Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povestea la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Pău să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Haoleo, Hanomalia!

În ultima vreme mi s-au adresat numeroase reproșuri de genul următor:

– Nu te mai luă, băăă, de actorii de la Teatrul Național din Craiova, că sunt ai noștri și trebuie să îi ajutăm, să îi apreciem, să îi strângem la piept și să îi mângâiem pe căpuț!

Ca urmare, mă conformez, iar acum, că am văzut Anomalia, o să scriu numai de bine.

Nu mă credeți?

Ia luați de-aci.

Mi-a plăcut că membrii distribuției cântă. Dacă nu s-a strecurat niciun pic de playback pe-acolo, stima mea crește exponențial. Mi-ar plăcea să îi văd într-un musical pursânge. Da’ de-ăla clasic, nu cu trăsnăi (Iulică, ai promis! Gata, tac).

Mi-a plăcut dedicarea interpretativă a Petronelei Zurba în orice ipostază a avut de întruchipat.

Mi-a plăcut dicția Ramonei Drăgulescu la scena aia corporatistă, de inspirație eugenionesciană lipsită de subtilitate (Pleosc! Mi-am dat singur o palmă, stați liniștiți).

Mi-a plăcut cum alunecă pe mese Costinela Ungureanu, în timp ce restul actorilor le dau ocol. Performanță e cu atât mai meritorie, cu cât am văzut pe un genunchi niște plasturi ca la sportivi.

Mi-a plăcut cum și-a boțit Iulia Colan figura, de-a ajuns ca Voldemort. Moarte Încuiaților ca mine, care nu înțeleg arta teatrală modernă!

Mi-a plăcut cum arată Cătălin Vieru cu helancă pe gât și costum. Exact cum îmi imaginam, ar fi dat bine ca asasinul din roman, dacă… (Iulicăăăăăă!)

Mi-a plăcut când se prezintă Monica Ardealeanu ca o arătare de-aia de fetiță sinistră din filmele de groază asiatice, de-aia care îți ucide somnul, mai puțin cel de beție.

Mi-a plăcut schimonosirea gestual-facial-vocală a Iuliei Colan, în stilul fraților Marx, printre care nu se numără, repet, nu se numără, și cel care a scris Avuția națiunilor.

Mi-a plăcut scena de terapie dintre Petronela Zurba și Costinela Ungureanu. Se vede că au o relație de joc bine sudată, mi-aduc aminte de o secvență din Inimă și alte preparate din carne (Ptiu, drace, am ajuns să amintesc CHESTIA aia!).

Mi-a plăcut cum a apărut Monica Ardeleanu ca un boss din Diablo 2, de-ală de-are aură care îți reduce rezistența la Fire and Ice și care îți fură juma’ de mana.

Iacătă ce frumos am scris despre actorii noștri din Craiova.

Profitați de Anomalia asta, că alta nu mai pupați.

P.S. Dacă mergeți la spectacol, încercați să citiți romanul Anomalia în prealabil (dacă n-aveți prealabil, puteți citi și în dormitor). O să vă dați seama de puținul pe care Natasza Soltanowicz și Joanna Kowalska au ales să ia din el (în ciuda dezmințirilor că ar fi luat ceva, enunțate la conferința de presă*) și, mai ales, ce oportunități au ratat.

– Iulică, ce faci, îți dai cu tesla-n articol?

– Ăsta e post-scriptum, iar eu sunt cetățean european și am drepturi, așa că-aci scriu cum vreau.

*Informație furnizată de amicul Cristi Nedelcu.

Sursa imagini: www.tncms.ro.

Mototoul meu în viață e comedia cu verdeață

Stai și tu ca omu’ pe bancă în parc, să lucrezi ceva pe tabletă, și vine o năroadă fistichie, cu limbuție compulsivă lângă tine și de-aici să te ții distracție.

Nu pentru sărmanul protagonist, ci pentru noi, spectatorii.

Motivul principal pentru care am ales să merg la piesa asta a fost că am văzut scris pe afiș cu litere de-o șchioapă că e regizată de Radu Gabriel, unul dintre foștii componenți ai trupei Vouă.

Ca să explic cititorilor mai tineri, aceasta a fost una dintre cele mai hazoase și mai reușite găști de comedie accesibilă din istoria postdecembristă a României.

