Să privim pictura! (CXXII)

Portret de femeie

Știu când la cine v-ați gândit când ați văzut prima dată acest tabou.

De fapt, la același artist m-am gândit eu însumi când mi-au căzut ochii pe Portret de femeie la Muzeul de Artă al României din București.

La Amedeo Modigliani, bineînțeles.

La stilul inconfundabil al acestui artist care, deși italian de origine, a avut o viață emblematică pentru acea parte boemă a Parisului numită Montmartre.

Chipuri schematizate, cu ochi fără pupile, înfățișări prelungi, vădit inspirate din estetica Africii negre, de care n-au rămas neatinși nici Picasso sau Matisse, nici chiar Brîncuși.

Și, totuși, autorul acestei picturi este Jean David (1908-1993), pictor român de origine ebraică, activ în Bucureștiul de avangardă în perioada interbelică, deci exact acei ani în care faima lui Modigliani, răpus prematur de tuberculoză în 1920, depășise fruntariile Franței și ale istoriei și se răspândise în lume și în legendă.

E neîndoios că Jean David, influențat de arta, dar și impresionat de sfârșitul lui Modigliani, a vrut să îi aplice, ca omagiu sau din curiozitate, stilistica, rezultatul fiind acest mic șoc plăcut pe care îl are orice vizitator al muzeului când îi vede tabloul.

Iete-te, Modigliani!

Ia să scot repede telefonul!

Să privim pictura! (CXXI)

Bătrân stând în fața cocioabei

În general, contradicțiile interioare nu ne plac, pentru că suscită consum mental suplimentar în a le aduce, dacă nu în echilibru absolut, măcar într-unul funcțional.

De aici și faimoasa disonanță cognitivă despre care s-a scris mult în psihologie.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, am găsit o pictură al cărei farmec se hrănește din contradicții.

Se intitulează Bătrân stând în fața cocioabei și este de Iosif Iser.

Prima contradicție, cea mai ușor de decelat, este între silueta cenușie a personajului și albul elocvent al micului edificiu.

Apoi, pictorul pare a introduce, cu aceeași bună știință a lui Brâncuși la Domnișoara Pogany, o tensiune între simetria anumitor părți ale compoziției, mai precis liniile orizontale, și asimetria acoperișului cocioabei.

O altă mică dihotomie este între tendința artistului de a abstractiza formele, de la geometriza și de a estompa perspectiva, pe de o parte, și plăcerea detaliilor, dacă nu realiste, atunci foarte sugestive, precum textura căsuței.

Nu în ultimul rând, nu te poți hotărî dacă Iosif Iser vrea să atragă atenția asupra condițiilor precare în care trăiește acestui bătrân sau vrea să redea simpla sa demnitate, de om care are un colțișor al lui, nu vreun palat, dar totuși un acoperiș deasupra capului.

Contradicții peste contradicții.

Dar nu ne deranjează, ci ne stimulează, nu?

Să privim pictura! (CXX)

Nud întins

Când spui Nicolae Tonitza, spui Amedeo Modigliani al românilor.

Așa cum figurile alungite ale italianului parizian sunt recognoscibile imediat chiar și de o persoană cu interes mediu spre scăzut pentru pictură, tot așa figurile rotunjoare ale românului, cu ochii stilizați ca două puncte, sunt parte a mentalului nostru colectiv.

De aceea, nu mică mi-au fost mirarea și scurtă contemplarea când, la Muzeul de Artă al României din București, am dat peste un Nud întins semnat de Tonitza.

Nu este un nud clasic, ci unul care, deși explicit în formă, lucrează mai mult prin sugestie.

Două alte lucrări celebre mi-au venit în minte văzându-l.

Una este Începutul lumii a lui Courbet, căci nici acolo, nici aici nu vedem chipul doamnei care a pozat cu atâtă nonșalanță. Dar, dacă francezul conferă picturii sale un caracter frust, menit să șocheze, românul e discret și admirativ, permițând imaginației să umple tabloul cu ce îi lipsește.

