Pictura ne învață să privim cerul

Cu excepția Cerului înstelat al lui Van Gog, sunt puține tablouri în care cerul este scopul pictural principal.

De obicei, văzduhul este fundal pentru restul operei, însă, dacă îl privim cu atenție, avem șansa de a învața să ne bucurăm mai bine de cel real, de incredibila lui varietate de forme, de frumusețea lui, uneori amenințătoare, și, mai ales, de inestimabilul ajutor pe care ni-l dă, protejându-ne de Cosmosul în care nimeni nu te poate auzi țipând.

Animalele au fost primele muze (6)

Încă un set de imagini surprinse la o expoziție dedicată unei civilizați pre-columbiene, care mi-au relevat că animalele au fost primele muze.

Deși naiv redat, acest asalt al mai multor păsări colibri asupra unei singure flori este irezistibil
Câinele a fost domesticit de om pentru pază, dar a devenit rapid cel mai bun prieten al său, iar afecțiunea cu care acesta este realizat stă mărturie în acest sens
O triplă fuziune: vasul de cult – figura omenească demiurgică – elementele unui crab (precis, dar sugestiv reliefate)
Un stol de tucani, fără cusur scoși în evidență de tehnica au repousse
Deși nu există preocupare pentru organizarea spațiului, tragedia necuvântătoarei este ușor de deslușit în postura-i fizică
Știu, atenția absorbită de chipul omenesc stilizat și de stetoscopul său, însă uitați-vă la cât de plastic reiese silueta neînsuflețită a ciutei
Deși pasărea colibri zboară cu o repeziciune greu de perceput pentru ochiul omenesc, artistul a avut atâta răbdare în a o studia, încât a putut-o reda atât de fidel
Nu cred că mai e nevoie să îmi exprim admirația pentru ideea de a construi vasul ca și cum ar fi trupurile încolăcite a doi șerpi, pentru că o veți fi remarcat-o și singuri

Animalele au fost primele muze (5)

Revelația pe care am avut-o acum ceva timp la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, potrivit căreia animalele au fost primele muze care au provocat simțul artistic al omului mi s-a confirmat la o altă expoziție extraordinară, de data aceasta a unei civilizații de peste țări și mări, cea a incașilor.

Stilizată, dar fără greș redată – o pasăre colibri în plin proces de a sorbi nectarul unei flori
Desăvârșite curburi păsărești
Nu am surprins o imagine prea bună astfel încât, pe lângă naturalețea modului cum acest prădător se sprijină de marginea vasului, să vedeți impresionanta brutalitate cu care își ține prada
Aproape că simți alunecarea șerpilor pe linia vasului
O combinație bidimensional/tridimensional care ar impresiona și la un obiect modern, darămite la unul de acum câteva sute de ani
Jocul cu formele animale, dus la stadiul următor, cel al creativității
Însăși întruchiparea artei plastice: recunoști fără crabul, dar nu poți spune că e o copie întocmai a realității
Încă o interpretare creativă, în care precizia formelor transmite perfecțiunea ipostazei

Numele trandafirului

Undeva, între zidurile unui oraș medieval minunat păstrat, se află un paradis al trandafirilor.

O zonă întinsă, pe care se găsesc atâtea varietăți ale acestei flori atât de cântate de poeți, încât simți că e via ilustrare a proverbului ”Faci rai din ce ai”.

Mai jos sunt câțiva reprezentanți din marea de roze care mi-au încântat privirea și mintea într-o după-amiază luminoasă de mai.

Denumirile sunt cele sub care se găseau acolo.

Annapurna
Claire Austin
Farandole
Madame Paul Massad
Nelson Monfort
Paul Neyron
Pierre Cardin
Soleil du monde

Această experiență multisenzorială a fost prefațată de întâlnirea la colțul străzii care mă purta spre Edenul trandafirilor cu acest omagiu adus lui Sean Connery, într-unul dintre rolurile sale emblematice, acela foarte reușit din…

Numele trandafirului.

Animalele au fost primele muze (4)

Ultima dintre seriile de imagini surprinse la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, unde am pierdut noțiunea timpului admirând modul cum animalele au slujit drept primele muze ale artiștilor din vechime.

