7 pentru 007

În timp ce scriam mai deunăzi despre un film James Bond mai vechi, în așteptarea celui nou, mi-am adus aminte că, în acest univers imaginar, melodia asociată fiecărei pelicule nu este un simplu vehicul de marketing, ci un eveniment artistic în sine.

Așa am explorat toate aceste cântece, iar mai jos aveți, în ordine crescătoare a plăcerii, pe cele mai interesante șapte.

Diamonds Are Forever – nu se cădea să nu apară în acest top și distinsa Shirley Bassey, singura artistă căreia i-a fost solicitat să interpreteze mai mult de o melodie Bond. De fapt, a realizat chiar trei, iar aceasta mi se pare cea mai reușită (deși Goldfinger este îndeobște mai apreciată), prin faptul că nu apasă pe calitățile-i vocale și pentru sarcasmul versurilor. Domnilor, avem rivali serioși în aceste forme de carbon cristalizat.

A View to a Kill – o melodie tipică pentru cei de la Duran Duran, cu vocea aceea aparte, ușor țipătoare a solistului și cu o abordare care o rupe cu aerul feminin de jelanie după iubitul cam hoinar, predominant în erele Sean Connery și Roger Moore.

Another Way to Die – nu știu de ce cântecul ăsta n-a prins mai mult, trebuie să-i fi dăunat asocierea cu de departe cel mai slab film din era Daniel Craig – Quantum of Solace. Aerul întunecat al ecranizărilor care îl au în centru pe britanicul cel blond e excelent reflectat în sunetele sacadate de aici, iar duetul dintre Alicia Keys și Jack White funcționează de minune. De remarcat că predecesorul din punct de vedere al producției cinematografice, Casino Royale, are o melodie atât de fadă, încât pun pariu că nici nu vă aduceți aminte cine o interpretează. Da, da, cu Google am aflat și eu.

Thunderball – nu foarte desosebită de alte melodii ale lui Tom Jones, dar vocea acestuia este titanică, nici nu mă mai obosesc să ascult versurile, ci doar îl las să mă copleșească auditiv.

You Only Live Twice – dincolo de frumusețea diafană a melodiei, cu versurile lirice peste media Bond și vocea mângâietoare a lui Nancy Sinatra, povestea realizării ei pare a răzbate de dincolo de sunete și cuvinte. După ce ilustrul ei tată a declinat oferta de a-și împrumuta glasul genericului acestei pelicule și a recomandat-o pe propria fiică, aceasta a simțit o presiune atât de mare, încât i-a întrebat pe producători dacă nu cumva o vor totuși pe experimentata Shirley Bassey, iar la înregistrări n-a putut lucra decât bucățele de cântec, pe care editorii le-au însăilat cu mult meșteșug, rezultatul fiind o mică bijuterie muzicală.

Writing’s on the Wall – știu că pentru unii va fi o blasfemie, dar n-o s-o găsiți pe Adele în cadrul acestui top. Din punctul meu de vedere, Sam Smith a atins zenitul ca interpret Bond al erei Daniel Craig. Modulațiile vocii sale nu pot trece neobservate, dar luați aminte și la versuri. Ce departe suntem de stupizeniile semi-pornografice din A Man with the Golden Gun a lui Lulu!

Golden Eye/ The World Is Not Enough – o să spuneți că trișez, dar cu mâna pe inimă vă declar că, încă din adolescență, vârsta-mi de mult trecută când au apărut aceste două melodii, nu m-am putut hotărât care îmi place mai mult, așa că le acord titlul ex aequo. Ambele reușesc performanța de a potrivi impecabil linia instrumentală cu personalitatea muzicală a interpretei. Golden Eye este explozivă, precum Tina Turner, iar The World Is Not Enough este neliniștitoare precum mai tot ce a scos Garbage cu Shirley Manson. Două capodopere care merită descoperite și redescoperite de fiecare generație.

Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig.

Oare cine va fi următorul 007?

Jocul de-a vacanța

Din punct de vedere cinematografic, Amadeus al lui Milos Forman este o capodoperă.

Din punct de vedere al exactității istorice, nu chiar.

