Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa ca durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mi odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Shakespeare pe canapeaua lui Freud

Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.

Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.

Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.

Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.

În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!

Costumele și perucile sunt androgine.

Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.

Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.

Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.

La minte.

Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.

Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.

Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.

Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.

Disconfortul spectatorului.

O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.

Cum?

Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.

Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.

A horse, a horse, my kingdom for a horse!

Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:

Oare cum va fi SCENA ACEEA?

După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.

Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.

Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.

Cine câștigă, asta nici nu mai contează.

Credit foto: Albert Dobrin.

Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere

Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.

Monumente pe care le-am văzut

L-am văzut pe Ilie Gheorghe în ultima sa reprezentație în Iona, mai profund ca niciodată când a rostit această replică:

Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Am văzut lumina unei dimineți sticloase de decembrie pătrunzând prin vitraliile lui Marc Chagall din Catedrala din Reims.

L-am văzut pe Lionel Messi alergând patruzeci de metri pentru a recupera, printr-o alunecare impecabilă, o minge pe care tot el o pierduse. Într-un meci amical.

Am văzut cum cântă sferele sub cupola Haghiei Sophia.

Am văzut-o pe Cristina Neagu aruncând la poartă atât de tare, încât, după ce mingea a atins transversala porții adverse, s-a întors aproape de poarta propriei echipe.

Am văzut Turnul din Pisa ițindu-se din spatele Catedralei din Piazza dei Miracoli.

L-am văzând pe Emil Boroghină cu un carnețel, dând telefon după telefon, ca să obțină bănuți pentru Festivalul Shakespeare.

Am văzut cât simț cinematografic a pus Giotto în Sărutul lui Iuda din Capela Scrovegni.

L-am văzut pe Jean-Michel Jarre dezlănțuit în magia sintetizatoarelor.

Am văzut cum Atomiumul te poartă în viitor, deși e din trecut.

Am văzut-o pe Iga Swiatek deplasându-se pe zgură cu grația și ușurința unei antilope.

Am văzut mândria cuceritorului afișată în Călărețul de la Madara.

L-am văzut pe Victor Rebengiuc înfăptuind un miracol în Tatăl de Florin Zeller și în regia lui Cristi Juncu.

Un om bătrân de 90 de ani ține minte perfect replicile rolului unui bătrân care pierde treptat contactul cu realitatea.

Iar fiecare dintre aceste replici este însoțită de o grimasă sau de o reacție infinitezimal potrivite.

La final, am văzut în public oameni cu lacrimi în ochi.

Cine se uita la mine atunci vedea, probabil, același lucru.

Acestea sunt monumentele pe care le-am văzut.

Înot avem, teatru avem, ce ne mai lipsește?

Vara e anotimpul secetei în teatru, de regulă.

Nu și în Craiova, unde, de câțiva ani buni (ciuntiți de pandemie, desigur), s-a împământenit un proiect frumos și util – Theater Networking Talents.

Scopul acestei inițiative este de a da o șansă tinerilor profesioniști din teatru de a-și etala realizările din studenție și a avea o rampă de lansare în acest domeniu minunat, dar deloc lipsit de competitivitate.

Pentru mine, profan pasionat și teatrofil curios, TNT-ul este o ocazie atât de a revedea piese clasice (am rulat Matei Vișniec, Eugen Ionescu, Sofocle, Tennessee Williams, David Mamet, printre alții) și de a-mi reaminti că marile opere sunt de-a pururi generoase cu interpretările, cât și de a descoperi creații inedite, unele mai reușite decât altele.

Acest duet al interesului e amplu răsfățat anul acest,a pentru că Theater Networking Talents, ediția 2022 (desfășurată între 5 și 9 iulie) va include un număr record de 14 spectacole, bașca alte instalații urbane și vizionări de scurtmetraje.

Iată programul, avem de toate, combinate, cu intrare liberă, pe bază de invitații prealabile și în limita locurilor disponibile.

De ce să fii frumos, regia Mara Oprea, Teatrul Bulandra, București, Sala I.D. Sîrbu, marți, 5 iulie 2022, ora 18:00.