Iar de Radu Gabriel mă leagă amintirea de neșters a scheciului cu Lucreția, rămas proverbial la mine în casă.

Trioul conjugal aici de față exact asta este. Un scheci prelung, care te ține în priză distractivă, ba te mai și electrocutează din când în când cu niște hohote de râs la care plămânii de-abia fac față.

Textul e semnat de Maria Radu, care își trage și a mai mare felie de hilaritate, etalând un arsenal de expresivitate vocală care te încântă și de la care ai de învățat.

Da, da, să ai umor mai înseamnă și să știi cum să îți modulezi vocea, iar asta se pierde, din cauza pacostei numite tehnologie digitală.

Mariei Radu îi țin isonul așa cum se cuvine Oleg Apostol și Luminița Bucur, iar piesa nu are cu mult peste o oră, deci întrunește și respectul pentru spectator.

Teatrul e un continuum care variază de la artă de-aia de la care ți se strânge stomacul degeaba până la produse bine realizate și bine livrate, întru ușurarea buzunarelor spectatorilor.

Puteți să-mi spuneți superficial, dar, în ultimă instanță, le prefer pe cele din urmă.

Ce știi tu, ești prea tânără!

Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.

Teatru subversiv și distractiv

Ce-i lipsește lumii teatrale din Craiova?

Un pic de competiție.

Ce-i drept, e greu să te bați cu TNC, care, chiar și în peisajul oropsit al culturii din România, beneficiază de resurse colosale față de alte instituții private de profil.

Însă există diverse strategii de gherilă și nu mică mi-a fost bucuria să le văd aplicate într-un local din Craiova, pe nume său Fado Pub.

Ideea de teatru într-un bar mi se pare excelentă în sine, pentru că această artă nu e doar aia hieratică, la care te duci bine înțolit (nu că aș exagera eu, unul, în privința asta), ci și aceea care are loc în subterană, în locuri unde poți vorbi vrute și, mai ales, nevrute, unde se încheagă comunități care se uită chiorâș la regulile oficiale.

Bineînțeles, nu mai e luptat contra vreunei dictaturi fățișe, dar, chiar și așa, atmosfera de la Fado Pub mi s-a părut ușor subservisă.

Decorurile barului au ceva care se vrea neliniștitor, dar treci rapid peste ele. Locul e populat de obișnuiți de-ai săi, de aceea, când vine un grup de familiști precum cel care m-a însoțit pe mine, simte că e cumva factor alogen.

Dar cel mai îndrăzneț și important este piesa în sine pe care am văzut-o.

Situația este un ansamblu de cinci scheciuri inspirate de texte de Tudor Mușatescu, aranjate scenic de Darko Huruială și Cătălina Vînătoru, care servesc și drept voci narative, o metatextualitate simpatică grație dicției haioase a celor doi.

Distribuție e compusă din Corina Oprea, Gloria Mihail, Mihai Alexandru Purcaru și Adrian Tudor, cărora le adresez felicitări de grup.

Pentru dăruire, pentru savoare, pentru exactitatea reacțiilor. N-a fost nimeni din gașca mea care să nu fi ținut minte vreun gest sau vreo replică, pe care apoi să le folosească la mișto pe drumul de întoarcere. Iar ăsta e un indicator foarte relevant al succesului unei piese de teatru.

Subiectele situațiunilor cu pricina sunt frivole fără excepție.

Adulterul e la mare cinste.

Însă perdeaua e trasă cu multă eficacitate.

Nu tu înjurături, nu tu nuditate gratuită (poate niște coapse dezgolite, dar pe cine mai surprinde asta?).

Oricine ai fi ca spectator, progresist ardent sau conservator feroce, ești în siguranță să te distrezi.

Și atât de amuzantă e Situația, încă tupeul de a resuscita pe Mihaela Runceanu, de a cărei soartă tragică unii dintre noi își mai aduc aminte, trece aproape neobservat.

Așa cum trece ora acea a piesei, pe care o vrei mai lungă.

Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova are competiție.

Mică, dar afurisită.

Vinuri spumante și interpretări spumoase

Fără să ne fi propus neapărat asta, noi, cei din Asociația Bloggerilor Olteni, am devenit un mic club unionist.

