Să privim pictura! (XCV)

Unul dintre episoadele biblice care m-a fascinat dintotdeauna este manevra pe care o face Irodiada, nevasta lui Irod Antipa, pentru a obține capul Sfântului Ioan Botezătorul, care o făcea de ocară și pe care soțul se codea să îl execute, din cauza popularității aprigului predicator.

Mai precis, a pus-o Salomeea, fiica ei, să execute un dans pentru tatăl vitreg.

Efectul a fost cel scontat și este minunat redat de expresiile faciale ale lui Christopher Plummer în Jesus of Nazareth al lui Franco Zeffirelli.

Pentru o asemenea ispravă, nu e de mirare că Salomeea, deși un personaj episodic al Bibliei, a beneficiat de multă atenție din partea artiștilor.

Ca și mine, au fost intrigați, probabil, să exploreze de ce și cum o fetișcană a reușit să deturneze voința unui rege înspre o decizie criminală și păguboasă din punct de vedere mediatic.

În acest tablou al lui Henri-Leopold Levy, aproape că am aflat răspunsul.

Pictura, pe care am admirat-o la Muzeul de Arte Frumoase din Nancy, este varianta pregătitoare a celei definitive care se găsește la Brest.

Ambele sunt intitulate la fel – Irodiada.

Am ales, însă, să surprind doar fragmentul care o înfățișează pe Salomeea, și asta din două motive.

Irodiada este undeva în stânga lucrării, iar în versiunea pe care am văzut-o, era o figură nefinisată.

Dar regina nu este personajul principal nici în varianta definitivă.

E clar că Levy și-a concentrat atenția și energia spre a-i construit Salomeei un portret sublim, în care frumsețea e dublată de cruzime.

Modul cum cad faldurile rochiei e catalizator pentru imaginație. Aproape că vizualizezi dansul frenetic și lasciv care i-a luat mințile lui Irod.

Iar privirea pe care ne-o aruncă nemijlocit relevă un chip deopotrivă de atrăgător și de nemilos.

Domnilor, să luăm aminte când dăm peste așa ceva.

Nu prea mai e scăpare.

Să privim pictura! (XCIV)

La Muzeul de Arte Frumoase din Nancy am făcut fel și fel de descoperiri artistice, iar una dintre acestea este pictorul Emile Friant.

Stilul său ar putea fi lesne catalogat drept realism, însă, privite cu un dram suplimentat de atenție, lasă să se întrevadă discrete aluzii impresioniste, în special în armonizarea culorilor și în alegerea spațiilor și personajelor.

Tabloul de față se intitulează Amorezii și m-a atras prin complexitatea sa.

În primul, rând, reușește să îmbine organic un peisaj pitoresc cu un dublu portret sugestiv.

Apoi, în lumina titlului, relația dintre cele două figuri omenești este de o superbă ambivalență, generată de un pic, dar eficient element vizual.

După cum observați, și ea, și el au câte un cot sprijinit de marginea podului.

Acolo este maxima lor apropiere.

Sau nu?

Nu cumva lumina care răzbate discret din această sinapsă metaforică este un indiciu al distanței care se naște între ei.

Ce este interesant este că, aplicând o ipoteză sau alta, semnificațiile privirilor celor doi diferă.

Într-un caz e dorință reciprocă.

Într-altul e pură incompatibilitate a simțămintelor.

O doamnă care admira tabloul în același timp cu mine le-a propus celorlalte persoane cu care era următorul test vizual:

Acoper-o pe ea și vezi ce crezi că simte el?

Acoperă-l pe el și vezi ce crezi că simte ea?

Rezultatul grupului a fost că el era cam aburitor, iar ea cam naivă.

Arta și enigmele ei.

Un pic de cultură generală nu strică

Și privită fără a avea cunoștință de prea multe, această pictură a lui Henri Klagmann de la Muzeul de Arte Frumoase din Nancy ar avea motive să impresioneze.

Focul din stânga sus pare aievea, parcă îți strecoară în nări mirosul de tăciune și în urechi zgomotul unor așchii arzânde.

Faldurile rochiei sunt cu meșteșug redate.

Ipostaza mamei care își urmărește copiii nevârstnici e duioasă.

Mișcarea lor e sugestivă

Până afli că acest tablou este intitulat Medeea.

Iar dacă știi cine a fost Medeea și ce a făcut până la urmă, imaginea căpătă noi conotații, iar anumite detalii ale ei explodează în semnificație.

Uitați-vă numai la modul aproape palpabil cum s-au albit monturile degetelor care strâng puternic de pumnal.

Privirea pe care o aruncă pruncilor capătă o greutate aproape insuportabilă.

Însăși prezența lor declanșează un mecanism mental al previziunii funestului.

Și așa stau și mă întreb:

E cultura generală un blestem sau o binecuvântare?

