Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Hamlet

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Joie de vivre la două mâini

Avem nevoie de joie de vivre?

Avem.

Cum facem rost de ea?

Panaceu n-am, dar, pentru mine, un mic spectacol intitulat Variațiuni la invențiuni a funcționat impecabil.

Cei doi interpreți și coautori, Petre Ancuța și Emilian Marnea, actori ai Teatrului Național din București, au fost impecabili.

Ideea dușmăniei lor artistice a fost impecabilă.

Fie în consonanță, fie în disonanță, au cântat impecabil.

Sincronizarea gagurilor muzical-interpretative a fost impecabilă.

Expresivitatea non-verbală a fost impecabilă (ca a lui Dan Puric când făcea mimă de excepție și nu-l apucase vorbăria mesianică).

Diversitatea melodiilor a fost impecabilă (La Cumparsita, Dansurile Ungurești ale lui Brahms, Ciocârlia, Toccata lui Bach, Misiune Imposibilă, varii șlagăre de la ABBA îmi vin în minte fără efort, dar au fost de trei ori pe-atât).

Varietatea organelor de cântat a fost impecabilă.

Ideea celor de la Tipografia Hub de a nu fi autarhici și de a invita și spectacole din exterior e impecabilă.

Durata reprezentației a fost impecabilă.

Interacțiunea artiștilor cu publicul, în scopuri comice, a fost impecabilă.

Morala poveștii a fost impecabilă.

Cât are efect o astfel de injecție de joie de vivre?

N-aș ști să vă zic, dar eu, unul, am văzut Variațiuni la invențiuni acum acum câteva zile și zâmbesc de fiecare dată când mi-aduc aminte de spectacol.

Imaginile au fost surprinse de colegul și amicul Daniel Botea care a bâțâit din cap ca mine și ca restul spectatorilor, de aia i-au și ieșit mișcate.

Revizionismul e șucărie

În primul și în primul rând, încep prin a preciza că o să folosesc termenii de Romani și romi pentru că mi s-a cerut în mod expres asta.

Eu aș fi utilizat cuvântul cu ”ț” fără să am vreun gând derogatoriu, pentru că am bătut mingea cu ei in fața blocului sau pe uliță la țară, am văzut o doamnă de etnie compostând un bilet, pentru a se da apoi jos după numai o stație, și, de la niște derbedei cultivați cu care am umblat odinioară, am aflat lucruri fascinante despre această limbă, cum este persistența cazului ablativ.

Dar argumentul că nu există cuvântul cu ”ț” în Romani mi s-a părut suficient de puternic, încât să nu mă agăț de el.

Oricum, ideea de a asculta Shakespeare în Romani a fost ce m-a atras în primul rând la Caliban și vrăjitoarea.

Și mi-am văzut curiozitatea satisfăcută.

Am ascultat Romani, dar nu prea am înțeles, pentru că ecranul cu traducerile era pus aiurea, disponibil doar pentru câțiva din apropierea lui.

Sper ca producătorii să remedieze asta pentru următoarele reprezentații, deoarece efectul în rândul publicului a fost neplăcut. Am auzit vociferări șoptite din toate părțile.

Adaptată de Mihaela Drăgan de la Giuvlipen după Furtuna, piesa de față urmează aceeași ambiție precum Scorpia neîmblânzită, vedeta mea personală de la Festivalul Shakespeare 2024, adică ia personaje, idei și limbaj de la Bard și le răsucește, le pune sub semnul întrebării, le răstoarnă și te provoacă să le rumegi.

Cât absoarbe fiecare spectator din acest amalgam meta- și intertextual, e treaba fiecăruia.

E mai puțină subtilitate decât la Leta Popescu, în mod cert mai puțin umor, dar compensează prin mult nerv și prin niște melodii mișto.

Bă, da’ mișto de tot!

Campioana lor este rapul Nicoletei Ghiță (care e și Caliban), la care se adaugă trilurile Anastasiei Dade (care e și o Miranda plină de însuflețire).

Partea romă a piesei e completată de Zita Moldovan, care e un Prospero odios (cum vă ziceam, lucrurile sunt voit cu susu-n jos), dar și Sycorax.

Da, figura aceea doar în treacăt amintită capătă substanță aici, iar dincolo de revizionismul feminist sau etnic al piesei, acest adaos mi s-a părut cea mai valoros din punct de vedere artistic.

Caliban și vrăjitoarea mai are un ce.

Sau, mai degrabă, un cine.

Prezența Iuliei Colan în distribuție.

