Paradoxul barocului

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Ceea ce numim baroc provine dintr-o perioadă paradoxală.

Era o epocă de profunde inegalități sociale, cu regi absolutiști și nobili înfumurați, dar și cu o masă de oameni nevoiași dintre care mulți nu aveau după ce bea apă, darămite să se bucure de beneficiile muzicii.

Și, cu toate acestea, compozițiile de atunci proiectează o aură de speranță și de liniște, așa cum s-a vădit la cel recent mai spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, centrat în jurul lui Vivaldi și Bach și al câtorva contemporani ai lor.

Un alt paradox a fost că, dacă perioada istorică aferentă barocului muzical a fost caracterizată de o crasă imobilitate socială (țăran te nășteai, țăran mureai), creațiile de atunci erau expresia dinamismului pur.

Să luăm de pildă Anotimpurile lui Vivaldi, dintre care concertul condus în stil adecvat de violonistul Dan Predoi ne-a oferit Primăvara.

Ascultând aceste capodopere, ai spune că sunt barocul vivaldian definitoriu, că nu mai există nimic în afara lor.

Ar fi o mare eroare, pentru că în prodigioasa sa carieră, marele roșcovan a plăsmuit și alte delicii înscrise în registrul sonor al barocului, precum Concertele în Mi sau Re minor pentru vioară și orchestră sau, o veritabilă revelație pentru mine, La Folia pentru vioară și orchestră, care e splendidă și antrenantă ca oricare dintre sezoanele muzicale de legendă.

Vorbeam despre rigida ierarhie socială a perioadei corespunzătoare barocului. În spatele ei domneau ura reciprocă dintre clasele sociale, însă n-ai bănui asta, dacă ți-ai întemeia impresia doar ascultând compozițiile lui Johann Sebastian Bach.

În spectacolul de la Filarmonica din Craiova am avut Concertul în La minor pentru vioară și orchestră și A Suita orchestrală a treia supranumită și Air, care te transportă într-o zonă astrală unde nu sunt nici durere, nici întristare.

Nu în ultimul rând, paradoxul barocului muzical vine și din cât de expresiv este, în ciuda caracterului limitat al diversității instrumentale.

În afară de orchestra de coarde strunită de Dan Predoi am mai avut clavecinul excelent interpretat de Samuel Guiu și cam atât.

Suntem departe de desfășurarea de forțe a unei simfonii romantice a unui Brahms, bunăoară, și totuși barocul acesta melodios a umplut sala filarmonicii și sufletele spectatorilor.

Muzica are darul de străbate istoria și de a o curăța de toate murdăriile.

P.S. Dacă vi se pare că mulți dintre instrumentiști, în frunte cu Dan Predoi, sunt îmbrăcați ca și cum ar fi urmat să se prezinte în fața Regelui-Soare, nu vă înșelați.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Boț de humă însuflețit

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

E adevărat că Pământul e leagănul omenirii, dar un om nu poate sta în leagăn la nesfârșit.

Acesta era crezul lui Konstantin Țiolkovski, savantul rus care a crezut în menirea omului de a se avânta spre stele.

Iar acest traseu de la pământesc la spațial a fost și al celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, marcat la fiecare pas de gestul dirijorului Walter Hilgers, care orienta bagheta către înalt la fiece final de secțiune.

A început cu Poemul simfonic, op. 7 de Serghei Rahmaninov, o lucrare numită foarte sugestiv și Stânca.

Mi-a evocat într-adevăr o stâncă de pe marginea unei mări, martor imuabil al intemperiilor de tot felul, al vijeliilor naturii și istoriei, al șoaptelor de iubire trădate și nemărturisite, al reflecțiilor hamletiene și al sudălmilor neputincioase adresate unor stăpâni nedrepți.

Ca să te îndrepți spre cer trebuie întâi să te ridici de la pământ, iar această luptă cu propriul sine a fost povestea Concertului în Fa diez minor pentru pian și orchestră, op. 20 de Alexander Scriabin.

