Să privim pictura! (C)

Pe chei la Villette la Paris

La Muzeul de Arte Frumoase din Lille am întâlnit o pictură care m-a fascinat prin modul cum este plasată la confluența genurilor și ideologiilor.

Titlul ei este Pe chei la Villette la Paris, fiind opera pictorului Henry Gerveux (1852 – 1929).

Invită la compasiune față de un om condamnat să trudească în condiții nu foarte plăcute, dar face și apologia spiritului uman, care nu se dă înapoi de la cele mai grele poveri.

Pe de o parte, este aceeași estetică a urâtului care l-a animat și pe Van Gogh la începuturile carierei; personajul nostru nu este vreun Febus, vreun erou grec cu musculatura impecabilă.

Însă trupul său, călit de munca grea, e la fel de impresionant, artistul făcând din el punctul central al tabloului, prin minuțiozitatea liniilor musculaturii.

Deși preponderent monocromă, scena beneficiază de o subtilă sugeste a luminii, vizibilă în partea dreapta, cea a planului depărtat, și mai estompată în prim-plan.

Nu în ultimul rând, e o tensiune între atenția pentru perspectiva redată realist din fundal și racursiul un pic nenatural al plăcii pe care se deplasează personajul, semn că Gerveux beneficiase de o educație plastică tradițională, dar nici nu se sfia să experimenteze cu toate cele ce apăreau în decursul existenței sale (vezi mai sus anii vieții, care corespund tranziției de la realism la impresionism și, ulterior, la expresionism).

O pictură care are multe straturi.

De vopseluri și de înțelesuri.

Să privim pictura! (XCIX)

Curățitoarea de cupru

Hoinărind prin sălile Muzeului de Arte Frumoase din Lille, am descoperit un joc cromatic metatextual deosebit.

Pictura de mai sus se intitulează Curățitoarea de cupru, iar autor îi este Antoine Watteau, ceea ce este o surpriză în sine.

Autorul atâtor picturi galante sau serafice prin tonuri și tematică se apleacă aici asupra unui categorii sociale diferite de aristocrații sau artiștii care i-au servit drept de modele.

Însă o face cu aceeași combinație unică de contururi deopotrivă de ferme și de discrete, iar ce mai atras cel mai mult, mai ales după ce am descoperit titlul, a fost cum însăși trăsătura esențială a cuprului, culoarea, este utilizată dominant.

Iar această dominație este de o subtilitate aparte. Simți prezența nuanței cuprurii peste tot, dar nu o percepi ca pe ceva ostentativ. Este doar un mediu natural, în care figura doamnei care robotește se evidențiază ca punct central al tabloului.

Ca și alți confrați, din alte perioade sau culturi, Antoine Watteau a înțeles câtă grație se poate găsi în lumea celor care trudesc cu mâinile.

Trebuie doar ochi buni și o inimă cu un dram de compasiune.

Geniul premergător al Renașterii

Când spui Renaștere, te gândești imediat la unul dintre cei trei mari, Michelangelo, Leonardo sau Rafael.

Poate și la Donatello, dacă memoria îți merge pe filiera Țestoaselor Ninja.

Orice activare mnezică automată de acest fel este justificată, însă e nevoie să ne introducem în sistemul de operare mental încă una.

Giotto di Bondone.

Este, fără îndială, primul mare geniu al acelei epocii glorioase în felul ei, în care arta l-a recuperat cu om cu toate ale sale.

iar Giotto a fost cel care a repus emoțiile umane în prim-plan.

Este ceea ce, secole mai târziu, Elia Kazan enunța ca fiind misiunea de căpătâi a unui film sau a nei piese de teatru.

Să redea psihologia prin comportament.

Îm comparație cu figurile statice și plate de inspirație bizantină care îl precedaseră, Giotto aduce trăirea.

Am simțit asta plenar în Capela Scrovegni din Padova, unde n-am avut, din păcate, prea mult timp la dispoziție pentru a absorbi întreaga-i măiestrie, așa că mi-am concentrat atenția pe Sărutul lui Iuda și intensitatea sa aproape cinematografică.

Confirmarea incontestabilă a geniului său plastic a venit la descoperirea unei mici bijuterii în Palatul Rohan (secția de pictură) din Strasbourg, o pictură de dimensiuni reduse, înfățisând ceea ce o arată și titlul – Crucificarea.

Nici nu mai știu cât timp am petrecut observând-o de aproape și admirând detaliile grupurilor umane din partea de jos a tabloului.

