Nu-i ușor să faci teatru

The Play That Goes Wrong face furo(u)ri de peste un deceniu, așa că mi-am călcat pe inimă și, deși e regizată de Alexandru Boureanu, a mers să o văd în vesiunea ei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, unde a fost pusă în scenă alături de membri ai Teatrului Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu Jiu sub titlul de Crimă la conacul Haversham.

Din punct de vedere al construcției, piesa scrisă de trioul Henry Lewis, Jonathan Sayer și Henry Shields e deșteaptă.

Ia trama agathachristiană a unei crimuțe în spațiu restrâns și număr limitat de suspecți și o stâlcește pe toate părțile, înlănțuind toate belele posibile și imposibile din partea de producție sau interpretare sau mizanscenă.

Nu e puțin lucru să organizezi gagurile fizice astfel încât să decurgă natural unul dintr-altul, iar versiunea oltenească preia, bănuiesc, ce s-a făcut prin toate celelalte părți ale lumii și o face remarcabil.

Vorba aia, e greu să faci teatru bine, dar și mai greu este să faci teatru prost bine.

Dar Alexandru Boureanu are experiență cu piesele proaste.

Ce nu mi s-a părut adecvat deloc, ba chiar dăunător a fost modul cum au fost actorii puși să joace.

Înțeleg, trebuie să fie incompetenți, dar de ce stridenți?

La ce calitate are piesa ca întreg și știind de la ce tradiție se revendică, aș fi văzut mult mai potrivită o abordare de maximă seriozitate englezească, aceea care e dezastruos de amuzantă, cu cât situația în care se manifestă e mai constrastantă.

Nu știu dacă stilul bombastic e copiat de la alte versiuni din alte părți ale lumii, dar e o greșeală oricum ar fi.

Iar ca dovadă a validității spuselor mele, îl avem pe Vlad Fiu în rolul lui Perkins. Vocea sa plată și atitudinea stoică, indiferent de stupizenia deliberată a contextului, au fost cele mai apreciate și gustate, atât de subsemnatul, cât și de mulți spectatori din jur.

Ceilalți urlau și se dădeau de ceasul morții exagerat de mult și deveneau obositori.

Mai puțin Ștefan Cepoi, care n-are multe de spus și tocmai de aceea rămâne simpatic până la final.

Azi e 27 martie, adică Ziua Internațională a Teatrului, așă că hai să le adresăm mulțumiri tuturor din breasla asta.

Avem nevoie de ei, chiar dacă uneori fac piese proaste.

Momente și schiță

Încă de la primul sezon al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, m-am prins că teatrul care întrunește cele două caracteristici are preponderent ca apucatură abordarea fragmentară a unei piese.

Nu mai e un tot care curge, e o însăilare de momente.

Așa este și O scrisoare pierdută elaborată la Tipografia Hub, dar transplantată la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Nu urmează tot firul bineștiut al spectacolului caragialian, ci e mai mult o schiță prin care regizorul Cătălin Vieru și echipa lui de actori vor să apropie metehnele de-acolo cu cele din prezent.

Nu e mare dificultate, căci fondul uman e același, dar ar fi o provocare forma, iar aici băieților le iese de belea.

Cosmin Dolea, Petrișor Diamantu, Darko Huruială și Valentin Motroc se distrează și ne distrează și pe noi.

Le place textul și se bazează că ne place și îl știm și noi.

Armonia asta e o raritate pe care am savurat-o în fiecare minuțel al piesei.

Iar dacă vi se pare că lipsește Zoe cea bărbată, aveți puțintică răbdare, e și ea pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.

Pe unde prindeți spectacolul ăsta, vedeți-l.

Le faceți lor un bine, vă faceți vouă un bine, ne faceți tuturor un bine.

Credit foto: www.tncms.ro.

Feriți copiii de pornoșaguri

După atâtea piese moderne, postmoderne și răsmoderne, când am aflat că la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se va pune în scenă un text clasic, în mod CLASIC, m-am mirat foarte.

