Actorii și actorii

Există un scriitor pe nume China Mieville, a cărui proză e vag categorisită drept SF, dar pe care aș numi-o mai degrabă conceptuală.

Una dintre creațiile-i reprezentative este The City & the City, un fel de roman polițist care se desfășoară în două orașe din planuri diferite ale existenței, care coexistă în același cadru fizic.

Senzația de a mă a afla în același timp în două locuri diferite este acel ceva pe care l-am primit la Oedip Rege și îl voi păstra cu mine de-a pururi.

Că piesele ilustrului Declan Donnellan (care a montat pentru prima dată în România) acordă mișcării scenice o importanță primordială știam de la Ce păcat că-i târfă sau Măsură pentru măsură, pe care am avut ocazia să le văd la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare.

Dar nu mi-aș fi imaginat că această mișcare îi va implica și pe spectatori și nu doar ca un moft, ci transformându-i în actori, după cum vă voi detalia mai jos.

Cu această simplă, dar strălucită găselniță, m-am găsit atât într-o agora a Greciei antice, unde democrația se manifesta nemijlocit, la firul ierbii, unde oratorii îți unduiau opiniile prin puterea cuvântului rostit, nu cu adaos de televiziune și rețele sociale, dar și în prezentul familiar, cu un politician charismatic și arătos, purtând însemnele puterii (costumul și cravata roșie), aflat sub tirul unor atacuri mediatice, în plină criză epidemiologică.

Cum spuneam, pentru mine impactul major al spectacolului s-a înregistrat în prima sa parte, când tragedia e încă în faza ei ambivalentă. Aici este și partea când interpretarea lui Claudiu Mihail, care s-a angajat în rol cu o dedicare eroică, atinge cea mai mare subtilitate. Pe măsură ce textul lui Sofocle înaintează spre cutremurătorul deznodământ, care mi-era cunoscut, ca unul crescut cu Legendele Olimpului, survine inevitabila emfază declamatorie și gestuală. Bâțâiala de orb a protagonistului mi s-a părut exagerată, nu însă și tovarășilor mei de scenă, iar aici e o altă mare calitate a acestei piese angajante.

Profitând de libertatea de a mă mișca și așeza pe unde mi-era voia, am găsit o poziție de unde puteam urmări atât jocul actorilor, cât și reacțiile spectatorilor. Iar acestea au funcționat exact cum și-au propus realizatorii: simpatie pentru năpasta lui Oedip, oroare față de tabuurile încălcate, tensiune în așteptarea verdictului, nădejdi neîmplinite. Și nu erau reacții individuale, ci un curent comun, care străbătea întreg publicul și îl transforma în acel indispensabil participant la tragediile grecești – corul.

Să fii parte a poveștii și nu doar martor al ei, asta înseamnă că magicienii teatrului și-au atins obiectivul.

Pentru a întregi relatarea despre experiența de la Oedip Rege, să mai spun și că nu cred că desemnarea doamnei Tamara Popescu drept Tiresias a fost inspirată. Deși redă manierismele unei persoane nevăzătoare mai bine veridic decât Claudiu Mihail, vocea și abordarea replicilor nu mi s-au părut a corespunde ipostazei de profet.

Apoi, mi-a plăcut un detaliu de bucătărie internă pe care l-am remarcat după ce m-am orientat în a studia mai îndeaproape reacțiile spectatorilor. Deoarece am avut privilegiul de a participa la Oedip Rege la prima sa reprezentație, printre aceștia se numărau și principalii săi artizani, Declan Donnellan și Nick Ormerod. Dacă primul era vădit muncit de tracul pe care regizorii dedicați îl au la premieră, al doilea scruta cu privire de o vultur și cu o concentrare admirabilă tot ce mișca pe scenă, împărtășindu-i scurte observații asistentului de regie Laurențiu Tudor, care le nota cu promptitudine. Nu știu câți au ochit acest amănunt, dar mie acest proces de perpetuă rafinare a procesului artistic mi-a plăcut enorm.

Nu în ultimul rând, m-am cutremurat (dar și amuzat, de ce să mint), când Claudiu Mihail a dat atât de tare de podea cu sărmanul Eugen Titu, că mi-era că acolo rămâne.

