Pictura și fotografia se îmbogățesc reciproc

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Când a apărut, fotografia a zdruncinat supremația picturii, stârnind o polemică acerbă despre vulgarizarea imaginii și despre noblețea execuției.

Însă o expoziție de la Muzeul de Arte Frumoase din Rouen mi-a relevat că aceste două arte nu au de ce să se dușmănească, ba dimpotrivă, se pot îmbogăți reciproc.

Evenimentul cu pricina își propunea să prezinte fotografii din Normandia din secolul al XIX-lea, adică din zorii utilizării dagherotipului, prilej pentru mine de a fi uimit de estetica desăvârșită a unor imagini surprinse astfel.

Deoarece Rouen este orașul catedralei pe care Claude Monet a imortalizat-o în diverse ipostaze de lumină și culoare, curatorii expoziției au avut excelenta idee de a alătura unul dintre tablourile sale (în care edificiul gotic apare învăluit în ceață) și o fotografie realizată de Edouard Baldus în jurul anului 1858.

Contemplându-le în același timp, am constatat că mintea mea nu procedează la a efectua paralele între cele două lucrări, ci preia elemente dintr-una îmbogățind-o pe cealaltă și invers.

Această superbă reconciliere între cele două arte m-a ajutat să admir apoi cu alți ochi fațada catedralei celei reale, pe care am încercat să o suprind la rându-mi cât mai sugestiv.

Pictura și fotografia merită împerecheate cât mai des.

Pointilism dinăuntru și din afară

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

În marea aventură a picturii din toate timpurile, impresionismul este un veritabil superstar.

Prin toate muzeele pe unde m-au purtat picioarele și ochii, picturile unui Van Gogh, Monet sau Gaugain atrăgeau cele mai multe priviri (mai nou, telefoane).

În cadrul impresionismului, există un sub-curent numit pointilism (zis și divizionism sau poantilism pentru puriștii limbii române), ai cărui inițiatori, Georges Seurat și Paul Signac urmăreau o metodă de-a dreptul științifică de a reda efectele pe care ceilalți adepți ai acestei metode o aplica empiric, fiecare după propria-i personalitate artistică.

Mai precis, adepții pointilismului foloseau principiile care fuseseră descoperite a sta la baza formării imaginii în ochiul uman și aplicau pete rotunde și egale de culori diferite, pe care creierul uman le asamblează, construind imagini complexe din punct de vedere reprezentativ.

Întotdeauna mi s-a părut că această abordare picturală omoară din magia senzorială a creațiilor impresioniste, însă, de curând, contemplarea unui tablou realizat în cel mai pur stil pointilist mi-a relevat validitatea sa tehnico-neurologică.

Pictura de mai sus se găsește în Muzeul de Artă Modernă din Le Havre, îi aparține lui Henri-Edmond Cross și se intitulează Plajă la Vignasse.

Un peisaj superb, al cărui element-cheie este lumina reflectată de pe suprafața apei și generatoare de umbre în rândul tufelor de pe mal.

O compoziție ambițioasă în sine, însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost pentru mine a pendula între a privi tabloul de la o distanță normală, precum și de aproape, poziție care mi-a fost favorizată de amplasarea lucrării într-un spațiu larg, dar și de îngăduința supraveghetorilor muzeului, care nu m-au izgonit când ajungeam cu nasul în imediata proximitate a suprafeței pictate.

Mai jos aveți câteva mici secțiuni din tablou – simple buline colorate. Vă provoc să vă dați seama din ce parte a sa provin.

O să vă ia ceva timp, pentru că legăturile cromatice între aceste buline nu sunt atât de evidente.

Însă, de îndată ce făceam câțiva pași înapoi, formele și efectele luminoase ale picturii căpătau consistență.

Mă apropiam și lucrurile deveneau neclare din nou.

Leit efectul de Fata Morgana, doar că nu avea loc într-un deșert arid.

Minunat și înfricoșător este acest creier al nostru.