Ascultând-l, mi-am imaginat un rus înstărit, dar neurastenic din Sankt Peterburg, retras din cauza neîmplinirilor interioare și exterioare pe o moșie cehoviană la țară. Acolo, străbate păduri de mesteceni, le zgârmă scoarța ca expresie a furiei pe care nu și-o poate înțelege, apoi, într-un moment de revelație, începe să vadă și să simtă.

Să simtă cântecul păsărilor.

Să simtă diluviul de culori de pretutindeni.

Să simtă mireasma florilor din poieni.

Și așa, reușește să scuture teluricul din suflet, să se uite spre azurul infinit de deasupra.

Și să zâmbească.

Pentru o astfel de transformare, era nevoie de o profundă înțelegere a instrumentului central al compoziției, pianul, iar aceasta a venit de la solistul Csiky Boldiszar Jr., al cărui mod lejer și liniștit de a stăpâni claviatura nu putea fi decât expresia unei personalități care a câștigat deja bătălia pe care am evocat-o mai sus.

Eliberați de cătușele teluricului, am trecut în spațiu, ultima frontieră.

Pulsari, supernove, găuri negre ni s-au deschis percepțiilor noastre prin Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

E ultima creația înainte de accederea către stele a acestui titan și nu e greu să deslușești în ea faptul că autorul contempla necunoscutul vast al unei alte dimensiuni.

Un necunoscut care te înfioară și te atrage, un necunoscut potențat de muzicienii de la corn ai filarmonicii prin sunetul în surdină, realizat prin utilizarea unui con introdus în instrument și având efecte sonore deosebite, care au nedumerit în mod plăcut întreaga audiență.

Când forțe cosmice de o complexitate de necuprins cu simpla minte omenească vor întâlni Pământul, ce vor descoperi?

Iaca un boț de humă însuflețit de un zumzăit sublim căruia îi spun muzică.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Noutăți de peste Istru

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Trecuse ceva timp de când nu mai hrănisem melomanul din mine, așa că m-am întors la Filarmonica „Oltenia” Craiova exact când propunea o suită de noutăți venite de peste Dunăre, de la vecinii noștri bulgari.

Emisarul principal a fost dirijorul Christo Pavlov, care a emanat acea combinație de autoritate și bunăvoință pe care o căutăm pretutindeni la cei care ne conduc și o găsim atât de rar.

Sub bagheta sa am ascultat pentru prima dată o compoziție de Fanny Mendelssohn, sora mult mai celebrului Felix Mendelssohn Bartholdy.

Nu doar că Uvertura în Do major a fost deosebit de antrenantă, dar nu s-a deosebit prea mult de creațiile ilustrului ei frate, fapt explicat de educația muzicală comună pe care au primit-o cei doi în copilărie.

Oare cât talent și inspirație s-au pierdut în istorie, doar pentru că mentalitățile nu îi puneau pe toți oamenii pe același plan?

Cea de-a doua noutate a serii a fost prima audiție în România a Concertul pentru violoncel și orchestră al lui Veselin Stoyanov, emblematic compozitor bulgar.

A fost un prilej să îl vedem pe violoncelistul Atanas Krastev manifestându-și talentul polivalent, de muzician, dar și actor, căci arătos și expresiv fiind, a fost veritabil protagonist unei povești a zbaterilor unui popor de a-și găsi identitatea.

O poveste pe care noi, românii, o înțelegem foarte bine.

Totul a culminat cu o altă noutate – Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 95 de Antonin Dvorak, zisă și ”Din Lumea Nouă”.

E un paradox că, deși îmi e mai mai mult decât familiară această lucrare, ba chiar îi recunosc pavlovian părțile cele mai faimoase, a o auzi pe viu îi conferă aerul unei aventuri perpetue.

