Joie de vivre la două mâini

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Teatru 1 Comment

Avem nevoie de joie de vivre?

Avem.

Cum facem rost de ea?

Panaceu n-am, dar, pentru mine, un mic spectacol intitulat Variațiuni la invențiuni a funcționat impecabil.

Cei doi interpreți și coautori, Petre Ancuța și Emilian Marnea, actori ai Teatrului Național din București, au fost impecabili.

Ideea dușmăniei lor artistice a fost impecabilă.

Fie în consonanță, fie în disonanță, au cântat impecabil.

Sincronizarea gagurilor muzical-interpretative a fost impecabilă.

Expresivitatea non-verbală a fost impecabilă (ca a lui Dan Puric când făcea mimă de excepție și nu-l apucase vorbăria mesianică).

Diversitatea melodiilor a fost impecabilă (La Cumparsita, Dansurile Ungurești ale lui Brahms, Ciocârlia, Toccata lui Bach, Misiune Imposibilă, varii șlagăre de la ABBA îmi vin în minte fără efort, dar au fost de trei ori pe-atât).

Varietatea organelor de cântat a fost impecabilă.

Ideea celor de la Tipografia Hub de a nu fi autarhici și de a invita și spectacole din exterior e impecabilă.

Durata reprezentației a fost impecabilă.

Interacțiunea artiștilor cu publicul, în scopuri comice, a fost impecabilă.

Morala poveștii a fost impecabilă.

Cât are efect o astfel de injecție de joie de vivre?

N-aș ști să vă zic, dar eu, unul, am văzut Variațiuni la invențiuni acum acum câteva zile și zâmbesc de fiecare dată când mi-aduc aminte de spectacol.

Imaginile au fost surprinse de colegul și amicul Daniel Botea care a bâțâit din cap ca mine și ca restul spectatorilor, de aia i-au și ieșit mișcate.

Revizionismul e șucărie

By Iulian in Teatru 0 Comment

În primul și în primul rând, încep prin a preciza că o să folosesc termenii de Romani și romi pentru că mi s-a cerut în mod expres asta.

Eu aș fi utilizat cuvântul cu ”ț” fără să am vreun gând derogatoriu, pentru că am bătut mingea cu ei in fața blocului sau pe uliță la țară, am văzut o doamnă de etnie compostând un bilet, pentru a se da apoi jos după numai o stație, și, de la niște derbedei cultivați cu care am umblat odinioară, am aflat lucruri fascinante despre această limbă, cum este persistența cazului ablativ.

Dar argumentul că nu există cuvântul cu ”ț” în Romani mi s-a părut suficient de puternic, încât să nu mă agăț de el.

Oricum, ideea de a asculta Shakespeare în Romani a fost ce m-a atras în primul rând la Caliban și vrăjitoarea.

Și mi-am văzut curiozitatea satisfăcută.

Am ascultat Romani, dar nu prea am înțeles, pentru că ecranul cu traducerile era pus aiurea, disponibil doar pentru câțiva din apropierea lui.

Sper ca producătorii să remedieze asta pentru următoarele reprezentații, deoarece efectul în rândul publicului a fost neplăcut. Am auzit vociferări șoptite din toate părțile.

Adaptată de Mihaela Drăgan de la Giuvlipen după Furtuna, piesa de față urmează aceeași ambiție precum Scorpia neîmblânzită, vedeta mea personală de la Festivalul Shakespeare 2024, adică ia personaje, idei și limbaj de la Bard și le răsucește, le pune sub semnul întrebării, le răstoarnă și te provoacă să le rumegi.

Cât absoarbe fiecare spectator din acest amalgam meta- și intertextual, e treaba fiecăruia.

E mai puțină subtilitate decât la Leta Popescu, în mod cert mai puțin umor, dar compensează prin mult nerv și prin niște melodii mișto.

Bă, da’ mișto de tot!

Campioana lor este rapul Nicoletei Ghiță (care e și Caliban), la care se adaugă trilurile Anastasiei Dade (care e și o Miranda plină de însuflețire).

Partea romă a piesei e completată de Zita Moldovan, care e un Prospero odios (cum vă ziceam, lucrurile sunt voit cu susu-n jos), dar și Sycorax.

Da, figura aceea doar în treacăt amintită capătă substanță aici, iar dincolo de revizionismul feminist sau etnic al piesei, acest adaos mi s-a părut cea mai valoros din punct de vedere artistic.

Caliban și vrăjitoarea mai are un ce.

Sau, mai degrabă, un cine.

Prezența Iuliei Colan în distribuție.

Dacă partenerele de scenă impresionează prin energie, în cazul ei se vede actrița cu experiență, actrița hârșită, care știe să se muleze pe orice provocare îi e aruncată.

