Să privim pictura! (CXXXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Hoinărind prin sălile Muzeului Jacquemart Andre din Paris, am descoperit două superbe picturi renascentiste care au mai multe în comun decât faptul de a fi fost realizate aproape în același timp.

Una este Fecioara cu Pruncul, Ioan Botezătorul și un bătrân de Luca Signorelli.

Cealaltă este Fecioara cu Pruncul, înconjurată de trei sfinți de Andrea Mantegna.

După cum se poate observa, ambele sunt variante de Maesta și impresionează prin frumusețea și pitorescul cu care artiștii o înfățișează pe Fecioara Maria.

Ambele ipostaze atrag atenția prin chipul și psihologia discretă și melancolică a acestui personaj feminin.

Ceea ce nu se poate spune despre Pruncul Iisus, care este reprezentat destul de nenatural, iar eu unul am în minte și alte exemple când bebelușul era de-a dreptul ridicol.

Și nu uitați că aici vorbim de două lumea mari ale lumii artei.

De ce nu le mergea penelul atât de bine când venea vorba de copii?

Să fie oare pentru că în acea perioadă rolul bărbaților în gestionarea bebelușilor era minim spre inexistent, iar ei aveau astfel prea puține repere estetice în această privință?

Posibil.

Să fi fost oare preocuparea pictorilor pentru figura feminină un mod de a aduce un compliment vreunei reprezentante a Evei la care râvneau mai mult sau mai puțin cast?

Nu este exclus.

Să fi fost oare aplecarea către complexitatea chipului Fecioarei Maria un mod de a depăși preocuparea strict dogmatică a comanditarilor tablourilor?

Tot ce se poate.

Multe întrebări, puține răspunsuri clare.

Ceea ce face a le căuta cu atât mai plăcut.

Să privim pictura! (CXXXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Fecioara Maria de Gonfalone

De cele mai multe ori, las o pictură să-mi glăsuiască singură.

E un test pentru artist – să fie capabil să-mi transmită ceva fără să aibă nevoie de explicații.

E un test pentru mine – să fie capabil să decodez semnificația ei fără să mai am nevoie de explicații.

Acest tablou, pe care l-am descoperit în muzeul din cadrul Catedralei din Matera și realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de un artist din sudul Italiei, a întrunit ambele cerințe.

Am văzut în el un îndemn la egalitate, care să extindă atât la cei suficient de importanți să aibă o față distinctă, cât și la mulții nenumiți, care se pierd în negura istoriei și în subsolurile societății. Simetria compozițională a imaginii e grăitoare în acest sens.

După ce l-am contemplat și descifrat după mintea-mi de om al secolului al XXI-lea, am purces la validarea ambelor teste de mai sus, lecturând explicația alăturată.

Este vorba despre un tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria a Golfalone, mai cunoscută și ca Mater Omnis (Mama tuturor), comandat de un fel de confrerie din Matera care se ocupa benevol ca orice sărman găsit mort pe stradă să fie îngropat creștinește.

Da, asta nu rezolva probleme acute ale nedreptăților acelei perioade, dar nici noi, în prezent, nu ne putem lăuda cu realizări supreme în această privință.

Mai e de lucru aici.

Însă, îi întind mâna artistul de acum câteva veacuri și îl invit să savurăm împreună reușita unui act de comunicare fără vorbe.

Să privim pictura! (CXXXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Scenă la fântână.

Când spui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1951), te gândești la artistul pașoptist și revoluționar, autor al celebrelor picturi alegorice înfățișând România în zbaterile pentru emancipare sau al unor portrete de personalități din eșalonul superior al societății vremii.

Însă Muzeul de Artă al României din București găzduiește și o lucrare a sa care e de o superbă ambivalență.

Se intitulează înșelător de placid Scenă la fântână.

Pe un fundal de peisaj cu o perspectivă bine marcată, se găsesc două personaje, care, pare-se, s-au întâlnit cumva pe neașteptate lângă ghizdurile unei fântâni.

E limpede că aparțin unor clase sociale diferite și e clar că tabloul are o fină încărcătură erotică.

Întrebarea este:

Cine momește pe cine?

Domnul de la oraș încearcă oare să o vrăjească pe fata simplă de la țară?

Sau țărăncuța face pe sfioasă ca să îl prindă în mreje pe boierul cel respectabil și naiv?

Argumente ar fi pentru ambele ipoteze.

Mână lui întinsă ca o chemare.

Piciorul ei îndoit în față ca o îmbiere.

Capul și piepul lui ușor aplecate spre în față.

Mâna ei care ridică discret fota cea albă.

Greu de decis, dar plăcut de admirat.

Să privim pictura! (CXXXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Portret de femeie (Mărioara)

Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.

Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.

Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.

Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.

Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.

De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.

De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:

– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!

Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.

Să privim pictura! (CXXXI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Tripticul cu purtarea Crucii de către Hristos, Crucificarea și Învierea (fragment)

Este Vinerea Mare, așa că iată o pictură cu o tematică adecvată, dar cu o stilistică unică.

