Patru fete dezghețate și mini-dramaturgia

Împreună cu grupul de fete gureșe și istețe (de data aceasta, doar patru dintre ele) am desfășurat o activitate prin care am explorat lumea personajelor fictive care au influențat și influențează mentalul colectiv.

Am examinat obsesia Căpitanului Ahab, dualitatea Dr. Jekyll/ Mr. Hyde, lupta iluzorie a lui Don Quijote, traseul de la Sfântul Nicolae din Myra la Moș Crăciun sau cum o cultură generală solidă e cheia dibăciei lui Sherlock Holmes.

La Robin Hood am discutat cum faimosul slogan ”Ia de la bogați și dă la săraci” e exploatat de demagogi, că tot suntem în perioada electorală.

La final, le-am provocat să scrie mici piese de teatru, în care protagoniști să fie două dintre aceste personaje fictive.

Aveți mai jos micile lor opere, le redau integral, pentru că sunt sublime.

***

Hansel și Gretel vs. Big Brother

HANSEL: Uite o casă de turtă dulce! Haide să mergem să o mâncăm!

GRETEL: Mi-e foarte foame și ar fi o idee bună!

BIG BROTHER: Dacă cineva a pus camere de filmat și o să vă prindă?

HANSEL ȘI GRETEL: Ai dreptate, dar nu ne putem abține!

BIG BROTHER: Mergeți și mâncați cât vreți, dar eu v-am avertizat!

(De copaci erau prinse camere de filmat, iar copiii au fost prinși și închiși într-o pivniță.)

***

Frankenstein vs. Monstrul

FRANKENSTEIN: De ce te porți așa?

MONSTRUL: Nu mă poți obliga să fiu ca tine!

FRANKENSTEIN: M-ai trădat!

MONSTRUL: Nu mă interesează (În gând: Va plăti, nu mă poate folosi cum vrea el!).

FRANKENSTEIN: Pune-te pe pat, te voi cuminți!

MONSTRUL: Nuuu! (În gând: Las’ că vezi tu!).

(Monstrul sare pe Frankenstein și îi rupe gâtul.)

MONSTRUL: Ha, ha, ha!

(Îl mănâncă pe Frankenstein.)

(Sânge.)

***

Pandora vs. Big Brother

PANDORA: Bă, eu am convins mii de oameni să deschidă cutia misterelor!

BIG BROTHER: Eu îi urmăresc pe toți oamenii, inclusiv pe tine!

PANDORA: Nu pot să cred că mă urmărești! Adică vrei să spui că tu știi ce rele pun în cutia aia.

BIG BROTHER: Normal că știu, că eu spionez pe toată lumea! Te rog să nu îmi dai și mie o cutie cu rele de-alea!

PANDORA: Vă că n-ai fost atent și nu știi de fapt care este secretul.

BIG BROTHER: Păi care este?

PANDORA: Tu trebuie să descoperi asta. Nu ți-ai dat seama?

BIG BROTHER: Nu, că sunt prost!

PANDORA: În cutia asta mai rămâne ceva să nu îți pierzi speranța.

***

Icar vs. Midas

MIDAS: Tu ce îți dorești? Vreau să îți îndeplinesc dorința, dar te avertizez, ai grijă ce îți dorești, să nu pățești ca mine!

ICAR: Vreau să zbor până la soare și să îl ating.

MIDAS: Eu pot să transform tot în aur, am o idee, vrei să mă duc sus, să transform soarele în aur, iar tu să îl atingi?

ICAR: Ce idee bună! Hai să îți facem și ție niște aripi!

(Zis și făcut, își confecționară aripi.)

MIDAS: Stai în urma mea până transform soarele în aur. Apoi poți veni să îl atingi.

ICAR: De acord, mulțumesc pentru această experiență!

(Soarele se transformă într-o bilă aurie.)

MIDAS: Te poți apropia de el acum.

(Icar se apropie de soare, dintr-o dată soarele se decojește, iar lumina îi omoară pe amândoi.)

***

Senzaționale, nu-i așa?

Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Strigați La Familia Addams, care ați fost cu mine!

Gata, acum pot să mor un pic mai liniștit!

Când a avut loc Gala UNITER la Craiova în 2020, bătaia s-a dat între două producții de tip musical – Chiritza în concert a Adei Milea și Familia Addams a lui Răzvan Mazilu.