Însă spiritul lui Mozart, redat sturlubatic și jucăuș de Tom Hulce, trebuie să fi fost destul de aproape de realitate, iar Concertul în La major pentru clarinet și orchestră, K. 622 pe care l-am ascultat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova îmi îndreptățește acest pronostic.

Am simțit un aer ludic, relaxat, de apropiere a vacanței, venită deja pentru cei mai mulți elevi și care va veni curând chiar și pentru muzicienii filarmonicii, care au muncit enorm într-o stagiune nesperată.

Această joie de vivre a fost sporită de sunetul clarinetului lui Ciprian Melente, dar și de prezența deja cunoscută a dirijorului Emil Vișenescu.

Dacă ar fi să-l caracteriz pe acesta din urmă printr-un singur cuvânt, acela ar fi ”generozitate”.

Generozitate în gesturi la pupitrul dirijoral.

Generozitate în zâmbetele.

Generozitate în bonomie.

Generozitate în învățăminte pentru învățăcei și public.

Generozitate în bis-uri deosebite (acum a fost un inedit duet de clarinet, data trecută o superbă intertextualitate muzică-poezie).

Da, muzica oferită de oameni în carne și oase are o savoare pe care Youtube-ul sau Spotify-ul n-o pot egala.

Partea a doua a programului a inclus Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64, care, încă de la primele acorduri mi-a sunat vag familiară.

Și, într-adevăr, verificând în trecutu-mi de meloman, am descoperit că odinioară această creație a lui Piotr Ilici Ceaikovski s-a mai desfășurat în urechile și mintea mea.

Scriam atunci că mi se părea o combinație de momente înălțătoare și viraje sumbre.

Impresia de interval vast între zeniturile și nadirurile emoționale pe care le proiecta s-a păstrat, dar acum nu fragmentele de forță, ci acelea duioase au avut prim-planul.

Să fi evoluat eu psihologic de atunci?

Sau să fi fost predispus de compoziția anterior?

Sau poate personalitatea dirijorului Emil Vișenescu să se fi transmis în redarea notelor de pe portativ?

Nu știu, căci mintea umană este încă o fântână de mistere și miracole.

Iar prin muzică se stârnesc unde tremurânde în apa ei.

Reflexiile și reflecțiile sunt ale fiecăruia.

Imaginile sunt surprinse de un mare meloman, Daniel Botea, ale cărui abilități de fotograf par a spori pe zi ce trece.

Și copiii înțeleg tristețea

Am avut o idee foarte bună la cel mai recent concert la Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

M-am așezat mai în față decât de obicei, așa că am putut să-l observ mai îndeaproape pe Ștefan Iordachi, solistul de la violoncel.

Înainte de toate, să precizez că e născut în 2009.

2009!

Dar vârsta fragedă nu este cel mai frapant aspect pe care l-am remarcat.

Mai presus de asta a fost priceperea și dedicarea cu care s-a cufundat în interpretarea a doua bucăți muzicale foarte grele și foarte triste: Calmul pădurii” pentru violoncel și orchestră de Antonín Dvořák și „Cântecul menestrelului” pentru violoncel și orchestră, op. 71 de Alexander Glazunov.

Spun grele, pentru că necesitau o accentuare, dar și o încetinire a sunetului și așa grav al violoncelului, iar el, cu buzele strânse și o concentrare aproape încrâncenată, le-a redat fără ca urechea mea, care n-o fi de expert, dar e antrenată, să fi sesizat vreun cusur.

Aplauzele prelungi care i-au răsplătit dăruirea și superbele ei rezultate au scos copilul din copilul-minune. Modul stângaci și pe fugă în care s-a înclinat în fața publicului mi-a relevat că nu e străin de nimic din stările vârstei sale.

Ștefan, peste ani, când voi auzi cum ai uimit o lume întreagă pe scenele de la Carnegie Hall sau Musikverein, o să-mi aduc aminte cu plăcerea și onoare cum te-am ascultat la Filarmonica din Craiova!

Un alt actor important al experienței mântuitoare a acestui concert a fost dirijorul Bogdan Vodă.