Aveam deja la activ două degustări de vinuri din Republica Moldova, o cale sigură de a stabili punți bilateral benefice cu cei de peste Prut.

Iar acum s-a adăugat o a treia, menită a aprofunda cunoașterea domeniului Chateau Vartely din regiunea de mare tradiție a Orheiului.

Data trecută a fost dedicată vinurilor clasice, dar acum, în plin sezon estival, ne-am îndreptat cu precădere spre vinuri spumante.

Deși nu eram mare fan al acestui tip de licoare, a-l explora îndeaproape s-a dovedit a fi o aventură fascinantă.

În primul rând, am fost surprins de varietatea gusturilor pe care le poate propune un asemenea vin. Seria de spumante care ni s-a dezvăluit a constat din Inspiro Spumant Alb din Fetească Regală, brut; Inspiro Spumant Rosé din Pinot Noir, sec; Inspiro alb Muscat, demisec; Inspiro Rosé Muscat, demisec; Spumant Pinot Noir, brut, metoda clasică.

După cum vedeți, cei de la Chateau Vartely nu duc lipsă nici de soiuri de struguri, nici de inspirație (jocul de cuvinte e aproape premeditat).

Pentru că sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, preferatul meu a fost acest vin spumant care a știut cel mai bine atât să mă împungă prietenește cu aciditatea, dar și să mă mângâie cu un suav gust de dulce.

Vă las câteva secunde să vă uitați pe lista suspecților de mai sus, să alegeți făptașul.

Iar acesta a fost Inspiro Spumant Rosé din Pinot Noir, sec. Nu mi-aș fi imaginat că pretențiosul Pinot Noir poate adopta o astfel de metamorfoză.

Nu doar celulele gustative au fost solicitate la această degustare, ci și cele cenușii.

Am învățat să urmăresc perlajul, adică avântul micilor bule spre suprafață.

Am exersat tehnica deschiderii manuale, fără pagube în stânga sau în dreapta.

Am descoperit tehnica sabrajului, prin care o sticlă este desfăcută cu o unealtă deja de tristă amintire în Craiova.

Am aflat despre degorjare, cuvânt derivat din franțuzescul ”gorge”, semn că sora noastră mai mare de gintă latină a fost și este far călăuzitor în multe domenii, mai puțin armonia socială, după câte se pare.

Toate acestea s-au petrecut sub călăuzirea Svetlanei Matvievici, ale cărei pasiune, exuberanță și voioșie sunt la fel de răcoritoare precum spumantele pe care ni le-a adus.

Și, pentru că i le remarcasem încă de la prima ei descindere la Craiova, am reușit să o conving a fi una dintre protagonistele încă unei scurte piese de teatru pe care am tradus-o și pe care ne-a găzduit-o Crama 91 din cadrul Hotelul Craviovița.

Scurta reprezentație s-a intitulat O chestiune de bărbați, a fost scrisă de Ferenc Molnar acum vreun secol și s-a învechit ca vinul bun, prilejuindu-le interpretări spumoase celor două actrițe (căci le pot numi fără opreliști așa).

Locvacitatea și prezența scenică ale Svetlanei au fost întrebuințate la randament maxim (cu un subtil adaos de experiență autobiografică), iar colega-mi bloggeriță Roxana, care e dinamismul în persoană, și-a însușit rolul nevestei șterse și naive cu o dedicare impresionantă.

Teatru, vin, prietenie transfrontalieră.

Aceasta este vara mulțumirii noastre.

Încălzire globală, răceală maritală

Zăpezile de altădată nu este doar un fenomen meteorologic deplâns de Francois Villon și de oamenii de știință care ne atrag atenția asupra schimbărilor climatice, ci și titlul unei piese pe care cei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova au ales să o pună în scenă vara.

Iar pentru a nu se mai frige cu un Felix Alexa cu apucături de Trump, au ales să apeleze la un Joe Biden al regiei românești, Mircea Cornișteanu.

Mircea Cornișteanu.

Cel despre care am o poveste foarte ilustrativă.

Când era în activitate ca profesoară, mama mergea la teatru cu elevii, iar în câteva rânduri am însoțit-o.