Cum musicalurile e vieața mea, stând și degerând atunci la ceremonie, mi-am propus să ajung să le văd pe viu.

Cu Chiritza am rezolvat-o oarecum, vizionând Chiritza în carantină pe vremea când FNT-ul le difuza moca online, precum și ascultând delicioase pasaje cântate de însăși Ada Milea într-una dintre descinderile ei prin urbea-mi de rezidență.

Pentru celălalt spectacol îmi făceam vagi planuri să merg la București, la Teatrul Excelsior, dar n-a mai fost nevoie, pentru că soarta și Compania de Apă Oltenia au pus la cale să înnegrească apa și să emane un ușor aer fetid în Craiova, care a atras Familia Addams ca un priveghi cu distracții.

Aferim, că așa bine m-am mai simțit, încât aproape am uitat că, odată ajuns acasă, va trebui să mă spăl ca în secolul din care vin strămoșii lui alde Gomez și Morticia.

Ca să nu avem discuții inutile, Familia Addams e Familia Addams.

Nu e Shakespeare, nu e Bacovia, nu e nici măcar Coehlo.

E o combinație de Guess Who’s Coming to Dinner și La Cage aux folles în cheie morbidă, sexoasă și ireverențioasă (vezi gluma cu Martorii lui Iehova), cu mesaj motivațional pro-familie și bălmăjeli în spaniolă de toată frumusețea.

Principalul scop al piesei este să amuze și să încânte auditiv.

Iar aici, avem de toate.

Numerele muzicale abundă, variază de la șlagăre de ani ’80 la melodii de cabaret și tangouri lascive, sunt excelent integrate brumei de trame narative și oferă tuturor interpreților ocazia să fie în prim-plan.

Ana Udroiu e Wednesday și cântă cu o aplecare care o recomandă pentru Eurovision. Nu șuguiesc, dacă o trimitem (la anu’, că în 2024 cică am zis pas), o să luăm douze points și de la alte țări, nu doar de la Republica Moldova.

Familia așa zis-normală și traumatizată e formată din Dan Pughineanu, Doru Bem și Maria Alexievici, iar cea din urmă are un moment vocal de grație.

Însă starurile incontestabile ale spectacolului sunt Oana Predescu și Lucian Ionescu drept Morticia și Gomez.

Inițial am fost tentat să mă pronunț în privința întâietății lui artistice, însă, în a doua parte a piesei, ea preia controlul, uzând la maxim de vocea gravă și volutele trupului, care ridică standardele eleganței elastice feminine sus de tot.

Număr ei muzical-dansant la coasă e sublim și mi-a adus aminte de seara când am fost într-un bar de striptease alături de…

Nu pot să vă spun mai multe, m-ar sugruma respectivii, ca să-și păstreze imaginea respectabilă.

Reconcilierea cuplului Addams este și încununarea unei relații scenice senzaționale.

După Irina Loghin și Benone Sinulescu sau Stela Popescu și Alexandru Arșinel, vodevilul românesc este pe gheare bune.

Familia Addams este despre moarte.

Moartea plictiselii.

Credit foto: Vlad Catană.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Meditațiile nedeclarate sunt de-a dreptul periculoase

Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.

Comedia nu merge oriunde și oricând

Perioada interbelică este Epoca de Aur a dramaturgiei românești.

Argumente?

Titanic Vals, Tache, Ianke și Cadîr, Jocul Ielelelor, Steaua fără nume (da, știu, cronologic vorbind, am cam forțat nota cu aceasta din urmă).

Piese care sunt atât fresce subtile ale societății de atunci, cât și expresii ale unor trăiri și conflicte psihologice universale.

În această ilustră galerie intră neîndoios Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu, care a cunoscut nenumărate puneri în scenă, dintre care una, recentă, a poposit la Craiova de curând.

Abordarea regizorală a Oanei Cămărășan este de a deplasa piesa dinspre o elegie a căutării conexiunii umane către un spectacol burlesc, care să exploateze abilitățile interpretative ale distribuției, care o are în frunte pe Oana Pellea și din care mai fac parte Richard Bovnoczki, Florina Gleznea, Cristina Casian și George Rotaru.

Că Oana Pellea e o actriță mare, știam.

Dar, dincolo de faptul că rolul ei, al Stăvăroaiei, e supradimensionat, se simte o prea apăsată hotărâre să smulgă hohote și aplauze de la public.

