O legendă care circulă de când lumea e că bărbații nu prea sunt interesați de hainele femeilor, ci de ce este sub ele.
Iar dacă o rochie atrage atenția, e pentru ce dezvăluie, nu pentru ce acoperă (vezi crăpeul Angelinei Jolie la o gală de Oscaruri).
Acum ceva timp, însă, la o expoziție dedicată barocului spaniol în pictură, găzduită temporar de Muzeul Jacquemart Andre din Paris, am descoperit o operă de artă care contrazice flagrant axioma mai sus invocată.
Se intitulează Portretul reginei Isabella de Bourbon și a fost realizat de Diego Veleazquez și ucenicii săi, în perioada când marele pictor era angajat al Curții Spaniole în perioada vremelnică de glorie a regatului hispanic.
Chipul monarhic este distins, curățat probabil de orice beteșuguri, astfel încât comanditara să îl poată afișa cu mândrie într-un loc public.
Dar n-are nimic deosebit, îl uiți de îndată ce ai mutat privirea.
Nu cred că e cazul să fie un tablou destinat consortului, pentru că protagonista este înveșmântată din cap până în picioare și n-are nimic incitant pentru partea masculină, așa cum erau concepute unele portrete în epocă (înainte de a se putea cere poze deocheate pe chat).
Însă tocmai hainele sunt principalul motiv pentru care această pictură captivează.
Bogăția decorațiunilor (menită și a sublinia bogăția materială a posesoarei) se vădește apropiindu-te cât mai mult de tablou, așa cum am procedat eu, sfidând (când nu se uitau supraveghetorii) limita distanței normale dintre un vizitator și exponate.
Nu doar nivelul de detaliu impresionează, ci și modul discret cum Velazquez și ai lui transpun un joc al luminii pe toate acele pietre prețioase și fiereturi care împodobesc rochia reginei.
Mă aventurez să spun că a picta aceasta rochie trebuie să fie durat cel puțin la fel de mult cât a luat realizarea ei reală.
Și uite-așa am dat eu peste o femeie la care m-a atras mai mult modul cum e îmbrăcată.
Bel-Ami al lui Guy de Maupassant este o capodoperă a literaturii universale.
Are un personaj complex și credibil, care evoluează pe parcursul romanului.
Relațiile sale cu femeile sunt complicate și variate.
Nu în ultimul rând, cartea este o neprețuită frescă a societății pariziene a vremii, cu patroni de publicații care se bagă în varii combinații cu politicieni, ca să își sporească averea și influența.
O palidă consolare pentru România secolului XXI, uite că și francezii aveau de-astea încă de la amurgul secolului XIX.
Dată fiind multistratificarea creații lui Maupassant, nu e de mirare că a cunoscut varii ecranizări.
Și nu nici o surpriză că niciuna n-a cuprins-o în plenitudinea ei umană.
Două astfel de producții merită atenție, pentru că, deși neîndoios incomplete, au merite artistice care compensează diluarea materialului-sursă literar.
Prima dintre acestea este The Private Affairs of Bel Ami, film hollywoodian din 1947, realizat după toate canoanele și restricțiile epocii, care au impus și un deznodământ moralist.
Concupiscența protagonistului este, inevitabil, atenuată, dar nu lipsesc personajele și momente-cheie ale poveștii.
Regizată static, dar competent de Albert Lewin, cu decoruri fastuoase și costume pe măsură, pelicula a beneficiat de o distribuție inspirat aleasă, care a scos maximul dintr-un scenariu schematic.
În rolul lui Georges Duroy îl regăsim pe un mare cinic al ecranului, George Sanders (de neuitat în All about Eve), care se folosește de aerul său condescendent și elegant și aici.
Cea mai consistentă relație scenică este cu Clotilde întruchipată de o tânără Angela Lansbury, care nu mai e neapărat zgâtia din roman, ci o femeie mai degrabă răbdătoare, care îi păstrează afecțiune chiar și când nu o merită.
Poate cel mai interesant aspect al filmului are legătură cu o pictură. Ca și în roman, la un moment dat, în palatul unde Duroy demarează suprema sa cucerire, pe a inimii (și averii) fiicei patronului său, este prezentat un tablou de mare preț.
Pentru câteva secunde, de la un alb-negru statornic, suntem expuși la culorile și arătările din Ispita Sfântului Anton de Max Ernst, unul dintre reprezentanții de seamă ai suprarealismului.