S-a întâmplat să fie și D-ale carnavalului cu manele. O alegere discutabilă pentru unii, amuzantă foc pentru mine, student care încinsese pe astfel de șlagăre chefuri de pomină în camerele de campus ale colegilor, totul culminând cu un Revelion prelungit în căminul cultural de la Dobrița.

Așa că nu m-a surprins deloc când copiii s-au pus pe chiuit imediat ce s-a stins lumina în sală și au început trilurile balcanice ale unei manele arhicunoscute.

Ce m-a surprins a fost că, la un minut sau două după aceea, cortina a coborât și s-a ridicat apoi dezvăluindu-l pe Mircea Cornișteanu cu o figură iritată (nu cea din oficiu, una suplimentar iritată).

În următoarele 10 minute, le-a făcut morală copiilor, spunându-le că acolo e o instituție culturală, unde un asemenea comportament este neadecvat și barabim barabum.

Am descoperit astfel o crasă neînțelegere din partea celor din teatru (din Craiova și de aiurea) față de spectatori, o falie care persistă, pentru că am avut parte de ea mai deunăzi, la spectacolul de dans Lecția.

Iar spectatorii nu sunt proști, oricât de necopți ar fi, dimpotrivă, pentru că i-am văzut reacționând pozitiv la o altă piesă regizată de dumnealui, Unde-i revolverul?, care i-a captivat atât de mult, încât elevi din preajma mamei (căci am însoțit-o și atunci) se întorceau și o întrebau: Doamna, da’ cuvântul cutare ce înseamnă? Da’ celălalt?

Acesta a fost și este Mircea Cornișteanu.

Expert în chestiuni de mahala, tratate cu morgă de mare artă.

Unele rezultate au fost nasoale rău (Casa cu țoape), altele agreabile, precum Ultimul amant fierbinte, cu care Zăpezile de altădată a lui Dumitru Solomon împărtășește anumite caracteristici, bune și rele.

Între doi tineri se concretizează o idilă mânată de insistențele lui și răsucită de falsele ei obiecții.

Peste ani, același cuplu e sastisit și se afundă în ciondăneli, în lipsă de altă metodă de a-și dovedi afecțiunea.

Mai apare și o statuie, prilej cu care vă întreb:

Știți bancul cu statuile (el și ea), divinitatea și porumbeii?

Piesa regizată de Mircea Cornișteanu operează pe două planuri temporale.

În cel al tinerilor, Costinela Ungureanu și Cătălin Miculeasa au porția mai mică de interpretare.

Mai mică, dar nu lipsită de importanță, pentru că de credibilitatea iubirii lor depinde mahalageala de mai târziu.

Și, fapt lăudabil, celor doi le iese, asta în condițiile în care aveau ceva rateuri la activ în calitate de cuplu scenic.

În Avarul e mai puțină chimie între ei decât în acidul ală sulfuric din laboratorul din liceu, în care am băgat pixul când nu se uita domnișoara Mitrache, așteptând cu încântare să îl văd topindu-se. Și nimic.

După Năpasta, una dintre fetițele dezghețate cu care am fost a spus când eram pe drumul de întoarcere:

Fazele alea cu Anca și Gheorghe au fost cam cringe.

În Zăpezile de altădată, interacțiunea lor are un amestec reușit de duioșie și umor.

Cine ar fi crezut că privirea încruntată de peste ochelarii cu șnur a lui Mircea Cornișteanu are efect afrodiziac?

Tot în bucata asta a piesei, personajul Costinelei Ungureanu e poziționat drept prostuță, trăsătură de la care pornește duelul conjugal de peste ani, care îi opune pe Cerasela Iosifescu și Adrian Andone.

Acum spectacolul ia avântul comic pe care și-l propune și pe care îl atinge oarecum, lovindu-se totuși și de pereții scenariului semnat de Dumitru Solomon.

Nu și de cel de-al patrulea, pe care interpreții îl încalcă în câteva rânduri, tertip care la vremea lui o fi fost mare șmecherie, dar îmi pare un artificiu izvorât din lipsa de încredere în forța de a-i ține pe spectatori angajați cu alte mijloace.

Volubilitatea în registru acut a Ceraselei Iosifescu e valorificată previzibil, laolaltă cu multă vervă fizică.

În contrapondere, Adrian Andone uzează mai mult de componenta non-verbală exagerată (și justificată).