Este un fragment din Tripticul cu purtarea Crucii de către Hristos, Crucificarea și Învierea, realizat de Cornelius Engebrechtsz (cca. 1462-1527), pictor olandez timpuriu și profesor al mai cunoscutului Lucas vad Leyden, cu care a fost concitadin.

Creația este adăpostită de Galeria Națională de Artă din Praga, iar în imaginea suprinsă de mine regăsim scena Răstignirii.

Silueta lui Iisus este reprezentată convențional, însă intrigă aerul teatral al ipostazelor fizice ale celor doi tâlhari.

E evident care dintre ei este care se mântuiește și cel care este împins către damnare, însă este un lucru care îi apropie – contorsionarea spectaculoasă a corpurilor.

După ce privirea se mută de pe centrul de gravitate al tabloului și după ce admiri și gestul la fel de teatral, dar nu lipsit de grație al personajului feminin care îmbrățișează crucea, remarci modul cum sunt redate figurile umane.

Ochii sunt îndepărtați și cam toate chipurile sunt caracterizate de ceea ce numim asimetrie, opusă a ceea ce omenirea a stabilit ca ideal de frumusețe încă din antichitate.

Mă întreb dacă artistul își atingea astfel limitele capacităților sale plastice sau făcea din această reprezentare o marcă proprie.

Oricum ar fi, m-am hotărât să văd în asta un semn al îndemnului la toleranță față de cei imperfecți de lângă noi.

Nu de alta, dar uitându-ne la ei, probabil ne vedem și pe noi înșime.

Paște înțelegător tuturor!

Să privim pictura! (CXXX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Cine a văzut Șatra lui Emil Loteanu a rămas cu amintirea farmecului aparte al femeii rome, dar și cu gustul amar al destinului ei tragic.

Și nu doar al Radei jucate cu intensitate de Svetlana Toma.

Poate de aceea mi-au atras atenția două picturi de la Muzeul de Artă al României din București, două opere de artă care suprind această dualitate.

Prima este Țigancă la Ghergani a lui Nicolae Grigorescu.

Un tablou are emană senzualitate și sfidare, una potențându-se pe alta. Imaginea surprinsă de mine nu conține decât un crâmpei din jocul luminii reflectate atât pe ulcior, cât și pe goliciunea provocatoare a femeii și, mai ales, în privirea ei.

Expresia ”a o sorbi din priviri” a fost inventată pentru pictura asta.

Cealaltă creație este Femeie în interior a Nadiei Grossman-Bulighin, artista avangardistă pe care am mai invocat-o într-o paralelă plastică odinioară.

Femeia romă înfățișată de ea este atinsă de morbul tristeții iremediabile.

A fost frumoasă și strălucitoare odinioară. Cine știe, poate și ea le arunca privire trufașe bărbaților, așa cum o face a lui Grigorescu.

Poate e chiar ea, după ce condiția inferioară la care au fost condamnați de-a lungul secolelor romii, în general, și femeile, în particular a stins lumina din ochii ei.

Chiar dacă e despuiată până la brâu, tabloul nu emană erotism, ci invită mai mult la jenă, așa cum am simțit în alternanța ipostazelor Elidei jucate de Costinela Ungureanu în Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova.

Conjugate, cele două picturi mi-au adus aminte și de evoluția Fetei afgane imortalizate de marele fotograf Steve McCurry.

Când societatea transformă frumusețea în așa hal, e ceva în neregulă cu ea.

Sufletul în arhitectură

By Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.

Să privim pictura! (CXXIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Autoportret

În 2013, cei de la Oxford Dictionary au decretat că ”selfie” este Cuvântul Anului.

Sunt în 2026, iar această practică a te imortaliza singur în ipostaze cât mai măgulitoare și glorioase este deja parte integrantă a vieții.

Cum, necum, nepoțica mea de trei ani a fost surprinsă cu telefonul în mână simulând activitatea asta.

Dar să nu ne gândim că a te trage în selfie este o practică recentă.

Un Autoportret al pictorului Nicolae Polcovnicul de la Muzeul de Artă al României atestă continuitatea ei pe meleagurile românești.

Despre autor nu se cunosc foarte multe, doar că trăit la cumpăna secolelor XVIII și XIX (în cel mai amplu material pe care l-am găsit, pe care îl puteți citi aici, am găsit anii 1788-1842), că a fost activ ca artist în zona Bucureștiului, la mânăstiri precum Cernica sau Pasărea și că era ”altoit”, adică vaccinat (tot de aici am preluat informația).

Oroare, ar striga suveraniștii, care se suprapun mult cu antivacciniștii.

Dar să nu divagăm.

Tabloul nu se distinge prin calități artistice senzaționale, însă multiplele conexiuni și semnificații pe care le generează sunt vrednice a fi explorate.

În primul rând, numele indică un rang boieresc, iar autorul se înfățișează cu vestimentație și calpac, așa că îi putem recunoaște fără tăgadă apartenența la această clasă socială.

Și așa ajungem la una dintre plăcutele întrebări pe care le suscită pictura:

Aveau boierii noștri și alte preocupări decât cele pe care le știm din Ciocoii vechi și noi, de pildă?