În contrast cu aerul general cuminte al filmului, pictura e tulburătoare, dar efectul ei e mai mult decât potrivit. Nu întâmplător personajul lui Sanders rămâne cu ochii pironiți la această operă de artă.
Ispita Sfântului Anton
Cumva, în ea regăsește toți demonii care îl frământă și îl împing spre a se comporta ca un împielițat.
Și istoria din spatele tabloului este aparte.
Producătorii au lansat o competiție pentru realizarea unuia special pentru acest film la care, pe lângă Max Ernst care a câștigat, au participat numeroși alți artiști, printre care și alte nume grele, precum Salvador Dali, Paul Delvaux, Leonora Carrington sau Ivan Albright.
Tot sub semnul picturii stă și cea de-a doua ecranizare de Bel-Ami de interes, cea regizată de Declan Donnellan și Nick Ormerod.
Mărturisesc că față de această versiune sunt mai îngăduitor decât aș fi îndeobște, pentru că le sunt dator celor doi pentru toate piesele de teatru pe care le-au construit cu migăloasă simplitate și pe care le-am văzut la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare din Craiova, dar și pentru că au oferit teatrului și orașului meu două creații scenice remarcabile – Oedip și Hamlet.
De aceea, sunt mai mult decât dispus să trec cu vederea un scenariu fragmentar, care mai degrabă punctează momente-cheie ale traiectoriei personajului, decât să arate o evoluție organică a sa.
Dar nu sunt dispus la concesii doar din complezență.
Bel Ami cel din 2012 excelează la capitolul vizual, iar eu mă aventurez să enumăr posibile surse de inspirație picturală pentru varii momente din film.
De pildă, curtezana Rachel (Natalia Tena), care îi face de ocară pe Duroy la un moment dat, este leit La Goulue a lui Henri de Toulouse-Lautrec.
La Goulue la Moulin Rouge
Atitudinea și vestimentația personajelor m-au trimis automat cu gândul către o pictură de gen celebră a lui Edouard Manet.
Balconul
Scenele de exterior, cu străzile Parisului, par a fi desprinse dintr-o lucrare de referință a lui Gustave Caillebotte.
Stradă din Paris (Zi ploioasă)
Cele de interior, pe de altă parte, mi-au readus în minte, prin structură și cromatică de simfoniile lui James McNeill Whistler.
Simfonie în alb nr. 2
Dar acest Bel Ami nu e mântuit doar ca formă, ci și prin calitatea interepretărilor, exagerat de hulite la momentul lansării producției.
Robert Pattinson venea de-abia ieșit din blestemul prelung al seriei Twilight și încă nu-și găsise adevăratul suflu actoricesc.
Însă nu se limitează la a fi doar arătos, ci lasă frâu acelei duplicități ușor asezonate cu lașitate, combinație pe care a etalat-o cu mare succes de curând în Odiseea.
Femeile pe care le seduce și pe care sprijină în ascensiune sunt minunat alese.
Uma Thurman e Madeleine cea flegmatică și pragmatică, Kristin Scott Thomas e Virginie cea aparent reținută, dar obsesivă, iar Christina Ricci, care beneficiază de cel mai mult timp de ecran, e exuberanta Clotilde.
Restul distribuției e cel puțin la fel de competentă (cu un plus pentru Colm Meaney, excelent actor de compoziție), iar coloana sonoră e modelată cât să aibă rezonanță clasică, dar cu efecte emoționale moderne.
În concluzie, aceste întâlniri trilaterale dintre literatură, pictură și film sunt binevenite.
Există de ceva vreme controversa dacă jocurile video sunt sau nu o formă de artă.
Pentru mine, lucrurile sunt clare: răspunsul este un răspicat da, dar nu o să detaliez aici ce argumente am.
În schimb, o să explorez o asociere inedită între conceptele de ”artă” și de ”joc video”.
Mai precis, acele creații ludice digitale care sunt realizate folosind sau exploatând creativ produse ale artei plastice așa cum o înțelegem în sens clasic.
***
The Bridge – un joc care se inspiră și aduce un omagiu artei lui Maurits Cornelius Escher, în special gravurilor sale care înfățișează geometrii paradoxale și născătoare de confuzii mentale (ba la unii și vertijuri, auzit-am).