Muzica pe care unii o consideră veche e mereu nouă.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Picătura spaniolească

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Fără a invoca vreo conotație națională, ”picătura chinezească” desemnează acea metodă de tortură lentă, care, fără să fie odioasă în particular, are efecte devastatoare pe termen lung.

Care ar fi opusul picăturii chinezești?

Nu există un verdict definitiv, dar, ca urmare a celui mai recent spectacol la care am participat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propun sintagma ”picătura spaniolească”.

Acest recital s-a intitulat Duo Catharsis și i-a avut în prim plan pe soprana Laura Chera și pe pianistul Tudor Scripcariu. Împreună ne-au oferit o suită de melodii proponderent spaniole, deși n-au lipsit creații venite de pe tărâm argentinian, brazilian sau chiar francez.

De fapt, e o mare plăcere să îi enumăr pe toți compozitorii pe care i-am descoperit astfel, pentru că am impresia că înșiruiesc un dream team de fotbal dintr-un univers paralel:

Enrique Granados

Carlos Guastavino

Isaac Albeniz

Fernando Obradors

Heitor Villa-Lobos

Pablo Sorozabal

Nicolas Bacri

Pablo Luna

Ruperto Chapi

Niciuna dintre melodii nu a fost lungă, dar fiecare ne-a strecurat în suflet un dram de simțire.

De exaltare, de tristețe, de duioșie.

De toate.

O picătură spaniolească benefică dincolo de susurul ei.

Afară era frig, dar noi ne-am încălzit sufletește.

Afară era pustiu, dar noi ne-am apropiat sufletește.

Afară era întuneric, dar noi ne-am luminat sufletește.

Așa cum îmi spunea un om pitoresc aici, muzica e bună pentru suflet.

A nins cu muzică peste Craiova

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Schimbările climatice sunt vizibile în fel și chip, inclusiv la Craiova, însă, dacă nu am avut parte de fulgi de nea dintr-aceia reali și fractalici, a nins peste noi cu muzică.

Acest fenomen sonoro-meteorologic s-a intitulat Festivalul Internațional Craiova Muzicală și a constat în mai multe episoade de precipitații armonioase abundente.

Primul dintre acestea ne-a condus, paradoxal, în zonele aride și pitorești ale Orientului, prin intermediul unui program izvorât din pasiunea dirijorului Vladimir Lungu, ușor transmisibilă și nouă, spectatorilor.

Marșul turc de Ludwig van Beethoven, Uvertura operei ”Abu Hassan” de Carl Maria von Weber, Rapsodia ”Marea Neagră” de Bujor Hoinic sau Suita de balet ”Belkis, Regina di Saba” de Ottorino Respighi ne-au purtat pe dune, prin bazare și prin grădini cu havuzuri, toate filtrate de estetica muzicii clasice, care e o alma mater, care primește în sânu-i instrumente precum tâlvul, un fel de cimpoi, sau kemence, un instrument tradițional din acel continuum cultural geografic și cultural care este Levantul.

Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, op. 56 al aceluiași înnourat lui Beethoven a avut în prim-plan trei artiști tineri, Petre Abraham Smeu la vioară, Jan Sekaci la violoncel și Izabela Voropciuc la pian, iar asta mi s-a părut o ideea foarte inspirată, pentru că această compoziție adună acele zbateri cu care se confruntă fiecare dintre noi la ieșirea din copilărie și la contactul cu gloria și oroarea existenței.

Ați simțit vreodată cum se lipește un fulg de zăpadă de piele, mai ales în zone nu des expuse, precum gâtul sau spatele?

Inițial e o senzație aproape șocantă, dar apoi înveți să o apreciezi, să înțelegi ce minunată lucrare e natura, atât cea din exterior, cât și cea proprie.

O senzație similară am încercat la următorul episod din Festivalul Craiova Muzicală la care am ajuns – spectacolul Cealaltă voce.

Compoziții la pian de Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Maurice Ravel, Adela Dumitrescu sau Cătălin Crețu au alternat cu lectura unor scrisori de curând scoase din arhiva CNSAS și aparținând unor virtuozi români ai acestui nobil instrument, Dinu Lipatti, Mândru Katz sau Radu Lupu.