Îi interesa și altceva decât să facă bani, să țeasă intrigi și să fumeze narghilea sau ciubuc?

De asemenea, numele ”Polcovnic” indică faptul că artistul a deținut la un moment dat acest rang militar, echivalent colonelului modern, cu mențiunea că un astfel de comandant avea atribuțiuni în zona liniștii publice.

Și iar survine întrebările:

Cum se face că un boier de epocă fanariotă cu îndatoriri cazone a deprins o pasiune care i-a devenit chiar meserie?

Care să fi fost personalitea sa sau traseul de viață care să-l fi dus într-acolo?

Nu în ultimul rând, Nicolae Polcovnicul nu se redă pe sine cu o atitudine marțială sau una care să sugereze că e pictor.

Dimpotrivă, ne apare într-o ipostază intelectuală, fie de administrator, fie de cronicar.

Așadar, știința de carte nu era chiar de lepădat, ba chiar motiv de fală.

Oameni polivalenți ca Nicolae Polcovnicul a clădit România modernă.

Oameni polivalenți ca noi vor fi nevoiți să clădească România viitorului.

Să privim pictura! (CXXVIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Sfântul Toma

Acum nu mult timp, am avut privilegiul de a vedea la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris o expoziție dedicată lui Georges de La Tour, reunind un număr considerabil de picturi din cele nu foarte multe păstrate până în zilele noastre și răspândite pe tot cuprinsul globului.

Evident, când spui de La Tour, te gândești la inegalabilul său clarobscur, iar câteva dintre tablouri au hrănit setea de contemplare a acestuia, însă au fost și altele care au vădit calități mai fine ale artistului.

De pildă, acest portret intitulat Sfântul Toma.

Un portret clasic, cu o simbolistică un pic înșelătoare pentru omul modern, pentru că acea lance din mâna dreaptă nu e o aluzie la supranumele său de ”Necredinciosul”, atribuit după ce a ținut morțis să atingă rănile lui Iisus, când Mântuitorul s-a arătat apostolilor după Înviere.

De fapt, vârful de lance face trimitere la martiriul Sfântului Toma, care, trimis în India pentru a propovădui creștinismul, a sfârșit răpus de o astfel de armă, așa cum este descris în bestsellerul medieval Legenda Aurea.

Însă cealaltă mână este cea care mi-a atras atenția și mi-a menținut-o mult timp, nepermis de mult în opinia celorlalți vizitatori, care ar fi vrut la rându-le ocazia să facă poze (și) cu această pictură.

Nu doar că geometria sprijinirii cărții este un mic prilej de redare a pespectivei și jocului luminilor și umbrelor la care excela de La Tour, dar textura realistă a decrepitudinii cauzate de vârstă și muncă și intemperii este superbă.

Așa recunoști mâna cuiva care nu s-a sfiit să pună osul la treabă, a cuiva care n-a stat numai în puf, a cuiva peste care anii n-au trecut degeaba.

Să strângem această mână atunci când ne este întinsă.

E mâna care a ținut lumea să nu se prăbușească.

Să privim pictura! (CXXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul (fragment)

O pictură este, prn excelență, un obiect static.

Mai călătorește când și când, pe la diverse expoziții temporare, dacă se îndură muzeul care o deține să o lase să plece.

Altminteri, ceea ce spune vizitatorilor este valoarea ei intrinsecă la care se adaugă experiențele și cultura fiecăruia.

Mie, de pildă, tabloul de la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris intitulat Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul mi-a prilejuit un amplu moment de contemplație tocmai printr-un elementul marginal al său, cel din imaginea de mai sus.

Sau poate că nu e marginal, ci e un joc iscusit al lui Paolo Uccello, care reda încleștarea biblică în mod semi-naiv, cu preocupare mai degrabă pentru perspectivă și pentru dinamică, pentru ca în cealaltă să se concentreze pe un peisaj și pe acest personaj feminin căruia i se acordă o atenție aparte.

Rochia e migălos realizată și se simte plăcerea artistului în a o lasă să se atingă pământul și să foșnească la atingere.

La scurt timp după vizita în muzeu și după ce am trăit această sublimă (și, zic eu, deliberatp) abatere a atenției de la subiectul principal al picturii, am văzut filmul Hamnet al lui Chloe Zhao.

Un element vizual distinctiv al acestuia este rochia roșie a protagonistei jucate cu desăvârșită intensitate de Jessie Buckley.

Oriunde ar fi și orice s-ar petrece în scenele în care apare, rochia ei roșie e primul lucru pe care îl remarci.

De aceea, îmi place să cred că oricine va păși în sala de la Jacquemart-Andre care găzduiește tabloul lui Uccello și care va fi văzut filmul înainte va rămâne pironit, amintindu-și de momentele de grație care au avut în prim-plan această rochie roșie.

Și uite-așa, o pictură care nu pleacă nicăieri se îmbogățește permanent, îmbogățindu-ne și pe noi odată cu ea.