încântare, stârnind astfel curiozitatea turiștilor asiatici care erau la scurtă distanță în urma mea.

Cu intuiția-mi de meloman diletant, bănuiam că Vadim Neselovskyi și recitalul său solo de pian Odesa – a musical walk through a legendary city trebuie să fie ceva special.

Dar, așa cum orice pregătire a unui discurs în fața oglinzii nu te scutește de nodul în gât când ești în fața publicului real, nu mă așteptam ca artistul de origine ucraineană să se transforme din tipul jovial care ne-am ținut un discurs de prezentare în ipostaze atât de tulburătoare când s-a așezat la pian.

A fost artist de acuarele, pălărierul nebun din Alice în Țara Minunilor și îngerul morții, folosind pianul precum un laborator sonor, din care au ieșit bucăți de o duioșie pastelată, dar și unele în care simțit oroarea unui masacru.

Și a mai existat un moment de liniște supremă, pe care Vadim Neselovskyi ni l-a impus nouă, celor din public, și pe care l-am acceptat. Iar atunci am înțeles un aforism din Yoga:

Când tu atingi pacea în tine, iar eu ating pacea în mine, suntem un tot.

Salamalaikum în arabă.

Shanti în sanscrită.

Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

Pentru scurtă vreme, în Odesa și în toată lumea a fost pace.

Cel din urmă concert de la Craiova Muzicală la care am participat nu mai corespunde profilului de minimalism strălucit de până acum, pentru că a fost o aniversare.

Iar pe mine m-a învățat domnul D., care a condus și lucrat cu oamenii mai bine de trei decenii:

– Iulian, trebuie să fii alături de oamenii tăi. La bine și la greu, la aniversări, la înmormântări, la nunți sau la botezuri.

Așa că nu puteam lipsi de la celebrarea a 118 ani (!) de la primul concert al Societății Filarmonice din Craiova, adică aproximativ când veacul (trecut) se năștea.

Programul serii a fost unul de comuniune.

Au fost Triplul concert în Do major pentru vioară, violoncel și pian, op. 56 de Ludwig van Beethoven și „Gloria” în Re major pentru soliști, cor și orchestră, RV 589 de Antonio Vivaldi.

Puterea lui Beethoven și Gloria lui Vivaldi.

Ca un final de rugăciune.

Dar comuniunea nu s-a oprit aici. Pe scenă, alături de forțele reunite ale filarmonicii și coralei academice din Craiova, s-au găsit două generații diferite de muzicieni, uniți de pasiune și valoare.

La prima compoziție, tinerii Ioana-Cristina Goicea (vioară) și Ștefan Cazacu (violoncel), precum și veteranii Mihai Ungureanu (pian) și Nicolae Moldoveanu (dirijor).

La cea de-a doua, soprana Irina Iordăchescu și mezzosoprana Claudia Codreanu.

Iar dacă această comuniune nu era de-ajuns, dovadă că versurile ”Oltean sunt, oltean îmi zice/Oltean sunt oriund’ m-oi duce” nu sunt întâmplătoare, seara ce festivă a fost îmbogățită de prezența agreabilă și distinsă a lui Adrian Cioroianu, omul care a resuscitat plăcerea pentru istorie, cea mai frumoasă dintre povești.

La mulți ani, voi cei de la Filarmonica ”Oltenia”!

Grație vouă, Craiova este, într-adevăr, Muzicală.

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de isprăvi muzicale, neobositul Daniel Botea.

Top 5 melodii de Mondial

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cupa Mondială din Qatar se apropie de final și, în așteptarea unei încleștări Franța – Argentina care va intra în istorie, într-un fel sau altul, m-am simțit ispitit să fac un Top 5 al celor mai bune melodii care au însoțit această competiție sportivă de-a lungul timpului.

De menționat că nu m-am aplecat doar asupra melodii oficiale ale competițiilor, ci și asupra altora care au apărut cu prilejul lor, cum este Wavin’ Flag, de pildă.

5. Boom (Anastacia) – să n-o cautați pe Shakira în topul ăsta, pentru că n-o s-o găsiți. În schimb o aveți pe Anastacia, cu vocea ei deosebită, cu o melodie care te prinde cu ritmul ei repetitiv în crescendo. Unde mai pui că îmi aduce aminte de selecționata Braziliei din 2002, cu Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho, Cafu, Roberto Carlos et comp., adică ultima mare echipă Cariocas.