Oedip Rege este mai mult decât teatru.

E zguduire în timp real.

Credit foto: Albert Dobrin.

Motive peste motive să devorăm Festivalul Shakespeare 2022

Nu știu despre voi, dar eu sunt flămând de Festivalul Shakespeare.

Îl aștept de patru ani să se întrupeze din nou la Craiova, iar acum mă voi năpusti asupra asupra programului și voi savura tot ce îmi va ieși în cale până la sațietate.

Iar motive să fiu hulpav sunt nenumărate.

Festivalul începe cu 887 de Robert Lepage, adică un spectacol mare, mare de tot.

Festivalul se încheie cu Tiger Lillies joacă Hamlet, adică un spectacol mare, mare de tot.

Ionescu îl răsucește pe Shakespeare, iar Purcărete îl răsucește pe Ionescu. Rezultatul – un puzzle intelectual pe nume Macbett.

După ce m-a înfricoșat și țintuit în scaun de plăcere cu Miranda, Korsunovas are credit nelimitat la mine, așa că merg negreșit să văd cu ce ne provoacă în Othello.

Valletta Towers? Spațiu industrial și teatru? Adică precum Faustul lui Purcărete de la Sibiu? Da, vă rog.

Richard III se duelează cu el însuși. Al lui Gyemant cu al lui Bocsardi și amândouă cu versiunea de realitate virtuală din Electroputere Mall. O să iasă cu sânge, dar tocmai asta e ideea.

Filme în aer liber, concerte în aer liber, dans în aer liber. Liber, libertate, exact ce ne-a lipsit toată pandemia.

Kelly Hunter, Pericle și punerile ei în scenă cu aer de ritual celtică.

După Chiritza în Carantina, Ada Milea poate să pună muzică și pe lista de cumpărături, că tot nu pot rata ocazia să îi ascult pe viu minunățiile umoristice. Acum e vorba de Furtuna, așadar e spațiu de manevră pentru delicii.

Visul unei nopți de vară în foșnetul copacilor din Parcul Romanescu. Magie curată.

În final, nu pot decât să exclam precum Leontes după ce o atinge pe Hermione în final de Poveste de iarnă:

O, she’s warm! If this be magic, let it be an art. Lawful as eating.

Duelul Craiovelor sau un pic de teatru oltenesc

Eugen Ionesco, oltean de-al nostru, născut mai hacana, la Slatina, ar fi găsit în Bănie nu doar un cadru ideal pentru o piesă din curentul al cărui ilustru reprezentant a fost, ci un spectacol de-a gata.

În cazul în care nu sunteți Hibernatus pe care îl scoate Louis de Funès dintr-o criogenie naturală de câteva decade, știți că în Craiova sunt două echipe de fotbal, fapt care n-ar fi ieșit din comun, dacă nu și-ar revendica amândouă același nume.

De ce este important acest nume – Universitatea Craiova?

Pentru a răspunde, dați-mi voie să fac un pic pe Cristian Țopescu.

Mă găseam acum nu mult timp în frumosul orășel Amiens din Franța, unde atracțiile principale sunt:

Superba catedrală gotică, campioană din punct de vedere al mărimii între toate edificiile de gen din Franța (apropo, dacă ați vizitat măcar unul dintre acestea, musai să citiți romanul The Spire al lui William Golding, tulburător și bine documentat).

Casa memorială a lui Jules Verne, unde veți găsi inclusiv biroul la care a scris Castelul din Carpați, în care personajul principal, contele Frank de Telek, este din Craiova!

Să încercați interesantele ficelle picarde, niște clătite umplute cu ciuperci, muiate într-un sos smântânos.

Să parcurgeți, a pied sau cu barca, Les Hortillonages, o rețea de canale amenajate de locuitorii din Amiens încă din Evul Mediu, constituind un fel de mini-deltă antropică pe Somme, de un pitoresc aparte.

Ajuns acolo, am constatat că eram singurul străin, spre deliciul barcagiului, care, auzind că un vizitator de pe alte meleaguri a ținut morțiș să îi viziteze, m-a pus la prova luntrei alături de un cuplu în vârstă. Aflând că sunt din România, domnul vârstnic m-a întrebat:

– Et vous venez d’où? Cluj?