Să privim pictura! (XCIII)

Am cotrobăit vizual în toate ungherele deschise publicului din Muzeul de Arte Frumoase din Nancy și am găsit diverse giuvaiere de pictură.

În imagine aveți unul dublu.

Raoul Dufy ne-a făcut un cadou neprețuit și multilateral interpretabil.

Cele două tablouri se intitulează Sainte-Adresse. Ziua și Sainte-Adresse. Noaptea și, așa cum puteți remarca, înfățișează același punct de belvedere marină în diverse momente.

Un prilej de a reflecta asupra permanenței, dar și a efemerității.

Un studiu asupra utilizării culorii pentru a reda fenomene naturale.

Un joc de depistare a diferențelor, asemănător celor două versiuni ale Trișorului lui Georges de la Tour.

Am zăbovit mult în fața acestor două picturi.

Dar cred că mă înțelegeți.

Sagrada Familia

La Muzeul de Arte Frumoase din Nancy există o pictură monumentală a lui Rubens, intitulată Schimbarea la Față.

Iisus se înalță peste o mare de personaje plasate în partea inferioară a picturii, într-o dispunere dinamică, specifică barocului.

Am zăbovit mult în fața acestei lucrări de artă, tocmai pentru varietatea personajelor.

Unele dintre ele au superb aer teatral, precum acesta.

Însă cel mai am rămas cu privirea la grupul de personaje de mai jos, deoarece m-a emoționat profund.

Cumva atipic pentru Rubens, pictorul figurilor îmbujorate prin excelență, aceste figuri omenești nu sunt prea arătoase.

Sunt oameni care nu știu multe, care nu au multe, cărora soarta nu le-a surâs prea mult, ba, dimpotrivă, i-a condamnat la a suferi și din cauza motivului care ar fi trebuit să fie o mângâiere – copilul.

Și, cu toate acestea, luptă, se agață de orice șansă pentru a-i oferi o șansă, chiar și iluzorie.

Deși sunt urâți, ansamblul lor este frumos.

Sunt convins că Antoni Gaudi n-ar avea nimic împotrivă să-i folosesc sintagma pentru a-i descrie simplu.

Sagrada Familia.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic

Chiar când scriu aceste rânduri are loc la Craiova, la Ramada Plaza, Festivalul de Vinuri Wine Tonic.

Dincolo de nenumăratele experiențe gustative (să nu cumva să ratați standul celor de la Eliada), o plăcere anume pentru mine a fost să admir etichetele sticlelor de vin.

Mai greu a fost să aleg zece dintre ele și inuman de dificil a fost să le ierarhizez.

Dar am scos-o la capăt, iar mai jos aveți Top 10 opere de artă de la Wine Tonic.

***

10. Crama Catleya, pentru marea de cuvinte care ilustrează numele vinului, o metaforă care mă trimite cu gândul către foșnetul de arbori sau talazurile mării sau o mulțime neliniștită.

***

9. Crama Roy & Dîmboviceanu, pentru că au înțeles că farmecul unei opere de artă nu înseamnă întotdeauna să o arăți ca întreg, ci doar ca o parte.

***

8. Crama 1000 de chipuri, pentru că au ales un fragment dintr-o pictură de-a pururi fascinantă – Omul cu turban roșu de Jan Van Eyck.

***

7. Crama Domeniile Franco-Române, pentru cum te împietrește cu privirea o Medusa excelent redată în perspectivă.

***

6. Crama Oprișor, pentru perspectiva naivă, dar eficace, precum și pentru farmecul motivelor populare utilizate.

***

5. Crama Purcari, pentru superba juxtapunere vizuală, care îmi aduce aminte de una dintre cele mai frumoase melodii pe care le-am ascultat vreodată la un concurs Eurovision – Silent Storm.

***

4. Crama Basilescu, pentru un lăutar cu țambal de gât și înaripat ca un înger. Cum să reziști la așa ceva?

***

3. Crama Vinaltus, pentru mai multe motive: eterica strălucire pe un cer de noapte liniștită a lunii din nume; enigmatica prezență a furnicilor; cuvântul ”picote” care în franceză înseamnă ”furnicături”, atât de potrivit pentru senzațiile pe care ți-o trezește un vin de calitate.

***

2. Distribuitorul Wine Point, pentru acest vin străin, a cărui etichetă este în întregul ei o veritabilă poveste, pe care am înțeles-o ca pe un fel de Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei Vinului, realizată în stil de gravură de Albrecht Durer.

***

1. Crama Dradara, pentru acest omagiu inegalabil adus capacității minții omenești de a transforma haosul lumii în cuvinte, în povești, în sens și speranță.