Cealaltă este Coapsa lui Brâncuși, sculptură pe care am avut ocazia să o examinez în toată splendoarea ei de multe ori la Craiova.

Și marmura, și pânza devin expresii ale unei carnații desăvârșite, care sunt expresii ale venerației ancestrale pe care bărbații o au față de femei.

Chipul e esențial, dar frumusețea feminină stă și în convoluțiile și textura corpului.

Masculul care nu recunoaște asta, minte.

Să privim pictura! (CXIX)

Hoinările prin sălile Muzeului de Artă al României, am remarcat două picturi, înrudite ca tematică și care mi-au atras atenția printr-o senzație de deja-vu.

Prima se intitulează Portret de țărancă și a fost pictată de Aurel Băeșu (1896-1928), înzestrat artist din perioada Primului Război Mondial, plecat prea devreme dintre noi din cauza tuberculozei.

Cea de-a doua se intitulează Răzeșoaica și a fost pictată de Nadia Grossman-Bulighin (1891-1930), și ea cu o viață și carieră scurte, dar fecunde, caracterizate de apropierea de avangarda bucureșteană și de o blândă adeziune la formele cubismului.

Deși cei doi autori nu mai sunt printre noi, modelele lor, da.

Eu, unul, le văd de fiecare dată când merg la cumpărături de zarzavaturi prin Piața Mare din Craiova.

Sunt țărăncile, mămăițele, cumetrele, cum vreți să le spuneți, care vând verdețuri și alte roade ale pământului.

Sunt femei cu care viața nu a fost blândă, Se vede asta pe chipurile lor, așa cum vedem și pe ale celor două personaje de mai sus.

Dar au o dârzenie și o tenacitate admirabile.

Mi-aduc aminte cât de aprig a negociat o astfel de bunicuță cu broboadă, astfel încât i-am plătit dublu de cât făceau, cred, pentru o pereche de botoșei împletiți.

Sunt truditoarele pentru care expresia ”talpa țării” nu e o insultă, ci un titlu de glorie.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic (ediția 2025)

La început a fost Cuvântul.

Această propoziție biblică a fost și esența esteticii generale pe care am deslușit-o la ediția din 2025 a Wine Tonic, festival de desgutare de vinuri și alte băuturi, organizat de 24H în Craiova, la Ramada Plaza,

Așa cum mi-am format obiceiul și din 2023 și 2024, am ales cele mai frumoase zece etichete de vinuri și le-am ierarhizat ascendent, după cum le puteți descoperi în continuare.

***

10. Crama Strunga, pentru cum alege să uniformizeze nume, trăsături și tehnică de realizare într-un aranjament de litere pe care l-am interpretat inițial ca pe un acrostih (cine știe, poate le dau idei pentru o următoare gamă).

***

9. Crama Corcova, pentru cum prezintă, reducând la chintensență, motive decorative specifice zonei Mehedințiului, căreia îi fac cinste, producând vinuri a-ntâia.

***

8. Distribuitorul Expodue Romania, pentru efectul plastic irezistibil al unui buchet de lalele care par că freamătă în vânt și sunt supuse luminii unui soare capricios.

***

7. Crama Catleya, pentru cum se mândresc cu un timp verbal pentru care noi oltenii, care suntem simpli și perfecți, suntem luați în derâdere în alte zone ale țării, dar care este cât se poate de util și elocvent în vorbire (de notat că proprietarii cramei sunt francezi îndrăgostiți de România).

***

6. Crama Dealul Goleștilor, pentru un cuvânt atât de simplu, dar atât de plin de semnificații: fie e căutarea alinării zbuciumului sufletesc, fie e meseria cea mai grea și mai frumoasă din lume.

***

5. Crama Cepari, pentru modul cum acest roze pune în valoare nervurile frunzei stilizate, dând impresia că este un crâmpei din faimoasa Cameră de Chihlimbar a lui Petru cel Mare.