– Non, Craiova.

– Ah, Universitatea Craiova!

Mare microbist de nivel local n-am fost niciodată, dar atunci am simțit că-mi plesnește cutia toracică de mândrie, aceeași senzație pe care am avut-o după meciul fetelor de la SCM Craiova cu Brest Bretagne, citind pe un site francez de sport că ”dacă Infernul ar avea un nume, acesta ar fi Sala Polivalentă din Craiova”.

Să revenim la duelul Craiovelor și la piesa ionesciană rezultată.

Așa cum se cuvine unei opere dramaturgice, a avut un prolog memorabil, cu lovitura de deschidere dată la un meci în Craiova, a două echipe cu numele de Craiova, de către un jucător pe nume Craioveanu. Și ce jucător! Cititorii mai tineri să caute golul său împotriva Barcelonei, înscris chiar pe Nou Camp, pe vremea când juca la Villareal. Așa exterior doar la Klinsmann în 1996 am mai văzut.

Apoi, ca orice piesă de teatru, au avut loc și niște efecte scenice. Petarde bubuind ca la Mărăști, Mărășești, Oituz și Turtucaia (să ne obișnuim să amintim și înfrângerile), fumigene mai dense decât ce ne aruncă guvernanții în față și artificii, pentru că sărbătorim.

Ce?

Nu contează, cum n-a contat și că toate astea au pus în pericol însăși desfășurarea meciului, căci suntem pe tărâmul lui Ionesco sau Beckett, nu?

Și așa ajungem la materialul dramaturgic propriu-zis, la care au contribuit cele două galerii, de parcă Vladimir și Estragon s-au mutat la câte o peluză și au început să-și strige replici unul altuia.

O încântare, pentru că, așa cum puteți vedea mai jos, într-un aranjament propriu al mesajelor, acestea nu au vizat doar inevitabilele mui, ci au fost expresii insulte reciproce haioase, pentru care imaginația și lirismul au fost puse intens la bătaie.

Și uite-așa am deslușit eu răspunsul la încă o altă mare întrebare:

De ce ne atrage atât teatrul absurdului?

De ce se joacă Cântăreața cheală la Théâtre de la Huchette din 1957 fără întrerupere?

De ce se încumetă lumea să mai pună în scenă Așteptându-l pe Godot, inclusiv cu deținuți, pentru ca aceștia să evadeze înainte de reprezentația de gală, spre deliciul autorului?

Pentru că e distractiv de nu se poate, de-aia.

Una-i mama la copii, alta-i pofta inimii

Nu o dată le-am cerut celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova să mai lase textele contemporane și să se aplece asupra celor clasice.

Nu o dată mi-au răspuns că și-au propus să provoace, nu să mulțumească și să distreze facil publicul.

Na, că acum cele două direcții ideologice s-au întâlnit în Femeia mării de Henrik Ibsen.

Norvegianul, unul dintre greii dramaturgiei universale, a avut o precizie de metronom în a dezvălui angoasele și pasiunile reprimate ale vremii sale, toate ascunse sub masca respectabilității și a unei societății bine puse la punct.

Dar a avut și un stil plat, pe marginea căruia merită să brodezi și exact asta a făcut regizorul Andryi Zholdak.

Într-un spațiu foarte bine delimitat geometric, a revărsat o puzderie de manifestări deviante, gesturi sucite și urlete gratuite, de parcă ar fi vrut să materializeze exterior tot ce autorul doar sugerează.

Asta e abordarea, psihiatrică după voia realizatorului, n-am ce-i face, nu-mi place, dar am înțeles-o, inclusiv repetiția obsedantă a celor enumerate mai sus, de câte trei, patru ori, marcă a unor persoane cu tulburări mintale.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu mai scuz cu niciun chip sunt alte aspecte. Unul a fost formulat foarte bine de amicul teatrofil Cristi Nedelcu pe drumul de întoarcere:

Băi, regizorul ăsta crede că suntem proști, de bagă muzică stridentă, când se întâmplă ceva grav, și de-aia nostalgică, atunci când se întâmplă ceva duios? Crede că nu suntem în stare să ne dăm seama și singuri de semnificația scenelor ăstora?