De la idee la execuție

Pe lângă alte nestemate plastice despre care v-am vorbit mai deunăzi, Pinacoteca Națională din Bologna găzduiește un ansamblu fascinant al procesului de realizare a unei opere de artă.

În timpul lucrărilor de conservare a picturilor de pe pereții Bisericii Mezzaratta, restauratorii au descoperit, sub frescele propriu-zise, desenele pregătitoare ale picturilor.

Aceste contururi erau realizate cu ajutorul unui pigment provenit din zona Mării Negre, din orașul Sinop, din Turcia de astăzi.

Inițial, am fost sedus de ipoteza potrivit căreia acest toponim și proveniența acelei culori de acolo au condus la cuvântul ”sinopsis”, dar se pare că etimologia acestuia este mai veche și nu are legătură cu orașul Sinop.

Ce a rămas, însă, a fost fascinația mea pentru o viziune de ansamblu asupra parcursului de la idee la execuție.

Așa cum le-am aranjat, imaginile surprinse de mine arată lesne toate modificările care au survenit de la o fază la alta a creației (prilej de reflecție în sine asupra a ce înseamnă flexibilitate mentală), însă, în muzeu, frescele și desenele pregătitoare erau în săli diferite, așa că aproape alergam dintr-una într-alta, pentru a le compara cât mai amănunțit.

Ca o concluzie, această mică, dar semnificativă parte a vizitei mele la muzeul din Bologna mi-a relevat încă o dată că expunerea la artă are beneficii care depășesc simpla experiență estetică.

Teodora și rivala ei neștiută

În facultate aveam un profesor care își desfășura cursurile cu sala aproape întotdeauna plină.

Nu pentru că făcea prezența cu strictețe sau pentru că era nemilos la examene, ci pentru că era plin de farmec și își presăra prelegerile cu tot felul de picanterii.

La materia numită Istoriografie, ne-a condus prin povestea celor care au scris istorie, din cele mai vechi timpuri și până azi.

Ajuns la perioada bizantină, ne-a precizat că Procopiu din Cezareea, pe lângă relatările oficiale despre domnia și realizările lui Iustinian, a mai redactat și o Istorie secretă, plină de detalii scandaloase despre acesta și mai ales despre soția sa, printre care și acela că ”o făcea la trei găuri deodată”.

Ca un student conștiincios ce eram, am dat fuga la bibliotecă și am dat să caut pasajul cu pricină.

Nu mi-a fost greu să îl găsesc.

O mai făcuse și altcineva înaintea mea și îl subliniase.

Cu trei linii.

Povestea aceasta este una dintre cele mai amuzante din îndelungata mea relație cu scormonirea istoriei celei de dincolo de manualele aride cu care muza Clio se condamnă singură la ura elevilor.

Însă e cert că, într-o perioadă dominată de bărbați, împărăteasa Teodora a fost o femeie remarcabilă.

Așa că mi-a dorit întotdeauna să ajung să îi admir portretul în mozaicul de la San Vitale din Ravenna, împreună cu cel la fel de pitoresc al lui Iustinian, bazileul căruia Charles Diehl îi face în Figuri bizantine o caracterizare aproape shakespeariană.

A durat ceva, dar am reușit și m-am aflat în fața cuplului imperial.

Și am făcut o descoperire frapantă.

Teodora este personajul central al imaginii.

Este în mijloc, este înzorzonată, are toate însemnele puterii.

Dar nu este cea mai frumoasă și mai expresivă figură feminină din acest mozaic.

Titlul îi revine celei de-a doua din dreapta (în direcția privirii noastre) dintre însoțitoarele sale.

Are figura mai plăcută, mai expresivă și gesturile mai elegante.

Cutele veșmintelor au mai mult stil.

Cine să fie această doamnă de la curtea Teodorei?

Și cine să fie artistul sau comanditarul care a introdus o asemenea subtilă subversiune (precum cele detectate în Tapiseria de la Bayeux) într-o operă menită să elogieze în primul rând cuplul imperial?

Un îndrăgostit sau un răzvrătit sau un intrigant?

Să fie doamna cu pricina Antonina, la fel de viforoasa nevastă a lui Belizarie, care se găsește lângă Iustinian pe peretele opus?

Mărturisesc că m-am documentat nițel, dar nu atât de profund, încât să am parte de ipoteze veridice.

Prefer să las enigma să persiste.

O înfrumusețează.

Sei bellezze

La Pinacoteca Națională din Bologna sunt multe picturi superbe.

Atât de multe, de fapt, încât nu le poți savura pe deplin într-o vizită scurtă.

Așa că, la un moment dat, fermecat de una dintre imaginile de mai jos, m-am concentrat să remarc acele figuri feminine de o frumusețe transcendentală.

Mai jos aveți șase dintre ele (pentru simplificare, voi menționa doar numele pictorului, nu și titlurile tablourilor).