Preia materia primă oferită de organele de simț și le conferă sens.

Și, totuși, nu poți să nu întrebi:

Oare nu ne și înșală uneori?

Cheia ca simbol al complexității societății

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Muzeul Les Secq des Tournelles din Rouen are ceva aparte.

Este adăpostit de o fostă biserică gotică, cu tot farmecul pe care aceste edificii unice în istoria arhitecturii îl degajă.

Înfățișează publicului exclusiv obiecte din fier forjat, realizate de meșterii locali de-a lungul secolelor.

Exponatele variază de la elemente decorative ale unor clădiri la unelte de tot felul, inclusiv trusele felcerilor de odinioară, care includeau un număr neliniștitor de mare de ferăstraie.

Însă secțiunea care m-a fascinat de-a dreptul și care m-a făcut să reflectez și să stabilesc paralele cu perioada contemporană a fost cea a cheilor.

Da, aceste simple obiecte care încuie și descuie au devenit veritabile expresii ale complexității crescânde a societății.

Cea mai importantă provincie romanizată a fost Galia, fără doar și poate, iar asta se vede în modul cum cheile galo-romane, deși vechi de aproape două milenii, erau deja complexe în sine.

Dar, după ce perioada așa-zis întunecată a Evului Mediu a trecut și în Europa s-a instaurat o oarecare stabilitate, cheile au sporit în complexitate, așa cum se poate vedea mai jos, începând de la cele merovingiene și ajungând până la cele numite venețiene.

Ce ne arată aceste chei?

Că abilitățile experților care le realizau împreuna cu mecanismele pe care le descuiau au crescut în mod constant.

Dar această creștere a venit ca urmare a unor cereri tot mai complexe din partea unui segment al societății.

Un segment care acumula bunuri de preț și le voia în siguranță.

În siguranță față de cine?

Față de un alt segment al societății, care putea atenta la cele agonisite de segmentul dintăi menționat.

Așadar, o combinație de prosperitate și disparitate care era sursă de bunăstare, dar și de tensiune.

Să ne îndreptăm privirea acum spre lumea noastră digitalizată.

Auzim și vedem tot mai des invocată noțiunea de securitate.

Securitatea conturilor, a tranzacțiilor, dar și breșe în această securitate.

Și care este simbolul care însoțește aceste tehnologii?

Ați ghicit, cheia.

De aceea încurajez mersul la muzee.

Sunt unele aspecte în societate care se schimbă în formă, dar nu și în fond.

Panteonul echilibrului

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Pentru cetățeanul român născut în perioada comunistă și crescut după blocurile gri, faptul că zona centrală din Le Havre este în patrimoniul UNESCO poate părea nejustificat.

Ce mare lucru niște blocuri?

Însă, dincolo de farmecul discret al realizării lor, centrul renăscut astfel prin viziunea arhitecturală și urbanistică a lui Auguste Perret, unul dintre pionierii utilizării betonului armat, este un simbol al triumfului ordinii împotriva haosului și arbitrariului războiului, care distruge fără discernământ.

Toată această alegorie a renașterii pe baze solide atinge punctul culminant în Biserica St. Joseph, al cărei turn domină zona portuară a orașului, o veritabilă minune a lumii, precum un Far din Alexandria.

Nominal, biserica este creștină și catolică, dar, în afara crucii din vârf, deloc ostentativă, construcția poate avea valențe spirituale universale.

Iar asta devine impresia pregnantă de îndată ce pășești în interiorul ei.

Totul este stilizat, totul este simetria, totul este non-figurativ.

Efectul terapeutic, potențat de lumina discret filtrată de vitraliile elaborate de Marguerite Huré este al unui echilibru de care se poate bucura un musulman sau un evreu sau un hindus sau ce doriți.

Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, mi-aduc aminte ce efect a avut tot acest ansamblu de geometrie sacră asupră-mi.

M-am simțit obligat să caut centrul.