Apoi, n-am văzut rostul bășcăliei care strică impactul tragic al unor momente sau spargerea celui de-al patrulea zid, când chiar nu era cazul. Eu nu mai iau în serios niciun demers artistic, dacă întruparea lui nu e detașată de mine.

Dacă îmi faci cu ochiul, nu te mai consider în ruptul capului vreun maestru al persuasiunii.

Cu toate excesele și alterările, ce spuneam în prima frază a acestui articol rămâne valabil. Un text cu greutate, un text a cărui valoare a fost validată de timp îți spune ceva, te face să înțelegi un crâmpei din marea dramă a existenței omului.

Acum e vorba despre o soție la care componentele amorului (sexualitate, romantism, atașament) se zburătăcesc care încotro, iar efectul este sfâșietor.

Sfâșietor la propriu, pentru că asta face Costinela Ungureanu în rolul principal. Se sfâșie organic, se agită, umblă vreo 60 000 de pași, dintre care exagerat de mulți într-un picior, se răscrăcăiește fără jenă, se canonește cum nu le-aș dori nici scorpiilor cu care am avut relații până acum.

Cumva, noianul ăsta fizic perturbă dezvoltarea rolului în ochii spectatorului, dar performanța fizică este una olimpiană, fără doar și poate.

Ce mi-a plăcut cel mai mult, nu doar ca abilitate, ci și ca lecție despre percepția asupra farmecului feminin, este cum Costinela Ungureanu se sexualizează și desexualizează după plac, uneori în contra stadiului vestimentar. E un fel de alternanță La Maja vestida, La Maja desnuda ale lui Goya în timp real, iar concluzia este că te poți uita la țâțe goale cu stânjeneală și la vagi forme ițindu-se sub textile cu nesaț.

După cum bine le zice Aneta Stan, una dintre cele mai mari doamne muzicii populare românești:

Dorul și cu dragostea

Sunt povara cea mai grea

Ce o poartă inima.

Oamenii în sufletul lor,

Își scriu dorul deseori

Cu cerneala ochilor.

Femeia mării m-a ținut pe scaun vreo patru ore, dintre care ar merita forfecată una.

Dar, spre deosebire de alte spectacole pentru care i-am bruftuluit pe cei la Teatrul Național din Craiova, pe ăsta nu regret că l-am văzut.

Credit foto: Albert Dobrin

TikTok MiniTalk

Acum ceva timp, Bobi Cel Făr’ de Greșală Pricop dădea strigare pentru niște adolescenți, care să participe la cel mai nou proiect al său, realizat în concomitent la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, dar și la Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Stat Constanța și Teatrul de Nord Satu Mare.

Acum am avut ocazia să văd rezultatul, care este încântător de modern și splendid de peren.

Adolescența este o perioadă aparte, una în care creierul individului se dezvoltă exploziv, în care poftele cărnii și ale socialului și ale identității se învălmășesc, iar zbaterile în a le gestiona sunt multiple.

Conceput a simula produsul de TikTok, adică videoclipuri intim filmate, spectacolul #acedesiguranță e ca un manifest al generației Z, a celor care s-au născut cu tehnologia în brațe și care trăiesc și se legitimează prin intermediul ei.

Aici voi fi franc.

Adolescenții selecționați pentru acest produs creativ (Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu și Matei Stăncuța) sunt ilustrativi, dar nu universal reprezentativi.

Fiecare are o poveste anume, generoasă cu expresiile pe care le poate lua, tristă sau emoționantă sau înălțătoare în felul ei. Însă nivelul lor de intelect și de preocupări este în partea superioară a segmentului de vârstă.

Nu o să enumăr aici argumentele pe care le am în favoarea acestei afirmații, vă invit doar să călătoriți cu mijloacele de transport în comun la ore și pe trasee ale elevilor de liceu.

Însă arta e menită să atragă atenția asupra adevărului, nu să îl recreeze întocmai.

Iar #acedesiguranță e artă fără doar și poate.