Profunzimea spațiului este redată într-un mod discret, dar sigur, cumva mai blând decât artificiile tehnice la care s-au redat artiștii de mai târziu, ispitiți de redescoperirea geometriei.

Cel mai mult impresionează, însă, varietatea expresiilor durerii.

Așa cum o culoare poate avea diverse nuanțe, așa și personajele se manifestă diferit, în funcție de impactul pe care tragica scenă îl are asupră-le.

Iar fiecare dintre noi, mai reținut sau mai coleric, mai predispus la a exterioriza durerea sau, dimpotrivă, a o consuma în interior, ne identificăm cu una sau alta dintre figurile înfățișate de Giotto.

V-am convins să vă actualizați sistemul de operare, astfel încât acest pictor incredibil să apară instantaneu la accesarea motorului de căutare al memoriei când vine vorba de Renaștere?

Cred că da.

Să privim pictura! (XCVIII)

Adorația păstorilor

Dintre toate operele remarcabile (și nu sunt puține) de la Muzeul de Arte Frumoase din Lille, în fața acesteia am zăbovit cel mai mult.

Ba chiar am străbătut sălile în sens invers, pentru a o revedea înainte de a pleca.

Profitând de faptul că supraveghetorul acelei încăperi era mai preocupat de o rețea socială, decât de exercitarea atribuțiunilor, m-am apropiat cât am putut de acest tablou, cât să nu îl alterez cu răsuflarea, dar într-atât, încât să îi pătrund toate detaliile.

Și, culmea, nu este o pictură defintivă, ci doar un studiu pregătitor. Însă tocmai lipsa unor contururi finisate ferm sporește grația și așa desăvârșită a chipurilor și ipostazelor sau impecabilul efect luminos care conduce atenția personajelor și a spectatorilor spre pruncul Iisus.

De fiecare dată când intru într-o sală în care sunt expuse picturi, le las să îmi grăiască în cor, îmi rotesc privirea de jur împrejur și mă îndrept spre cea mai persuasivă prin culori sau forme sau orice altceva.

Îmi acord cel puțin un minut până la a pleca privirea spre plăcuța explicativă, în cazul în care autorul sau titlul nu îmi sunt deja cunoscute.

Așa am procedat și acum și recunosc că am fost uimit când am aflat că pictor al acestei delicate compoziții nu altcineva decât Jean-Honore Fragonard.

Maestrul scenelor galante sau de-a dreptul frivole e aici pios, dar nu într-un mod exaltat, mistic, precum e El Greco, ci la fel de subtil în emoție precum e în pânzele sale lumești.

E un strop de spiritualitate în sufletul oricărui cinic.

Crăciun fericit tuturor!

Talent fără culoare

Rafael Sanzio este pictorul Madonelor desăvârșite.

Figuri feminine de o frumusețe serafică si fără de prihană.

Dar ar mai avea ele același efect dacă n-at fi însoțite de coloritul armonios cu care le înveșmântează Rafael, care ia intensitatea culorilor lui Michelangelo și o îndulcește?

O expoziție temporară pe care am avut norocul să o văd la Muzeul de Arte Frumoase din Lille mi-a dezvăluit un răspuns surprinzător și înălțător.

Un răspicat da.

Inițiativa s-a concentrat asupra schițelor pregătitoare și a studiilor rămase de la Rafael.

Este vorba despre sumare figuri omenești, cele mai multe regăsindu-se mai mult sau mai puțin în aceeași formă în opere celebre, precum camerele de la Vatican.

Am spus „sumare”, însă acest termen nu trebuie citit ca un neajuns, ci ca un titlu de glorie.

Chiar dacă pentru artist fiecare dintre aceste desene era o ciornă, pentru noi e o operă de artă.

Am zăbovit mult în fața câtorva dintre aceste crochiuri, însă la niciunul mai mult ca la acesta.

Se pare că Gioconda nu este o emanație singulară, a talentului, minții și sensibilității lui Leonardo da Vinci.

Fiecare izvoditor de artă are o Mona Lisă a lui.

Aceasta a scăparat vremelnic în imaginația lui Rafael.

Eu, unul, sunt încântat și doar pentru atât.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic (ediția 2024)

Ca și la ediția inaugurală de anul trecut, și la Wine Tonic din 2024 una dintre activitățile cele mai plăcute (pe lângă degustare, firește) a fost să ierarhizez zece dintre cele mai frumoase etichete de sticle de vin care mi-au ieșit în cale.