Ea e capul de afiș, desigur, dar nu e un argument suficient pentru răsturnarea întregii logici a piesei.

La fel sunt și multe alte momente care pun accentul pe mișcare scenică și mai puțin pe declamația superbei poezii a replicilor imaginate de G.M. Zamfirescu.

Ce-i drept, au fost scene când am râs copios, vârful fiind atins de relatarea Cristinei Casian alias Mioara despre încercarea de seducție din partea Morții Obosite.

Însă toate giumbușlucurile fernandeliene atârnă prea greu, iar ceva din Idolul și Ion Anapoda se pierde.

Ceva important.

Personalitatea protagonistului e un foarte complex studiu de caz al inadaptatului, al celui care întâmpină bariere în nemilosul joc al vieții.

Iar toate glumițele ne obturează ocazia de a-l examina pe îndelete.

Apoi, citind printre rânduri, putem vedea în personalitatea Frosei toate efectele nocive ale unor abuzuri emoționale sistematice.

Și nu se vorbește despre bullying peste tot acum?

Însă și asta se diluează în noianul de giumbușlucuri pe care actorii le prestează cu profesionalism.

N-am plecat de la această versiune de Idolul și Ion Anapoda cu regretul de a o fi văzut-o.

Dar mi-e limpede că, oricât de benefic ar fi râsul, nu e loc de comedie oriunde și oricând.

Steaua fără nume (versiuni, calități, slăbiciuni)

Steaua fără nume este una dintre cele mai mari piese de teatru românești.

Adună în textul ei tot atâtea antinomii câte stele sunt în constelația Pleiadelor.

Romantism și cinism.

Opulența și penurie.

Capitală și provincie.

Speranță și resemnare.

Pasiune și indiferență.

Rutină și explorare.

Umor și tristețe.

Însă piesa este mai mult decât suma acestor părți.

Nu i-a fost ușor lui Mihail Sebastian să o ducă în acel mic punct în care e o perpetuă super nova (paginile din jurnalul său sunt relevatorii în acest sens).

Dar a reușit, iar posteritatea i-a fost recunoscătoare, transpunându-i creația în diverse versiuni de film și teatru.

Mai jos sunt sunt variantele pe care am avut ocazia să le văd până acum.

***

Filmul din 1966 a rămas în istorie cu o faimă destul de proastă, pentru că i-a prilejuit Marinei Vlady șansa să i-l șutească Olgăi Tudorache pe Cristea Avram (eveniment despre care se spune că a generat emblematicul păr alb al marii actrițe).

Din punct de vedere strict cinematografic, producția regizată de francezul Henri Colpi este o splendoare. Jocul luminilor și umbrelor, compoziția cadrelor și pitorescul locurilor de filmare abat uneori atenția de la prestațiile triunghiului amoros principal.

Marina Vlady e nurlie, nimic de obiectat aici, ba chiar are dramul acela de vagă vulgaritate adecvat rolului Monei, dar nu strălucește prin expresivitate.

Claude Rich ca Miroiu este simpatic pe alocuri, dar prea exaltat în anume momente, iar Cristea Avram e arătos (mi-a adus aminte de Iurie Darie de la noi sau de hollywoodianul James Garner), dar, la rându-i, limitat în transmiterea aerului de cinism pe care consider că trebuie să îl degaje Grig (probabil îl judec după standardele de la următoarea versiune a piesei).

Foarte interesant mi s-a părut cum irepetabilul Grigore Vasiliu Birlic, acest Louis de Funes de România, își temperează comicul facial și gestual, pentru a-l reda pe profesorul Udrea, care, că veni vorba, rămâne singurul personaj fericit al piesei.

Haios este și Mircea Anghelescu (de neuitat și ca Pristanda în filmul O scrisoare pierdută din 1953) în rolul șefului de gară.

Un alt punct forte al filmului este modul cum gura târgului, doar amintită în text, devine un veritabil personaj, printr-o dibace succesiune de apariții episodice și cadre sugestive.

***

Piesa de teatru realizată pentru televiziune de Eugen Todoran în 1983 propune câteva vârfuri de prezență scenică neegalate până acum.

În primul rând, preafrumoasa Eniko Szilagyi, care pare într-adevăr o stea care luminează un univers cenușiu și tern. Legenda spune că Leana din capu’ trebii ajunsese să o deteste pentru nurii ei și dădea dispoziții să nu mai aibă parte de roluri, așa că actrița a ales să plece din România încă de dinainte de 1989.