Realizarea videoclipurilor, mișcările camerei în timpul monologurilor, inventivitatea mizanscenei fiecărui personaj, colajul de imagini, alegerea coloanei sonore (numai eu știu cât m-am bâțâit în scaun grație ei), inclusiv bruiajul ăla deliberat dintre secvențe sunt tot atâtea elemente ale unei sintaxe extraordinar de antrenante, care îți captivează atenția exact cum rețele sociale te fură lumii reale.

Experiența senzorială este tehnologizată – căști în urechi, ecrane ca de telefon inteligent – și are ceva din ruperea de public pe care o resimțim și aievea.

Atunci mai e #acedesiguranță teatru?

Da, fără doar și poate, mulțumită unei idei simple, dar eficace.

Suntem conduși prin acest mozaic de trăiri, angoase și aspirații adolescentine de vocea unui narator în carne și oase, care se găsește printre noi, care mai înghite în sec câteodată, care își modulează glasul după cum simte în acel moment și după cum s-o fi trezit în acea dimineață.

Romanița Ionescu s-a nimerit a fi călăuzitoarea auditivă de această dată, însă sunt tentat să revin, ca să testez cum îmi va influența receptarea o vocea precum a Ramonei Drăgulescu, a lui George Albert Costea, a lui Cătălin-Mihai Miculeasa, a lui Claudiu Mihail sau a lui Vlad Udrescu, asta ca să nu-i numesc decât pe actorii Naționalului craiovean. Constănțenii, sătmărenii sau sântgheorghenii își vor avea deliciile unei variații proprii.

Felicitări, Bobi Pricop, creditul nelimitat pe care îl aveai oricum la mine se extinde sine die.

Felicitări și vouă, Ionuț Sociu pentru dramaturgie, Oana Micu pentru scenografie, Eduard Gabia pentru muzică și scenografie, Iustin Șurpănelu pentru imagine și montaj.

Dar, mai ales, felicitări vouă, Alexandra, Jacqueline, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian, și Matei, pentru sinceritate și pentru curaj.

Acum mă scuzați, vă apuc să distribui articolul ăsta pe toate rețelele sociale care îmi ocupă timpul, să afle lumea despre #acedesiguranță.

Și, cine știe, poate chiar mă apuc să-mi fac cont de TikTok.

Ce piese vreau să văd la FNT 2021

Încep cu o mărturisire: pentru mine, care nu locuiesc în București, faptul că și această ediție din 2021 a Festivalului Național de Teatru (FNT) se va desfășura tot online este o binefacere.

Anul trecut am fost un profitor de nivel mediu al acestei situații, dar acum mi-am propus să storc plăcere teatrală cât cuprinde, așa că am făcut o listă a pieselor pe care intenționez să le văd în perioada 6 – 14 noiembrie 2021, când are loc acest eveniment grandios, cu care doar Festivalul Shakespeare din Craiova sau Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu mai pot concura.

Notă: am pus link-uri către toate aceste spectacole care mi-au atras atenția, dar e nevoie să știți că nu sunt disponibile decât o perioadă limitată de timp, așa că fiți prompți.

Și veți fi răsplătiți.

Verde tăiat – subiectul este unul actual și extrem de dureros, iar asta mă face curios să văd cum l-au putut transpune dramaturgic.

Rinocerii – a avut și noi piesa asta la Craiova, cu vocea inimitabilă a lui Ilie Gheorghe și cu regia așijderea a lui Robert Wilson, așa că paralelele cu această versiune a reputatului Gabor Tompa sunt inevitabile.

Efecte secundare – într-o lume măcinată de controverse despre medicină și rolul ei în viața noastră, un astfel de spectacol este binevenit.

Antigona – capodoperă a Antichității, transpusă de niște nemți în cheie rock-punk. Irezistibil.

98% decizia corectă – o fată de 17 ani rămâne însărcinată. Ficțiune? Mai degrabă frescă a unui fenomen larg răspândit pe la noi.

Hoții – nu e cea de Schiller, e un text modern, despre meandrele și dificultățile încrederii între oameni.