O idee care a redus factorul divertisment, dar l-a potențat masiv pe cel emoțional, mai ales că aceste epistole erau adresate părinților artiștilor, iar vocea pe care au căpătat-o a fost a unui Marius Manole mai expresiv ca niciodată în tristețe și melancolie.

Prin aceste scrisori, am pătruns în cotloanele și chinurile condiției de artist, uneori la antipozi față de arta însăși.

Poate de aceea am simțit și am apreciat în mod deosebit deferența pe care Mihai Ritivoiu și Marius Manole o arătau față de momentele celuilalt.

Nu mai erau colegi de scenă, ci părți ale unui întreg.

Over snow by winter sown spune Gandalf în The Lord of the Rings, unul dintre multele momente de grație revărsate asupra noastră în cadrul spectacolului Muzică din filme și jocuri video al lui Ivano Guagnelli (dirijor) și Riccardo La Chioma (proiecții și efecte vizuale), deja o tradiție a toamnei târzii, pe care mă forțez să o urmez neabătut an de an de când a debutat.

Ediția aceasta a venit cu o grandoare sporită, căci orchestrei Filarmonici ”Oltenia” i s-a alăturat și Corala Academică (avându-l drept maestru din umbră pe Pavel Șopov).

Așa s-au putut desfășura în toată splendoarea compilații din trilogia de legendă a lui Peter Jackson, din Pirates of the Carribean, având echivalente pe măsură din universul jocurilor video, precum Civilization, Baldur’s Gate 3 sau Skyrim.

Foarte simpatic a fost aranjamentul din Minecraft, acest fenomen cultural pe care l-am văzut luând amploare sub ochii mei și cuprinzând generații succesive de copii cu care am lucrat.

De fapt, murmurele de încântare ale celor mici din toată sala la apariția acelor forme pătrățoase recognoscibile instantaneu au constituit al doilea cel mai frumos moment al acelei seri.

Vă întrebați care ar putea fi cel dintâi?

Acesta nu putea fi decât Duel of the Fates, compoziția epopeică a lui John Williams din Star Wars: Episode I: The Phantom Menace, preferatul meu din toate producțiile cinematografice care stau sub acest titlu de patrimoniu universal.

Din cauza reacțiilor exagerat de negative de la acel moment la adresa acestui film (fanii nu știau că urmează Episoadele VII-IX), nu i s-a acordat aceeași importanță ca bucăților care declanșează reacții pavloviene mapamondului întreg.

Dar timpul a repus-o pe piedestalul care i se cuvine, căci are un dramatism în crescendo și un aer de profeție a marilor încercări care vor vine care te copleșesc și te poartă fără greș în acel basm intergalactic care este Star Wars.

Exact ce s-a întâmplat în sala Filarmonicii din Craiova, sub bagheta Jedi a lui Ivano Guagnelli.

A urmat un front atmosferic de voie bună românească, prilejuită de descinderea în Bănie a doi moldoveni de ambele părți ale Prutului.

Ștefan Diaconu, din Rădăuți, expert în flaut, dar nu numai (vezi încântarea mea de mai jos), și Radu Rățoi, din Chișinău, acordeonist, dar și percuționist cu acest instrument, formează MoldoDuo și, împreună cu câțiva muzicieni ai Filarmonicii din Craiova, ne-au purtat într-un Ocol al Pământului în 30 de Minute, adică prima audiție de pe teritoriul țării noastre a compoziției lui Paul Pintilie, Turistul muzical.

Am fost azvârliți în iureșul exuberanței latino-americane, am străbătut deșertul în legănatul molcom al unei cămile și am tras o bătută irlandeză de pub.