Câtă vreme l-a avut alături pe Ștefan, s-a simțit o grijă aproape părintească și o încurajare de profesor în relația pe care o întreținea cu micul solist.

Când a venit vremea Simfoniei nr. 1 în Do minor, op. 68 de Johannes Brahms, s-a dezlănțuit și i-a condus pe muzicienii filarmonicii precum într-o bătălie, urmată de un triumf ca pe vremea romanilor.

Deși fascinația pe care o manifestam mai deunăzi despre amploarea unei alte compoziții a lui Brahms se păstrează și aici, numărul din titlul simfoniei este o cheie importantă pentru înțelegerea variației pe care am simțit-o. Fiind prima din mai multe, se vede că neamțul își căuta încă dozarea expresiei artistice, iar aici încă era loc de experimente cu efecte dincolo de deviația standard a creațiilor vremii.

Tobele intense și schimbările de ritm ca niște ruperi de nori nu erau chiar norma vremii, însă, ascultându-le acum, la aproape două secole de când au părăsit o minte strălucită și au trecut în nemurirea portativului, mi-au apărut ca încă un argument pentru replica aceea sfătoasă, cu care rezonez pe măsură ce (îmi) trece vremea:

Domne, nu se mai fac ca pe vremuri!

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de gustat lucruri frumoase, neobositul Daniel Botea.

Un remix d’antan

Doar aruncându-mi o privire pe programul celui mai recent spectacol al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am intuit că va fi unul exotic.

Și exotic a fost.

Deși are doar câteva minute, Meditația din opera „Thaïs” pentru vioară și orchestră a lui Jules Massenet este seducătoare și nu spun asta doar pentru povestea operei în cauză. Ascultând-o, m-am simțit învăluit de un vânt uscat, dar plăcut, care îmi mângâie obrazul cu minuscule grăunțe de nisip și cu șoapte ale unor povești de odinioară.

Acum mi-a atras atenția ceva ce apoi a ieșit și mai abitir în evidență în timpul Fanteziei „Carmen” pentru vioară și orchestră, op. 25 a lui Pablo de Sarasate.

Compozitorul spaniol a preluat bucăți de legendă din creația lui Bizet, le-a amestecat, le-a bibilit, le-a schimbat tonalitatea pe ici pe colo, ce să mai, un curat remix avant la lettre.

Remix-ul este, în esență, o formă de parazitism artistic, singura sa justificare fiind că, uneori, rezultatul este excepțional. Ca acum.

Numele de ”fantezie” e binemeritat, iar în mijlocul acestei exuberanțe a strălucit violonistul Radu Dunca. Nu știu ce m-a impresionat mai mult, calitatea execuției muzicale sau plăcerea manifestării ei.

Cele două compoziții care l-au avut în prim plan pe acest tânăr foarte înzestrat (nu degeaba numele îi apare aproape de al lui Alexandru Tomescu pe lista Romanian Chamber Orchestra) mi-au relevat, însă, și importanța unei sprijin muzical de nădejde.

Discreți, dar eficienți, uzând mult de pizzicato, cu o harpă impecabil strunită sau o castanietă fără cusur, muzicienii Filarmonicii din Craiova au constituit micile tușe de savoare prin care cele două bucăți muzicale au adus lumina în ochi și vibrația în suflet.

Programul s-a încheiat cu prelunga Simfonie nr. 4 în Mi minor, op. 98 a lui Johannes Brahms, care mi-a prilejuit o la fel de prelungă reflecție asupra caracterului de maraton al exercitării geniului de odinioară.

Aproape că am obosit contabilizând toate schimbările de polaritate și de ritm și de intensitate ale acestei creații, iar asta m-a umplut și mai mult de uimire, gândindu-mă că a fost unu’, vere, care a plăsmuit-o în minte și așternut-o pe hârtie într-un mod atât de coerent, încât peste sute de ani, se va auzi la fel!

Sper ca în ce fac și ce sunt să am măcar o fărâmă din consistența lui Johannes Brahms.

Tot această simfonie mi-a acordat timp să admir mlădierile și expresivitatea corporală a dirijorului Matei Pop, care aduna energie din tot trupul și o lansa prin vârful baghetei către membrii orchestrei.