N-a fost ușor să fac acest clasament, dar iată-le.

***

10. Crama Catleya, pentru cum ne propune o veritabilă odisee a vinului, un traseu care aproape că îl recreează pe cel al legendatului tren Orient Express. Am ales să vă prezint două etichete, pentru a vă arată cum periplul european înfățișat dă înconjurul sticlei.

***

9. Domeniile Franco-Române, pentru o pupăză mozaicală, care mi-a adus aminte de nemuritoarea pățanie a lui Nică al lui Ștefan a Petrei, dar și de un superb exemplar al acesti păsări unic împopoțonate, pe care l-am văzut în Valencia, oraș către care se îndreaptă gândurile noastre de compasiune și solidaritate în aceste momente.

***

8. Domeniul Bogdan, pentru o serie de vinuri intitulate Pătrar, care redau sugestiv atât fazele lunii, cât și o complexă urzeală faunistică, simbol al liniilor nevăzute care unesc toate viețuitoarele de pe acceastă planetă, inclusiv pe noi.

***

7. Crama Graffiti Aeroport Otopeni, pentru că, dacă tot ne știu străinii drept patria lui Dracula, apăi să le dăm ce vor și nu oricum, ci cu stil; castelul bampirului e impunător și înfricoșător și are ceva din arhitecturala colosală din The Lord of the Rings.

***

6. Crama Terra Valverde, pentru un întreg roman interbelic, cu rafinament, decadență, idile și jazz; Donna Alba a lui Gib Mihăiescu cu o coloană sonoră de Miles Davis.

***

5. Wine Focus (importator și distribuitor), pentru un mic tablou suprarealist, care m-a trimis cu gândul la creațiile jucăușe, dar profunde ale lui Juan Miro, mai ales că vinul acesta este din Spania.

***

4. Crama Budureasca, pentru cum ne-a întors la originile vieții, când Pământul nu era stăpânit de Homo Sapiens, ci de alte creaturi; este o etichetă care oferă și o superbă senzație tactilă.

***

3. Crama Avincis, pentru un microcosmos al copilăriei, ilustrat parcă de un Val Munteanu, artist care a îmbogățit vizual multe cărți din perioada mea de prichindel; o doamnă de la o altă cramă, căreia i-am arătat eticheta, a exclamat: Parcă e în Micul Prinț!

***

2. Dionysos (importator și distribuitor), pentru că m-a teleportat în splendida Veneție, cu idilele, intrigile, viciile și carnavalescul ei.

***

1. Cramele Liliac (România) și Castel Mimi (Republica Moldova), pentru un cupaj transnațional care e mai mult decât oenologic și care ne demonstrează fără putință de tăgadă că Unirea se poate înfăptui și că unitatea ne face mai buni.

Pointilism dinăuntru și din afară

În marea aventură a picturii din toate timpurile, impresionismul este un veritabil superstar.

Prin toate muzeele pe unde m-au purtat picioarele și ochii, picturile unui Van Gogh, Monet sau Gaugain atrăgeau cele mai multe priviri (mai nou, telefoane).

În cadrul impresionismului, există un sub-curent numit pointilism (zis și divizionism sau poantilism pentru puriștii limbii române), ai cărui inițiatori, Georges Seurat și Paul Signac urmăreau o metodă de-a dreptul științifică de a reda efectele pe care ceilalți adepți ai acestei metode o aplica empiric, fiecare după propria-i personalitate artistică.

Mai precis, adepții pointilismului foloseau principiile care fuseseră descoperite a sta la baza formării imaginii în ochiul uman și aplicau pete rotunde și egale de culori diferite, pe care creierul uman le asamblează, construind imagini complexe din punct de vedere reprezentativ.

Întotdeauna mi s-a părut că această abordare picturală omoară din magia senzorială a creațiilor impresioniste, însă, de curând, contemplarea unui tablou realizat în cel mai pur stil pointilist mi-a relevat validitatea sa tehnico-neurologică.

Pictura de mai sus se găsește în Muzeul de Artă Modernă din Le Havre, îi aparține lui Henri-Edmond Cross și se intitulează Plajă la Vignasse.

Un peisaj superb, al cărui element-cheie este lumina reflectată de pe suprafața apei și generatoare de umbre în rândul tufelor de pe mal.