4. Magic in the Air (Magic System feat. Chawki) – e greu să te sustragi entuziasmului acestei melodii, așa cum nimeni nu s-a putut împotrivi Franței în 2018. Mărturisesc că am descoperit-o un pic mai târziu în acel an, tot la un triumf al sportului din Hexagon, mai precis la finala Campionatului European de Handbal Feminin, când era cântată de aproape 15 000 de oameni din arena Paris Bercy.

3. Un’estate italiana (Gianna Nanini și Edoardo Bennato) – nu mi-aduc aminte multe de la Cupa Mondială din 1990 – urletele bărbaților din sufragerie când România a egalat împotriva Argentinei lui Maradona, câteva lovituri de pedeapsă de la semifinala Argentina – Italia, poate și figura seriosă a Kaiserului Beckenbauer. Și acordurile acestei melodii. Timp de câteva minute, redevin acel puștan de 7 ani, pentru care lumea începea să capete formă, culoare și consistență.

2. Wavin’ Flag (K’naan și David Bisbal) – există mai multe versiune ale acestui cântec, dar o prefer pe cea de față, pentru că mi-a relevat ce calități vocale are David Bisbal, care îmi apăruse până atunci drept un arătos care face prea mult caz de pletele-i cârlionțate. Am fost chiar tentat să pun această melodie pe locul 1, pentru acea senzație de aspirație către mai bine și de speranță, pe care Cupa Mondială din 2010, prima ținută într-o țară africană, a întruchipat-o.

1. La Copa De La Vida (Ricky Martin) – și totuși, n-am putut să detronez această melodie, care, dincolo de faptul că e desăvârșită din toate punctele de vedere, îmi transmite acea stare de exaltare pe care am trăit-o când am fost alături de la fetele de la echipa de handbal SCM Craiova în epopeea lor spre câștigarea Cupei EHF. Viața e precum Cupa Mondială, nu doar cea din 1998, ci oricare – diversă, plină de surprize și de momente înălțătoare.

This is the way

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Jocuri 0 Comment

Muzica e o cale.

Iar săptămâna trecută, calea a fost deschisă de descinderea în Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a lui Alexandru Tomescu, în cadrul Turneului Wind, Water, Earth.

Mai multe detalii și paralele muzicalo-culinare puteți citi aici.

Apoi, a urmat Concertul cu muzică din filme și jocuri, dirijat de Ivano Guagnelli și aranjat vizual de Riccardo La Chioma, reeditare a spectacolului din 2019 și semn că ne întoarcem la deschiderea și acumularea culturală care se simțeau în Craiova până în ajunul pandemiei.

Dacă acest spectacol a avut același profil artistic, nu înseamnă că a fost o simplă pastișă a celui anterior.

Dimpotrivă, una dintre provocări intelectuale ale concertului a fost să detectez schimbările de preferințe, mentalități și înclinații care au survenit în mentalul colectiv între timp.

De pildă, momentul cel mai așteptat de atunci a fost tema muzicală din A Game of Thrones, iar acum cea din The Mandalorian.

Ajuns aici, nu pot să nu aduc un prinos de apreciere lui Ludwig Goransson. Așa cum serialul cu pricina a reușit să se impună în marea de producții cu care cei de la Disney storc bani din universul Star Wars, și compoziția sa a ajuns să fie asociată canonic cu această lume de basm cosmic, în care până acum domnea ca unic demiurg John Williams, aureolat de creațiile-i la care reacționăm pavlovian.

Tocmai de aceea, am apreciat că aranjamentul din acest concert a îmbinat sonoritatea specifică din The Mandalorian cu câteva acorduri care ne-au transportat imediat a long time ago, in a galaxy far, far away.

Nu mi-a scăpat nici faptul că ansamblul de evenimente și trăiri al ultimilor ani s-a reflectat în alegerea jocurilor transpuse muzical.

Scenarii apocaliptice, precum Fallout, încrâncenări ultra-masculine, precum God of War, un aer de fatalism și tristețe, precum Halo.

Pentru mulți, momentul din Starcraft II a trecut neobservat. Nu și pentru mine, pentru care acest univers înseamnă atât de mult.

N-au lipsit însă momentele duioase, dintre care preferatul meu a fost fragmentul din Howl’s Moving Castle al lui Hayao Miyazaki, un vals seducător, cu vagi aluzii la acel univers al roților mecanice fanteziste, atât de drag acestui veritabil Walt Disney al Japoniei.