Este vorba despre nuvela The Turn of the Screw a lui Henry James, care a beneficiat și de o ecranizare remarcabilă, intitulată The Innocents și având-o în prim-plan pe distinsa Deborah Kerr, exact subiectul cercetărilor mele pentru CINEMATECA din acest moment.

Așa că m-am grăbit să văd spectacolul, curios nevoie mare fiind să compar cele două versiuni.

Cea regizată de Iris Spiridon are vădite limitări de timp și spațiu.

Față de toate mijloacele filmice, Cineva care să mă păzească nu beneficiază decât de o scenă și câteva decoruri, dar utilizate judicios, în special deja nelipsitele celofane (vezi Regele Lear cel recent), care transpun aerul fantomatic, dar și volatilitatea emoțională a protagonistei, dimensiuni îngemănate pe care Henry James le-a întrețesut în textul său.

Durata este redusă, ceea ce nu poate să supere pe spectatorul grăbit al secolului XXI, dar asta aduce atingere alunecării eroinei dinspre siguranță mintală către dereglare în toată regula, proces care în film este redat mult mai discret și, implicit, mai elocvent.

Cei doi copii sunt jucați de Anastasia Cepoi și Rareș Boureanu (probabil că numele de familie vi se pare cunoscute, iar asta va merita o discuție viitoare), iar dacă lipsa lor de pregătire conferă naturalețe începutului de piesă, devine o scădere înspre final, când trările se acutizează și se întețesc interacțiunile cu guvernanta interpretată de Costinela Ungureanu, a cărei experiență scenică iese pregnant în evidență.

Constrânsă de caracterul accelerat al narațiunii, actrița are o tranziție cam bruscă de la duioșie și încredere la tulburare și chiar duplicitate, dar le gestionează eficient, iar modul cum pulsiunile sexuale reprimate își fac loc treptat prin platoșa educației victoriene ne aduc aminte că a fost Ellida.

A fost o bucurie să o regăsesc pe Anca Dinu în micul, dar expresivul rol al slujnicei, iar restul distribuției îi mai include pe Alex Calangiu și pe Corina Druc cu o coafură de Dracula, la mare preț, pare-se, la TNC (vezi același King Lear cel recent).

După ce s-a săvârșit Cineva care să mă păzească, am rămas cu acel plăcut sentiment, pe care aproape că îl credeam pierdut aici, la Craiova, că am petrecut timpul în mod util, participând la perpetuarea unor mici artefacte ale culturii universale.

Bașca faptul că mi-am adus aminte de un banc.

La un conac foarte vechi, despre care se spune că e bântuit, ghidul îl întreabă pe Bulă:

– De ce tremurați, domnule Bulă?

– Păi am auzit că sunt fantome aici.

– Hai, domne, liniștiți-vă, stau aici de 500 de ani și n-am văzut niciuna până acum.

Credit foto: www.tncms.ro.

Purcărete ne tratează cu fundu’

Stalin și poporul rus

Au întors fundul la Apus

Ca să vadă tot Apusul

Ce obraz mai are rusul.

Asta e o poezioară pe care o știu de la mama, care, la rându-i, o știe de la bunicul meu, culmea, fost milițian.

Dar despre fund o să vorbim mai la vale, acum să o luăm metodic.

Silviu Purcărete s-a întors la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut istorie, cu un nou spectacol, Regele Lear.

Un text greu, o piesă care începe rău și se sfârșește foarte rău, așa că e de înțeles de ce declara ilustrul regizor că s-a temut mult timp să o pună în scenă.

Primul lucru pe care îl observi la acest spectacol este economia mijloacelor materiale utilizate.

Se pare că la TNC s-a aplicat Sistemul Bolojan – tăiem cheltuielile pentru bugetari și creștem taxele (pentru spectatori).

Nevoia te învață, însă, căci există destule momente de efect, iar eu, unul, am fost impresionat cât de multe se pot face cu un simplu bec (Traiască Edison sau Tesla, după cum vă poziționați în această perpetuă dispută).