Hikikomori, regia Tudor Nicorici, Teatrul Luceafărul, Iași, Sala I.D. Sîrbu, miercuri, 6 iulie 2022, ora 13:30.

8 tați, regia Irisz Kovacs, Teatrul de Stat, Constanța, Sala Atelier, miercuri, 6 iulie 2022, ora 18:00.

Sclavi, regia Cosmin Panaite, Teatrul Matei Vișniec, Suceava, Sala Amza Pellea, miercuri, 6 iulie 2022, ora 21:00.

Partea 1. Iubirea, regia Petro Ionescu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, joi, 7 iulie 2022, ora 13:00.

Disney Thriller, regia Monica Stoica, UNATC – I.L. Caragiale, București, Sala I.D. Sîrbu, joi, 7 iulie 2022, ora 16:00.

Viața e vis, regia Tudor Antofie, Teatrul Ion D. Sîrbu, Petroșani, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 19:00.

TNT Cinema Night, joi, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 22:00.

Wasted, regia Vlad Isăilă, UNATC – I.L. Caragiale, București, Aula Buia, vineri, 8 iulie 2022, ora 13:30.

Restul vieții noastre, regia Alin Neguțoiu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, vineri, 8 iulie 2022, ora 16:00.

Trei surori, regia Irina Moscu, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, vineri, 8 iulie 2022, ora 18:30.

Interior – Lumina, regia Mihai Păcurar, Reactor de creație Cluj Napoca, Sala I.D. Sîrbu, vineri, 8 iulie 2022, ora 21:00.

Groapa cu nisip, regia Bianca Oprea, UNATC I.L. Caragiale, București, Sala Atelier, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 13:30.

Chip de foc, regia Răzvan Enciu, UNATC I.L. Caragiale, Sala I.D. Sîrbu, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 16:00.

Cum vă place, regia Mate Szilvay, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 19:00.

Festivalul Shakespeare 2022 mi-a consolidat memoria

Festivalul Shakespeare din 2022 a debutat cu 887, o piesă despre memorie, despre procesele ei, cognitive și afective, despre cum e distorsionată, despre cum e îmbogățită, despre cum ne guvernează viața din momentul când înmagazinează chiar și cele mai mărunte detalii.

Ca urmare, fac un inventar al momentelor care mi-au pus hipocampul și amigdala la muncă, știind că sunt astfel mai bogat, mai amuzat, mai înțelept pentru viitor.

***

Revelația de la 887, survenită nu chiar imediat după începerea piesei, că îl am în față pe însuși Robert Lepage. Robert Fuckin’ Lepage!

Această mică spectatoare patrupedă de la concertul Much Ado and All That Jazz din Grădina Botanică din Craiova.

Stânjeneala publicului când, în debutul lui Macbett al lui Ionescu/Purcărete, unul dintre actori strigă ”Vrem autonomie!”. În maghiară.

Bâțâitul din cap de la toate (TOATE!) melodiile din Furtuna de Ada Milea.

Foșnetul magic al arborilor la Visul unei nopți de vară din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Dexteritatea interpreților din Othello al lui Korsunovas. Unii merg strâmb și biped, iar ei declamau și unelteau și sufereau pe roți, frate!

Accentul quebecois al lui Robert Lepage, care mi-a demonstrat că știința-mi de franceză e limitată.

Pădurea de microfoane din Furtuna Adei Milea.

Robert Lepage folosind mobilul cu multă dibăcie.

Hârjoneala liliecilor pe cerul crepuscular al Grădinii Botanice și pe fundalul sonor al vocilor excelente ale soliștilor din Much Ado and All That Jazz.

Corabia de pe marea învolburată din Othello.

Strungăreața Ancăi Sigartău. Da, Anca Sigartău din Liceenii comunismului cântă/joacă în Furtuna Adei Milea și mai și folosește tot felul de instrumente de percuție exotice.

The Northman și Maleficent alias Oberon și Titania, făcându-și apariția în Visul unei nopți de vară. Era răcoare, dar atmosfera s-a încins brusc.

Decapitatul din Macbett, aruncând-și propriul cap în hazna, spre neliniștea celor din public (mulți s-au foit în jurul meu în momentul acela).