Dacă partenerele de scenă impresionează prin energie, în cazul ei se vede actrița cu experiență, actrița hârșită, care știe să se muleze pe orice provocare îi e aruncată.

Contribuția-i e meritorie, dar n-ar fi remarcabilă, dacă n-ar exista momentul de final.

O combinație de confesiune și de interpretare strălucită.

Spirit revanșard și elocință.

Ca unul care a crescut cu Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Columbo, m-am și pus în mișcare să găsesc făptașul.

Cred că am reușit.

Dar asta e altă poveste.

Aceasta se încheie cu niște vorbe spuse din inimă și bilingv (când o să am traducerea în Romani):

Bravo, doamnelor!

Bari pakiv tumenqe, rajnialen!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Durerea se transmite și e bine

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Cornișteanu din fire n-are lecuire

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc operele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-și închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Cum m-am îmbogățit la Festivalul Shakespeare 2024

Festivalul Shakespeare, ediția 2024 fuse și se duse, dar pe parcursul lui am adunat experiențe strălucitoare, ca niște galbeni, pe care îi port în desaga memoriei, fără să atârne greu, dimpotrivă, facându-mi mintea să zburde mai ușor.

Iată câteva dintre ele:

Emil Boroghină primind premiul pentru Festivalul Shakespeare și păstrându-l pentru sine. Cum ar zice însuși Bardul: Hell, it’s about time!

Parada personajelor din Furtuna lui Robert Wilson.

Costinela Ungureanu și Corina Druc în Regele Lear din Hong Kong. Exotism în exotism.

Apropo, știți bancul cu „Să vină chinezii!”?

Fetele mele gureșe și istețe făcând cunoștință nemijlocit cu Shakespeare (puteți găsi impresiile lor aici), prin intermediul lui Othello (teatru de păpuși).

Tiger Lillies văzuți/ascultați de la înălțime și au fost la înălțime.

Universul sonor al Furtunii lui Robert Wilson.

Mirosul baloților de paie care serveau de scaune în Shakespeare Village.

Scorpia neîmblânzită, toată!

Eu și bloggerii mei, ca niște shakespearei.

Ermetismul provocator al Regelui Lear din Hong Kong (decelabil dacă știi piesa, altfel la revedere).

Tot ce este și face Ariel (Zhaklin Daskalova) din Furtuna lui Robert Wilson – alură de înger al lui Piero della Francesca, coafură de anime și modulații ale vocii precum Mefistofel al Ofeliei Popii.

Furtuna lui Peter Brook, declamată clasic, fără emfază, dar sugestiv.

Tema muzicală a lui Yumeji, compusă de Shigeru Yumebayashi, de neuitat în In the Mood for Love și utilizată cu mare efect în Othello (teatru de păpuși).

Credeți că ați văzut flamenco? Nu, n-ați văzut flamenco până n-ați văzut Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Apropo, vă aduceți aminte de personajul lui John Torturro și de replica lui de căpătâi din The Big Lebowski?

Regele Lear din Hong Kong = laser, frate!

Oscarul pentru coloană sonoră al ediției 2024 a Festivalului Shakespeare merge către Hamletul lui Robert Lepage.

Modul cum amicul Șerban și-a consolidat cunoștințele de spaniolă (cabron, de puta madre, mierda) în Kill Hamlet a celor de la Los Macocos Theater Band.

Romeo și Julieta din Chișinău, cea mai abuzivă, maladivă, dereglată versiune a piesei pe care am văzut-o vreodată. Dar e Romeo și Julieta în toată regula, cu toate cele ce se cuvin.

Costinela Ungureanu strângându-se singură de gât precum Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love Shakespeare, în Regele Lear din Hong Kong.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂ!

Tăcerea pe care o impune Pieta cea prelungă din Regele Lear din Hong Kong, momentul de grație al piesei.

Faciesul de Joker drăcesc al lui Trinculo (Stefan Kashev) din Furtuna lui Robert Wilson.

Iago-păpușa țesându-și pânza de păianjen în Othello (teatru de păpuși).

Românismele inspirat grefate pe umorul lui Shakespeare din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor (PE care!).

Înfățișările bruegheliene ale argentinienilor din Los Macocos Theater Band în Kill Hamlet.

Fumăraia din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor. Vorba ceea: Ce se afumă nu se strică.

Corina Druc în hasso kamae (deși avea umerii cam încordați pentru un mânuitor de katana) în Regele Lear din Hong Kong.

Râsul fetiței în roz de mai jos la Kill Hamlet a argentinienilor haioși din Los Macocos Theater Band.