Toate aceste bucăți muzicale mi-au relevat de ce performanțe interpretative sunt capabili membri orchestrei filarmonicii din Craiova, când sunt supuși provocării.

Poate cel mai ilustrativ a fost momentul dedicat coloanei sonore a Genshin Impact, una dintre multele creații ludice care îi cufundă pe jucători într-un univers adictiv și care are ceva de cazino. Am fost impresionat de cât de bine a fost redat atmosfera tipic asiatică și acordurile ei țipătoare cu instrumentele clasice ale muzicienilor craioveni.

Poate cea mai inspirată alegere din sintaxa acestui spectacol a fost să se încheie cu un fragment din coloana sonoră a Jurassic Park, asociată cu acele momente inubliabile când protagoniștii se văd față în față cu dinozaurii readuși la viață.

Cu acest sentiment al uimirii am părăsit sala filarmonicii, pentru a afla de la prietenii de acolo că urmează festivalul Craiova Muzicală, care, după cum puteți vedea mai jos, vine cu propria suită de delicii.

Așa că pot să afirm fără înconjur:

This is the way.

Top 10 melodii de Oscar

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.

Death Is the Road to Awe

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Poate ați văzut The Fountain și ați recunoscut laitmotivul acelui film tulburător al lui Darren Aronofsky.

Sau poate nu l-ați văzut și vă gândiți că o astfel de sintagmă nu are de-a face cu o expresie a bucuriei vieții, așa cum este orice concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Însă cele trei componente ale celui mai recent spectacol de acolo au stat sub semnul unei expresii paradoxal-funeste.

Prima dintre acestea a fost Poemul simfonic „O noapte pe muntele pleșuv” de Modest Musorgski. Nu știu ce semnificație se dă îndeobște acestei lucrări sau ce au simțit ceilalți colegi de audiție, însă pe mine m-au apucat fiorii de la acele prime acorduri care sugerează în mod strălucit un vânt înghețat de care nu te poți ascunde.

Mi-am imaginat astfel cum e să te găsești la mila stihiilor dezlănțuite, iar pasajele duioase care au urmat, inclusiv cel de final, nu au mai semnificat speranță, ci alunecarea către șoc hipotermic și halucinațiile celui care își vede cele mai de preț amintiri desfășurându-se în fața ochilor. Un sfârșit fericit, ar zice unii.

Iar incursiunea muzicală în contemplarea Călătoriei Dincolo a continuat cu o compoziție a lui Paul Constantinescu, Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră. Faptul că sonoritatea acestei bucăți muzicale a invitat la frisoane a fost confirmat de reacțiile tovarășilor mei de audiție, în pauza dintre cele două reprize ale spectacolului.

Remarcabilă a fost coeziunea triumviratului interpretativ, format de din Luminița Burcă la vioară, Andreea Țimiraș la violoncel și Mihai Ungureanu la pian. Cu gravitate, fără zâmbete, dar cu impecabilă ținută, cei trei soliști m-au trimis cu gândul la Moirele vechilor greci, stăpânele destinelor, în fața cărora se plecau până și zeii.

Cea de-a treia parte a concertului a constat în selecțiuni din Suitele I și II ale operei Romeo și Julieta de Seghei Prokofiev.

Știm cu toții ce înseamnă că Romeo și Julieta e o tragedie.

E un cocktail de ură prostească, orbire, cutume stupide, ghinion și lipsă de comunicare în urma cărei doi tineri mor.

Doi tineri al căror păcat nu era decât acela că s-au iubit în ciuda tuturor obstacolelor.

Dincolo de caracterul captivant al sunetelor compoziției lui Prokofiev, pe care dirijorul Gheorghe Costin a condus-o fără partitură, fapt uimitor în sine, am fost copleșit de cât de bine au fost punctate momentele-cheie ale tragediei. Înverșunarea reciproca a celor două case, Montague și Capulet, revelația iubirii, șocul evenimentelor care îi despart pe cei doi, iminența dezastrului și durerea reconcilierii tardive a adulților încuiați.

Și astfel mi-au trecut prin minte toate avatarurile acestei piese shakespeariene pe care le-am trăit într-un fel sau altul.

Cea a Teatrului Național din Craiova, inovatoare și tulburătoare.

Cea independentă de la Casa de Cultură a Studenților, cu trei Juliete diferite.

Cea lituaniană cu multă făină.

Cea israeliană, la care s-a plâns în public.