Faptul că 887 al lui Robert Lepage mi-a adus aminte de 154F al lui Iulian Fira.

Când unul dintre personajele din Furtuna Adei Milea își povestește o halucinație, melodia e de reggae. Subtil, man!

Trupele speciale care dau buzna în sală la Macbett, încă un prilej de neliniște în public.

Scena sublimă de amor din Othello.

Speak White recitată cu patos și revoltă de Robert Lepage.

Roderigo și tot ce face și spune în Othello al lui Korsunovas.

Regretul că Furtuna Adei Milea s-a terminat, ogoit de drumul spre Visul unei nopți de vară din Parcul Romanescu.

Demontarea decorurilor din Macbett în timpul discursului de final, curată ilustrare a unei povești pe care mi-a spus-o cineva implicat în politică, despre un demnitar din Craiova, școlit în vremea partidului unic, care nu s-a oprit din citit propriul discurs, nici după ce s-a luat lumina și au căzut bucăți de moloz din tavan.

Finalul din Othello.

Faptul că, mutând-mă de la Festivalul Shakespeare pe malurile Senei, la primul buchinist care mi-a ieșit în cale am văzut asta:

Acum ce să fac, aștept Festivalul Shakespeare 2024 și mă bazez că memoria celui din 2022 se adăuga celorlalte și mă va ține fericit.

Credit foto: Albert Dobrin.

Actorii și actorii

Există un scriitor pe nume China Mieville, a cărui proză e vag categorisită drept SF, dar pe care aș numi-o mai degrabă conceptuală.

Una dintre creațiile-i reprezentative este The City & the City, un fel de roman polițist care se desfășoară în două orașe din planuri diferite ale existenței, care se suprapun în același cadru fizic.

Senzația de a mă a afla în același timp în două locuri diferite este acel ceva pe care l-am primit la Oedip Rege și îl voi păstra cu mine de-a pururi.

Că piesele ilustrului Declan Donnellan (care a montat pentru prima dată în România) acordă mișcării scenice o importanță primordială știam de la Ce păcat că-i târfă sau Măsură pentru măsură, pe care am avut ocazia să le văd la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare.

Dar nu mi-aș fi imaginat că această mișcare îi va implica și pe spectatori și nu doar ca un moft, ci transformându-i în actori, după cum vă voi detalia mai jos.

Cu această simplă, dar strălucită găselniță, m-am găsit atât într-o agora a Greciei antice, unde democrația se manifesta nemijlocit, la firul ierbii, unde oratorii îți unduiau opiniile prin puterea cuvântului rostit, nu cu adaos de televiziune și rețele sociale, dar și în prezentul familiar, cu un politician charismatic și arătos, purtând însemnele puterii (costumul și cravata roșie), aflat sub tirul unor atacuri mediatice, în plină criză epidemiologică.

Cum spuneam, pentru mine impactul major al spectacolului s-a înregistrat în prima sa parte, când tragedia e încă în faza ei ambivalentă. Aici este și partea când interpretarea lui Claudiu Mihail, care s-a angajat în rol cu o dedicare eroică, atinge cea mai mare subtilitate. Pe măsură ce textul lui Sofocle înaintează spre cutremurătorul deznodământ, care mi-era cunoscut, ca unul crescut cu Legendele Olimpului, survine inevitabila emfază declamatorie și gestuală. Bâțâiala de orb a protagonistului mi s-a părut exagerată, nu însă și tovarășilor mei de scenă, iar aici e o altă mare calitate a acestei piese angajante.

Profitând de libertatea de a mă mișca și așeza pe unde mi-era voia, am găsit o poziție de unde puteam urmări atât jocul actorilor, cât și reacțiile spectatorilor. Iar acestea au funcționat exact cum și-au propus realizatorii: simpatie pentru năpasta lui Oedip, oroare față de tabuurile încălcate, tensiune în așteptarea verdictului, nădejdi neîmplinite. Și nu erau reacții individuale, ci un curent comun, care străbătea întreg publicul și îl transforma în acel indispensabil participant la tragediile grecești – corul.