Steaua fără nume – încă o ocazie să compar punerile în scenă pe care le știu ale unui piese cunoscute cu una nouă, care pare destul de îndrăzneață, cel puțin din punct de vedere vizual.

D-ale carnavalului – de Caragiale avem nevoie oricând și, deși nu mi-a plăcut ce a făcut Alexandru Dabija din O scrisoare pierdută, cea cu Vizante et comp., sunt dispus să îi dau o șansă să se reabiliteze.

O scrisoare pierdută – am dubii față de această abordare, dar curiozitatea e prea mare.

Luna verde – poezie de Federico Garcia Lorca și vioară electrică, o combinație inedită care îmi face cu ochiul (și cu urechea).

Încuiați – învălmășeala care pare a fi această piesă începe de la un tușit. Da, contați pe mine.

Tragedia omului – un poem de Madach Imre, greoi la citit, să vedem ce a reușit Silviu Purcărete din el.

Chiritza în carantină – dacă titlul nu vă ajunge, aflați și că este un spectacol-concert de Ada Milea.

De menționat că la Festivalul Național de Teatru, ediția 2021, Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova va contribui cu două piese: Hektomeron și Inimă și alte preparate din carne, pe care nu o să le revăd, din motive diferite pentru fiecare.

Să joci despre funie în casa spânzuratului

Trăim vremuri cu o încărcătură masivă de absurd?

Trăim.

A fost Eugen Ionescu maestrul absurdului?

A fost.

Dacă mai socotim că în abundența operei sale se găsește și Jocul de-a măcelul, al cărei subiect e o molimă, atunci punerea ei în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se arăta de mult drept un fait accompli.

Deși peste poate de corespunzătoare situației, o asemenea provocare adresată audienței este totuși un act de curaj.

Nu doar pentru că, la un moment dat, unul dintre actori declamă ritos ”Suntem conduși de imbecili!”, în timp ce în sală se găseau doamna primar a Craiovei, împreună cu prințul consort europarlamentar, dar și pentru că, statistic vorbind, printre spectatori trebuie să se fi găsit persoane care au suferit sau care și-au văzut dintre apropiați suferind de Covid-19.

Iar cuvântul ”moarte” e pronunțat de un număr înfricoșător de ori.

Însă poate că această atitudine de sfidare, această bășcălie la adresa acelui momentul al existenței care, alături de naștere și căsătorie, a generat cele mai sacre manifestări, ilustrează punctul primordial al umanității, deopotrivă calitate și defect.

Ușoara tensiune pe care am simțit-o în jurul meu la fiecare dintre medalioanele comic-sinistre care compun piesa mi-a transmis că Jocul de-a măcelul a ajuns la spectatori, n-a fost simplu exercițiu de stil sau demonstrație de abilități actoricești.

Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Claudiu Bleonț, Ștefan Cepoi, Anca Dinu, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Poghirc, Marian Politic, Nicolae Vicol, Cătălin Vieru, Ioana Andone, Andreea Boldeanu, Mihaela Dobre, Irina Danciu, Karyna Florița, Alexandru Geicu, Simona Grîcleanu, Elena Raluca Ianichi, Roxana Mutu.

Nume pe care le știu și nume pe care încep să le învăț. Niciunul nu trece neobservat, niciunul nu se distinge definitiv.

O ilustrație interesantă a raportului individ-grup, miez al controverselor care însoțește pandemia de când a pus stăpânire pe planetă.

Asta dacă nu-l socotim pe Mircea Dinescu, cu apariția lui televizată și fără vreun ceaun prin preajmă, mai savuros ca zacusca pe care mi-a dat s-o gust acum ani buni, când l-am întâlnit la un târg de turism.

Apropo de actori, Claudiu Bleonț are un test PCR negativ făcut fix înaintea reprezentație de duminică, da? Pentru că la câtă salivă a împroșcat în jur în intensele-i tirade, era curat focar de infecție și chiar nu e cazul să spargem al patrulea zid din punct de vedere epidemiologic.

Regia Beatricei Rancea uzează deliberat de stridențe interpretative și auditive, ipostaze carnavalești care acoperă un spectru larg: ultra-mediciniști și antii-vacciniști, ipohondri și hedoniști, paranoici și negaționiști, năpăstuiți și exploatatori.

