Undeva în Franța, pe valea râului Vézère, afluent la rându-i al râului Dordogne, a apărut Omul.
Omul, așa cum îl știm, creativ, interesat de ce în jur, dar și de a transpune prin propria conștiința experiențele exterioare.
Omul care face din natură, artă.
Acolo, în valea Vézère, se găsesc peșteri preistorice, incluse încă din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Într-acolo am călătorit, pentru a atinge, chiar și fugitiv, începuturile poveștii noastre pe acest pământ.
Cea mai importantă dintre acele peșteri este, fără îndoială, Lascaux, însă aceasta nu mai este deschisă publicului, căruia i se oferă o copie foarte meșteșugită, dar copie totuși.
Însă aflasem de ceva timp că o altă peșteră, mai mică – Font de Gaume – își deschide încă porțile către cei care vor să vadă nemijlocit arta parietală de acum multe mii de ani.
Așa că am ticluit un plan, am așteptat cu răbdare și cu atenție să se deschidă vânzarea biletelor pentru o anume dată (căci sunt doar foarte puține disponibile într-o zi), iar promptitudinea a dat roade.
Nu e ușor de ajuns acolo.
Am călătorit la Bordeaux, de unde am schimbat două trenuri pentru a descinde, într-un final, în gara mică, dar cochetă a satului Les Eyzies.
Pare un loc unde timpul are răbdare cu oamenii și, într-un fel, așa și este.
Dar oamenii de acolo știu ce moștenire ancestrală le revine, o prețuiesc și o afișează cu mândrie, așa cum am putut observa de cum m-am dat jos din tren.
A urmat un drum plăcut perpedes apostolorum, în timpul căruia am admirat o localitate care, deși mică, este bine aranjată, ca mai toate cele rurale din Franța, și am luat aminte la culorile naturale ale mineralelor din împrejurimi, ingrediente esențiale ale operelor pe care urma să le văd.
A fost un efort, dar nimic nu a mai contat când am pășit în peștera Font de Gaume și privirea mi-a atins pentru prima dată asupra picturilor rupestre pe care le adăpostește.
O fost o experiență copleșitoare, aproape imposibil de descris în cuvinte.
Nu exagerez cu nimic când spun că printre acei artiști preistorici erau genii precum Michelangelo sau Giotto.
Deși vizita durează aproximativ trei sferturi de oră, am simțit cum timpul a fost suspendat. Multele milenii scurse între noi și autorii necunoscuți ai acelor capodopere au fost anulate de acel miracol numit Artă.
Sentimentul copleșitor de la Font de Gaume n-a fost nepereche.
Deoarece îmi rămânea destul timp de petrecut în comuna Les Eyzies, când am elaborat planul acestei expediții, am explorat diversele situri arheologice care pot fi vizitate în zonă și, deoarece nu era prea departe de Font de Gaume, am ales să mă îndrept și către peștera Les Combarelles, care adăpostește la rându-i desene rupestre, de data aceasta gravate.
Bună alegere am făcut!
Încă o dată am fost uimit de câtă măiestrie și cât simț estetic au manifestat niște oameni pe care îi numim, nedrept, pare-se, primitivi.
Aici am fost parte a unui grup mai restrâns, dar admirația și interesul nostru au fost atât de mari, încât doamna care ne-a servit drept ghid s-a molipsit și s-a lăsat antrenată în povești, arătându-ne mai multe desene decât de obicei și lăsându-ne să petrecem un timp aproape dublu față de cel alocat în mod oficial.
Și chiar și așa ni s-a părut prea scurt!
În punctul acesta, ar fi elocvent din partea mea să îmi ilustrez povestea cu niște imagini.
Însă nu am cum, din două motive:
Unul este juridic – este interzis să faci fotografii înăuntru, din motive comerciale, dar mai ales din rațiuni de protejare a acestor comori neprețuite ale patrimoniului mondial.
Altul este practic – nu există telefon inteligent cu cameră de nu știu câți mega pixeli sau documentar în Ultra-HD sau tehnologie Virtual Reality care să poate recrea inteligența și dibăcia oamenilor de acum câteva milenii în a exploata unduirile pereților peșterilor pentru a construi impresia artistică pe care, neîndoios, și-o propuseseră.