Să fii parte a poveștii și nu doar martor al ei, asta înseamnă că magicienii teatrului și-au atins obiectivul.

Pentru a întregi relatarea despre experiența de la Oedip Rege, să mai spun și că nu cred că desemnarea doamnei Tamara Popescu drept Tiresias a fost inspirată. Deși redă manierismele unei persoane nevăzătoare mai bine veridic decât Claudiu Mihail, vocea și abordarea replicilor nu mi s-au părut a corespunde ipostazei de profet.

Apoi, mi-a plăcut un detaliu de bucătărie internă pe care l-am remarcat după ce m-am orientat în a studia mai îndeaproape reacțiile spectatorilor. Deoarece am avut privilegiul de a participa la Oedip Rege la prima sa reprezentație, printre aceștia se numărau și principalii săi artizani, Declan Donnellan și Nick Ormerod. Dacă primul era vădit muncit de tracul pe care regizorii dedicați îl au la premieră, al doilea scruta cu privire de o vultur și cu o concentrare admirabilă tot ce mișca pe scenă, împărtășindu-i scurte observații asistentului de regie Laurențiu Tudor, care le nota cu promptitudine. Nu știu câți au ochit acest amănunt, dar mie acest proces de perpetuă rafinare a procesului artistic mi-a plăcut enorm.

Nu în ultimul rând, m-am cutremurat (dar și amuzat, de ce să mint), când Claudiu Mihail a dat atât de tare de podea cu sărmanul Eugen Titu, că mi-era că acolo rămâne.

Oedip Rege este mai mult decât teatru.

E zguduire în timp real.

Credit foto: Albert Dobrin.

Motive peste motive să devorăm Festivalul Shakespeare 2022

Nu știu despre voi, dar eu sunt flămând de Festivalul Shakespeare.

Îl aștept de patru ani să se întrupeze din nou la Craiova, iar acum mă voi năpusti asupra programului și voi savura tot ce îmi va ieși în cale până la sațietate.

Iar motive să fiu hulpav sunt nenumărate.

Festivalul începe cu 887 de Robert Lepage, adică un spectacol mare, mare de tot.

Festivalul se încheie cu Tiger Lillies joacă Hamlet, adică un spectacol mare, mare de tot.

Ionescu îl răsucește pe Shakespeare, iar Purcărete îl răsucește pe Ionescu. Rezultatul – un puzzle intelectual pe nume Macbett.

După ce m-a înfricoșat și țintuit în scaun de plăcere cu Miranda, Korsunovas are credit nelimitat la mine, așa că merg negreșit să văd cu ce ne provoacă în Othello.

Valletta Towers? Spațiu industrial și teatru? Adică precum Faustul lui Purcărete de la Sibiu? Da, vă rog.

Richard III se duelează cu el însuși. Al lui Gyemant cu al lui Bocsardi și amândouă cu versiunea de realitate virtuală din Electroputere Mall. O să iasă cu sânge, dar tocmai asta e ideea.

Filme în aer liber, concerte în aer liber, dans în aer liber. Liber, libertate, exact ce ne-a lipsit toată pandemia.

Kelly Hunter, Pericle și punerile ei în scenă cu aer de ritual celtic.

După Chiritza în Carantina, Ada Milea poate să pună muzică și pe lista de cumpărături, că tot nu pot rata ocazia să îi ascult pe viu minunățiile umoristice. Acum e vorba de Furtuna, așadar e spațiu de manevră pentru delicii.

Visul unei nopți de vară în foșnetul copacilor din Parcul Romanescu. Magie curată.

În final, nu pot decât să exclam precum Leontes după ce o atinge pe Hermione în final de Poveste de iarnă:

O, she’s warm! If this be magic, let it be an art. Lawful as eating.

Duelul Craiovelor sau un pic de teatru oltenesc

Eugen Ionesco, oltean de-al nostru, născut mai hacana, la Slatina, ar fi găsit în Bănie nu doar un cadru ideal pentru o piesă din curentul al cărui ilustru reprezentant a fost, ci un spectacol de-a gata.