Oricum ați fi, găsiți ceva să vă amuze și ceva să vă ofenseze în piesa asta.

Cert este că, timp de vreo două ore, veți fi împreună cu adversarii ideologici și veți împărtăși Jocul de-a măcelul.

Poate așa ne aducem aminte că nu ne avem decât unii pe alții.

Credit foto: Cristi Floriganță.

Unde mi-e sufletul?

Se spune că, după moarte, sufletul hoinărește prin locurile unde te-au purtat pașii și ai petrecut cel mai mult timp în cursul vieții.

Dacă e pe-așa, atunci al meu se va deplasa după cum urmează.

Pe aleile Parcului Romanescu, dar și pe cărările Hipodromului, veghind tufele de măceș și ascultând privighetorile roșcate.

Pe coridoarele Muzeului de Artă, oprindu-se des în fața câte unui tablou și poposind multișor în sălile dedicate lui Brâncuși.

În sala cinematografului Patria, în special pe la locurile de la mijlocul culoarului, acolo unde se ajunge cel mai ușor, dacă ai intrat după ce s-a stins lumina.

Pe holurile și prin sălile Universității din Craiova, dar și prin barurile din apropiere.

Pe aleile, dar și dâmburile Grădinii Botanice, pe care a prins-o pe vremea când nu era împănată cu tot felul de nimicuri.

La Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, unde o va căuta pe pisica melomană.

Pe aleile Parcului Tineretului, luându-se la goană cu tricicliștii zvăpăiați.

Pe toată zona Lacului Tanchiștilor, desfătându-se îndeaproape cu spectacolul vieții sălbatice de acolo.

La Teatrul Național ”Marin Sorescu”, rememorând cum, uneori, potriviri celeste de texte strălucite (Marin Sorescu), idee și regie inspirate (Norbert Boda) și actori înzestrați și motivați (Alina Mangra, Angel Rababoc, Marian Politic, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Vicol și Ștefan Cepoi) l-au pregătit pentru Marea Călătorie Dincolo.

Am fost la teatru dimineața, la prânz și seara

Cum ședeam eu aproape tolănit în scaun și priveam unul dintre numerele Hektomeronului, iaca vine un tânăr cu o cameră în mână și mă întreabă dacă vreau să spun câteva cuvinte despre proiectul aista.

– Este pentru un viitor documentar despre tot ce s-a întâmplat aici, îmi explică.

Ce i-am spus atunci vă spun și vouă acum:

Hektomeron este un proiect gigantic și nebunesc, pe care eu, unul, nu l-aș fi făcut.

Dar mă bucur că l-au făcut cei de la Teatrul Național din Craiova, mai ales că mi-a relevat un Decameron de impresii:

I. Tehnologia asta e incredibilă, oricât s-ar oțărî unii împotriva ei; cum altfel mai colaborau actorii craioveni cu regizori de te miri unde?

II. Unii sunt în stare să lucreze 25 de ore în continuu; eu nu m-aș putea lipsi de somn, așa că îi admir și îi compătimesc.

III. Când textul e bun, iar Boccaccio, cu tot misoginismul și anacronismul care i s-a reproșat pe parcursul spectacolului, exact asta ne oferă, actorii de aici au în ce să își înfigă colții și ne dezvăluie laturi interpretative nebănuite. Oameni buni de la Teatrul Național din Craiova, așa să vă fie alegerile stilistice de acum încolo, nu Inimă să alte preparate din carne, da?

IV. Apropo de actori, le știam destule manifestări din versiunile digitale care le-au precedat, dar contactul nemijlocit cu vocea și gestica și mișcare scenică este neprețuit; așa m-am bucurat pe deplin de grohăiturile lui Nicolae Vicol, de dereglarea Corinei Druc, de delirul andreeamarinian al Alinei Mangra, de revolta autentică a lui Geni Macsim, de icnetele Costinelei Ungureanu sau de vocea de povestitor hâtru a lui Nicolae Poghirc.