Cea serafică a lui Franco Zeffirelli.

Cea agitată a lui Baz Luhrmann.

Cea în care protagoniștii sunt cam bătrâiori, dar joacă extraordinar.

Cea în care Julieta e ca o Madonă de Botticelli.

Toată acea seară de la Filarmonica din Craiova a fost despre moarte, însă cumva am plecat simțindu-mă și mai în viață.

Așa că, sigur de asentimentul celor care au fost alături de mine la concert, dar și de al fanilor Bardului de la Stratford-upon-Avon, o să mă joc un pic cu vorbele sale:

For never was a story of more awe than this of Juliet and her Romeo.

Imaginile sunt surprinse de vechiul meu tovarăș de audiție și prieten, Daniel Botea.

Minunata Lume Nouă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Există în limba română un exemplu fericit de traducere a unui titlu de roman care, deși schimbă un cuvânt cheie, lasă efectul alegoric intact.

Brave New World a lui Aldous Huxley a devenit la noi Minunata Lume Nouă.

Și, ca un făcut, ambele versiuni se aplică programului celui mai recent concert de la Filarmonica Oltenia din Craiova.

Brave New World este despre Concertul nr. 2 în Si minor pentru vioară și orchestră, op. 7 (orchestrația: Gabriel Niță).

New, pentru că pe Gabriel Niță l-am mai urmărit de nenumărate ori din postura de concertmaestru, dar niciodată în aceea de solist.

Brave, pentru că a te încumeta pe urmele lui Paganini e o mostră de curaj veritabil pentru orice interpret de vioră.

Apoi, nu îmi imaginam că acest instrument poate produce o varietate atât de mare de sunete.

N-au lipsit momentele când mi se părea că ascult un sintetizator din vremurile de glorie ale lui Jean-Michel Jarre.

Audaces fortuna iuvat, ziceau strămoșii noștri de gintă latină.

Gabriel Niță, dirijorul Constantin Grigore și toată orchestra Filarmonicii din Craiova au fost cei curajoși, însă cei norocși am fost noi, spectatorii.

Ajungem și la Minunata Lume Nouă.

Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 95 „Din Lumea Nouă” a lui Antonin Dvorak face parte dintre acele compoziții ale căror sonorități faimoase pătrund chiar și în sfera profanilor într-ale muzicii clasice, sferă în care unde sunt localizat și eu.

Că e minunată știam, însă noutatea a fost, ca întotdeauna, să (re)descopăr că o capodoperă e precum o femeie care pare frumoasă de departe, însă de-a dreptul răvășitoare când ai ocazia să o contempli îndeaproape.

Când distanța care te desparte de ea se reduce, îi observi simetriile, volutele, unduirea.

Detalii care te farmecă și ți-o gravează în memorie.

Indiferent sub ce titlu îl citești, romanul lui Aldous Huxley propune o societate a viitorului coșmăresc de apropiată de traiectoria pe care s-a angajat lumea noastră cea reală.

Și totuși există locuri unde chiar poți afla o Minunata Lume Nouă.

Unul dintre ele este sala de concerte a Filarmonicii din Craiova.

Sursă imagini: Pagina de Facebook a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Star but no Wars: A New Hope

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De când eram mic se spunea că România este o societate de tranziție.

O tranziție aparent interminabilă.

Așa că nu mică mi-a fost bucuria de a constata că măcar o mică tranziție românească s-a produs lin, dar și spectaculos.

Minunatul Craiova Jazz Festival s-a terminat în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

Noua stagiune a Filarmonicii ”Oltenia” Craiova a debutat în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

Motive întemeiate au fost și atunci și acum.

Începutul acestei noi epopei a muzicii clasice mi-a readus în urechi și minte Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77 de Johannes Brahms, o compoziție intensă, pe care scena filarmonicii din Bănie ne-a oferit-o în diverse ipostaze.

De asta aceasta a fost în interpretarea lui Valentin Șerban, câștigător al Festivalului George Enescu, artist care s-a aventurat în inima întunericului prin concertul Eyes Wide Shut.

Ce am remarcat și ce îl va distinge pe solist în galeria ilustră a celor care s-au aplecat asupra acestei bucăți muzicale a fost modul de a mânui arcușul, prin care mi-a generat impresia că ascultam nu una, ci două viori în același timp.

Apoi, postura sa a fost foarte des orientată către orchestră, într-un semn de comuniune, nu de asumare a întâietății. Nu mai era un star, ci un primus inter pares, o atitudine de coechipier care își împinge echipă către glorie.