O compoziție ambițioasă în sine, însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost pentru mine a pendula între a privi tabloul de la o distanță normală, precum și de aproape, poziție care mi-a fost favorizată de amplasarea lucrării într-un spațiu larg, dar și de îngăduința supraveghetorilor muzeului, care nu m-au izgonit când ajungeam cu nasul în imediata proximitate a suprafeței pictate.

Mai jos aveți câteva mici secțiuni din tablou – simple buline colorate. Vă provoc să vă dați seama din ce parte a sa provin.

O să vă ia ceva timp, pentru că legăturile cromatice între aceste buline nu sunt atât de evidente.

Însă, de îndată ce făceam câțiva pași înapoi, formele și efectele luminoase ale picturii căpătau consistență.

Mă apropiam și lucrurile deveneau neclare din nou.

Leit efectul de Fata Morgana, doar că nu avea loc într-un deșert arid.

Minunat și înfricoșător este acest creier al nostru.

Preia materia primă oferită de organele de simț și le conferă sens.

Și, totuși, nu poți să nu întrebi:

Oare nu ne și înșală uneori?

Să privim pictura! (XCVII)

Istoria artei a înregistrat contribuția lui Eugene Boudin mai ales ca un fel de precursor al impresioniștilor și ca mentor vremelnic al lui Claude Monet, pe care l-a convins să picteze en plein air.

Însă artistul a fost un peisagist iscusit, mare iubitor al mării și al îngemănării ei cu cerul nesfârșit, redându-le în tablouri care îți induc o stare de bine.

Însă o altă latură a stilisticii lui Boudin mi-a atras atenția când, aflându-mă în Muzeul de Artă ”Andre Malraux” din Le Havre, am admirat acel perete prelung, plin cu operele sale.

Este vorba de modul aparte, economicos din punct de vedere al tușelor, dar extreme de sugestiv, de a înfățișa siluete, ipostaze și activități omenești.

Dacă se apropii de o pictură, aceste pete de culoare nu mai înseamnă mare lucru.

Însă asta nu îl apropie de mecanismul aproape științific al pointilismul, pentru că petele de culoare aplicate de Boudin nu sunt regulate. Tocmai acolo este măiestria sa – utilizarea acestor piese semiprefabricate ale unui puzzle artistic desăvârșit mental de privitor.

De remarcat și judicioasa utilizare a albului, care e parcă marca umanului într-un univers înconjurător multicolor.

Nu în ultimul rând, Eugene Boudin s-a dovedit a fi democratic în privința modelelor. Fie că sunt truditori, fie că sunt avuți relaxându-se, ne-a conferit tuturor un pitoresc care merită redescoperit.

Să privim pictura! (XCVI)

Am zăbovit în fața multor picturi de la Muzeul de Arte Frumoase din Rouen, iar aceasta a lui Albert-Pierre-Rene Maignan a fost una dintre ele.

Se intitulează Omagiu lui Clovis al II-lea și, dincolo de execuția și compoziția impecabile, m-a atras prin universalitatea psihologiei exprimate, precum și printr-o paralelă cu prezentul.

Mulți părinți își tratează copiii regește.

Mai mult, în dorința de a-i vedea dezvoltându-se, îi înscriu în activități de tot felul: karate, balet, engleză, tenis, germană, baschet, desen, judo, iar lista poate continua.

Rezultatul este că acești copii dobândesc o educație regală, dar și o oboseală pe măsură.

Această ambivalență este perfect ilustrată de atitudinea micuțului Clovis al II-lea, conștient că e cineva important, fără să-l încânte asta prea mult.

Prima domnie a regelui Mihai al României a început când era încă minor, iar tatăl său a renunțat (temporar, după cum au arătat-o evenimentele ulterioare) la dreptul de succesiune.

După ceremonia solemnă din plenul Parlamentului, fragedul rege a fost auzit întrebând discret:

– Asta înseamnă că de-acum încolo nu pot să mă mai joc?

Nevinovăție în minunăție

Aflându-mă în biserica Sfântul Gheorghe-Nou de pe strada Păltiniș din Craiova în timpul unei ceremonii de botez, mi-am lăsat privirea să exploreze pereții pictați ai edificiului.

Foarte rapid, am simțit că am în față o abordare estetică aparte.

Dintre toate imaginile, aceasta a Cinei celei de Taină de pe iconostas mi-a atras cel mai mult atenția.

