Propagandă în fond, adaptare în formă

Nașterea lui Iisus

Arta a reprezentat de-a lungul istoriei un paradox.

În parte, a fost o formă de a căuta libertatea, în special cea de exprimare, care, în forma ei absolută pe care o clamăm acum, e de data recentă.

Însă a fost și instrument de propagandă, adaptându-se în formă pentru a servi un anume scop ideologic.

Iar asta mi s-a relevat într-un mod inedit parcurgând o expoziție dedicată picturii baroce spaniole de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

O sală era dedicată unor tablouri provenind din noile colonii hispanice, mai precis din Peru de astăzi, și au o tematică vădit biblică, rod al politicii intense de convertire desfășurate de noi stăpâni în rândul populației indigene.

Interesant este însă cum artiștii, localnici rămași, din păcate, necunoscuți, integrează motive și forme familiare incașilor și celorlalte grupuri etnice, pentru a face iconografia creștină mai convingătoare și mai atractivă.

Să luăm, de pildă, tabloul de mai sus, realizat în perioada 1620-1650, deci la un răstimp care impunea ca vechii zei să fie încă luați în calcul de autoritățile colonizatoare.

O scenă a nașterii lui Iisus clasică, dar înconjurată de o ramă cu aluzii solare evidente.

Cultul soarelui era central în ansamblul de credințe religioase precreștine ale locuitorilor din regiunea care cuprinde azi Peru și țări învecinate.

Intenția unui transfer imagologic e destul de limpede.

Mai subtile sunt formele de apropiere propagandistică din picturile de mai jos, provenite din așa-numita Școală din Cuzco și realizat de artiști necunoscuți în perioada 1725-1800.

Înfățișarea la Templu

Observăm că sunt mai târzii, deci procesul misionariat trebuie să fi avansat, așa că nu mai era nevoie de asocieri apăsate între fostele și actualele sisteme de credință.

Însă păstrărea unui specific local rămânea o necesitate, iar aceasta se manifestă în cadrul luxuriant al picturilor, care oglindește condițiile de mediu din Lumea Nouă, dar și în trimiterile solare ale aureolelor personajelor biblice, precum și în modele de pe veșminte.

Fuga în Egipt

Ca o concluzie, parafrazez vorbele lui Farfuridi.

Propagandă, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!

Să privim pictura! (CXL)

Fecioara cu pruncul

Dacă aveți copii mici sau care erau de curând așa.

Dacă aveți nepoței.

Dacă sunteți un adult în care un copil mic a căpătat încredere.

Atunci o să înțelegeți senzația tactilă și emoțională pe care am încercat-o de la prima ocheadă aruncată acestei picturi din cadrul expoziției Splendori baroce de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Se intitulează Fecioara cu pruncul, iar autor îi este Bartomole Murillo.

Tabloul are un subiect religios, chiar și numai prin faptul că provine dintr-o perioadă când exaltarea catolicismului devenise politică de stat în regatul spaniol, însă frumusețea operei de artă depășește cu mult fruntariile ei ideologice.

Ceea ce vede oricine, oricând, este o mamă care își liniștește copilul care, mic fiind, are o vagă reacție de teamă și se agață de cea care îi este principală sursă de protecție.

Gesturile sunt elocvente, atât al micuțului, cât și al femeii, care adoptă postura universală a liniștirii materne.

Murillo le redă pe toate cu o desăvârșită eleganță a proporțiilor și cu o paletă foarte redusă de culori, potențate de discreta aureolă care înconjoară ambele chipuri, singura referință sacrală dintr-o realizare artistică profund umană.

Să privim pictura! (CXXXIX)

Fata cu mangal

Georges de La Tour a fost maestrul clarobscurului, al jocului luminilor și umbrelor care transformă orice scenă, inclusiv prinderea unui purice într-un moment sublim.

Însă, de regulă, picturile sale sunt mai degrabă hieratice, vizează un mesaj de frumusețe platonică, sustrasă umanității pe care o emană cele ale contemporanului Frans Hals bunăoară.

Nu însă și aceasta, intitulată Fata cu mangal, pe care am regăsit-o în cadrul expoziției dedicate de lui de La Tour de la Muzeul Andre Jacquemart, pe care am evocat-o și în alte rânduri.

Și aici stăpânirea luminii și a efectelor ei picturale este desăvârșită. Acei cărbuni par încinși organic, trezind acea senzație ambivalentă de confort termic, dar și de teamă că, atingându-i, o să suferi.

