Speranța și necazurile sunt vechi de când lumea

Ce vedeți în imaginea de mai sus este Vârful Trescovăț, din mulții Almăjului, de pe malul românesc, văzut de pe cel sârbesc, mai precis de la Lepenski.

Acesta din urmă este un oraș neolitic ale cărui urme datează cu cel puțin 10 000 de ani în urmă.

Unii cercetători opinează că această culme de pe partea românească a Istrului servea drept zeitate calendaristică pentru acești strămoși preistorici, mergând până la avansa și ipoteză ca formele specifice ale caselor imitau conturul formei de relief cu a cărei imagine își începeau și încheiau ziua.

Înclin să le dau dreptate, pentru că e ceva special în modul cum Vârful Trescovăț se ițește printre arbori, în toată splendoarea și inaccesibilitatea sa pentru oamenii de atunci.

Îmi vin în minte monumentele megalitice de la Stonhenge din Anglia sau Newgrange din Irlanda, care, la rându-le, marcau această solemnitate solară (și care face încă obiectul unor festivaluri anuale) sau impozanta stâncă Ayres (Uluru) din Australia, tărâm sacru al populației aborigene, care se distinge în peisaj precum Vârful Trescovăț.

Trebuie să fi fost un spectacol aparte când, într-o anume zi a anului, soarele răsărea sau apunea din spatele culmii, transmițându-le locuitorilor de la Lepenski Vir că natura este imuabilă, că o nouă perioadă de speranță începe.

Iar de speranță aveau mare nevoie, pentru că viața era foarte probabil brutală și guvernată de privațiuni și nesiguranță.

Mărturie a acestei zbateri stau capetele sculptate descoperite pe tot cuprinsul sitului arheologic.

Dincolo de posibilul lor rol ritualic, care ne va rămâne pe vecie necunoscut, recunoaștem acele colțuri ale gurii lăsate în jos care caracterizează stări de spirit negative, precum tristețea sau anxietatea (vezi reprezentările lor în Inside Out și Inside Out 2).

Microexpresii pe care Paul Ekman, împreună cu alter ego-ul său fictiv interpretat de Tim Roth în Lie to Me, precum și cu alți colegi de breaslă le consideră universale.

Ei se refereau la spațiu, dar iată că se aplică și timpului.

Necazurile i-au însoțit pe oameni de când lumea.

Dar nici speranța nu i-a părăsit.

Zidane din toate părțile

Spațiu expozițional cu mare deschidere spre inedit, Cité de la Musique din Paris adăpostește până prin ianuarie 2024 o instalație audio-vizuală deosebită – Zidane, un portret ale secolul XXI.

Totul a pornit de la proiectul din 2005 al lui Douglas Gordon și Philippe Parreno, care au montat 17 camere de luat vederi pe Santiago Bernabeu în timpul unui meci al lui Real Madrid cu Villareal și s-au concentrat exclusiv pe Zinedine Zidane.

Rezultatul este acest demers artistic, care constă în 17 ecrane orientate în toate direcțiile, pe care îl poți urmări pe marele jucător din diverse unghiuri.

Nu mare lucru, ați putea spune.

Însă, dincolo de originalitatea realizării tehnice în sineși de faptul că trăiești experiența unei partide de fotbal din perspective altminteri inaccesibile (vezi ecranul cu picioarele în permanentă deplasare), acest proiect artistic te invită la a reflecta asupra limitelor propriei atenții.

Distributivitatea concentrării este un atribut pe care unii îl avem, alții nu prea, însă e limitat pentru toate lumea, iar Zidane, un portret ale secolul XXI mi-a relevat asta fără putință de tăgadă.

Eu, de pildă, am explorat instalația în lung și în lat, și m-am statornicit într-un loc de unde puteam urmări două ecrane în același timp, cu ocheade aruncate către un al treilea unde, să vedeți chestie, era meciul filmat în mod clasic, dar în oglindă.

Adică precum într-un vis.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama de asta, primul semnal fiind că l-am văzut pe Roberto Carlos executând o lovitură liberă cu piciorul drept, iar pe Beckham un corner cu piciorul stâng.

M-am uitat mai îndeaproape și am remarcat că numele jucătorilor apăreau scrise invers.

Cum zicea tataie, minunea resteului!

M-am referit în mod repetat la expoziția Zidane, un portret ale secolul XXI ca fiind una de artă, iar prin asta am în minte întregul audio-vizual, nu doar partea de imagine.

Proiecțiile era acompaniate de un fundal sonor variat.

Când vuietul publicului, când exaltarea comentatorilor, când gâfâieli surprinse la firul ierbi, când melodii compuse special pentru proiect de trupa Mogwai.