Probleme reale sunt cu sunetul de fundal, care acoperă cam prea mult vocile actorilor, și așa greu inteligibile când sunt la distanță maximă de gradenele unde stau spectatorii, mai ales cea opusă spațiului cu celofane.

Cu mizanscenă minimală, atenția se îndreaptă, natural, către distribuție.

Pentru rolul regelui eponim era nevoie de un fanfaron strident, căruia îi place să facă pe nebunul și să își umilească fata în public. Claudiu Bleonț devine astfel o alegere firească, iar actorul face aici ce îl tot vedem făcând de ani buni, așa că n-are rost să detaliem.

O dualitate interpretativă care iese în evidență este cea a Costinelei Ungureanu, care o joacă pe Cordelia, dar și pe Bufon.

Un amănunt interesant este că într-o altă variantă de Regele Lear în care a apărut actrița craioveană, cea din Hong Kong, exista o interpretă (Cassandra Tang, dacă nu mă înșel), care avea aceeași dedublare.

Și acolo, și aici, rezultatele au fost remarcabile.

Ce-i drept, caracterul imaculat al Cordeliei îi iese un pic cam crispat Costinelei Ungureanu, dar ca Bufon e puțin spus captivantă. E varianta 2.0 a adorabilului gropar din Hamlet, cu funcționalități suplimentare, precum momente de macabru macbethian sau abilități vocale cristaline.

O prezență scenică suprinzător de puternică are Ovidiu Cârstea drept Edmund. Înnegurat și arătos, emană exact aerul necesar al celui care n-a fost alăptat cu afecțiune, ci cu invidie și marginalizare, dar și al celui menit să le dea peste cap pe cele două surori maștere, Goneril și Regan, interpretate mulțumitor de odios de Romanița Ionescu și Iulia Colan, cu un plus psihotic pentru acesta din urmă.

Pe cele două le ajută coafurile (felicitări persoanei responsabile din echipa TNC), fapt care se poate spune și despre Angel Rababoc, care își petrece o mare parte din piesă arătând ca și cum i-ar fi făcut cineva o farsă și i-ar fi dat să fumeze un Kent care explodează.

Dacă Edmund al lui Ovidiu Cârstea ne apare autentic, e pentru că e contrapus lui Edgar al lui George Albert Costea care face pe efebul pe poante cam tot timpul.

Asta ar fi cum ar fi, dar, la un moment dat, actorul rămâne în fundul gol. Mă rog, nu chiar gol, că e un fir tanga tras simbolic pe-acolo, dar FSN-ul, cum spunea un hâtru odinioară, e de neocolit.

Și nu e un FSN trecător, precum al răposatului Valentin Mihali (moment care o bântuie și acum pe soru-mea) dintr-o altă producție craioveană a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, ci unul prelung, etalat cu generozitate la tustrele laturile de spectatori într-o secvență exagerat de lungă.

Unde mai pui că n-a fost singurul, au mai apărut mai apoi Claudiu Bleonț în niște budigăi nepermis de largi și Ovidiu Cârstea înzăuat sus, dar bucălat jos.

Cam de-acolo s-a pierdut angajamentul emoțional al publicului.

Atunci au apărut simptomele clasice, precum foiala și plecatul de ici, de colo, pentru și unele mai moderne, precum luminițele telefoanelor.

Cumplita durere care ar trebuie să încununeze această tragedie a fost diluată de un banchet de un clarobscur altminteri meseriaș realizat tehnic, așa că, la final, i-am aplaudat regulamentar pe actori, apoi am întors fundul și am plecat.

Credit foto: Imaginile sunt suprinse cu stil de Albert Dobrin.

Jos laba de pe cultură!

Știam că Ivanov al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova e cu labă.

Dar nu știam că e o lăbăreală ca întreg.

Piesa nu e cea mai rafinată dintre cele scrise de Cehov, dar e un foarte util studiu asupra depresiei, care există independent de condițiile exterioare.