Însă elementul meu favorit este gestul de a sufla al eroinei.

Respirație este viață, deci și acest tablou o capătă, iar artistul are grijă să nu ratăm acest amănunt, luminând chipul personajului feminin și stabilim o relație diagonală între cele două părți esențiale ale operei.

Mai mult, vagul decolteu care împărtășește lumina emanată de mangal ne inspiră (jocul de cuvinte e deliberat) să ne imaginăm cum pieptul se umflă în actul vital al respirației care alimentează suflul fetei.

Un obiect neînsuflețit de acum sute care palpită de viață chiar și acum.

Un triumf asupra timpului.

Să privim pictura! (CXXXVIII)

Portret de boier cu fetiță

E iunie, adică Ziua Copilului, așa că mă întorc la o superbă pictură de secolul XIX, în care mândria paternă e redată într-un mod care poate fi înțeles și peste veacuri.

Tabloul este găzduit de Muzeul Național de Artă al României din București și este intitulat convențional Portret de boier cu fetiță.

Nu se cunoaște numele autorului, iar datarea se face evident prin examinarea vestimentației, așa că putem conchide că este vorba despre mulții artiști plastici din perioada de tranziție dinspre epoca fanariotă și regulamentară spre cea modernă care își câștigau traiul furnizându-le celor avuți și de neam ceea ce azi s-ar realizat simplu cu un telefon – un selfie.

Lucrarea vădește calitățile și scăderile specifice pictorilor din acea perioadă – impecabila redare a veșmintelor, cu bogăția lor decorativă și cu efecte vizuale de profunzime, dar și caracterul rudimentar al chipurilor de copii.

Toate trec, însă, pe planul doi față de valoarea emoțională pe care o emană tabloul.

Gestul protector, vag autoritar, dar cert grijuliu al adultului este potențat de figura care exprimă mândrie.

Mama e numai una, dar și tata e numai unul.

Îmi imaginez că viitori pretendenți vor fi avut de îndurat o scenă similară cu aceea din Bad Boys 2.

Cine e tată de fată se regăsește în ea negreșit.

Să privim pictura! (CXXXVII)

Portret de femeie din profil

Suntem în plin Festival Shakespeare la Craiova, iar asta nu putea să nu influențeze modul cum m-am aplecat asupra unei picturi renascentiste peste care am dat acum ceva timp la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Se intitulează Portret de femei din profil și îl are drept autor pe Giovanni di ser Giovanni, zis Scheggia (1406-1486), fratele mult mai celebrului Masaccio.

Ce m-a atras instantaneu la tablou a fost modul cum este catalizată impresia de profunzime a imaginii.

Pictorul nu folosește excesiv savantele descoperiri despre punctul de fugă și al unghiurile care vor domina arta plastică în perioada imediat următoare, ci se folosește preponderent de suprapunerea straturilor de culori.

Puterea negrului rochiei și a albului acoperământului de cap potențează paloarea chipului și a gâtului, precum și auriul părului, conferindu-le volum și chiar carnalitate.

Foarte discret, dar de efect este umbra unuia dintre pomeți, la rându-i element al transmiterii senzației de tridimensionalitate.

Acestea au fost calitățile de atunci, acum, însă, pictura mă ispitește să îmi imaginez și să decid pe care personaj feminin al lui Shakespeare l-ar putea întruchipa.

Fiind o pictură italiană, restrângem aria de cercetare la piesele care au loc în acea parte a Europei.

Să fie Silvia din Doi tineri din Verona, cea integră în dragostea ei și care e chiar subiectul unui tablou care îi prilejuiește celeilalte eroine, Julia, un monolog de o perpetuă prospețime psihologică?

Să fie Portia din Neguțătorul din Veneția, aparent inaccesibila domniță, care, pentru a fi alături de iubitu-i Bassanio, se deghizează în avocat?

Să fie Hero din Mult zgomot pentru nimic, care trebuie să sufere calomnii și recurge la o stratagemă funestă pentru a-și dovedi nevinovăția?

Frumoasă este arta, mai ales când poți să îi împletești ramurile.

Să privim pictura! (CXXXVI)

Încă de când eram mic și descopeream albumele de artă ale mamei, m-a fascinat să compar cele două versiuni ale Trișorului lui Georges de La Tour (cel de treflă și cel de caro).

Le-am dedicat un articol aici.