Vă las vouă ingrata sarcină de a o alege pe cea care vă place cel mai mult.

Eu n-am reușit să o duc la capăt.

Nicolo dell’Abate

Guido Reni

Giorgio Vasari

Giovanni Andrea Sirani

Gaetano Gandolfi

Donato Creti

Școala din Atena și filialele ei

Lăsând la o parte Capela Sixtină a lui Michelangelo, cele mai frumoase opere de artă de la Vatican sunt, fără îndoială, camerele pictate de Rafael.

Iar între acestea tronează Școala din Atena, în care acest geniu liniștit, cum îl numea un critic, a construit o reprezentare a unora dintre celor mai strălucite minți al Antichității, echivalentă cu echipa galactică a Realului din Madrid, în vremea lui Zidane, Figo et comp.

Pictura impresionează prin desăvârșita naturalețe a ansamblului pictural, dar cea mai mare plăcere rămâne identificarea marilor filosofi care o populează, personalități cărora Rafael le-a conferit figuri fictive, uneori chiar ale unor contemporani, dar totodată sugestive.

După cum bine știți, în centru îi avem pe Platon (cu chipul lui Leonardo da Vinci), arătând spre înalt, precum și pe Aristotel, arătând spre pământ, spre cele fizice și palpabile.

Mai jos, un pic mai în față, sprijinindu-și capul este Heraclit, gânditorul ciufut, cu chipul lui Michelangelo, căruia rivalul și admiratorul Rafale îi aducea astfel un omagiu asezonat cu ironie.

Tot în centru, tolănit pe scări și semidezbrăcat, îl găsim pe Diogene Cinicul, cel care respingea convențiile societății.

Undeva în centru, spre stânga, într-o robă verde și din profil, cu vestitu-i nas borcănat și faimoasa-i frunte largă, este Socrate.

Tot în stânga, mai în prim-plan, este un grup al altor spirite care au influențat cursul omenirii: Pitagora, citind dintr-un volum masiv, iar Averroes și Anaximandru inspirându-se de la el; tot înspre el privește și Parmenide, iar înspre privitor își ațintește chipul inteligent Hypatia din Alexandria, frumoasă, așa cum numai Rafael știa să redea o femeie.

În spatele acestui grup, spre marginea stângă a frescei, cu o mină relaxată, citind dintr-o carte și având rămurele de măslin sau de viță de vie pe cap, este Epicur.

În partea dreapta, îl vedem folosind un compas pe Euclid, căruia artistul i-a atribuit figura lui Bramante.

Deasupra lui, în plan depărtat, îl găsim pe Plotin, despre care se spune că ar avea chipul lui Donatello.

V-am spus toate acestea pentru plăcerea de a desluși o operă care mă fascinează, dar și pentru că, parcurgând Istoria ilustrată a filosofiei a lui Tom Jackson, m-am lăsat deseori în voia reveriei, imaginându-mi cum i-ar fi înfățișat Rafael pe toți gânditorii ulteriori Antichității despre care am citit.

Oare cum s-ar fi prezentat Kant, Freud, Descartes, Nietzsche, Marx, Hume sau Erasmus?

Faptul că am asociat acest volum cu opera renascentistă nu este doar rodul unei minți care a zburdat în voie.

Ca și Rafael, care surprinde esența fiecărui filosof printr-un gest, Tom Jackson comprimă esențialul contribuției fiecăruia într-o pagină sau două.

O simplificare la care mulți ar strâmba din nas, în lucrarea sa este în mod asumat o deschidere de porți și de drumuri, este un instrument educațional neprețuit.

Este scheletul pe care adaugi musculatură intelectuală prin lecturi suplimentare. De pildă, recomand ca primele care urmează acesteia să fie History of Western Philosophy de Bertrand Russell și The Story of Philosophy de Will Durant.

Iar pasul suprem este, bineînțeles, să citești operele propriu-zise ale filosofilor.

Ce am apreciat în mod special la Istoria ilustrată a filosofiei este modul impecabil în care este structurată cronologic, dar și ideologic. Aristotel însuși ar surâde aprobator, văzând că modul său de organizarea cunoașterii a fost dus pe asemenea culmi de performanță.

Dincolo de bucățele enciclopedice pe care le-am adăugat în sertărașele minții, această carte m-a îndemnat și să reflectez.

Filosofia nu este o ocupație pentru un grup restrâns de visători.

Nu, este preocuparea omului pentru tot ce face.

În interior și în exterior, în trecut și în viitor, în viață și în moarte.

Cine acordă timp acestor lucruri este filosof, iar un filosof este îndreptățit să conducă Polisul, așa cum își dorea Platon.

Avea dreptate?

Nu știu, dar merită să discutăm și să filosofăm despre asta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru cursul de introducere în filosofie de care am avut nevoie de când mă știu.