La polul opus, Florin Zamfirescu, un actor altminteri extraordinar, pare un pic cam rece.

Octavian Cotescu e, nici nu se putea altfel, adorabil ca profesorul Udrea, însă Rodica Tapalagă drept domnișoara Cucu îi fură scenele până și protagonistei. Momentul acela decisiv, în care se deschide platoșa aceea de fată bătrână și lasă să se întrevadă o mare de regrete, concurează pentru titlul de cel mai emoționant al piesei.

Și Ovidiu Iuliu Moldovan ridică o ștachetă pe care încă n-a mai atins-o nimeni. În idilicul vremelnic care se instaurase în piesă și în viața Monei până atunci, Grig al său acționează ca un veritabil înger al morții, care risipește orice formă de iluzie.

Petre Gheorghiu nu împărtășește cu Mircea Anghelescu doar anumite asemănări ale chipului, ci și cât de simpatic este în rolul șefului de gară.

***

Trecem la versiunile de teatru pursânge ale Stelei fără nume și ne oprim asupra uneia care a apărut chiar la Craiova, în 2006.

Regia lui Șerban Puiu este corectă în ansamblul ei, însă piesa are un mare, mare păcat.

Rolul lui Miroiu a fost atribuit lui Valentin Mihali.

Un actor deosebit, pe care am avut privilegiul să îl urmăresc în numeroase creații scenice remarcabile (îmi vine în minte un Tartuffe strălucit, avându-i alături pe Ilie Gheorghe și pe Natașa Raab).

Însă, în piesa despre care vorbim, avea peste 50 de ani și era mai scund decât fermecătoarea Alexandra Velniciuc.

O alegere care mi-a rămas inexplicabilă, având în vedere că, la acel moment, în distribuția Teatrului Național ”Marin Sorescu” se regăsea Cătălin Băicuș, talentat și croit parcă pentru rolul acesta.

Altminteri, mi-aduc aminte că am apreciat aerul ruralo-hâtru al lui Constantin Cicort drept șeful de gară și aceeași nostalgie a domnișoarei Cucu, în interpretarea Tamarei Popescu.

***

Nu știu dacă Vlad Zamfirescu s-a înhămat la a regiza și juca rolul principal în Steaua fără nume din ambiție sau ca un omagiu filial.

Dar i-a ieșit bine de tot.

Și în cazul său se putea invoca vârsta ca obiecție (avea aproape 50 de ani la momentul premierei, în 2021), însă, ajutat de figura tinerească și de o excelentă abordare a partiturii, bazată pe o stângăcie impecabil dozată, face uitată diferența de etate dintre el și partenera de scenă, Diana Roman, a cărei voce ascuțită și ușor arogantă nu sunt un impediment în momentele duioase.

Adrian Titieni are un moment de grație ca profesorul Udrea, Andi Vasluianu se achită de sarcina cinismului ca Grig, însă le ia fața Valentin Teodosiu, impozant și cu glasu-i inconfundabil, ca șeful de gară.

Cu tot respectul pentru Luminița Erag, domnișoarei Cucu pe care o întruchipează îi lipește acel ceva care face personajul memorabil.

Educația, bat-o vina!

Nu sunt multe de spus din punct de vedere factual despre piesa de teatru Rosto.

Este încă o producție de la Teatrul ACT, rod al încă unei colaborări dintre regizorul Alexandru Dabija și Marcel Iureș întru transpunerea contemporană a unui text clasic, în cazul de față varii schițe ale lui Caragiale, având ca temă educația.

Aici se oprește descrierea și de aici încep aprecierile.

Ca și în cazul altor spectacole de acest gen (Moș Nechifor Coțcariul, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac) e de remarcat și de apreciat cât de respectuos este Alexandru Dabija cu textul-sursă. Replicile de aici sunt ale lui Caragiale și chiar dacă unele mai sunt răsucite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, nu e teribilism, sunt doar mici artificii pentru ca piesă să meargă unsă.

Mizanscena este foarte inventivă, ba chiar e exploatată comic uneori, iar mie mi-a adus aminte că, de pe tot tărâmul fizicii, dificile în sine, calculul forțelor implicate în funcționarea scripeților mi-a fost întotdeauna incomprehensibil.

