Bisericuța din cadrul Mânăstirii de la Nămăiești este pitorească, dar oarecum sufocată de tot complexul într-o continuă expansiune care o înconjoară, generat de succesul ei devoțional.
Înăuntru, am regăsit acea atmosferă pe care foarte bine a descris-o Elie Faure, acea configurație arhitecturală menită a-l face pe individ să se simtă mic și apăsat, umil în fața forțelor providențiale.
Că e bine sau rău, e o discuție amplă, nu o să purtăm aici.
Nici pe cea despre icoana considerată a fi făcătoare de minuni, în fața căreia am văzut câteva persoane îngenuncheate, pe care unii turiști sigur le-ar privi cu ironie.
Ce am vrut neapărat să vă arăt este această pictură pe care timpul a cruțat-o exact atât încât să îi confere o duioșie care merge dincolo de controversele legate de ce este credința sau ce ar trebui să fie credința.
O scenă simplă, a celei mai trainice legături care se formează pe acest pământ.
În fața acestei imagini, mi-a venit în minte poezia Rugăciune de Mihai Eminescu, care stă în imponderabilitate în acel punct în care spiritualitatea și arta se întâlnesc și în care ateii și credincioșii pot găsi un spațiu să-și dea mâna.
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!