***

4. Domeniile Caraman, aflate în zona Dobrogei, care au preluat o parte din podgoria de mare tradiție a Murfatlarului și care utilizează un cuvânt turcesc care înseamnă ”bine” (de aici românescul ”taman”), aducându-ne astfel aminte de moștenirea multiculturală de care nu ar trebui să ne ferim.

***

3. Distribuitorul Wine Point, pentru un gest de mare expresivitate, care ne aduce aminte că deliciul pe care îl simțim când degustăm un pahar de vin este rodul trudei unor mâini necunoscute.

***

2. Domeniile Panciu, pentru multiple ipostaze jucăușe ale unui tip de muzică efervescentă și în continuă transformare, fapt materializat în deja superbul Craiova Jazz Festival.

***

1. Domeniile Franco-Române, pentru senzualitatea olimpiană a imaginii unui vin dulce, realizat din struguri botritizați, curat nectar din care se înfruptau Zeus și toții ai lui când nu se amestecau în treburile muritorilor.

Să privim pictura! (CXVIII)

La Muzeul de Artă al României, la etajul intermediar dintre secțiunea de artă veche românească și cel de artă modernă, există un aranjament fie fericit, fie inspirat, care demonstrează saltul făcut de pictura de pe meleagurile noastre în secolul al XIX-lea.

Pe doi pereți care se întâlnesc pe colț două tablouri care împărtășesc forma (portretul) și subiectul (personaj din înalta societate), dar care diferă vizibil în mod stilistic.

Cel din stânga se intitulează Portret de femeie și îi este atribuit lui Mauriciu Loeffler, artist despre care nu se cunosc foarte multe, doar că ar fi fost polonez de origine, că a fost activ în Iași între 1838 și 1841 și că, fără vreo certitudine în privința asta, a fost profesor la Academia Mihăileană în aceeași perioada.

Cea din dreapta se intitulează Portretul unui tânăr și îl are drept autor pe Nicolae Popescu (1835-1877), pictor român născut în zona Carașului (la acea dată parte a Imperiului Habsburgic, ulterior Austro-Ungar), școlit la Viena și Roma, dar activ și pe teritoriul Banatului.

Din puținele date cronologice pe care le avem despre cei doi, putem estima ca diferența dintre cele două lucrări este de douăzeci sau treizeci de ani, exact perioada în care Țările Române făceau salturi importante pe drumul emancipării naționale și modernizării.

Această evoluție este vizibilă în diferența dintre cele două picturi.

Prima este adorabilă tocmai prin naivitatea ei, exprimată cel mai pregnant în figura domnișoarei care ar putea fi protagonista unui roman de Jane Austen. Tonurile sunt, în general, reci, dar plăcute ochiului și meșteșugit armonizate, marca unui pictor cu experiență, cum se presupune a fi avut Loeffler la acel moment.

Cea de-a doua nu folosește o paletă largă de culori, dar le exploatează la maxim pentru a compune un foarte competent joc al umbrelor, liniilor și, mai ales, al psihologiei personajului.

Împreună, cele două tablouri demonstrează că arta este cronica unei povești în permanentă desfășurare.

Să privim pictura! (CXVII)

Peisaj cu sculptorul Medrea

Tabloul de mai sus a fost pictat de Samuel Mutzner (1884-1959) și se intitulează Peisaj cu sculptorul Medrea.

O combinație frumoasă de explorare a perspectivei și un studiu impresionist asupra luminii filtrate de vegetație, dar și un omagiu adus unui confrate dintr-altă branșă.

Pentru mine, însă, pictura a avut un alt înțeles de îndată ce mi-au căzut ochii pe ea la Muzeul Național de Artă al României din București.

Silueta solidă, ca să nu zic masivă, pipa care se ițește din gură și aerul flegmatic general al personajului integrat peisajului mi-au adus aminte de unul dintre marii detectivi din literatura lumii – comisarul Maigret.

Plăsmuit de scriitorul belgian Georges Simenon, Maigret are o aură mai puțin impunătoare decât Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, bunăoară.