O scenă biblică de o mare încărcatură simbolică și emoțională, pe care am văzut-o redată în diverse feluri, de la cea de o deosebită eleganță a lui Ghirlandaio din San Marco din Florența la o naivă, dar sugestivă versiune ortodoxă pictată pe sticlă, care mi-a ieșit în cale în timp ce vizitam Muzeul Colecțiilor de Artă din București.

Și, în toate cele pe care le-am contemplat și în care autorul a ales să îl includă*, Iuda ieșea în evidență în vreun fel.

Mijloacele de a-i marca prezența variază. E urât, n-are aureolă sau o are neagră.

Să luăm, de pildă, cea mai cunoscută expresie a Cinei celei de Taină, cea a lui Leonardo da Vinci.

Iuda este înfățișat vizibil mai negricios decât ceilalți și ca stângaci (vezi etimologia cuvântului „sinistru”), două caracteristici negative. Pentru acele vremuri, bineînțeles, nu săriți cu corectitudinea politică.

În mica imagine din biserica Sfântul Gheorghe-Nou, însă, n-a fost chip să-l identific pe cel al cărui nume a devenit sinonim cu trădarea.

Toate halourile sunt la fel.

L-am întrebat pe preotul din biserică despre asta, iar dumnealui a opinat că, până să comită infamul gest, Iuda era la fel ca ceilalți.

Cum s-ar spune în limbaj juridic modern, artistul i-a acordat lui Iuda prezumția de nevinovăție.

Iar modernitatea ideatică a imaginii de pe catapeteasmă nu s-a oprit aici.

În versiunile clasice ale Cinei celei de Taină, figura lui Iisus se distinge pregnant. Fie este reprezentat mai înalt, fie îmbrăcat diferit, fie este aureolat într-un mod special.

Chiar și Leonardo da Vinci, cu toată subtilitatea sa, procedează la a-l scoate în evidență. Chipul de acolo este de o seninătate care nu mai aparține acestei lumi, în contrast cu reacțiile contrariate sau defensive sau sentențioase ale apostolilor.

În această mică pictură bisericească, putem intui că Iisus este în centrul ei, ajutați și de o vagă nuanță de roșu a veșmintelor Sale.

Dar chipurile nu se disting, aureolele au aceeași strălucire și dimensiune, așa că Iisus nu mai este separat decisiv de discipolii săi, ci apare cel mult ca un primus inter pares.

O democratizare iconografică remarcabil de îndrăzneață, nu-i așa?

Până acum, am subliniat diferențele dintre această imagine și capodopera din Santa Maria delle Grazie din Milano.

Însă există două aspecte care le apropie.

Unul este impecabila construcție a perspectivei.

Celălalt este dinamica personajelor.

Și într-o pictură, și în cealaltă, este viață.

Cine să fie acest artist care a umanizat adtfel episodul biblic din Sfântul Gheorghe-Nou?

Cu ajutorul lui Dan Neamu, el însuși pictor și autor al uneia dintre amplele restaurări ale bisericii, am aflat că nu este altul decât Eustațiu Stoenescu.

Da, faimosul portretist originar din Craiova a primit la începutul secolului XX sarcina de a reface pictura, exterioară și interioară, a lăcașului religios.

Potrivit lui Dan Neamu, pentru asta, Eustațiu Stoenescu a petrecut câteva luni la Vatican, studiind și formându-și concepția artistică pe care o va aplica ulterior în timpul lucrării.

De aici a rezultat, probabil, tendința de a se abate de la canoanele picturale mai rigide ale picturii de inspirație bizantină și de a privilegia frumusețea și ineditul.

Se pare că asta i-a nemulțumit întrucâtva pe mai-marii instituțiilor religioase de care aparține biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Dar, așa cum știm, o opera de artă dă cel mai important test al său sustrăgându-se chingilor ideologice și reușind să glăsuiască oricând și oricui e dispus să se aplece asupră-i sine ira et studio.

Iată că acest examen al artei nepieritoare e dat cu succes și de o biserică din Craiova pe care merită să o (re)descopere cât mai mulți locuitori, dar și vizitatori ai urbei.

*Cina cea de Taină are două mesaje, unul dintre ele referindu-se la taina comuniunii (prezența lui Iuda nefiind indispensabilă) sau la momentul când Iisus anunță ca unul dintre cei prezenți Îl va vinde (prezența lui Iuda fiind astfel indispensabilă).

În cazul picturii lui Eustațiu Stoenescu, ca și în a celei lui Leonardo da Vinci, este vorba de acest din urma moment, deoarece numărul personajelor este de treisprezece.