Faptul trăsăturile dimensionate și aerul morocănos nu ne împiedică să-l recunoaștem pe acest Iepurilă este o mostră a măiestriei artistului
Și încă un personaj de Pixar
Ca să înțelegeți caracterul dramatic al acestei scene, uitați-vă cu atenție la siluetele animalele de jos, de pe laterale
În ciuda stilizării și posturii inedite, dar fermecătoare, naturalețea nu e știrbită cu nimic
Mai puțin grațios decât frățânele de mai sus, acesta impresionează prin coarnele hiperbolizate
Rozaliu, grăsuliu, dar nu total inofensiv
Migala depusă de un artist din Catal Huyuk în redarea blănii leopardului acum 9000 de ani impresionează și azi
Personaj negativ de Pixar

Animalele au fost primele muze (3)

Încă n-am epuizat lista obiectelor superbe, inspirate de animale, pe care le-am văzut la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene.

Ipostazele necuvântătoarelor urmează subtil curbura vasului
Se pare că adorația față de mâțe are rădăcini istorice adânci
Realizarea pare naivă, mai ales din cauza privirii șașii, dar uitați-vă la naturalețea smocului de blană care atârnă de-a lungul gâtului
Stilizare minunat dozată, care te lasă să recunoști o pasăre de apă
Forma vasului și botul ușor ridicat al taurului mă face să cred că este surprins momentul trist când acesta era sacrificat pentru vreun zeu
Nu mi-aș fi imaginat că o făptură atât de mândră precum o lebăda poate fi sugerată cu o așa economie de mijloace
Porcușorul isteric din vremuri de demult
Încă un personaj de Pixar

Animalele au fost primele muze (2)

Încă o serie de imagini cu artefacte de la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, adică încă o suită de prilejuri de a constata că animalele au beneficiat de un tratament artistic remarcabil încă din cele mai vechi timpuri.

O încleștare feroce și o provocare plastică la care s-au înhămat mulți sculptori de-a lungul istoriei
Îmbinarea estetic-funcțional este fără cusur, iar privirea are blândețea unui guguștiuc
Calul, acest superb angrenaj motric
Frumos redat moment când această pasăre își înfoaie aripile
Migala decorațiunilor mă trimite cu gândul la Berbecul cu Lâna de Aur
Oare ce le-a atras atenția acestor doi flamingi?
Caracterul ritualic de la origini lasă loc imaginației; oare cum se aude măcănitul la dublu?
Un porc mistreț înverșunat, dar nu fioros

Animalele au fost primele muze

Eram în Muzeul Quai Branly, la o superbă expoziție despre olmeci și populațiile înrudite, geografic și cultural, când s-a închegat o idee care germina de mult în mintea mea, poate de când văzusem frizele asiriene ale vânătorii de lei din British Museum.

Dintotdeauna, omul s-a redat pe sine în moduri distorsionate de propriile limite sau credințe. În schimb, animalele, care i-au fost alături de când a făcut ochi pe lumea aceasta, au beneficiat de reprezentări care nu doar că au atins devreme în istorie un naturalism desăvârșit, dar au trecut și în sfera următoare, a jocului artistic.

La Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, această reflecție a primit atât de mult combustibil estetic, încât a devenit o certitudine.

De reținut că oricare dintre artefactele pe care le veți vedea mai jos sau în seriile următoare are o vechime de câteva mii de ani.

Membrele filiforme ale acestor cerbi transmit senzația de suplețe pe care o degajă aceste făpturi
Impecabil modul cum curbura coarnelor se integrează celei generale a vasului
O posibilă fabulă vizuală, naivă, dar eficace în caracterizarea personajelor
Un simplu obiect de os de acum câteva milenii, dar atât de frumos, încât m-a trecut prin o sumedenie de produse culturale ale omenirii în care regăsim lebede
Un personaj de Pixar (o analogie pe care o voi face în repetate rânduri în viitor)
Irezistibil, pur și simplu irezistibil
Sugestia galopului, capul întors; nu doar simplă reprezentare a unui animal, ci artă care spune o poveste
Nu impresionează doar migala pusă în redarea blănii, ci și varietatea ei

Natura ca artă (58)

Imaginați-vă că vă iese acest copac în cale, exact când plouă.

Cum să reziști tentației de a te adăposti în interiorul trunchiului lui?

Cum să nu observi că, în interior, este ca un muzeu sau veritabilă instalație de artă naturală?

Un astfel de arbore, chiar când părți ale sale par uscate, este un sanctuar și merită tratat ca atare.

Oul deloc dogmatic
Rochie magrittiană
Nagini
Cu ochii mijiți, se pot vedea multe
Bunkerul lui Aragog
Labirint ondulat
Ghiță, te-aștept diseară la portiță
Unde e profunzimea?

Agonie și extaz

Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.