Dovadă rezidă nu doar în designul puzzle-urilor care exploatează exact aceste spații imposibile, dar și în estetica lor alb-negru.
În era animațiilor de tot felul, o asemenea fidelitate față de un materialul-sursă e admirabilă.
Mai mult, protagonistul jocului e schițat cu trăsături asemănătoare cu ale lui Escher însuși.
Din punct de vedere al provocării cognitive și intelectuale, The Bridge este un demn urmaș spiritual al extraordinarului Braid, forțându-ți mintea să iasă din limitele cotidianului și să lucreze pe mai multe planuri, fizice și conceptuale, deodată.
Și, tot ca în ilustrul predecesor, chiar dacă la un moment dat ești nevoit să constați că ți-ai atins plafonul de inteligență specifică, simpla rezolvare a unui nivel îți dă o satisfacție de nedescris.
***
Kiai Resonance – fascinanta artă a sabiei samurailor primește un omagiu sugestiv și realist, chiar dacă e schematic.
Jocul, pentru unul sau doi actanți, te pune în pielea unui războinic bushido care mânuiește o katana și care înfruntă un adversar înarmat asijderea, fiecare lovitură fiind însoțită de un strigăt (în japoneză, ”kiai”, de unde și titlul).
Cu doar câteva taste care corespund mișcărilor și câtorva poziții de gardă, Kiai Resonance reușește să redea caracterul aparte al acestor dueluri. Contrar a ce a popularizat cinematografia, astfel de lupte aveau un deznodământ rapid, generat de o mică greșeală a unuia dintre combatanți, speculată decisiv de celălalt (competițiile de kendo de nivel înalt sunt un exemplu elocvent din lumea reală).
Împotriva unui adversar uman, confruntările sunt un veritabil joc al minții, nu doar al dexterității.
La fel de palpitante sunt și provocările individuale, care testează reflexe în fel și chip.
Un aspect esențial în generarea unei atmosfere intense și, într-un fel, autentice, este faptul că realizatorii jocului au folosit ca fundal pentru fiecare duel sau provocare marțială o stampă japoneză a unuia dintre marii maeștrii ai perioadei Edo, precum Katsushika Hokusai sau Ando Hiroshige.
Ca încheire, nu vă recomand decât să luați o tastatură solidă pentru jocul ăsta. O să-mi ziceți arigato după ce îl încercați.
***
Four Last Things – joc mai pe gustul meu, de pasionat de producții de gen, dar și artă, nu cred că există.
Personajul principal este un lăutar (sau negustor, nu mi-e clar, dar chiar nu contează) din Renaștere, care, pentru a avea acces într-o catedrală și a se spovedi, are de bifat toate cele șapte păcate, așa cum apar ele în mentalul colectiv și religios al epocii.
Pentru asta parcurge fel și fel de pățanii și rezolvă tot felul de situații ridicol de comice (paralele cu Monty Python sunt îndreptățite) într-o lume realizată exclusiv cu picturi, cele mai multe din perioada Renașterii nordice (Bruegel, Bosch, van Eyck sunt doar câteva nume pe care le veți recunoaște).
Singura excepție de la coerența stilistică este prezența Majei vestide și Majei desnude ale lui Goya, care au rolul lor în comiterea unuia dintre păcate, bănuiesc că vă imaginați care.
Jocul este o încântare pentru ochi, pentru urechi (folosește arii de muzică clasică inspirat potrivite diferitelor scene) și pentru suflet.
N-ai cum, pur și simplu n-ai cum să ajungi în iad jucând Four Last Things.
Dar acelea încă păstrau legătura cu un univers, chiar și fictiv, recognoscibil.
Însă contribuția pe care Leonora Carrington a adus-o la imensa lume a artelor plastice este cea din perioada sa matură, după ce o serie de experiențe firești, dar și traumatizante, i-au împins psihicul spre o configurație care s-a manifestat în feluri pe care o să le numim suprarealiste, în lipsă de un termen mai bun.
Aveți mai jos câteva dintre creațiile sale de acest fel, pe care le-am suprins la expoziția dedicată britanicei la Musee du Luxembourg din Paris, iar parcurgîndu-le, veți fi siliți a recunoaște ce am recunoscut și eu:
Că neliniștesc și atrag într-un mod care se duce până în străfundurile subconștientului, unde adastă temerile și dorințele și demonii.