Atât centrul interior, în jurul căruia ni se construiește întreaga personalitate.

Cât și cel exterior, căci m-am chinuit să fac poze care să redea această impecabilă simetrie arhitecturală a bisericii.

Nu cred că mi-au ieșit impecabil.

Ca orice om, am strâmbătăți, unele naturale, altele generate de propriile-mi alegeri.

Însă, vizitând acest monument unic, am înțeles cât de important este să cauți echilibrul.

Și cât de benefic este să-l găsești, chiar și vremelnic, așa cum am făcut-o în biserica St. Joseph din Le Havre.

Artă în bloc

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Așteptând pe cineva în fața unui bloc dintr-un cartier al Craiovei, mi-am zis să nu mă supun de bunăvoie la supliciul caniculei, așa că m-am strecurat pe hol, unde am descoperit trei desene simpatice foc (n-ar trebui sa folosesc epitete de-astea la 40 și de grade, știu), care depășesc cu mult media împerecherilor de nume întru dragoste veșnică sau măscările la adresa echipei conlocuitoare adverse.

Acesta, de pildă, e adorabil prin acumularea acea ușor dezordonată de inimi, care par a genera o inimă mai mare. Fiecare dintre noi contribuie la sufletul lumii, cum s-ar zice. Iar cele două semiluni întregesc starea de bine pe care ți-o transmite această spontană manifestare artistică.

Următoarea imagine are un efect similar. Nu doar prin personificarea zâmbitoare a stelei, ci și prin simpla declarație admirativă față de Alexandra. La fel ca Eminescu, care a căutat varii descrieri ale fetei de împărat din Luceafărul, precum ”giuvaier” sau ”bobocel”, oprindu-se asupra uneia mai puțin sforăitoare, dar nemuritoare.

Cel din urmă desen este cel mai complex din punct de vedere al realizării. O figură șugubeț-șmecherească, de Popeye Marinarul zoomorfizat, niște bicepși supradimensionați și niște pătrățele ca ale lui Cristiano Ronaldo (le știm de la golurile date pe final de meci), precum și niște pantofi de Charlot.

Ca mici bonusuri sunt un cap de cățel, surprinzător de frumos redat, în partea stângă, în timp ce undeva sus, puțin spre dreapta, avem și o clasica împerechere de nume abreviate, dar cu o declarație apăsată, care suscită admirație pentru cunoașterea semnificației simbolului matematic.

Poate vi se pare puțin lucru, dar am un prieten care mi-a povestit că pe tatăl său, fost profesor universitar la o facultate tehnică, îl întrebau studenții (viitori ingineri, nota bene!) ce e optul ăla culcat pe care îl scria pe tablă.

Speranța și necazurile sunt vechi de când lumea

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Ce vedeți în imaginea de mai sus este Vârful Trescovăț, din mulții Almăjului, de pe malul românesc, văzut de pe cel sârbesc, mai precis de la Lepenski.

Acesta din urmă este un oraș neolitic ale cărui urme datează cu cel puțin 10 000 de ani în urmă.

Unii cercetători opinează că această culme de pe partea românească a Istrului servea drept zeitate calendaristică pentru acești strămoși preistorici, mergând până la avansa și ipoteză ca formele specifice ale caselor imitau conturul formei de relief cu a cărei imagine își începeau și încheiau ziua.

Înclin să le dau dreptate, pentru că e ceva special în modul cum Vârful Trescovăț se ițește printre arbori, în toată splendoarea și inaccesibilitatea sa pentru oamenii de atunci.

Îmi vin în minte monumentele megalitice de la Stonhenge din Anglia sau Newgrange din Irlanda, care, la rându-le, marcau această solemnitate solară (și care face încă obiectul unor festivaluri anuale) sau impozanta stâncă Ayres (Uluru) din Australia, tărâm sacru al populației aborigene, care se distinge în peisaj precum Vârful Trescovăț.