V. Recunoscând nume printre regizorii care au contribuit la această manifestare colosală, precum Philip Parr sau Fred Abrahamse, am mai îndreptat un gând de adâncă recunoștință către maestrul Emil Boroghină, care, prin Festivalul Shakespeare, a adus teatrul mare la Craiova și l-a făcut pe al nostru la fel de mare.

VI. Au fost momente când în sală erau doar vreo câțiva spectatori risipiți prin cele patru colțuri; dar nu m-am simțit singur, dimpotrivă.

VII. Am văzut oameni ațipind la Hektomeron și mi-a fost drag, înseamnă că rezistau pe baricade de ceva vreme.

VIII. Ca bărbat, am fost scuipat, dar și mângâiat ideatic de variațiile feministe ale unor povestiri adaptate prezentului; mulțumesc, Monica Ardeleanu, în sfârșit o voce lucidă dinspre urmașele Evei!

IX. Craiova e tare pe cultură, nu și la infrastructură (dacă locuiți aici, știți ce și cum).

X. Au curs felicitările către cei de la Teatrul Național din Craiova, așa că alătur și eu un strop în acest diluviu binemeritat și le adresez mai jos o provocare.

Mai există o colecție de povestire deocheate și șugubețe datând din perioada Renașterii, intitulată Heptameronul, de data aceasta din Franța.

Ce-ar fi să mai puneți de-un maraton teatral mai la toamnă?

Ideea pe scenă, fapta în viață

Ca să abordez piesa Ultimul dans al libelulei, cea mai recentă producție a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, o să mă folosesc din nou de distincția trasată de Daniel Kahneman într-o superbă prelegere pe TED.com, aceea dintre sinele care trăiește și sinele care își amintește.

Sinele meu care și-amintește a priceput și rezonează cu morala globală a spectacolului – viața trebuie gustată din plin, pentru că seva pe care o extragi când ești tânăr te ține viu la amurg, când biologia începe să dea rateuri.

Însuși cuvântul ”libelulă” este emblematic. Această grațioasă și efemeră creatură are de bifat toate etapele vieții într-o durată foarte scurtă de timp.

Sinele meu care trăiește a avut, însă de pătimit, în timpul reprezentației.

În parte din cauza textului lui Cornel Mihai Ungureanu*, care propune și multe momente incoerente sau care nu duc nicăieri, în parte din cauza regiei lui Florin Caracala, care, după impecabila mizanscenă tehnologizată din White Room, se întoarce aici la niște trucuri clasice și cam îndoielnice, cum ar fi proiecțiile (cu care eu nu mă împac și gata), afumarea scenei și, implicit, a spectatorilor sau muzica de fundal care acoperea replici întregi ale actorilor.

N-a lipsit nici contribuția nefastă a unor tovarăși de vizionare, după cum vă voi relata la final.

Deoarece Caracala-actorul este deosebit de înzestrat (am avut ocazia să mă conving de asta în Ea e băiat bun), Caracala-regizorul reușește să se reabiliteze lucrând excelent cu interpreții.

În ordinea numerelor de pe tricou și a impresiei pe care mi-au produs-o aceștia sunt: Marian Politic, Alina Mangra, Iulia Lazăr și Dragoș Măceșanu.

Cătălin Miculeasa a avut și roluri mai bune, iar doamnei Tamara Popescu îi voi dedica un paragraf separat.

Generația cărei îi aparține punea mai mult accent pe declamație, iar această ușurință de-și modela vocea a ieșit și mai pregnant în evidență față de eforturile preponderent fizice ale partenerilor de scenă. Pentru mine, unul, teatrul a fost și este spațiul care demonstrează ce minunata realizare este graiul omenesc.

Ultimul dans al libelulei nu este divertisment, ci mai degrabă o lecție alambicată, dar elocventă.

Pentru că am reușit s-o deslușesc, mă opresc aici din scris și mă întorc la viața reală, în speranța că, la senectute, nu voi ajunge precum doamna care a trântit un selfie cu bliț în întunericul sălii și care m-a fulgerat cu privirea și m-a gratulat cu invective, pentru că am îndrăznit s-o iau la rost pentru asta.

*Surse de încredere mi-au menționat că textul inițial a suferit unele modificări în vederea punerii în scenă.

Credit foto: Cristi Floriganță