Nu mă sfiesc să recunosc că n-aveam habar cine a fost Leonora Carrington când am pășit în Musee du Luxembourg din Paris, la expoziția dedicată ei.
Când am ieșit de acolo, universul artei își dezvăluise încă o comoară, căci pictorița britanică merită să stea pe același plan cu marii suprarealiști, cu Dali, Miro sau Ernst, ba chiar îi și întrece uneori prin modul cum a filtrat traumele personale într-o estetică deopotrivă fragilă și brutală.
Poate pentru că a trăit mult în Mexic, simți o asemănare cu arta Fridei Kahlo, fără ca asta să aducă știrbire unei originalități incontestabile.
Însă nu despre artista consacrată vreau să vorbesc, ci despre versiunea ei adolescentină.
La 15 ani, Leonora Carrington, avea, ca orice fată de vârsta ei, fantezii.
Erau inspirate, probabil, de mentalul colectiv al epocii, de locurile pe unde a trăit, dar și visele și ambițiile ei de adolescentă, în care se trezeau personalitatea, pulsiunile rebele, dar și setea de recunoaștere.
Toate acestea au generat o suită de acuarele absolut spendide, în care tânără, deja de o precocitate plastică uluitoare, a transpus diverse versiuni ale Surorilor Lunii, adică figuri feminine supranaturale, omoloage ale Zburătorului românesc, de pildă.
Fleetwood Mac le-a evocat într-un cântec celebru, iar pubera Carrington le îmbrăcă în forme misterioase, colorate cu un gust desăvârșit.
La aceste acuarele reveneam din nou și din nou, chiar și după ce parcursul expoziției mă împingeam spre alte zone ale esteticii artistei.
Imaginile de mai jos sunt palide reproduceri, dar vă pot ispiti să le căutați aievea.
Portretul lui Bernabe de Ochoa de Chinchentru y Fernandez de Zuniga
Are loc un eveniment la care participă oameni, pac apar și pozele de tot felul de acolo.
Narcisism!
Așa strigă moraliștii sau invidioșii.
Corect.
Tehnologia incită la narcisism!
Așa strigă aceiaiși de mai sus.
Aici i-aș contrazice.
Narcisismul și dorința de a etala statusul pe care îl ai, pretinzi că îl ai sau spre care aspiri sunt vechi de când lumea.
Un portret care mi-a ieșit în cale la expoziția Splendorile barocului de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris a întărit această ipoteză într-un mod amuzant de elocvent.
Autor este ori Juan Carreno de Miranda (1614-1685), ori Juan de Alfaro y Gamez (1643-1680).
De fapt, cu riscul de a-i desconsidera pe acești artiști, nici nu contează paternitatea operei, ci subiectul ei.
Titlul tabloului este Portretul lui Bernabe de Ochoa de Chinchentru y Fernandez de Zuniga.
Probabil ați uitat numele până să ajungeți la finalul lui, nu?
Nicio problemă, pe lângă ținuta mândră, protagonistul ne aduce aminte prin medalionul de jos cine este și câte ranguri are.
Nu am găsit multe informații despre domnia sa, doar o mențiune că ar fi avut funcții secretariale la curtea spaniolă și ar fi fost un membru influent al Consiliului Indiilor, care gestiona nou dobânditele colonii de peste Atlantic.
Oricum, e clar că a avut de semnat cel puțin la fel de mult ca aceia care lucrează cu fonduri europene.
Sper că a apucat să se bucure și un pic de viață, pentru că o mare parte a ei trebuie să i se fi scurs scriindu-și numele.
Bine că s-au abolit rangurile nobiliare, că nu știu ce ne făceam.
Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.
Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?
Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?
Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.
Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.
Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.
Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.
Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.
Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.
Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.
Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.
Un lucru e cert, însă.
Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.
Fiecare maestru are un maestru al său.
P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.
Arta a reprezentat de-a lungul istoriei un paradox.
În parte, a fost o formă de a căuta libertatea, în special cea de exprimare, care, în forma ei absolută pe care o clamăm acum, e de data recentă.
Însă a fost și instrument de propagandă, adaptându-se în formă pentru a servi un anume scop ideologic.
Iar asta mi s-a relevat într-un mod inedit parcurgând o expoziție dedicată picturii baroce spaniole de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.