Trebuie să fi fost un spectacol aparte când, într-o anume zi a anului, soarele răsărea sau apunea din spatele culmii, transmițându-le locuitorilor de la Lepenski Vir că natura este imuabilă, că o nouă perioadă de speranță începe.

Iar de speranță aveau mare nevoie, pentru că viața era foarte probabil brutală și guvernată de privațiuni și nesiguranță.

Mărturie a acestei zbateri stau capetele sculptate descoperite pe tot cuprinsul sitului arheologic.

Dincolo de posibilul lor rol ritualic, care ne va rămâne pe vecie necunoscut, recunoaștem acele colțuri ale gurii lăsate în jos care caracterizează stări de spirit negative, precum tristețea sau anxietatea (vezi reprezentările lor în Inside Out și Inside Out 2).

Microexpresii pe care Paul Ekman, împreună cu alter ego-ul său fictiv interpretat de Tim Roth în Lie to Me, precum și cu alți colegi de breaslă le consideră universale.

Ei se refereau la spațiu, dar iată că se aplică și timpului.

Necazurile i-au însoțit pe oameni de când lumea.

Dar nici speranța nu i-a părăsit.

Zidane din toate părțile

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sport 0 Comment

Spațiu expozițional cu mare deschidere spre inedit, Cité de la Musique din Paris adăpostește până prin ianuarie 2024 o instalație audio-vizuală deosebită – Zidane, un portret ale secolul XXI.

Totul a pornit de la proiectul din 2005 al lui Douglas Gordon și Philippe Parreno, care au montat 17 camere de luat vederi pe Santiago Bernabeu în timpul unui meci al lui Real Madrid cu Villareal și s-au concentrat exclusiv pe Zinedine Zidane.

Rezultatul este acest demers artistic, care constă în 17 ecrane orientate în toate direcțiile, pe care îl poți urmări pe marele jucător din diverse unghiuri.

Nu mare lucru, ați putea spune.

Însă, dincolo de originalitatea realizării tehnice în sineși de faptul că trăiești experiența unei partide de fotbal din perspective altminteri inaccesibile (vezi ecranul cu picioarele în permanentă deplasare), acest proiect artistic te invită la a reflecta asupra limitelor propriei atenții.

Distributivitatea concentrării este un atribut pe care unii îl avem, alții nu prea, însă e limitat pentru toate lumea, iar Zidane, un portret ale secolul XXI mi-a relevat asta fără putință de tăgadă.

Eu, de pildă, am explorat instalația în lung și în lat, și m-am statornicit într-un loc de unde puteam urmări două ecrane în același timp, cu ocheade aruncate către un al treilea unde, să vedeți chestie, era meciul filmat în mod clasic, dar în oglindă.

Adică precum într-un vis.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama de asta, primul semnal fiind că l-am văzut pe Roberto Carlos executând o lovitură liberă cu piciorul drept, iar pe Beckham un corner cu piciorul stâng.

M-am uitat mai îndeaproape și am remarcat că numele jucătorilor apăreau scrise invers.

Cum zicea tataie, minunea resteului!

M-am referit în mod repetat la expoziția Zidane, un portret ale secolul XXI ca fiind una de artă, iar prin asta am în minte întregul audio-vizual, nu doar partea de imagine.

Proiecțiile era acompaniate de un fundal sonor variat.

Când vuietul publicului, când exaltarea comentatorilor, când gâfâieli surprinse la firul ierbi, când melodii compuse special pentru proiect de trupa Mogwai.

Iar asta mi-a demonstrat cât de ușor ne alunecă interpretarea unui stimul vizual într-o parte sau într-alta, când stimulul auditiv care îl acompaniază diferă.

Singurul neajuns al acestei instalații este că meciul Galacticilor împotriva celor de la Villareal n-a fost cine știe ce, iar Zidane n-a avut mare scofală de făcut.

Mai interesantă ar fi fost finala Campionatului Mondial din 2006.