Muzica – o energie regenerabilă și curată.

Eurovisionul lui 2021

Înainte de toate, merită spus că ideea organizatorilor olandezi de a plasa Eurovisionul din Rotterdam într-o clădire care a servit drept spital până de curând a fost minunată, prin valoare ei simbolică.

Este triumful bucuriei vieții asupra morții.

Chiar și când bucuria asta a vieții se manifestă în modurile adorabil-kitschoase atât de dragi acestui concurs.

Dați-mi voie acum să mă las în voia sportului european al datului cu părerea:

Cipru – un cântec intitulat Diablo, ceea ce a stârnit revolta unor credincioși (am citit o postare pe Facebook) și nostalgia mea, de când hăcuiam monștri cu paladinul sau amazoana sau necromantul; rochii sumare, melodia contează prea puțin.

Albania – tot sclipici, fapt care trebuie să fi generat niște priviri nervoase între interprete în culise; melodie mai manelistică, deci mai atractivă.

Israel – o Rihanna care s-a lăsat pe voia unei stiliste care consumă etnobotanice.

Belgia – leit Patricia Kaas, dar nu și la voce.

Rusia – așa da! Rușilor li se pot reproșa multe de către mulți, dar nu și că nu au un portofoliu amplu de numere de Eurovision spectaculoase trimise de-a lungul timpului.

Malta – When you’re good to Mama/ Mama’s good to you; în sfârșit, muzică adevărată, dar cum să rămâi corect politic în atare condiții?

Portugalia – ceva cu pretenții, iar eu am profitat de ocazie să dau o fugă până la baie.

Serbia – botul de rață a pătruns și la Eurovision, era doar o chestiune de timp; ceva manelistic, dar nu suficient de apăsat.

Marea Britanie – de ăsta nu zic nimic, că dacă îmi dă una cu pumnul ăla plin de inele, mă desfigurează pe viață; britanicii ne trombonesc și aici, așa cum au făcut-o și în negocierile post-Brexit.

Grecia – cea mai lascivă ipostază de până acum, compromisă total de chiloți fantomatici dansatori.

Elveția – pandemia ne-a afectat pe fiecare în fel și chip; la elvețieni a rezultat asta.

Islanda – țară mică, istoric de tâmpenii memorabile trimise la Eurovision mare.

Spania – trebuia să vină și cineva să cânte înălțător și plictisitor; Spania are experiență în această ingrată sarcină.

Moldova – sclipiciul de rigoare și cea mai slabă voce din concurs (stai, ar mai fi Grecia).

Germania – Germania ne arată degetul; well, fuck you too!

Finlanda – Roacării de rigoare.

Bulgaria – Adolescenta emo de rigoare.

Lituania – ce-i mai bun și mai rău la Eurovision în aceeași melodie.

Ucraina – și aici a fost grea pandemia, dar reprezentația asta are ceva potențial de legendă care depășește câștigătorul, cum a fost cazul Verkăi Serdiucika.

Franța – nu, nici anul ăsta, Franța!

Azerbaidjan – în sfârșit, ceva manelistic cum se cade.

Norvegia – ăștia îi contracarează pe cei din Cipru, precum în Heroes III.

Italia – sună bine, dar costumele nu sunt suficient de urâte.

Suedia – mănușile alea dau +2 la Dexterity și +3 la Mana, bașca 25% șansă să găsești un Unique Item.

San Marino – Dacă viitorul Dune al lui Denis Villeneuve are costume ca acestea, are Oscarul de la mine.

Până la urmă a câștigat Italia, dar momentul de vârf al serii a fost când Marea Britanie nu a primit niciun punct.

De la nimeni.

Adică au luat un fel de UE.

Sănătate tuturor, ne revedem la anul în cea mai frumoasă țară din lume.