Tensiunea subtilă dintre Prospero și Ariel în Furtuna lui Peter Brook.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

Horatio din Hamletul lui Robert Lepage își face apariția exact ca soru-mea când eram mai mici, iar eu citeam liniștit în sufragerie.

Pendularea impecabilă a lui Sylvain Levitte între un intens Caliban și un voit fad Ferdinand, în Furtuna lui Peter Brook.

Membri ai Operei Române din Craiova perfect integrați în Hamlet – Dansul melancolicului și în timp record.

Trinculo și Stefano din Furtuna lui Peter Brook, doi napolitani vero, cu tarantella cu tot (și erau și gemeni, cred).

Duelul cu eșarfe din Hamletul lui Robert Lepage mi-a adus aminte că s-a născut o stea în gimnastica ritmică românească – Amalia Lică.

Costinela Ungureanu mascată și cu o expresivitate corporală primordială în secvențele onirice ale scaunului și scării din Regele Lear din Hong Kong.

Reconcilierea dintre Prospero și Caliban la finalul Furtunii lui Peter Brook.

Duran Duran și Vivaldi în Furtuna lui Robert Wilson, cântate în punct, contrapunct și megapunct.

Julieta din Chișinău (Corina Rotaru), pretendentă serioasă la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și nu doar cu nurii, ci și cu o panoplie amplă de trăiri.

Apariția lui Hamlet ăl bătrân în piesa eponimă a lui Robert Lepage. O secvență cât o cosmogonie.

Încă o reunire a triadei teatrofile formată din Anda, Dana și subsemnatul.

Jesus Herrera ca Hamlet și dansul lui cu mantia.

Apropo, mai știți faza cu Jesus din Big Trouble?

Alexandru Pleșca alias Mercutio alias Marilyn Manson din Chișinău. Până devine hrană pentru viermi, spectacolul e al lui și numai al lui.

Dedublarea oameni-păpuși din Othello (teatru de păpuși) al Teatrului de Tineret din Georgia.

Alura de Assassin’s Creed a dansatorului în negru (Hugo Sanchez, tiz al fotbalistului mexican de odinioară) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Cassandra Tang prin tot ce face ca bufonul din Regele Lear din Hong Kong.

Romeo din Chișinău (Nicu Ciumașu), care a crescut în ochii mei ca Făt-Frumos, în două ore jumate cât alții în zece, de la un tip inexpresiv la o damnare dostoievskiană spre final.

Monologul lui Hamlet al lui Robert Lepage, conceput ca o kata de floretă. Da, da, da!

Viola (Daria Pentelie) din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor, altă candidată la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și tot prin aceeași combinație de nuri și merite actoricești.

Creatura cu patru picioare (ridicate în sus!), formată din Trinculo și Caliban, din Furtuna lui Peter Brook.

Abuzul lui Hamlet lepageian asupra Ofeliei lepageiene redat coregrafic în toată subtilitatea lui.

Moartea Ofeliei (Begona Arce) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Până să se înece, i-a făcut fleașcă pe privilegiații din primul rând.

Laertes ăsta din Hamletul lui Robert Lepage n-are oase în burtă!

Tropăitul în crescendo din Hamlet – Dansul melancolicului. Dios mio!

Melodiile de tot felul din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Scena din Hamletul lui Robert Lepage, cu protagonistul, Guilderstern și Rosencrantz pe vas. Inteligență artistică în stare pură.

Scuipăturile în toate părțile din Romeo și Julieta din Chișinău.

Piesa în piesă din Hamletul lui Robert Lepage. Jucată cu spatele. Cu spatele!

Întâlnirea clandestină dintre Romeo și Julieta din Chișinău, cu sfiala și obstacolele ei.

În timp ce vedeam Hamletul lui Robert Lepage alături de amicii teatrofili Diana și Costache, ce-i trece lui prin minte? Bancul ăla clasic: Ce făcea Hamlet cu pâinea?

Brutalitatea viscerală cu care Capuletul pater familias din Chișinău (Iurie Focșa, excelent pe tot cuprinsul piesei) o alungă pe Julieta, când îndrăznește să se opună măritișului.

Cerasela Iosifescu și profilul ei în rochie neagră în A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor – curat pictură de Whistler.

Aparițiile spectrale ale corului și formației muzicale în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Mercutio din Chișinău zicându-i lui Tybalt din același Chișinău, înainte de duelul fatidic: Cristoșii mă-tii!

Momentele Gertrudei (Lola Jaramillo) în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Mater dolorosa de mi corazon.