Ne-am fi lămurit din toate direcțiile unde i-a aplicat acel cap lui Materazzi și dacă a fost într-devăr nasol au ba.

Insectar muzical

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În cadrul splendidului muzeu Cité de la Musique din Paris, a poposit o expoziție temporară intitulată Anima (Ex) Musica.

Strecurate printre exponatele permanente ale muzeului se găsesc insecte uriașe realizate din instrumente muzicale sau componente ale acestora.

Nici nu știi de ce să fii încântat mai întâi.

De ineditul ideii.

De calitatea execuției celor trei artiști – Mathieu Desailly, Vincent Gadras și David Chalmin.

De detaliata înțelegere a morfologiei insectelor.

De senzație de transportare într-o lume a fanteziei, în care Jules Verne și Hayao Miyazaki și-au dat mâna pentru a ne face să visăm pe toți, mici și mari.

De faptul că unele dintre insecte chiar se mișcă și produc sunete sublime.

Mai jos aveți lista acestor făpturi muzicale care m-au făcut să pierd noțiunea timpului.

Durerea între introversiune și extroversiune

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Biserica Santa Maria della Vita din Bologna e ușor de ratat.

Situată pe una dintre străzile populate care radiază din Piazza Maggiore, pitită între alte clădiri de înălțimi similare, nu atrage atenția în sine.

Însă, un afiș cu un chip deosebit de expresiv mi-a trezit curiozitatea, iar aceasta a fost răsplătită înzecit.

Acest edificiu religios baroc adăpostește un grup statuar pe care nu mă sfiesc să îl pun pe același plan cu marile creații ale Renașterii ale unui Donatello sau Michelangelo – Jelirea lui Hristos de Niccolò dell’Arca.

Poate că faptul că această operă este realizată în teracotă, un material considerat a fi mai puțin nobil decât marmura, să fi dăunat impactului ei în posteritate.

Altminteri, e greu să te sustragi intensității ei dramatice.

Am stat și am admirat-o îndelung, astfel încât am văzut diverși turiști venind, oameni chitiți să mai bifeze încă un punct din ghidurile standard pe care le aveau în mână și care au simțit brusc nevoie să se așeze, pentru a primi în plin șocul de a te confrunta cu o așa expresie a durerii.

E suficient să te uiți la postura, dar și la chipul Mariei Magdalena, care e apogeul unui crescendo al deznădejdii care evoluează din stânga spre dreapta.

Atât cât mi-au permis măsurile de protecție a operei, am examinat-o din toate unghiurile posibile.

Întâmplarea foarte fericită a făcut ca, exact în perioada când am vizitat Santa Maria della Vita, biserica să mai găzduiască un grup statuar cu exact aceeași tematică.

Acesta se intitulează Epifania durerii și a bucuriei a artistului contemporan Ilario Fioravanti și înfățișează tot un ansamblu de personaje care veghează trupul neînsuflețit al lui Iisus.

Poate că imaginea pe care am surprins-o nu lasă să răzbată trăirile figurilor, aparent placide, dar m-am apropiat de fiecare în parte și am văzut tot durere.

Însă ce diferență între exprimarea ei de aici și cea cutremurătoare a lui Niccolò dell’Arca!

Așa am compus mental extremele continuumului introversiune-extroversiune, cu care psihologia încearcă să explice multitudinea de manifestări ale emoțiilor omenești.

Și, ca în orice experiment care generează concluzii, chiar în cadrul bisericii Santa Maria della Vita am avut parte de elementul de control.

Curatorii expoziției dedicate lui Ilario Fioravanti au avut înțelepciunea să plaseze Epifania durerii și a bucuriei în oratoriul care adăpostește și Adormirea Fecioarei Maria a lui Alfonso Lombardi, o altă operă renascentistă de mare intensitate emoțională.

Admirându-le împreună, mi s-a parafat concluzia că oamenii sunt uniți prin ce simt, dar despărțiți prin modul cum o fac.

Marea în cuget și simțiri

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.