Iar asta mi-a demonstrat cât de ușor ne alunecă interpretarea unui stimul vizual într-o parte sau într-alta, când stimulul auditiv care îl acompaniază diferă.

Singurul neajuns al acestei instalații este că meciul Galacticilor împotriva celor de la Villareal n-a fost cine știe ce, iar Zidane n-a avut mare scofală de făcut.

Mai interesantă ar fi fost finala Campionatului Mondial din 2006.

Ne-am fi lămurit din toate direcțiile unde i-a aplicat acel cap lui Materazzi și dacă a fost într-devăr nasol au ba.

Insectar muzical

În cadrul splendidului muzeu Cité de la Musique din Paris, a poposit o expoziție temporară intitulată Anima (Ex) Musica.

Strecurate printre exponatele permanente ale muzeului se găsesc insecte uriașe realizate din instrumente muzicale sau componente ale acestora.

Nici nu știi de ce să fii încântat mai întâi.

De ineditul ideii.

De calitatea execuției celor trei artiști – Mathieu Desailly, Vincent Gadras și David Chalmin.

De detaliata înțelegere a morfologiei insectelor.

De senzație de transportare într-o lume a fanteziei, în care Jules Verne și Hayao Miyazaki și-au dat mâna pentru a ne face să visăm pe toți, mici și mari.

De faptul că unele dintre insecte chiar se mișcă și produc sunete sublime.

Mai jos aveți lista acestor făpturi muzicale care m-au făcut să pierd noțiunea timpului.

Durerea între introversiune și extroversiune

Biserica Santa Maria della Vita din Bologna e ușor de ratat.

Situată pe una dintre străzile populate care radiază din Piazza Maggiore, pitită între alte clădiri de înălțimi similare, nu atrage atenția în sine.

Însă, un afiș cu un chip deosebit de expresiv mi-a trezit curiozitatea, iar aceasta a fost răsplătită înzecit.

Acest edificiu religios baroc adăpostește un grup statuar pe care nu mă sfiesc să îl pun pe același plan cu marile creații ale Renașterii ale unui Donatello sau Michelangelo – Jelirea lui Hristos de Niccolò dell’Arca.

Poate că faptul că această operă este realizată în teracotă, un material considerat a fi mai puțin nobil decât marmura, să fi dăunat impactului ei în posteritate.

Altminteri, e greu să te sustragi intensității ei dramatice.

Am stat și am admirat-o îndelung, astfel încât am văzut diverși turiști venind, oameni chitiți să mai bifeze încă un punct din ghidurile standard pe care le aveau în mână și care au simțit brusc nevoie să se așeze, pentru a primi în plin șocul de a te confrunta cu o așa expresie a durerii.

E suficient să te uiți la postura, dar și la chipul Mariei Magdalena, care e apogeul unui crescendo al deznădejdii care evoluează din stânga spre dreapta.

Atât cât mi-au permis măsurile de protecție a operei, am examinat-o din toate unghiurile posibile.

Întâmplarea foarte fericită a făcut ca, exact în perioada când am vizitat Santa Maria della Vita, biserica să mai găzduiască un grup statuar cu exact aceeași tematică.

Acesta se intitulează Epifania durerii și a bucuriei a artistului contemporan Ilario Fioravanti și înfățișează tot un ansamblu de personaje care veghează trupul neînsuflețit al lui Iisus.

Poate că imaginea pe care am surprins-o nu lasă să răzbată trăirile figurilor, aparent placide, dar m-am apropiat de fiecare în parte și am văzut tot durere.

Însă ce diferență între exprimarea ei de aici și cea cutremurătoare a lui Niccolò dell’Arca!

Așa am compus mental extremele continuumului introversiune-extroversiune, cu care psihologia încearcă să explice multitudinea de manifestări ale emoțiilor omenești.

Și, ca în orice experiment care generează concluzii, chiar în cadrul bisericii Santa Maria della Vita am avut parte de elementul de control.

Curatorii expoziției dedicate lui Ilario Fioravanti au avut înțelepciunea să plaseze Epifania durerii și a bucuriei în oratoriul care adăpostește și Adormirea Fecioarei Maria a lui Alfonso Lombardi, o altă operă renascentistă de mare intensitate emoțională.

Admirându-le împreună, mi s-a parafat concluzia că oamenii sunt uniți prin ce simt, dar despărțiți prin modul cum o fac.

Marea în cuget și simțiri

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.

Natura ca artă – Ediție invers

Acum nu mult timp am parcurs o expoziție a artistei Miriam Cahn.