Șmecheria din Hamletul lui Robert Lepage cu numerele dansante din fața cortinei, pentru a se câștiga timp cu schimbarea decorurilor din spatele ei. Lepage, you old fox! Pardon, e quebecois. Lepage, vieux renard!

Durerea profundă a lui Prospero (Ery Mzaramba) din Furtuna lui Peter Brook, pe care nici toate reconcilierile de la final nu o putut-o ostoi (Mulțumesc amicului Cristi că mi-a deschis ochii asupra acestei perspective).

TOC TOC-ul lui Malvolio din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Descompunerea sănătății mintale a Ofeliei în Hamletul lui Robert Lepage. Acum n-a mai fost coregrafie, n-a mai fost regie, n-a mai fost meșteșug scenic. Acum am văzut schizofrenia în plenitudinea manifestării ei.

Melodia doinită la înmormântarea Julietei din Chișinău. A ajuns la suflet pe scurtătură.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

În final, o recomandare pentru organizatori:

La ediția aceasta a existat o secțiune numită UNATC Fringe, așa că la următoarea poate puneți bazele și uneia numite Shakespeare Cringe, la care să participe aceia care, după ce au văzut o piesă, una spun în privat, alta pe Facebook.

Credit foto: Albert Dobrin, Cosmin Stoian, Andrei-Lucian Mustafa, Cristina Marcu, Adelina Căploiu

Patru fete dezghețate și Othello (teatru de păpuși)

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri, Festivalul Shakespeare din Craiova, ediția 2024, este în plină desfășurare, așa că am profitat de ocazie și le-am dus pe fetele cele gureșe și istețe la o piesă de teatru, Othello (teatru de păpuși) a Teatrului pentru Tineret „Nodar Dumbadze” din Georgia.

Pentru detalii privind distribuția și regia spectacolului, puteți consulta site-ul oficial al festivalului.

Împrejurări potrivnice ne-au văduvit de prezența a două dintre ele, așa că mai jos aveți răspunsurile a patru dintre ele la chestionarul deja încetățenit de după vizionare.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cum Othello și-a schimbat tonul vocii la diferite fraze; gesturile păpușilor.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă cum băga Iago strâmbe și cum îl mințea pe Othello.

Viclenia lui Iago.

Iago, pentru că era foarte isteț.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Nu mi-a plăcut povestitorul (era ciudat).

Nu mi-a plăcut la piesă că era în altă limbă.

Nu mi-a plăcut că vorbeau în altă limbă, pentru că trebuia să fii atent în mai multe părți.

Că Othello era ușor de influențat.

Merge să folosim păpuși pentru o piesă tragică?

Da, să zicem, dat tot actorii oameni transmit mai bine sentimentele.

Merge să folosim păpuși la o piesă, dar arată mai tragic cu persoane.

Da, dar tot actorii-oameni sunt mai interesanți.

Da, pentru că e la fel de interesant.

Cine e mai vinovat, Iago sau Othello, și de ce?

Othello, deoarece e prea credul, sunt mulți oameni ca Iago, așa că trebuia să ia decizii mai bune.

Othello este mai vinovat, deoarece nu trebuia să asculte de Iago.

Othello, deoarece era ușor de influențat și rapid la mânie.

Othello, pentru că era ușor de influențat și nu mai gândea.

Ce ar fi trebuit să facă Desdemona, astfel încât să evite tragedia?

În locul ei i-aș zice că, dacă nu mă crede, mă despart de el.

Desdemona trebuia să vină cu mai multe argumente că nu era vinovată.

Ar fi putut să-l ucidă pe Othello.

Să-l omoare pe Othello (sau să se despartă).

Ca și în dățile precedente, când am mers cu fetele cele dezghețate la teatru, reies niște concluzii interesante.

Personajele negative sunt al naibii de fascinante. Vedeți cum Iago a luat prim-planul, așa cum suntem de-a pururi captivați de figuri malefice precum Jokerul lui Heath Ledger sau colonelul Landa al lui Christoph Waltz sau Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

E îmbucurător că, deși exponente ale unei generații care petrece mult timp cu nasul în ecran, fetele încă văd frumusețea și expresivitatea figurilor omenești mai presus de orice. Aici vă văd, totuși, nevoit să intervin și să spun că ansamblul de gesturi ale păpușilor mânuite de artiștii georgieni era splendid. O umanitate redusă la miniatură, dar umanitate fără doar și poate.

Experiența multiculturală a unei piese într-o limbă străină, care necesita lectura instantanee a unor subtitrări, nu e facilă, dar e o provocare de care copiii nu trebuie feriți.

