Cu excepția Cerului înstelat al lui Van Gog, sunt puține tablouri în care cerul este scopul pictural principal.
De obicei, văzduhul este fundal pentru restul operei, însă, dacă îl privim cu atenție, avem șansa de a învața să ne bucurăm mai bine de cel real, de incredibila lui varietate de forme, de frumusețea lui, uneori amenințătoare, și, mai ales, de inestimabilul ajutor pe care ni-l dă, protejându-ne de Cosmosul în care nimeni nu te poate auzi țipând.
Încă un set de imagini surprinse la o expoziție dedicată unei civilizați pre-columbiene, care mi-au relevat că animalele au fost primele muze.
Revelația pe care am avut-o acum ceva timp la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, potrivit căreia animalele au fost primele muze care au provocat simțul artistic al omului mi s-a confirmat la o altă expoziție extraordinară, de data aceasta a unei civilizații de peste țări și mări, cea a incașilor.
Undeva, între zidurile unui oraș medieval minunat păstrat, se află un paradis al trandafirilor.
O zonă întinsă, pe care se găsesc atâtea varietăți ale acestei flori atât de cântate de poeți, încât simți că e via ilustrare a proverbului ”Faci rai din ce ai”.
Mai jos sunt câțiva reprezentanți din marea de roze care mi-au încântat privirea și mintea într-o după-amiază luminoasă de mai.
Denumirile sunt cele sub care se găseau acolo.
Această experiență multisenzorială a fost prefațată de întâlnirea la colțul străzii care mă purta spre Edenul trandafirilor cu acest omagiu adus lui Sean Connery, într-unul dintre rolurile sale emblematice, acela foarte reușit din…
Numele trandafirului.
Ultima dintre seriile de imagini surprinse la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, unde am pierdut noțiunea timpului admirând modul cum animalele au slujit drept primele muze ale artiștilor din vechime.
Încă n-am epuizat lista obiectelor superbe, inspirate de animale, pe care le-am văzut la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene.
Încă o serie de imagini cu artefacte de la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, adică încă o suită de prilejuri de a constata că animalele au beneficiat de un tratament artistic remarcabil încă din cele mai vechi timpuri.
Eram în Muzeul Quai Branly, la o superbă expoziție despre olmeci și populațiile înrudite, geografic și cultural, când s-a închegat o idee care germina de mult în mintea mea, poate de când văzusem frizele asiriene ale vânătorii de lei din British Museum.
Dintotdeauna, omul s-a redat pe sine în moduri distorsionate de propriile limite sau credințe. În schimb, animalele, care i-au fost alături de când a făcut ochi pe lumea aceasta, au beneficiat de reprezentări care nu doar că au atins devreme în istorie un naturalism desăvârșit, dar au trecut și în sfera următoare, a jocului artistic.
La Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, această reflecție a primit atât de mult combustibil estetic, încât a devenit o certitudine.
De reținut că oricare dintre artefactele pe care le veți vedea mai jos sau în seriile următoare are o vechime de câteva mii de ani.
Imaginați-vă că vă iese acest copac în cale, exact când plouă.
Cum să reziști tentației de a te adăposti în interiorul trunchiului lui?
Cum să nu observi că, în interior, este ca un muzeu sau veritabilă instalație de artă naturală?
Un astfel de arbore, chiar când părți ale sale par uscate, este un sanctuar și merită tratat ca atare.
Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.
Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.
Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.
Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.
Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.
Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.
Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.
Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.
În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.
În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.
Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.
Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.
Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.
Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.
M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.
Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.
Oamenii sunt sarea pământului.
Uneori îl fac imposibil de înghițit.
Alteori îi dau savoare.