La un moment dat în timpul acestei bucăți muzicale, Ștefan Diaconu ne-a acordat privilegiul deosebit de a asculta un strop de duduk, instrumentul armean făcut celebru de marele Djivan Gasparyan pe coloană sonoră din Gladiator și pe care eu îl consider a emite cele mai frumoase (și mai triste) sunete pe care le-a plăsmuit vreodată creativitatea umană.

Spre deosebire de politică, unde tendințele globaliste se opun celor naționaliste, la acest concert globe-trotting-ul a conlucrat cu creațiile neaoșe, căci MoldoDuo ne-a blagoslovit și cu Rapsodia nr. 1 a lui George Enescu, aranjată inedit pentru flaut, acordeon și orchestră de coarde, precum și niște cântece românești ultra-celebre, transpuse în aceeași combinație a celor doi virtuozi.

Ca oltean, sunt mândru de accentul și perfectul meu simplu, dar acum am simțit nevoie să declar ritos:

MoldoDuo, mai poftiți pi la noi!

Ninsoarea muzicală nu a pătruns doar în sala Filarmonicii “Oltenia”, ci și în alt loc de cultură care poate găzdui muzică – Muzeul de Artă din Craiova.

Holul și sălile sale somptuoase au fost martorele unui proiect superb din trecut – Europa Season – care mi s-a imprimat atât de puternic în memoria afectivă, încât n-am pierdut această ocazie de a retrăi un crâmpei din trecut.

Protagoniști au fost acum Ion-Ștefan Dimitriu la Pian și Ștefan Cazacu la violoncel, iar programul pe care ni l-au așternut către suflet via urechi a fost la fel de bogat decorat precum Palatul ”Jean Mihail.

Am avut Sonata op. 102 a lui Ludwig van Beethoven, despre care se zice că ar fi cea mai blândă a sa, dar care tot a emanat o energie viforoasă.

Am avut Elegia lui Gabriel Faure, o sublimă invitație la a lăsa piciorul de pe accelerație existenței și a ne contopi cu liniștea.

Am avut și Requirebros a lui Gaspar Cassado, din care a răzbătut flamencoul și patimile sale.

Cred că nu o să se supere distinsul pianist pe mine când o să spun că, întrucâtva, violoncelul a fost în prim-planul acestui recital, și nu doar în plan fizic.

Mânuind instrumentul cu aceeași voluptate cu care a fotografiat-o Man Ray pe Kiki din Montparnasse (vezi mai jos), Ștefan Cazacu ne-a etalat toată panoplia uimitoare a combinațiilor și virajelor sonore pe care un violoncel le poate produce.

Materialele didactico-artistice cel mai elocvent în această privință au fost Le Grand Tango al lui Astor Piazzolla și Poloneza de concert a lui David Popper.

Parcă niciodată proverbul Așchia nu sare departe de trunchi n-a avut o ilustrare mai frumoasă.

În final, mă alătur lui Ivano Guagnelli, atât în gest, cât și în mesaj:

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova pentru încă o aventură muzicală de poveste!

Poveste cu poveste

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De când a făcut ochi pentru această lume, cu minunile și ororile ei, omul și-a făurit două mecanisme de a o filtra si a o deslusi – poveștile și muzica.

Cele două instrumente au conviețuit de-a lungul istoriei și deseori au si conlucrat, așa cum s-a vădit în cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l drept protagonist pe Valentin Șerban poate fi foarte bine considerat un basm.

Numai că acest Greuceanu n-are nevoie de paloș sau buzdugan pentru a depăși toate încercările pe care le ilustrează muzical orchestra craioveană.

Arcușul e suficient să ajungă la Soare și la Lună și să ne poarte și pe noi până acolo.

A urmat Suita simfonică ”Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, al cărei titlu e pură activare pavloviană de poveste.

Sonoritatea acestei creații este irezistibilă și memorabilă, așa că procesul neronal care mi-a readus în avanpostul cortexului amintiri care o privesc a fost instantaneu.