Sunt încântat să văd că Othello nu e menajat deloc pentru tarele lui. Mă încumet să spun că această generație învață repede scepticismul sănătos și mecanisme de apărare împotriva dezinformării, care au explodat odată cu proliferarea rețelelor de socializare.

Nu în ultimul rând, cred că o să avem probleme în viitor în a găsi interprete credibile ale rolului Desdemonei celei sfioase.

Fetele de-acum nu mai înghit prostii de la un gelos turbat, ba, după cum vedeți, o să-i dea și vreo două.

Și bine i-ar face.

Credit foto: www.shakespearefestival.online.

Patru fete dezghețate și mini-dramaturgia

Împreună cu grupul de fete gureșe și istețe (de data aceasta, doar patru dintre ele) am desfășurat o activitate prin care am explorat lumea personajelor fictive care au influențat și influențează mentalul colectiv.

Am examinat obsesia Căpitanului Ahab, dualitatea Dr. Jekyll/ Mr. Hyde, lupta iluzorie a lui Don Quijote, traseul de la Sfântul Nicolae din Myra la Moș Crăciun sau cum o cultură generală solidă e cheia dibăciei lui Sherlock Holmes.

La Robin Hood am discutat cum faimosul slogan ”Ia de la bogați și dă la săraci” e exploatat de demagogi, că tot suntem în perioada electorală.

La final, le-am provocat să scrie mici piese de teatru, în care protagoniști să fie două dintre aceste personaje fictive.

Aveți mai jos micile lor opere, le redau integral, pentru că sunt sublime.

***

Hansel și Gretel vs. Big Brother

HANSEL: Uite o casă de turtă dulce! Haide să mergem să o mâncăm!

GRETEL: Mi-e foarte foame și ar fi o idee bună!

BIG BROTHER: Dacă cineva a pus camere de filmat și o să vă prindă?

HANSEL ȘI GRETEL: Ai dreptate, dar nu ne putem abține!

BIG BROTHER: Mergeți și mâncați cât vreți, dar eu v-am avertizat!

(De copaci erau prinse camere de filmat, iar copiii au fost prinși și închiși într-o pivniță.)

***

Frankenstein vs. Monstrul

FRANKENSTEIN: De ce te porți așa?

MONSTRUL: Nu mă poți obliga să fiu ca tine!

FRANKENSTEIN: M-ai trădat!

MONSTRUL: Nu mă interesează (În gând: Va plăti, nu mă poate folosi cum vrea el!).

FRANKENSTEIN: Pune-te pe pat, te voi cuminți!

MONSTRUL: Nuuu! (În gând: Las’ că vezi tu!).

(Monstrul sare pe Frankenstein și îi rupe gâtul.)

MONSTRUL: Ha, ha, ha!

(Îl mănâncă pe Frankenstein.)

(Sânge.)

***

Pandora vs. Big Brother

PANDORA: Bă, eu am convins mii de oameni să deschidă cutia misterelor!

BIG BROTHER: Eu îi urmăresc pe toți oamenii, inclusiv pe tine!

PANDORA: Nu pot să cred că mă urmărești! Adică vrei să spui că tu știi ce rele pun în cutia aia.

BIG BROTHER: Normal că știu, că eu spionez pe toată lumea! Te rog să nu îmi dai și mie o cutie cu rele de-alea!

PANDORA: Vă că n-ai fost atent și nu știi de fapt care este secretul.

BIG BROTHER: Păi care este?

PANDORA: Tu trebuie să descoperi asta. Nu ți-ai dat seama?

BIG BROTHER: Nu, că sunt prost!

PANDORA: În cutia asta mai rămâne ceva să nu îți pierzi speranța.

***

Icar vs. Midas

MIDAS: Tu ce îți dorești? Vreau să îți îndeplinesc dorința, dar te avertizez, ai grijă ce îți dorești, să nu pățești ca mine!

ICAR: Vreau să zbor până la soare și să îl ating.

MIDAS: Eu pot să transform tot în aur, am o idee, vrei să mă duc sus, să transform soarele în aur, iar tu să îl atingi?

ICAR: Ce idee bună! Hai să îți facem și ție niște aripi!

(Zis și făcut, își confecționară aripi.)

MIDAS: Stai în urma mea până transform soarele în aur. Apoi poți veni să îl atingi.

ICAR: De acord, mulțumesc pentru această experiență!

(Soarele se transformă într-o bilă aurie.)

MIDAS: Te poți apropia de el acum.

(Icar se apropie de soare, dintr-o dată soarele se decojește, iar lumina îi omoară pe amândoi.)

***

Senzaționale, nu-i așa?