În cazul în care nu sunteți Hibernatus pe care îl scoate Louis de Funès dintr-o criogenie naturală de câteva decade, știți că în Craiova sunt două echipe de fotbal, fapt care n-ar fi ieșit din comun, dacă nu și-ar revendica amândouă același nume.

De ce este important acest nume – Universitatea Craiova?

Pentru a răspunde, dați-mi voie să fac un pic pe Cristian Țopescu.

Mă găseam acum nu mult timp în frumosul orășel Amiens din Franța, unde atracțiile principale sunt:

Superba catedrală gotică, campioană din punct de vedere al mărimii între toate edificiile de gen din Franța (apropo, dacă ați vizitat măcar unul dintre acestea, musai să citiți romanul The Spire al lui William Golding, tulburător și bine documentat).

Casa memorială a lui Jules Verne, unde veți găsi inclusiv biroul la care a scris Castelul din Carpați, în care personajul principal, contele Frank de Telek, este din Craiova!

Să încercați interesantele ficelle picarde, niște clătite umplute cu ciuperci, muiate într-un sos smântânos.

Să parcurgeți, a pied sau cu barca, Les Hortillonages, o rețea de canale amenajate de locuitorii din Amiens încă din Evul Mediu, constituind un fel de mini-deltă antropică pe Somme, de un pitoresc aparte.

Ajuns acolo, am constatat că eram singurul străin, spre deliciul barcagiului, care, auzind că un vizitator de pe alte meleaguri a ținut morțiș să îi viziteze, m-a pus la prova luntrei alături de un cuplu în vârstă. Aflând că sunt din România, domnul vârstnic m-a întrebat:

– Et vous venez d’où? Cluj?

– Non, Craiova.

– Ah, Universitatea Craiova!

Mare microbist de nivel local n-am fost niciodată, dar atunci am simțit că-mi plesnește cutia toracică de mândrie, aceeași senzație pe care am avut-o după meciul fetelor de la SCM Craiova cu Brest Bretagne, citind pe un site francez de sport că ”dacă Infernul ar avea un nume, acesta ar fi Sala Polivalentă din Craiova”.

Să revenim la duelul Craiovelor și la piesa ionesciană rezultată.

Așa cum se cuvine unei opere dramaturgice, a avut un prolog memorabil, cu lovitura de deschidere dată la un meci în Craiova, a două echipe cu numele de Craiova, de către un jucător pe nume Craioveanu. Și ce jucător! Cititorii mai tineri să caute golul său împotriva Barcelonei, înscris chiar pe Nou Camp, pe vremea când juca la Villareal. Așa exterior doar la Klinsmann în 1996 am mai văzut.

Apoi, ca orice piesă de teatru, au avut loc și niște efecte scenice. Petarde bubuind ca la Mărăști, Mărășești, Oituz și Turtucaia (să ne obișnuim să amintim și înfrângerile), fumigene mai dense decât ce ne aruncă guvernanții în față și artificii, pentru că sărbătorim.

Ce?

Nu contează, cum n-a contat și că toate astea au pus în pericol însăși desfășurarea meciului, căci suntem pe tărâmul lui Ionesco sau Beckett, nu?

Și așa ajungem la materialul dramaturgic propriu-zis, la care au contribuit cele două galerii, de parcă Vladimir și Estragon s-au mutat la câte o peluză și au început să-și strige replici unul altuia.

O încântare, pentru că, așa cum puteți vedea mai jos, într-un aranjament propriu al mesajelor, acestea nu au vizat doar inevitabilele mui, ci au fost expresii insulte reciproce haioase, pentru care imaginația și lirismul au fost puse intens la bătaie.

Și uite-așa am deslușit eu răspunsul la încă o altă mare întrebare:

De ce ne atrage atât teatrul absurdului?

De ce se joacă Cântăreața cheală la Théâtre de la Huchette din 1957 fără întrerupere?

De ce se încumetă lumea să mai pună în scenă Așteptându-l pe Godot, inclusiv cu deținuți, pentru ca aceștia să evadeze înainte de reprezentația de gală, spre deliciul autorului?