Cu toată lipsa de glorie a acestui demers artistic, cert e că duetul de actori reușește să redea frontul conjugal atât de bine, încât mi-a adus aminte de niște vecini turbulenți de odinioară, al căror dormitor era lângă camera sărmanei mele surori, nevoite noapte de noapte să le asculte involuntar dramoletele.

Dimineața îmi furniza o dare de seamă.

Ieri ea i-a strigat lui ”Tu și femeile tale!”.

Ieri el i-a strigat ei ”Ce-ai, ești isterică?”.

Ieri, ea i-a strigat lui ”Gata, iau copiii și plec!”.

Mă iartă, surioară, că am fost egoist și nu ți-am propus niciodată să schimbăm camerele!

Dar somnul e important (Adrian Andone likes this).

Oricum, reiau apelul pe care îl făceam către aripa tânără a TNC-ului, când mă refeream la Avarul.

Mai stați pe lângă ăștia din generația a doua spre a treia, mai furați meserie, o să avem nevoie și de comedii în perioada următoare, nu doar de dramaturgie de pus ștreangul la gât.

Singură Raluca Păun e scutită de această recomandare.

Nu știu dacă avem soluții pentru a readuce Zăpezile de altădată.

Nici la nivel global, nici la nivel marital.

Un paliativ ar fi niște zâmbete împărtășite, smulse de o piesă precum aceasta.

Mai ales că e politicos de scurtă.

P.S. Am avut alături de mine o puștoaică deșteaptă, care tocmai terminase examenele naționale de clasa a VIII-a. Acestea sunt gândurile ei:

În opinia mea, piesa transcende subiectul iubirii, subliniind de fapt ideea că oamenii încearcă întotdeauna să sfideze realitatea în care trăiesc, insistând asupra unor visuri irealizabile.

Statuia filozofului, care apare de trei ori pe parcursul piesei, reprezintă vocea adevărului, adevăr pe care cuplul prezentat îl neagă de fiecare dată când se confruntă cu el.

Finalul este interpretabil, însă eu consider că pune in lumină faptul că omul nu poate înfrunta timpul și nici să devină ce a fost odată.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Nu e de UNITER, dar e de râs

Acum câteva zile s-a săvârșit și gala din 2023 a Premiilor UNITER.

A câștigat Costinela Ungureanu. Felicitări pentru premiu (se arăta de la noianul de reacții scrise și vorbite care l-au precedat), dar și pentru momentul când i-a mulțumit mamei pentru rochie. A fost o picătură de emoție autentică într-o mare de discursuri lungi, foarte lungi, extrem de lungi, exasperant de lungi.

Claudiu Bleonț a venit cu ochelari hippie pe ochi, ca să nu se vadă când doarme. Asta mi-a adus aminte de o mărturisire a lui Al Pacino, despre cum a venit la o ceremonie de Oscaruri topit de diverse substanțe și a zăcut pe scaun toate orele alea, rugându-se în gând: Doamne, să nu câștig cumva, că nu știu cum m-oi ridica de-aci!

O duduie venea foarte țanțoșă pe scenă și a mâncat o trântă sora cu a Jezebelei de la Festivalul de Jazz de la Craiova. Am râs de m-am spart. Da, știu, o să-mi putrezească sufletu-n iad.

Cu ocazia asta mi-am amintit și de George Vraca, gelos pe Grigore Vasiliu Birlic, care făcea toată sala să râdă când se împiedica de ceva pe scenă și s-a gândit să se împiedice și el când și-a făcut intrarea într-un spectacol. Tot publicul a împietrit: Aoleooo, s-a împiedicat Vraca! Și n-a râs nimeni.

Cât a păstorit UNITER-ul, Ion Caramitru s-a recuzat de la orice nominalizare. Dragoș Buhagiar nu i-a luat de mult locul și s-a și pomenit cu niște premii și nominalizări. La domnie nouă, obiceiuri noi.

Radu Afrim a câștigat pentru cea mai bună piesă și pentru cea mai bună piesă montată în premieră. Așa cum spunea un mare om de teatru, Iosif Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile.

Au câștigat Silviu Purcărete (care scrisese epistola aia deschisă haioasă, pe care și-au însușit-o zevzecii din toate părțile) și Victor Rebengiuc, sir Anthony Hopkins al scenei românești.