Multe dintre aceste frânturi mnezice au vizat unul dintre sporturile mele preferate, patinajul artistic, căci Șeherezada lui Rimski-Korsakov i-a însoțit pe mulți artiști ai gheții în drumul către glorie.

Pe acordurile ei a evoluat grațioasa Michelle Kwan.

Energica Mao Asada a folosit-o pe Șeherezada ca fundal pentru faimoasele ei triplu Axeluri.

Meteoricul, dar simpaticul Evan Lysacek, cu stilul lui mlădios cum numai la Stephane Lambiel am mai văzut, și-a câștigat aurul olimpic pe Șeherezada.

Și tot spre aur olimpic i-a condus Șeherezada și pe Meryl Davis și Charlie White, care au reușit să întrerupă supremația colegilor și prietenilor Tessa Virtue și Scott Moir.

În ambiția de a transpune muzical aceste tezaur de povești care, deși provin din cultura arabă clasică, aparțin lumii întregi, compozitorul rus a luat două decizii înțelepte.

Prima a fost de a-i conferi creației o structură ciclică, de poveste-ramă.

Așa cum istorisirile Șeherezadei se întrerup la răsărit și se reiau la apus, părțile compoziției sunt periodic marcate de vioara concert-maestrului, sarcină care i-a revenit lui Tavi Gorun și îndeplinită încântător.

Cea de-a doua a fost de a nu se concentra pe o poveste anume, cum ar fi cea a lui Sinbad sau a lui Ali Baba, ci de a construi o atmosferă de basm oriental, cu grădini, havuzuri, arabescuri și unduiri trupești, cu tipsii pline de rodii și curmale, cu furtuni de nisip și oaze luxuriante, cu efriți mârșavi și djinni binevoitori.

Atras în acest cadru vrednic de O mie și una de nopți, spectatorul e liber să îl populeze cu poveștile pe care le știe, care îi plac și pe care și le poate plăsmui chiar el însuși.

Autorul acestor rânduri nu s-a lăsat mult rugat și a dat frâu liber Mnemosinei pe toate tărâmurile audio-vizuale pe care a pășit o ipostază a Șeherezadei.

Cinematografia și-a luat partea leului.

Douglas Fairbanks fură inimile tuturor în The Thief of Bagdad cel din 1924.

Câțiva ani mai târziu, în 1940, după apariția sonorului și a colorului, un alt The Thief of Bagdad uimea cu niște efecte speciale care se țin încă bine.

Deși este inspirat din evenimente istorice, grandiosul Lawrence of Arabia este plasat în deșertul Wadi Wum, curat spațiu pentru caravanseraiuri și povești.

N-aveam cum să ratez capodopera de animație Aladdin, cu personajele ei adorabile și cu melodiile nemuritoare.

N-am ocolesc nici ecranizarea cea recentă, pentru simplu motiv că alegerea lui Will Smith ca duhul din lampă e puțin spus reușită.

Când eram în gimnaziu și am descoperit jocurile video, unul dintre primele care mi-a înflăcat imaginația a fost legendarul Prince of Persia.

Cu grafica lui simplistă din 1989, reușea totuși să te ducă acolo, între cele O mie și una de nopți (cam și cât dura să-l termini, că greu mai era!).

Reiventarea modernă a jocului în noul mileniu prin Prince of Persia: Sands of Time a readus magia orientală unei noi generații de pasionați ai divertismentului ludic digital.

De la virtual am trecut la material, rememorând uimirea și plăcerea de încerca The Thief of Baghdad, prin care prietenul meu Adi îmi deschidea mintea către lumea vastă și foarte benefică a jocurilor de societate.

Survolându-mi cortexul cu covorul zburător al memoriei, am parcus și panorama orientalismului, curent pictural de secol XIX, inspirat de senzualitatea și exotismul universului cultural care se întindea de la Coloanele lui Hercule la Socotra.

Iată doar câteva exemple sugestive pentru tot ce a istorisit Șeherezada, nu toate povești pentru copii:

Femei din Alger de Eugene Delacroix.