Eurovision 2021 pe Twitter

Mulțumescu-ți, Twitter, că, după doi ani de inactivitate, nu mi-ai dezactivat contul și m-am putut bucura din nou de încântător de comica agoră virtuală care însoțește orice ediție de Eurovision. Iată câteva poante prinse între ascultarea unor melodii despre care vă voi relata de îndată ce stăpânul nostru, Timpul, ne-o va permite:

Malta: “What if we just write a really really really good song and don’t do anything weird?” Rest of Eurovision: „…you mean that’s allowed?”.

Disappointed by Portugal’s lack of a glittery silver bodysuit. Did they not get the memo?

We would like to go on record and state that the UK song is actually very very good (we will delete this tweet when we get nil points).

Germany… you have completely surprised me. You DO have a sense of humour. I mean… this was a joke right? Right?

Germany’s entry is like having coffee poured into your eyes while someone shouts JUST CHEER UP at you.

Nothing but respect for Bulgaria’s outfit, we haven’t taken our pyjamas off all year either.

Dammit, Lithuania’s tune is invading my mind – it’s like being hypnotised by a bunch of bananas.

Ukraine was really really terrible – they might win it.

San Marino obviously had several passionate, conflicting conversations about costume direction and then decided “all of them”.

Be warned; if you drink and drive after Eurovision, you may end up with more points than the United Kingdom.

The fact we literally buy our entry into Eurovision every year just to come last is just so British.

0 votes from the pros, 0 votes from the public. Never been prouder.

(Deși eram adormit 90%, momentul când s-a anunțat asta m-a trezit și m-a amuzat de n-am mai putut pune geană pe geană vreo oră – n.m.).

Mi-era dor să aplaud

Și nu doar mie.

Și nu doar pentru că în prima parte a spectacolului de revenire la Filarmonica ”Oltenia” Craiova s-au descătușat energiile muzicienilor noștri și ale pianistului Mihai Diaconescu în Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 de Ludwig van Beethoven.

Am simțit în aplauzele tuturor un preaplin de dorință de frumos, o sete ardentă de muzică bună, iar când dorința îți este satisfăcută cu o așa dăruire, reacțiile nu pot fi decât pe măsură.

Nu cred că această lucrare a lui Beethoven a fost aleasă întâmplător, deoarece a corespuns perfect situației.

A avut bucăți intense, triumfale, pe care le asociem îndeobște cu stilul marelui compozitor. Am învins din nou restricțiile și pandemia și vitregiile, așa că meritam o celebrare.

Au existat însă și pasaje mai duioase, îndeosebi cele în care Mihai Diaconescu mângâia clapele pianului, adecvate bucuriei revederii dintre artiști și auditori.

Pentru că nu mi-era deloc cunoscut numele lui Friederich Witt, autorul celei de-a doua componente a concertului – Simfonia în Do major ”Jena”, prezentată în primă audiție pe scena craioveană, am avut inspirația de a mă folosi de antract pentru a citi povestea acestei creații și controversa care o înconjoară.

Multă vreme s-a crezut că a fost compusă de Beethoven, pentru ca unele cercetări ulterioare să îi atribuie paternitatea lui Witt, acuzat postum de a se fi inspirat nițel de la Joseph Haydn.

Ca unul care și-a descoperit în timp o afinitate pentru Beethoven, a asculta această compoziție, redată de orchestrată filarmonicii sub bagheta energică a lui Radu Postăvaru, a fost un exercițiu interesant.

Am închis ochii și am încercat să prind acele elemente de stil și sintaxă care i-au făcut pe experți să considere că a fost ticluită de mintea micului gigant din Bonn.

N-am ajuns la vreo concluzie care să rămână în analele muzicologiei.

Dar m-am simțit minunat.

Și mi-am mai și adus aminte că supranumele acestei simfonii – Jena – este și locul unde Napoleon a obținut una dintre cele mai mari victorii ale epopeii sale.

Muzica însăși este o victorie împotriva neantului.

***

Pentru că avem nevoie de cultură și cultura are nevoie de noi, cu acordul prietenilor de la Filarmonica din Craiova lansez o promoție intelectuală.

Primele trei persoane care vor achiziționa bilete la un concert al filarmonicii vor primi, în ordinea sosirii, câte o carte, fondul de câștig fiind deja depus de mine la casa de bilete.

Să ascultați și să citiți cu plăcere!