Estetica ei este schematică, foarte puternică din punct de vedere cromatic și militantă.

În ciuda formelor diluate, arta ei vorbește despre traumele feminității, despre șocul nașterii, despre agresiuni și despre nenumăratele zbateri corticale.

Însă, strecurate între diverse și tulburătoare siluete vag omenești, am distins și câteva tablouri de copaci, realizate în același stil fovist și parțial abstractizat.

Era ca și cum Miriam Cahn însăși recunoștea că natura e un vremelnic refugiu din calea rănilor existenței.

Un artist îndrăgostit de o divă

Sarah Bernhardt a fost o mare actriță și, dacă e să calculăm vizibilitatea în spațiul public, corelată cu rată inflației imagologice moderne, putem spune că a fost și cea mai mare divă din toate timpurile.

Nu e de mirare că a avut cohorte ba nu, legiuni întregi de admiratori, de ambe sexe.

Printre aceștia s-a numărat și pictorul Alfons Mucha.

Nu știu ce fel de relație au avut, trupească sau romantică sau platonică, dar cert este că el era înmorat lulea de ea.

Aveți în continuare o suită de argumente.

Numai un ochi de îndrăgostit își poate învălui ființa adorată cu o așa măiestrie, surprinzând esența marilor ei roluri, dar păstrând scânteia unicității ei aprinsă.

La începutul articolului am lansat o ipoteză.

Ca oricare alta, are nevoie de un element de control, pentru a fi validată.

Mai jos aveți un alt portret al lui Sarah Bernhardt, de data această de Georges Clairin.

Altă abordare stilistică, aceeași adorație nețărmurită.

Pictura ne învață să privim cerul

Cu excepția Cerului înstelat al lui Van Gog, sunt puține tablouri în care cerul este scopul pictural principal.

De obicei, văzduhul este fundal pentru restul operei, însă, dacă îl privim cu atenție, avem șansa de a învața să ne bucurăm mai bine de cel real, de incredibila lui varietate de forme, de frumusețea lui, uneori amenințătoare, și, mai ales, de inestimabilul ajutor pe care ni-l dă, protejându-ne de Cosmosul în care nimeni nu te poate auzi țipând.

Animalele au fost primele muze (6)

Încă un set de imagini surprinse la o expoziție dedicată unei civilizați pre-columbiene, care mi-au relevat că animalele au fost primele muze.

Deși naiv redat, acest asalt al mai multor păsări colibri asupra unei singure flori este irezistibil
Câinele a fost domesticit de om pentru pază, dar a devenit rapid cel mai bun prieten al său, iar afecțiunea cu care acesta este realizat stă mărturie în acest sens
O triplă fuziune: vasul de cult – figura omenească demiurgică – elementele unui crab (precis, dar sugestiv reliefate)
Un stol de tucani, fără cusur scoși în evidență de tehnica au repousse
Deși nu există preocupare pentru organizarea spațiului, tragedia necuvântătoarei este ușor de deslușit în postura-i fizică
Știu, atenția absorbită de chipul omenesc stilizat și de stetoscopul său, însă uitați-vă la cât de plastic reiese silueta neînsuflețită a ciutei
Deși pasărea colibri zboară cu o repeziciune greu de perceput pentru ochiul omenesc, artistul a avut atâta răbdare în a o studia, încât a putut-o reda atât de fidel
Nu cred că mai e nevoie să îmi exprim admirația pentru ideea de a construi vasul ca și cum ar fi trupurile încolăcite a doi șerpi, pentru că o veți fi remarcat-o și singuri

Animalele au fost primele muze (5)

Revelația pe care am avut-o acum ceva timp la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, potrivit căreia animalele au fost primele muze care au provocat simțul artistic al omului mi s-a confirmat la o altă expoziție extraordinară, de data aceasta a unei civilizații de peste țări și mări, cea a incașilor.

Stilizată, dar fără greș redată – o pasăre colibri în plin proces de a sorbi nectarul unei flori
Desăvârșite curburi păsărești
Nu am surprins o imagine prea bună astfel încât, pe lângă naturalețea modului cum acest prădător se sprijină de marginea vasului, să vedeți impresionanta brutalitate cu care își ține prada
Aproape că simți alunecarea șerpilor pe linia vasului
O combinație bidimensional/tridimensional care ar impresiona și la un obiect modern, darămite la unul de acum câteva sute de ani
Jocul cu formele animale, dus la stadiul următor, cel al creativității
Însăși întruchiparea artei plastice: recunoști fără crabul, dar nu poți spune că e o copie întocmai a realității
Încă o interpretare creativă, în care precizia formelor transmite perfecțiunea ipostazei