Pentru că e distractiv de nu se poate, de-aia.

Una-i mama la copii, alta-i pofta inimii

Nu o dată le-am cerut celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova să mai lase textele contemporane și să se aplece asupra celor clasice.

Nu o dată mi-au răspuns că și-au propus să provoace, nu să mulțumească și să distreze facil publicul.

Na, că acum cele două direcții ideologice s-au întâlnit în Femeia mării de Henrik Ibsen.

Norvegianul, unul dintre greii dramaturgiei universale, a avut o precizie de metronom în a dezvălui angoasele și pasiunile reprimate ale vremii sale, toate ascunse sub masca respectabilității și a unei societății bine puse la punct.

Dar a avut și un stil plat, pe marginea căruia merită să brodezi și exact asta a făcut regizorul Andryi Zholdak.

Într-un spațiu foarte bine delimitat geometric, a revărsat o puzderie de manifestări deviante, gesturi sucite și urlete gratuite, de parcă ar fi vrut să materializeze exterior tot ce autorul doar sugerează.

Asta e abordarea, psihiatrică după voia realizatorului, n-am ce-i face, nu-mi place, dar am înțeles-o, inclusiv repetiția obsedantă a celor enumerate mai sus, de câte trei, patru ori, marcă a unor persoane cu tulburări mintale.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu mai scuz cu niciun chip sunt alte aspecte. Unul a fost formulat foarte bine de amicul teatrofil Cristi Nedelcu pe drumul de întoarcere:

Băi, regizorul ăsta crede că suntem proști, de bagă muzică stridentă, când se întâmplă ceva grav, și de-aia nostalgică, atunci când se întâmplă ceva duios? Crede că nu suntem în stare să ne dăm seama și singuri de semnificația scenelor ăstora?

Apoi, n-am văzut rostul bășcăliei care strică impactul tragic al unor momente sau spargerea celui de-al patrulea zid, când chiar nu era cazul. Eu nu mai iau în serios niciun demers artistic, dacă întruparea lui nu e detașată de mine.

Dacă îmi faci cu ochiul, nu te mai consider în ruptul capului vreun maestru al persuasiunii.

Cu toate excesele și alterările, ce spuneam în prima frază a acestui articol rămâne valabil. Un text cu greutate, un text a cărui valoare a fost validată de timp îți spune ceva, te face să înțelegi un crâmpei din marea dramă a existenței omului.

Acum e vorba despre o soție la care componentele amorului (sexualitate, romantism, atașament) se zburătăcesc care încotro, iar efectul este sfâșietor.

Sfâșietor la propriu, pentru că asta face Costinela Ungureanu în rolul principal. Se sfâșie organic, se agită, umblă vreo 60 000 de pași, dintre care exagerat de mulți într-un picior, se răscrăcăiește fără jenă, se canonește cum nu le-aș dori nici scorpiilor cu care am avut relații până acum.

Cumva, noianul ăsta fizic perturbă dezvoltarea rolului în ochii spectatorului, dar performanța este una olimpiană, fără doar și poate.

Ce mi-a plăcut cel mai mult, nu doar ca abilitate, ci și ca lecție despre percepția asupra farmecului feminin, este cum Costinela Ungureanu se sexualizează și desexualizează după plac, uneori în contra stadiului vestimentar. E un fel de alternanță La Maja vestida, La Maja desnuda ale lui Goya în timp real, iar concluzia este că te poți uita la țâțe goale cu stânjeneală și la vagi forme ițindu-se sub textile cu nesaț.

După cum bine le zice Aneta Stan, una dintre cele mai mari doamne muzicii populare românești:

Dorul și cu dragostea

Sunt povara cea mai grea

Ce o poartă inima.

Oamenii în sufletul lor,

Își scriu dorul deseori

Cu cerneala ochilor.

Femeia mării m-a ținut pe scaun vreo patru ore, dintre care ar merita forfecată una.

Dar, spre deosebire de alte spectacole pentru care i-am bruftuluit pe cei la Teatrul Național din Craiova, pe ăsta nu regret că l-am văzut.

Credit foto: Albert Dobrin