O sală era dedicată unor tablouri provenind din noile colonii hispanice, mai precis din Peru de astăzi, și au o tematică vădit biblică, rod al politicii intense de convertire desfășurate de noi stăpâni în rândul populației indigene.
Interesant este însă cum artiștii, localnici rămași, din păcate, necunoscuți, integrează motive și forme familiare incașilor și celorlalte grupuri etnice, pentru a face iconografia creștină mai convingătoare și mai atractivă.
Să luăm, de pildă, tabloul de mai sus, realizat în perioada 1620-1650, deci la un răstimp care impunea ca vechii zei să fie încă luați în calcul de autoritățile colonizatoare.
O scenă a nașterii lui Iisus clasică, dar înconjurată de o ramă cu aluzii solare evidente.
Cultul soarelui era central în ansamblul de credințe religioase precreștine ale locuitorilor din regiunea care cuprinde azi Peru și țări învecinate.
Intenția unui transfer imagologic e destul de limpede.
Mai subtile sunt formele de apropiere propagandistică din picturile de mai jos, provenite din așa-numita Școală din Cuzco și realizat de artiști necunoscuți în perioada 1725-1800.
Înfățișarea la Templu
Observăm că sunt mai târzii, deci procesul misionariat trebuie să fi avansat, așa că nu mai era nevoie de asocieri apăsate între fostele și actualele sisteme de credință.
Însă păstrărea unui specific local rămânea o necesitate, iar aceasta se manifestă în cadrul luxuriant al picturilor, care oglindește condițiile de mediu din Lumea Nouă, dar și în trimiterile solare ale aureolelor personajelor biblice, precum și în modele de pe veșminte.
Fuga în Egipt
Ca o concluzie, parafrazez vorbele lui Farfuridi.
Propagandă, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!
Dacă aveți copii mici sau care erau de curând așa.
Dacă aveți nepoței.
Dacă sunteți un adult în care un copil mic a căpătat încredere.
Atunci o să înțelegeți senzația tactilă și emoțională pe care am încercat-o de la prima ocheadă aruncată acestei picturi din cadrul expoziției Splendori baroce de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.
Se intitulează Fecioara cu pruncul, iar autor îi este Bartomole Murillo.
Tabloul are un subiect religios, chiar și numai prin faptul că provine dintr-o perioadă când exaltarea catolicismului devenise politică de stat în regatul spaniol, însă frumusețea operei de artă depășește cu mult fruntariile ei ideologice.
Ceea ce vede oricine, oricând, este o mamă care își liniștește copilul care, mic fiind, are o vagă reacție de teamă și se agață de cea care îi este principală sursă de protecție.
Gesturile sunt elocvente, atât al micuțului, cât și al femeii, care adoptă postura universală a liniștirii materne.
Murillo le redă pe toate cu o desăvârșită eleganță a proporțiilor și cu o paletă foarte redusă de culori, potențate de discreta aureolă care înconjoară ambele chipuri, singura referință sacrală dintr-o realizare artistică profund umană.
Georges de La Tour a fost maestrul clarobscurului, al jocului luminilor și umbrelor care transformă orice scenă, inclusiv prinderea unui purice într-un moment sublim.
Însă, de regulă, picturile sale sunt mai degrabă hieratice, vizează un mesaj de frumusețe platonică, sustrasă umanității pe care o emană cele ale contemporanului Frans Hals bunăoară.
Nu însă și aceasta, intitulată Fata cu mangal, pe care am regăsit-o în cadrul expoziției dedicate de lui de La Tour de la Muzeul Andre Jacquemart, pe care am evocat-o și în alte rânduri.
Și aici stăpânirea luminii și a efectelor ei picturale este desăvârșită. Acei cărbuni par încinși organic, trezind acea senzație ambivalentă de confort termic, dar și de teamă că, atingându-i, o să suferi.
Însă elementul meu favorit este gestul de a sufla al eroinei.
Respirație este viață, deci și acest tablou o capătă, iar artistul are grijă să nu ratăm acest amănunt, luminând chipul personajului feminin și stabilim o relație diagonală între cele două părți esențiale ale operei.
Mai mult, vagul decolteu care împărtășește lumina emanată de mangal ne inspiră (jocul de cuvinte e deliberat) să ne imaginăm cum pieptul se umflă în actul vital al respirației care alimentează suflul fetei.
Un obiect neînsuflețit de acum sute care palpită de viață chiar și acum.