Los rumanos tienen suerte a veces

Noi, românii, avem câteodată noroc.

George Murnu, de pildă.

Aromân de origine și desăvârșit cunoscător al limbii eline vechi, ne-a oferit excepționale traduceri ale epopeilor Iliada și Odiseea.

Creații care păstrează substanța operelor, dar puse într-o formă lingvistică neaoșă și expresivă.

Am întrezărit o senzație similară de beneficiar al unui astfel de noroc și la ineditul concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, Astor Piazzolla – 100 de ani și o poveste autentică.

Alături de muzicienii craioveni, conduși de data aceasta de dirijorul Alexandru Ganea, s-au aflat Analia Selis și Mariano Castro, aceasta din urmă fiind și autorul aranjamentelor orchestrale ale compozițiilor lui Piazzolla din cadrul spectacolului.

Originari din patria tangoului, Argentina, cei doi au învățat atât de bine și de frumos limba română, încă simplul act de a-i asculta vorbind a fost o încântare în sine.

Micile imperfecțiuni de pronunție sau accentul un pic diferit au fost puse în slujba unei atât de sincere dăruiri față de muzică și artă, încât m-am surprins gândindu-mă că avem nevoie de mai mulți astfel de oameni născuți pe alte meleaguri, care să deprindă limba română și să ne fie ghizi prin intermediul ei, decât de băștinași carpato-danubieni, care o stâlcesc sau o utilizează în scopuri demagogice.

Analia Selis nu mi-era necunoscută ca artistă, însă de-abia acum i-am înțeles pe deplin calitățile scenice. Și cu vocea puternică și cristalină, precum a unui izvor rece de munte, dar și cu interpretarea actoricească a melodiilor m-a purtat prin lumea tangoului de Buenos Aires, magmă poetică din care și-au tras inspirația un Borges sau un Cortazar.

Așa am avut și revelația că, dincolo de latura senzuală, tangoul, în special în viziunea rebelă a lui Astor Piazzolla, poate străbate căi spre lugubru sau spre suprarealism sau, mai ales, spre nostalgie.

Pentru vremurile pe care le trăim, avem nevoie de speranță.

De opere muzicale care să îndemne la optimism și la tărie de spirit.

Tangoul nu oferă asta, ci altceva.

Sinceritate.

Introspecție.

Confruntarea cu demonii lăuntrici.

Iar a-ți înțelege și înfrunta propriile sentimente este ceva neprețuit.

Las imagenes pertenecen a mi amigo Daniel Botea.

Să ne pregătim pentru Marea Călătorie

Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.

Pe când era liniște pe Pământ

Citiți, vă rog, repertoriul de la Concertul coral de muzică sacră, desfășurat recent la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Impresionant, nu-i așa?

Nume glorioase ale muzicii clasice, adunate la un loc, precum filosofii din Școala din Atena a lui Rafael.

O concentrație a geniului mai mare decât a radioactivității de la Cernobîl.

Aceasta m-a atras, în primul rând, la acest spectacol.

Să am parte de o felie inimitabilă și irepetabilă a culturii umane.

Timp de vreo două sau trei bucăți muzicale, am încercat să disting în cântările Coralei Academicii a Filarmonicii, conduse de maestrul Pavel Șopov și acompaniate la pian de Corina Stătescu, diferențe între stilurile diferiților compozitori, bineînțeles, după umilele mele cunoștințe și experiențe auditive.

Dar am avut dramul de înțelepciune de a renunța la acest demers de Sisif și de a mă abandona atmosferei hieratice pe care o proiecta acest concert.

Așa am înțeles ca și cum ar fi fost aievea niște vorbe dintr-un comentariu la o serie de cânturi gregoriene, pe care le ascultasem pe Youtube nu cu mult timp înainte.

De pe vremea când era liniște pe Pământ.

Da, liniște.

Fără difuzoare, fără posibilitatea de a multiplica muzica, fără accesibilitatea ei formidabilă de acum.

Pe când muzica era mai apropiată de sacru.

Am plecat de la Filarmonica din Craiova cu liniștea în minte.

Și mai dăinuie încă.