E un adevăr crud, dar, dacă ai avut de-a face cu o persoană atinsă de această maladie, poate fi un catharsis foarte didactic.

În schimb, ce ne servește aici Eugen Jebeleanu este un deconstructivism pedant, prin care regizorul încearcă să ne arate că e mai deștept și că știe mai multă carte și teatru ca noi.

Mizanscena este multidimensională, ecran sus, masă de machiaj în dreapta (revin asupra acestui aspect mintenaș), rulotă în stânga, de nu mai știi unde să te uiți și, curând, nici nu îți mai pasă.

La mine lucrurile s-au tranșat rapid, încă de la primele minute, când protagonistul își proclamă depresia, iar în partea celalată a scenei un alt personaj se așază pe WC.

Spectacolul e împănat cu citate și cu muzică de fundal dată uneori în dușmănie față de replicile actorilor.

Bruma de emoție care se stârnește în unele dialoguri (căci, spre cinstea lui, Eugen Jebeleanu își pune interpreții chiar să vorbească, spre deosebire de confratele Radu Afrim) e torpilată de reacții exagerate sau miștocărești.

Iar actorii înșiși își vântură rolurile anterioare sau propriile probleme. Bă, eu nu am dat bani (da, Cătălin Vieru, așa am procedat, deși doi colegi de-ai tăi de parte administrativă mi-au oferit invitații) ca să văd pe voi, ci pe ăia pe care se presupune că ar trebui să îi întruchipați.

De-asta, ideea de a vă striga unii pe alții cu numele real și spartul ăla al celui de-al patrulea zid (deja un clișeu al teatrului superficial) mi s-au părut de prost gust.

Inclusiv Vlad Udrescu e atins de morbul ăsta. Reflecție a superbului său Hamlet, Ivanov dă un pumn în oglinda creației anterioare strălucite, rezultând un sumă de cioburi.

Iar faimoasa scenă când o freacă vârtos e emblematică. De fapt, o freacă degeaba toată piesa, pentru că, repet, și nouă ni se rupe de el.

Ce mai rămâne din acest Ivanov?

Niște poze vermeeriene în partea din stânga a scenei (Costinela Ungureanu și Ramona Drăgulescu au două astfel de momente).

Am înțeles că Eugen Jebeleanu a devenit colaborator permanent al Teatrului din Craiova. Mai bine îl retrogradează la funcția de scenograf și îl dau pe mâna unui regizor cu respect pentru spectatori. Un Mircea Cornișteanu, bunăoară.

Mai presus de orice e chinul tantalic că s-a investit și irosit mult talent actoricesc. Ilustrativ e un schimb scurt de replici de-ăla filmat între Geni Macsim și Marian Politic. Dacă toată piesa ar fi fost așa, i-aș fi dat dreptate amicului Cristi Nedelcu.

Spunea Cristi că Ivanov e o piesă-eveniment.

Da, e o piesă, deoarece e într-un teatru, pe o scenă.

Și da, e un eveniment, în sensul că s-a ținut în locul X, la data Y.

Dar piesă-eveniment nu e în niciun caz.

Ba chiar era să fie un eveniment terminat prematur pentru mine.

La un moment dat, în batjocura aia pe care am mai văzut-o în Băgău, ne zice Vlad Udrescu:

Hai, ce mai stați, duceți-vă acasă!

Eram pe punctul să o fac, mă gândeam că poate mai prind ceva din meciul cu Japonia al fetelor noastre din naționala de handbal.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că, spre final, am avut parte de un moment tip Angel Rababoc în Avarul.

Mai precis pe Monica Ardeleanu cântând o lăutărească, de i-aș fi băgat și eu bani în decolteu, să înnebunesc, dacă vă mint!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Chiorul e tiran în țara orbilor

Era (și este) odată ca niciodată o minte strălucită, care putea însăila mesaje complexe, îmbrăcându-le într-o formă subtilă.

Această minte poartă numele de Matei Vișniec, iar una dintre emanațiile sale s-a întrupat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova în piesa Țara lui Gufi.