Acolo sunt numai imagini, iar cuvintele sunt de prisos.
La propriu și la figurat.
Ce vă pot oferi, în schimb, sunt câteva imagini surprinse în foarte bine garnisitul Musée national de Préhistoire din Les Eyzies, unde sunt expuse câteva astfel de încrustații sau basoreliefuri parietale rupestre.
Nu sunt la nivelul artistic pe care le-am văzut în peștera Les Combarelles, dar vă pot ajuta să vă faceți o idee asupra simțului liniilor și formelor al oamenilor de acum peste zece milenii.
Printre exponatele muzeului am descoperit și o versiune aproape brâncușiană a lui Venus din Willendorf.
Ce semnificau toate aceste opere preistorice?
Nu vom ști niciodată, iar acesta este titlul și, totodată, și concluzia excelentului documentar The Cave of Forgotten Dreams, realizat de Werner Herzog în peștera Chauvet, ale cărei picturi parietale sunt mai vechi chiar și decât cele din Lascaux sau Font de Gaume.
Dar, așa cum strămoșii noștri redau în ficțiune ceea ce vedeau în realitate, ne putem îndrepta către tărâmul imaginației și călători astfel spre aceste începuturi ale Omului.
Iată astfel trei romane care sunt plasate în perioada preistorică.
Despre The Inheritors al lui William Golding am scris mai pe larg aici. O să menționez doar că, deși cea mai dificilă lectură dintre toate cele trei, cred că e cel mai veridic în a prezenta zbaterile cognitive ale unor ființe umane care se vedeau puse în situații noi.
Mai antrenante, dar nu mai puțin documentate sunt Dance of the Tiger și The Clan of the Cave Bear, care, ca și cartea de mai sus, prezintă diverse viziuni asupra uneia dintre cele mai mari enigme ale istoriei și una care este încă neelucidată.
Relațiile dintre neandertalieni și specia Homo Sapiens.
A fost un genocid sistematic al speciei mai vechi și mai limitate din partea celei mai recente și superioare intelectual și tehnologic?
A fost o prelungă extincție, datorată micșorării arealului?
Sau a fost o încrucișare cu efecte până în zilele noastre, cum ar fi părul roșcat al unui Van Gogh sau al unei Jessica Chastain?
Ambii autori aderă la această din urmă ipoteză (ca de altfel și Golding), dar o tratează diferit.
Bjorn Kurten prezintă povestea unui tânăr Homo Sapiens, salvat și integrat unei comunități de neadertalieni, care are apoi de înfruntat caracterul belicos al celor din chiar specia lui.
Palentolog de prestigiu, finlandezul are condei, dar limitat de preocuparea sa de a atinge în trama narativă toate elementele esențiale ale perioadei: efectele erei glaciare, vânătoarea unor specii de animale azi dispărute, precum mamutul, apariția unor forme superioare de organizare socială și spirituală, cum ar fi religia de masă.
De menționat că autorul alege să îi vadă pe neadertalieni grupați într-o comunitate matriarhală.
De cealaltă parte, Jean M. Auel își plasează protagonista, o fetiță din specia Homo Sapiens, într-un clan foarte patriarhal de neadertalieni, iar capacitățile intelectuale superioare ale eroinei, precum și curiozitatea ei neînfrânată, sunt semințele conflictelor care străbat întreg romanul.
Față de Kurten, deși e bine documentată, scriitoarea franceză își permite libertăți mai mari și conturează interacțiuni și cutume probabil mult prea avansate față de nivelul de dezvoltare al neadertalienilor, cel puțin așa cum e cunoscut până acum.
Această premeditată denaturare a istoriei este pusă, însă, în slujba unei povești complexe, despre raportul individului cu grupul și despre schimbarea care vine implacabil, peste orice și oricine.
Ca o concluzie, adunând toate aceste experiențe vizuale și intelectuale, nu pot decât să încerc un sentiment înălțător de uimire în fața a tot ce a realizat Omul de la începuturile sale și până acum.
Iar o întrebare se naște de la sine:
Oare ce urmează?
