Agonie și extaz

Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.

Posibilitatea unei insule

Mont Saint-Michel, cu localizarea sa aproape neverosimilă, arhitectura deopotrivă de zveltă și masivă și pitorescul neștirbit de mulțimile de vizitatori, este un accident miraculos al istoriei.

Mindwalk, cu discuțiile sale elevate, lipsa sa de acțiune și fluiditatea mizanscenei, este la rându-i un accident miraculos al cinematografiei.

Legătura dintre cele două este organică, deoarece filmul lui Bernt Amadeus Capra se desfășoară în împrejurimile insulei și pe străduțele înguste ale așezării medievale pe care o adăpostește, iar cadrul acesta servește, ba nu, chiar ține în viață o creație care, oriunde altundeva, ar fi părut derizorie sau inutilă.

Un politician (Sam Waterston), un poet (John Heard) și o fiziciană (Liv Ullmann) dialoghează peripatetic despre ecologie, poezie, aspectele cuantice ale existenței și alte subiecte inaccesibile în general celor care n-au băut suficient.

Nivelul intelectual al discuțiilor este ridicat, dar caracterul lor socratic și calitatea interpretativă le feresc de pedanterie, iar conținutul ideilor și al controverselor, deși enunțate în 1990, sunt surprinzător de actuale.

Remarcabil este că personajele din Mindwalk nu sunt simple difuzoare de elucubrații, ci personalități pe care le distingi, cu angoase pe care le simți și care, la finalul acestui simpozion lipsit de elementul bahic, pleacă de pe Mont Saint-Michel cu un strop de pace în suflet.

Iar filmul nu le este benefic doar lor, ci și privitorului.

Fie îți scapără neuronii de nu te vezi, fie adormi dus.

Oricum ar fi, e bine pentru creier.

Doar Mont Saint-Michel rămâne neabătut și neschimbat, ca o oază de serenitate și beatitudine, pe care eu însumi le-am simțit și am încercat să le surprind în imaginile de mai jos.

Natura ca artă (57)

A trecut mult timp de când natura nu mi-a mai glăsuit prin operele ei.

Dar am revenit în forță.

Spirit gregar
Le-am mâncat din priviri
Unde e cavaleria lui Malevici?
Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre
Yggdrasil al scaieților
Portativ răsturnat
Nivele de locuire
Antene către o lume mai verde

De prin lume adunate (4)

De ziua lui Brâncuși, iată o serie de imagini pe care le-am surprins pe unde am hălăduit până acum și care include una chiar despre opera emblematica a marelui sculptor.

Neglijența și decrepitudinea nasc opere de artă
Haiku transpus vizual
Ce straie frumoase și-a lepădat!
Sauron de Craiova
Now that’s what I call blending in like a ninja
Pisi, acum e momentul!
De la Bobe Hope am învățat că un gentleman este un bărbat care o poate descrie pe Marilyn Monroe fără să-și folosească mâinile
Neghiniță a lu’ Transformăr s-a cazat într-o culă

De prin lume adunate (3)

Când vremea e rea, mă hrănesc cu micile motive de bucurie pe care le-am adunat de-a lungul timpului:

Unii dintre cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată
O specie pe cale de dispariție: Puer Escaladensis
Pios omagiu
Civilizație zvelt megalitică
Sublimul pe care îl găsești te miri unde
Donatello de la Brukenthal
Haaaai vinooooo iaaaaar în garaaaaa noastră micăăăăăă!
Să zâmbim cu CFR

De prin lume adunate (2)

Încă o serie de imagini care mi-au ieșit în cale în peregrinările mele mai mult sau mai puțin depărtate:

Rămășițele unei declarații politice
Orice pictor suprarealist ar râvni la o imagine ca asta
Tramvaiele din Craiova ne spus ca Mihai Viteazul era neam cu Darth Vader
Un copil mi-a atras atenția asupra acestei imagini: Uite o familie de pomi!
Feerie în negativ
Un rastafarian la conacul Bibescu
De ce i-a fascinat arta Africii negre pe Brâncuși, Picasso și alții
Zâmbetul pe care îl găsești te miri unde

De prin lume adunate

Când spun a umbla prin lume, mă refer chiar și la mersul la cumpărături, care, în perioada asta, e o aventură în sine.

În orice situație, mai de loisir, mai de muncă, îmi ies în cale lucruri care mă amuză sau îmi stârnesc imaginația. Iată câteva dintre ele:

Banchet electoral
Mai lipsește vulpea
Myst: End of Ages
The Day of the Tiny Triffids
Un mod glorios de a-ți proclama șefia
Cavoul consumismului
S-a deschis un Profi și pe Stația Orbitală Internațională
Omul împotriva sistemului

De la înălțime

Un loc care a fost un veritabil colac de salvare în a mă ajuta să practic o artă greu lovită de pandemie mi-a prilejuit și contemplarea orizontului și a nesfârșitelor povești pe care le spune:

Apus fovist
Parcele abia așteaptă
Ahura Mazda mai are puțin și pierde
Un mic centru de greutate
Astru încolțit
Jos potop, sus mântuire