Un spectacol realizat stilistic și interpretativ de Dan Tudor ca în vechime, fapt care, paradoxal, îi sporește relevanța pentru prezent.

În țara orbilor, Gufi e văzător și se folosește de acest avantaj pentru a a-și exercita dominația asupra celorlați.

Asta până în momentul când propria-i fiică pornește o revoluție cromatică personală.

Țara lui Gufi acționează pe două mari fronturi.

Primul este al alegoriei dictaturii, simplă în esență, dar ascunsă cu abilitate de Vișniec în straie de tramă de basm inițiatic.

Dacă orbirea e alt cuvânt pentru prostire, atunci Țara lui Gufi e România sau SUA sau oricare alt ținut de pe mapamond unde guvernanții, nici ei prea limpezi la vedere, încurajează și profită de îndobitocirea cetățenilor.

Al doilea front este pitorescul specific (contemporanii mai reduși ar spune unic în lume, ba chiar galaxie) al limbii române. Am auzit în Țara lui Gufi expresii deja considerate arhaice, dar de un farmec irepetabil.

Am auzit proverbe neaoșe, uneori ca atare, alteori răsucite cu tâlc.

Toate au fost declamate clar și bombastic în cel mai bun mod cu putință de distribuția excelentă, condusă de un Nicolae Vicol cu vocea-i tunătoare.

Iar ca suplimentară distincție pentru toți actorii, dicția impecabilă a fost dublată de o dedicare fizică scenică pe măsură.

La final, aplauzele n-au fost furtunoase.

Nici nu aveau cum.

Țara lui Gufi e o piesă care pare grea pentru creierul hiperdinamic hrănit cu digital.

E o creație care îți întrebuințează serios atenția și vocabularul și gândirea abstractă.

E despre metafore și efortul de a le decoda.

Dar tot acest efort a sporit senzația de sublim care învăluie momentul, minunat coregrafiat, când Iola, minunat jucată de Alexandra Francu, descoperă minunatele culori.

Câtă vreme ne putem minuna, tirania n-a obținut victoria definitivă.

Credit foto: Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Hamlet

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Joie de vivre la două mâini

Avem nevoie de joie de vivre?

Avem.

Cum facem rost de ea?

Panaceu n-am, dar, pentru mine, un mic spectacol intitulat Variațiuni la invențiuni a funcționat impecabil.

Cei doi interpreți și coautori, Petre Ancuța și Emilian Marnea, actori ai Teatrului Național din București, au fost impecabili.

Ideea dușmăniei lor artistice a fost impecabilă.

Fie în consonanță, fie în disonanță, au cântat impecabil.

Sincronizarea gagurilor muzical-interpretative a fost impecabilă.

Expresivitatea non-verbală a fost impecabilă (ca a lui Dan Puric când făcea mimă de excepție și nu-l apucase vorbăria mesianică).

Diversitatea melodiilor a fost impecabilă (La Cumparsita, Dansurile Ungurești ale lui Brahms, Ciocârlia, Toccata lui Bach, Misiune Imposibilă, varii șlagăre de la ABBA îmi vin în minte fără efort, dar au fost de trei ori pe-atât).

Varietatea organelor de cântat a fost impecabilă.

Ideea celor de la Tipografia Hub de a nu fi autarhici și de a invita și spectacole din exterior e impecabilă.

Durata reprezentației a fost impecabilă.

Interacțiunea artiștilor cu publicul, în scopuri comice, a fost impecabilă.

Morala poveștii a fost impecabilă.

Cât are efect o astfel de injecție de joie de vivre?

N-aș ști să vă zic, dar eu, unul, am văzut Variațiuni la invențiuni acum acum câteva zile și zâmbesc de fiecare dată când mi-aduc aminte de spectacol.

Imaginile au fost surprinse de colegul și amicul Daniel Botea care a bâțâit din cap ca mine și ca restul spectatorilor, de aia i-au și ieșit mișcate.