Așa cum ultima seara a Craiova Jazz Festival a culminat cu Elvis, pentru că n-ai cum să dai greș cu Regele, tot așa și această prima seară a stagiunii a culminat cu Suitele I și II din Carmen de Georges Bizet.

Încântarea s-a declanșat pavlovian la întreaga sală, iar mie și mai abitir, astfel că, la finalul unui segment, m-am pomenit aplaudând de unul singur, greșeală impardonabilă de care nu m-am mai făcut vinovat de mulți ani, de pe vremea când eram un adolescent care n-avea habar de eticheta de la filarmonică.

Dar aceia din jurul meu mi-au acordat circumstanțe atenuante, pentru că ei înșiși vor fi simțit aceeași tentație.

Și nu o dată pe parcursul concertului.

Încă de când l-am văzut, dirijorul Jangwon Seo mi-a părut a fi înzestrat cu generozitate, distincție și umor. Toate mi-au fost confirmate până la finalul spectacolului, când a insistat să citească un discurs în limba română.

N-a ieșit perfect, dar tocmai acesta a fost farmecul care a întregit o seară care mi-a insuflat exact ce și-a propus să transmită Filarmonica din Craiova cu această nouă stagiune.

Hope.

Speranța are nevoie de surse.

Una e în muzică, neîndoios.

Credit foto: Pagina de Facebook a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.

Maestrul de ceremonii Alexandru Șipa a dansat cu o doamnă și a făcut-o enervant de bine.

Nimeni, absolutamente nadie, n-a făcut playback.

Paul Negoiță și ai lui au ridicat sala în picioare.

Cu ce?

Cu Elvis, bineînțeles!

Așa am terminat Craiova Jazz Festival 2022.

În picioare.

Pandemia, războiul, criza și toți ceilalți cavaleri ai Apocalipsei nu ne-au doborât.

Suntem încă aici și ne bucurăm de viață.

Ce am văzut, auzit și făcut la Craiova IntenCity 2022

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

O să încep cu o mărturisire.

Am fost refractar spre ostil față de Festivalul IntenCity Craiova, pentru că inițiativa venea din partea unei administrații pe care nu o agreez, ba chiar aș putea spune că o disprețuiesc.

Însă, pe măsură ce proiectul prindea contur, am observat că foarte multe persoane, pe care altminteri le știam pasionate de astfel de manifestații, îl respingeau a priori, așa că vaga aversiune s-a transformat în curiozitate.

Cumva, mi s-a întâmplat precum Cardinalului Richelieu, care era interesat să îi cunoască pe cei pe care îi vorbea foarte multă lume de rău.

– Are ceva merite, din moment ce e ponegrit în halul ăsta, spunea el.

Așa că, revenind la una dintre cele mai sănătoase stări mentale cu putință – sine ira et studio – promovate încă din Antichitate de alde Cicero et comp., am profitat de ocazia care mi s-a oferit, în calitate de membru al presei informale, și am bifat fiecare dintre cele trei seri al Festivalului Craiova IntenCity.

Înainte de toate, merită spus că, negru la inimă să fii, și nu poți să nu recunoști că numele evenimentului este meșteșugit ales. Un joc de cuvinte deștept, pentru care îl felicit pe copywriter-ul cu pricina, deși sunt convins că a fost plătit cu bani grei pentru asta. Dar ajungem și la capitolul acesta, aveți puțintică răbdare.

Un lucru pe care, din nou, nu ai cum să îl negi este că, din punct de vedere tehnic, concertele au fost impecabil organizate.

Mărturie în acest sens stau mai multe lucruri.

Primo, modul cum mi se zdrăngănea cutia toracică, de parcă mă încercau vreo trei sindromuri Takotsubo (inima frântă de amor) în același timp.

Secundo, prestația lui Paul Van Dyk, momentul de vârf, în umila mea părere, al acestui întreg festival. Chiar dacă ce a lansat DJ-ul german către public cu o minunată necruțare nu a fost chiar rave, m-am simțit ca parte a acelei scene antologice din debutul filmului Blade. Doar în timpul epopeii fetelor de la SCM Craiova am mai trăit senzația de a-mi pierde condiția de individ și de a deveni o părticică a unui organism de masă, care palpită ritmat.

Terțo, playback-uri, care deși fățișe, au reușit, totuși să anime audiența.