Nu mici mi-au fost surpriza și plăcerea să descopăr că n-a fost singura sa incursiune pe tărâmul alternanței, că n-a fost singurul joc de acest fel pe care l-a lăsat posterității.

La expoziția pe care am parcurs-o acum câteva luni la Muzeul Jacquemart Andre și care îi era dedicată am descoperit o pereche de tablouri înfățișându-l în aceeași ipostază pe Sfântul Ieronim, protectorul traducătorilor, căci el este cel care a transpus Biblia din ebraică în latină.

Una este cunoscută drept varianta de la Grenoble, cealaltă, de la Stockholm.

Având privilegiul de a le fi văzut împreună m-a pus inevitabil în situația de a găsi toate diferențele posibile.

Poate că nivelul de detaliu nu este la nivelul perechii Trișorilor, însă compensează prin modul cum te impresionează capacitatea lui de La Tour de a reproduce, în ciuda inevitabilelor diferențe, a unor detalii complicate, precum pielea flască a personajului biblic sau barba sa neîngrijită, ambele semne ale ascezei specifice începuturilor creștinismului.

Să privești o pictură este o aventură lăuntrică, una care necesită atenție și deschidere intelectuală.

Să privești două e și mai și.

Să privim pictura! (CXXXV)

Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.

Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.

Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.

După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.

Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.

Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.

Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.

De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?

Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?

Posibil.

Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?

Nu este exclus.

Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?

Tot ce se poate.

Multe întrebări, puține răspunsuri clare.

Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.

Să privim pictura! (CXXXIV)

Fecioara Maria de Gonfalone

De cele mai multe ori, las o pictură să-mi glăsuiască singură.

E un test pentru artist – să fie capabil să-mi transmită ceva fără să aibă nevoie de explicații.

E un test pentru mine – să fie capabil să decodez semnificația ei fără să mai am nevoie de explicații.

Acest tablou, pe care l-am descoperit în muzeul din cadrul Catedralei din Matera și realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de un artist din sudul Italiei, a întrunit ambele cerințe.

Am văzut în el un îndemn la egalitate, care să extindă atât la cei suficient de importanți să aibă o față distinctă, cât și la mulții nenumiți, care se pierd în negura istoriei și în subsolurile societății. Simetria compozițională a imaginii e grăitoare în acest sens.

După ce l-am contemplat și descifrat după mintea-mi de om al secolului al XXI-lea, am purces la validarea ambelor teste de mai sus, lecturând explicația alăturată.

Este vorba despre un tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria a Golfalone, mai cunoscută și ca Mater Omnis (Mama tuturor), comandat de un fel de confrerie din Matera care se ocupa benevol ca orice sărman găsit mort pe stradă să fie îngropat creștinește.

Da, asta nu rezolva probleme acute ale nedreptăților acelei perioade, dar nici noi, în prezent, nu ne putem lăuda cu realizări supreme în această privință.

Mai e de lucru aici.

Însă, îi întind mâna artistul de acum câteva veacuri și îl invit să savurăm împreună reușita unui act de comunicare fără vorbe.

Să privim pictura! (CXXXIII)

Scenă la fântână.

Când spui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1951), te gândești la artistul pașoptist și revoluționar, autor al celebrelor picturi alegorice înfățișând România în zbaterile pentru emancipare sau al unor portrete de personalități din eșalonul superior al societății vremii.

Însă Muzeul de Artă al României din București găzduiește și o lucrare a sa care e de o superbă ambivalență.

Se intitulează înșelător de placid Scenă la fântână.

Pe un fundal de peisaj cu o perspectivă bine marcată, se găsesc două personaje, care, pare-se, s-au întâlnit cumva pe neașteptate lângă ghizdurile unei fântâni.

E limpede că aparțin unor clase sociale diferite și e clar că tabloul are o fină încărcătură erotică.

Întrebarea este:

Cine momește pe cine?

Domnul de la oraș încearcă oare să o vrăjească pe fata simplă de la țară?

Sau țărăncuța face pe sfioasă ca să îl prindă în mreje pe boierul cel respectabil și naiv?

Argumente ar fi pentru ambele ipoteze.

Mână lui întinsă ca o chemare.

Piciorul ei îndoit în față ca o îmbiere.

Capul și piepul lui ușor aplecate spre în față.

Mâna ei care ridică discret fota cea albă.

Greu de decis, dar plăcut de admirat.

Să privim pictura! (CXXXII)

Portret de femeie (Mărioara)

Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.

Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.

Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.

Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.

Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.

De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.

De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:

– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!

Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.