Nu i-am văzut pe-acolo.

Așa cum nu i-am văzut pe Maia Morgenstern, Emilia Popescu sau Mihai Bendeac, care erau pe la Craiova, ocupați să facă bani și să ne facă să râdem.

Primele mari doamne ale scenei au descins cu Nepotul meu Veniamin, iar comediantul cu pricină a adus Nunta lui Krecinski de A.V. Suhovo-Kobîlin, la care am avut plăcerea de a participa eu însumi.

Am râs. Refuz să folosesc expresia aia cu reflexiv, chiar și la mișto.

Dar am râs.

Piesa e rusească, e despre nobili scăpătați, cartofori și escroci, urâte cu zestre și amaneturi, dar astea nu prea au mare importanță.

E jucată cu un patos louisdesfunesian și nu doar de celebritatea care semnează și regia, ci de toată distribuția în păr (o găsiți aici).

Nu e umor fin, nici grosier, nu e intelectual, dar nici inept.

E stilul acela de scălâmbăială cu scop, menită să facă un copil să nu mai plângă și să zâmbească printre lacrimi.

Noi eram copiii și am râs.

Am râs câțiva dintre noi și ca bonus, la hohotele cristaline ale unui puștan de vreo zece ani care stătea nu departe de mine.

La final, după runde prelungite de aplauze, Mihai Bendeac ne-a cerut să facem liniște un pic și ne-a spus:

– Am mai jucat în fața unor săli pline, dar la Craiova biletele se vând cu o repeziciune uimitoare (de asta mai joacă piesa încă o dată – n.m.). Asta înseamnă ori că vă place mult teatrul, ori că aveți bani și nu știți ce să faceți cu ei.

Aș înlocui ”ori” cu ”și”.

TNC, se aude?

P.S. Lucian Ionescu a prezentat plin de aplomb gala UNITER luni la Timișoara, iar marți era la Craiova în Nunta lui Krecinski. Ăsta da tur de forță!

Credit foto: www.comedie.ro.

Cui i-e frică de Virginia Woolf (în afară de studenții de la Litere)?

Cea mai recentă piesă de la Teatrul Act poposită la Craiova, Linia solară, întrunește toate calitățile și defectele pe care am ajuns să le identific de-a lungul timpului la producțiile de la această instituție teatrală:

Număr limitat de personaje – Bifat.

Actori tineri, dedicați și competenți (în cazul de față, Ilinca Manolache și Ionuț Vișan) – Bifat.

Text contemporan (în cazul de față, de Ivan Vîrîpaev) – Bifat.

Replici deștepte uneori – Bifat.

Replici inutile uneori – Bifat.

Interacțiuni și reacții intense (a se citi atât în sens pozitiv, cât și negativ) – Bifat.

Drama familială – Bifat.

Înjurături – Bifat.

Regie cu accente simbolice (în cazul de față, de Radu Iacoban) – Bifat.

Durata îngăduitoare – Bifat.

Rezoluție – aici, în comparație cu alte spectacole, merită menționat că avem parte de o anume soluție la blocajul comunicațional și afectiv în care se afundă cele două personaje.

Nu este o soluție facilă și nici la îndemâna oricui, dar e o soluție.

Îi validez aplicabilitatea, pentru că am văzut-o menționată pe la Eduard de Bono sau prin diverse manuale de terapie de grup.

Întâmplarea a făcut ca o jumătate de sală să fie plină cu spectatori civili, iar restul cu elevi de la Liceul Militare din Craiova, îmbrăcați regulamentar și peste medie de cuminți, se înțelege.

S-au hlizit la unele înjurături, nici nu se putea altfel, dar, per ansamblu, au privit cu un interes mai degrabă detașat toată zbaterea emfatică și parțial poetică a incapacității membrilor unui cuplu de a stabili un raport emoțional sănătos.

Sper să le fie de folos această minciună a artei.

Sper să îi ajute să își dea seama de cât de complicate și necesare sunt relațiile cu ceilalți.

Sper să se scuture puțin de acel odios sentiment de îndreptățire.

Dacă reușesc, chiar și numai un pic, Linia solară, cu toate neajunsurile ei, își va fi împlinit menirea.

Credit foto: Teatrul Act.