Nici nu e atât de sarcastic precum Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

E un tip molcom (Jean Gabin i-a fost cea mai bună întruchipare cinematografică), uneori agasat de dificultățile dintr-un caz sau altul, pe care le depășește adunând fapte și bazându-se pe bun simț logic și o profundă înțelegere a naturii umane, în special a scăderilor ei.

Mi-aduc aminte de Cazul Louise Laboine, unul dintre multele romane care îl au ca protagonist (sunt vreo 75, asta dacă nu socotim și niște nuvele).

Citești vreo două sute de pagini de investigație, de detalii ale vieții tinerei eponime, victima a cărei moarte e anchetată, pentru ca totul să se soluționeze într-un paragraf.

Însă nu e nimic nenatural sau ilogic sau superficial din punct de vedere narativ.

Este simpla manifestare a calităților lui Maigret.

Un detectiv de la care avem ce învăța.

Să privim pictura! (CXVI)

Elanul

În imaginea de mai sus aveți o pictură alertă, de o mare intensitate motrică, găzduită de Muzeul de Artă al României și semnată de Aurel Popp (1879-1960).

Intitulată Elanul, se constituie într-o preamărire a actului lucrativ, confirmată stilistic de siluetele din plan secund, dibaci integrate compoziției.

Însă, dincolo de toate aceste decodări estetice, tabloul mi-a adus aminte cum, în repetate rânduri, mi-a povestit mama despre o poezie de Mihai Beniuc, al cărei patetism (din prima strofă) este parodiat simpatic de Marin Sorescu.

Creația lui Beniuc se intitulează Cu Dumnezeu la cot, face parte din volumul Cântece de pierzanie, iar primele ei versuri sună așa:

Când voi izbi o dată eu cu barda,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni șuvoi de ape!

Băieți, aceasta este arta!

Vine apoi replica lui Sorescu din secțiunea Supliment de consacrare (unde sunt luați în răspăr și alții) a volumului Singur printre poeți:

Când voi izbi cu barda eu, profund,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni din ea șuvoi de ape…

Băieți: păzea că vă… inund.

Și uite-așa, o poezie destinată cel mai probabil uitării (a lui Mihai Beniuc) își află un soi de nemurire grație parodiei lui Marin Sorescu.

De asta e bun umorul.

Face viața mai lungă.

Să privim pictura! (CXV)

Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.

Să privim pictura! (CXIV)

Consiliul de administrație

Printre relele aduse de Donald Trump pe scena mondială este și faptul că încearcă să reînvie un stil discreționar de a negocia și lua decizii despre popoare întregi, caracterizat de discuții directe și secrete între doar câteva persoane.

E o reminiscență, desigur, a modului cum obișnuia să facă afaceri și nu doar el.

Citeam undeva că, în ciuda a ce strigă neosocialiștii, capitalismul nu e neapărat rău, dar a fost deturnat de alianța dintre acționarii (deseori nevăzuți) ai unei mari companii și directorii ei executivi, cu efecte nefaste asupra angajaților și a clienților.

Profitul primează, nimic omenesc nu mai contează.

Nu mă pronunț asupra ponderii de adevăr din astfel de afirmații, dar o pictură de Jules Perahim (1914-2008) de la Muzeul de Artă al României a venit ca o ilustrativă confirmare.

Se intitulează Consiliul de Administrație și sugerează excelent secretomania și complicitatea între niște figuri mai degrabă dezagreabile, care controlează finanțe, locuri de muncă și destine.

Apropierea și estemporarea chipurilor e potențată de vidul din jurul lor, pe mine ducându-mă cu mintea către acea imagine cu Trump și Zelenski de la înmormântarea papei Francisc.

Dacă viețile și bunăstarea a mii și milioane de oameni ajung iar să depindă de decizii luate de o mână de indivizi, înseamnă că lăsăm ca fraierii să ne scape printre degete cea mai de preț realizare a societății omenești.

Democrația, așa plină de beteșuguri cum e ea.

Așa că dezaprobarea publică, scandalul mediatic și chiar meme-urile devenite virale trebuie încurajate.

Hai cu laicendșerurile!