Da, ați citit bine, s-a făcut playback masiv la Craiova IntenCity 2022. Un flagel de care nu sunt feriți și alții, sunt convins, care poate fi scuzat în parte, dar care tot te zgârie pe conștiință ca un fel de fraudă la care ești supus. De aici și felicitările mele pentru cei de la C-Block, care n-or fi cântat după inima mea, dar au făcut din guriță, tată!

La Sandra, playback-ul era inevitabil și un pic insultător. Hai că nimeni nu poate ține vocalizele alea pe bune, n-om fi noi toți melomani, dar proști nu suntem!

La Jason Derulo, trâmbițat drept cap de afiș, playback-ul nu mai era atât de inevitabil și mi-a indicat că trăim într-o civilizație a fabricării iluziilor, cu toate cele bune și mai puțin bune care decurg din asta. Personal, l-am scuzat pentru acest furtișag, pentru că avea lângă el o dansatoare blondă care vădea niște abilități fizice de yoga kamasutrică de ți-era mai mare dragul să privești și să înghiți în sec. Iar alții i-au arătat la rându-le clemență, pentru că de la gecuță a ajuns la bustul gol.

La Ricchi e Poveri, playback-ul era inevitabil și simpatic. Interpretul ținea microfonul la vreun metru de gură, ba chiar mai mult când obosea, dar trilurile ieșeau fără cusur. Însă, această formație venerabilă a smuls cea mai animată reacție a publicului din câte am apucat să văd.

Să fie faptul că era vorba de o generație mai în vârstă?

Să fie faptul că ritmul era mai melodios și mai mângâietor?

Să fie entuziasmul unei prime seri?

Nu știu, dar atunci am văzut mâini în aer, nu telefoane filmând.

Și ajungem acum la spectatori.

La care m-am uitat mai mult decât la artiști. M-am uitat la ei de sus (din tribune, nu din aroganță), de la nivelul ochilor și chiar de jos, pentru că nu m-am sfiit să șed pe unde am prins vreun colțișor de pus capul vâjâind.

Așa am decelat trei categorii mari de participanți.

Cei care s-au simțit bine.

Cei care ar fi vrut să se simtă bine.

Cei care s-au prefăcut că se simt bine.

Da, unii oameni nu prea știau ce să facă pe la Craiova IntenCity.

Dar festivalul n-a trecut neobservat, asta e clar, iar cine spune că a bătut vântul pe stadion (cum o fac unii ardeleni malițioși) denaturează adevărul cu nerușinare.

Poposind pe o bancă, după ce părăsisem ultima seara a festivalului, l-am auzit pe un puștan declamând la telefon cu patos amestecat cu năduf:

– Sunt singur, frate, toți tovarășii mei sunt la IntenCity. Ieri au fost doar doar 3, azi sunt 28!

Dacă ne uităm doar la asta și la volumul de poze și filmulețe revărsate pe rețelele sociale (mare vizionar e Jordan Peele, ia să vedeți Nope), IntenCity și-a împlinit menirea.

Dar să nu sfiim să vorbim și despre bani.

Despre bugetul ala care a crescut de douăzeci de ori. Bani care putea fi folosiți și pentru conducte, pentru străzi, pentru felurite alte straturi mai joase ale piramidei lui Maslow.

Despre banii pe care angajații instituțiilor publice subordonate primăriei i-au dat, ca să cumpere bilete, volens nolens.

Despre banii pe care comercianții din cadrul festivalului i-au făcut, percepând prețuri astronomice pentru produse de larg consum. Aici mă vă nevoit să aplic acel sine ira et studio.

Oameni buni, pentru asta sunt făcute astfel de manifestații. Duceți-vă la Untold sau la Roland Garros sau la mai știu eu ce și tot veți da pe o litră de apă cât dați douăzeci de vedre în restul timpului.

A fost Craiova IntenCity o afacere proastă?

Sau e începutul unei Epoci de Aur a Craiovei?

Așa cum argumenta omul de știința Vaclav Smil, efectele unei pandemii sunt greu de cuantificat în chiar decursul ei.

Timpul ne va spune ce și cum.

Eu, unul, nu îmi fac din acest festival vreun reper anual sau multianual.

Cum zice Danny Glover în seria Lethal Weapon:

I’m getting too old for this shit.

Dar hei, mai sunt și alții pe lumea asta.

Facă-se voia lor.

Credit foto: Neobosita, sprințara, volubila Roxana Știubei.