Interpretările sunt excelente, nu doar a lui Marcel Iureș, care e un inevitabil și savuros Marius Chicoș Rostogan, ci și ale lui Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Inițial, voiam să spun că îl secondează foarte bine pe mai titratul lor coleg, dar n-ar fi fost corect. Pur și simplu, sunt un triumvirat care i-ar fi mers la inimă lui Nenea Iancu însuși.

Alexandru Dabija spune că nu e ușor să-l pui în scenă pe Caragiale în țara lui Caragiale.

Adevărat, dar tot atât de adevărat este și că nu-l poți gusta nicăieri mai bine pe Caragiale decât în țara lui Caragiale.

Mare ghinion pe noi că am avut și avem asemenea apucături, dar și mare noroc că am avut pe cineva să le surprindă literar și că avem pe altcineva care știe să ni le arate cu haz și fără răutate.

Sursă imagini: www.lateatru.eu și www.bucuresteni.ro.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povestea la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Pău să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Haoleo, Hanomalia!

În ultima vreme mi s-au adresat numeroase reproșuri de genul următor:

– Nu te mai luă, băăă, de actorii de la Teatrul Național din Craiova, că sunt ai noștri și trebuie să îi ajutăm, să îi apreciem, să îi strângem la piept și să îi mângâiem pe căpuț!

Ca urmare, mă conformez, iar acum, că am văzut Anomalia, o să scriu numai de bine.

Nu mă credeți?

Ia luați de-aci.

Mi-a plăcut că membrii distribuției cântă. Dacă nu s-a strecurat niciun pic de playback pe-acolo, stima mea crește exponențial. Mi-ar plăcea să îi văd într-un musical pursânge. Da’ de-ăla clasic, nu cu trăsnăi (Iulică, ai promis! Gata, tac).

Mi-a plăcut dedicarea interpretativă a Petronelei Zurba în orice ipostază a avut de întruchipat.

Mi-a plăcut dicția Ramonei Drăgulescu la scena aia corporatistă, de inspirație eugenionesciană lipsită de subtilitate (Pleosc! Mi-am dat singur o palmă, stați liniștiți).

Mi-a plăcut cum alunecă pe mese Costinela Ungureanu, în timp ce restul actorilor le dau ocol. Performanță e cu atât mai meritorie, cu cât am văzut pe un genunchi niște plasturi ca la sportivi.

Mi-a plăcut cum și-a boțit Iulia Colan figura, de-a ajuns ca Voldemort. Moarte Încuiaților ca mine, care nu înțeleg arta teatrală modernă!

Mi-a plăcut cum arată Cătălin Vieru cu helancă pe gât și costum. Exact cum îmi imaginam, ar fi dat bine ca asasinul din roman, dacă… (Iulicăăăăăă!)

Mi-a plăcut când se prezintă Monica Ardealeanu ca o arătare de-aia de fetiță sinistră din filmele de groază asiatice, de-aia care îți ucide somnul, mai puțin cel de beție.

Mi-a plăcut schimonosirea gestual-facial-vocală a Iuliei Colan, în stilul fraților Marx, printre care nu se numără, repet, nu se numără, și cel care a scris Avuția națiunilor.

Mi-a plăcut scena de terapie dintre Petronela Zurba și Costinela Ungureanu. Se vede că au o relație de joc bine sudată, mi-aduc aminte de o secvență din Inimă și alte preparate din carne (Ptiu, drace, am ajuns să amintesc CHESTIA aia!).

Mi-a plăcut cum a apărut Monica Ardeleanu ca un boss din Diablo 2, de-ală de-are aură care îți reduce rezistența la Fire and Ice și care îți fură juma’ de mana.

Iacătă ce frumos am scris despre actorii noștri din Craiova.

Profitați de Anomalia asta, că alta nu mai pupați.

P.S. Dacă mergeți la spectacol, încercați să citiți romanul Anomalia în prealabil (dacă n-aveți prealabil, puteți citi și în dormitor). O să vă dați seama de puținul pe care Natasza Soltanowicz și Joanna Kowalska au ales să ia din el (în ciuda dezmințirilor că ar fi luat ceva, enunțate la conferința de presă*) și, mai ales, ce oportunități au ratat.

– Iulică, ce faci, îți dai cu tesla-n articol?

– Ăsta e post-scriptum, iar eu sunt cetățean european și am drepturi, așa că-aci scriu cum vreau.

*Informație furnizată de amicul Cristi Nedelcu.

Sursa imagini: www.tncms.ro.