Îmblânzitorul de șerpi de Jean-Leon Gerome.

Baia turcească de Jean Auguste Dominique Ingres.

Scenă de stradă în Cairo de William Holman Hunt.

Interior de harem de Theodor Aman.

Și, n-o să vă ascund, mi-a ajuns gândul și la melodia Aladin a celor de la Bairam, o manea din tinerețile mele, dar nu o să insist asupra ei.

Faptul că în mileniul trei ne putem bucura de poveștile Șeherezadei este și rodul muncii neobosite a scribilor care le-au transmis peste generații. Așa l-am văzut pe entuziastul dirijor Radu Zaharia, care în loc de condei a avut bagheta.

Lecția Șeherezadei, scrise sau muzicale, e simplă.

Poveștile ne țin în viață.

South-West Side Story

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Începe concertul de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova cu Batuque a lui Alberto Nepomuceno, o creație de mare însemnătate pentru muzica braziliană, iar eu mă și văd transportat în mijlocul numerelor dansante din West Side Story cel din 1961.

Un film care celebrează creuzetul culturilor și liantul lor prin muzică.

Iar sub semnul acestei metafore a stat tot acest spectacol maravilhoso în sens absolut.

Una dintre aceste minuni manifestate pe scenă a fost emblematicul Concert nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch.

Nu contează de pe ce meridian vii, pasiunea de a-l cânta și cea de a-l asculta nu cunosc bariere de limbă sau cutume.

Dovada de acum a fost interpretarea plină de dăruire a solistului Oscar Bohorquez, actualmente cetățean german, dar cu rădăcini peruane, pe care l-au urmărit cu încântare sute de craioveni, nativi sau prin adopție.

Iar filiațiile culturale nu s-au oprit aici. Chemat inevitabil la bis, violonistul ne-a oferit o creație proprie, pe care a intitulat-o Spirit liber.

Un titlu sublim, pe măsura acelei bucăți muzicale, iar eu nu știu dacă artistul german a avut minte culmile Anzilor sau pe cele ale Alpilor, dar mi-a adus aminte de o scenă superbă din Columna, cu Emil Botta cântând la caval în vârf de munte.

Libertatea aleargă pe culmi, de unde oriunde ar fi.

Sufletul latino-american a devenit și mai caliente în a doua parte a spectacolului, care l-a avut campion al veseliei pe dirijorul brazilian Linus Lerner.

Deși rivalitatea Selecao cu alte echipe din America Latină e acerbă în fotbal, nu se aplică și în muzică, căci maestrul de ceremonii și-a ghidat cu generozitate orchestra printr-un periplu care a inclus, pe lânga patria sa, Mexicul și Argentina.

Danzon no. 2 al lui Arturo Marquez a fost curat coloană sonoră pentru povestea lui Zorro, inclusiv în scenele mai tandre (nu, acelea cu Catherine Zeta-Jones nu se pun).

Preludio Bachianas Brasileiras no. 4 a lui Heitor Villa-Lobos, care a utilizat doar instrumente cu coarde, a fost perfecta ilustrare a conceptului pur brazilian de saudade, pe care, dacă ne-am încăpățâna să îl traducem, am putea să-l asemuim dorului românesc.

Și a venit, apoi, momentul Suitei de balet ”Estancia” a lui Alberto Ginastra, compoziție care evocă lumea aspră și masculină a pampasului argentinian, dar, care, filtrată de energia și zâmbetele lui Linus Lerner, a molipsit întreaga orchestră de o plăcere nedisimulată a muzicii.

Contrabasiștii roteau instrumentele ca pe Maracana.

Se striga ca la un meci Boca-River Plate.

Pisica Țuchi ne-a onorat cu prezența.

Iar noi, spectatorii, am fost pătrunși de un sentiment pe care îl descrie cel mai bine un alt cuvânt hispanic.

Alegria.

Povești nemuritoare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

By Iulian in Carti, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.