Contribuția-i e meritorie, dar n-ar fi remarcabilă, dacă n-ar exista momentul de final.

O combinație de confesiune și de interpretare strălucită.

Spirit revanșard și elocință.

Ca unul care a crescut cu Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Columbo, m-am și pus în mișcare să găsesc făptașul.

Cred că am reușit.

Dar asta e altă poveste.

Aceasta se încheie cu niște vorbe spuse din inimă și bilingv (când o să am traducerea în Romani):

Bravo, doamnelor!

Bari pakiv tumenqe, rajnialen!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Durerea se transmite și e bine

By Iulian in Teatru 0 Comment

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Cornișteanu din fire n-are lecuire

By Iulian in Teatru 0 Comment

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc oprele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-ți închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Cum m-am îmbogățit la Festivalul Shakespeare 2024

By Iulian in Teatru 0 Comment

Festivalul Shakespeare, ediția 2024 fuse și se duse, dar pe parcursul lui am adunat experiențe strălucitoare, ca niște galbeni, pe care îi port în desaga memoriei, fără să atârne greu, dimpotrivă, facându-mi mintea să zburde mai ușor.

Iată câteva dintre ele:

Emil Boroghină primind premiul pentru Festivalul Shakespeare și păstrându-l pentru sine. Cum ar zice însuși Bardul: Hell, it’s about time!

Parada personajelor din Furtuna lui Robert Wilson.

Costinela Ungureanu și Corina Druc în Regele Lear din Hong Kong. Exotism în exotism.

Apropo, știți bancul cu „Să vină chinezii!”?

Fetele mele gureșe și istețe făcând cunoștință nemijlocit cu Shakespeare (puteți găsi impresiile lor aici), prin intermediul lui Othello (teatru de păpuși).

Tiger Lillies văzuți/ascultați de la înălțime și au fost la înălțime.

Universul sonor al Furtunii lui Robert Wilson.

Mirosul baloților de paie care serveau de scaune în Shakespeare Village.

Scorpia neîmblânzită, toată!

Eu și bloggerii mei, ca niște shakespearei.

Ermetismul provocator al Regelui Lear din Hong Kong (decelabil dacă știi piesa, altfel la revedere).

Tot ce este și face Ariel (Zhaklin Daskalova) din Furtuna lui Robert Wilson – alură de înger al lui Piero della Francesca, coafură de anime și modulații ale vocii precum Mefistofel al Ofeliei Popii.

Furtuna lui Peter Brook, declamată clasic, fără emfază, dar sugestiv.

Tema muzicală a lui Yumeji, compusă de Shigeru Yumebayashi, de neuitat în In the Mood for Love și utilizată cu mare efect în Othello (teatru de păpuși).

Credeți că ați văzut flamenco? Nu, n-ați văzut flamenco până n-ați văzut Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Apropo, vă aduceți aminte de personajul lui John Torturro și de replica lui de căpătâi din The Big Lebowski?

Regele Lear din Hong Kong = laser, frate!

Oscarul pentru coloană sonoră al ediției 2024 a Festivalului Shakespeare merge către Hamletul lui Robert Lepage.

Modul cum amicul Șerban și-a consolidat cunoștințele de spaniolă (cabron, de puta madre, mierda) în Kill Hamlet a celor de la Los Macocos Theater Band.

Romeo și Julieta din Chișinău, cea mai abuzivă, maladivă, dereglată versiune a piesei pe care am văzut-o vreodată. Dar e Romeo și Julieta în toată regula, cu toate cele ce se cuvin.

Costinela Ungureanu strângându-se singură de gât precum Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love Shakespeare, în Regele Lear din Hong Kong.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂ!

Tăcerea pe care o impune Pieta cea prelungă din Regele Lear din Hong Kong, momentul de grație al piesei.

Faciesul de Joker drăcesc al lui Trinculo (Stefan Kashev) din Furtuna lui Robert Wilson.

Iago-păpușa țesându-și pânza de păianjen în Othello (teatru de păpuși).

Românismele inspirat grefate pe umorul lui Shakespeare din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor (PE care!).

Înfățișările bruegheliene ale argentinienilor din Los Macocos Theater Band în Kill Hamlet.

Fumăraia din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor. Vorba ceea: Ce se afumă nu se strică.

Corina Druc în hasso kamae (deși avea umerii cam încordați pentru un mânuitor de katana) în Regele Lear din Hong Kong.

Râsul fetiței în roz de mai jos la Kill Hamlet a argentinienilor haioși din Los Macocos Theater Band.

Tensiunea subtilă dintre Prospero și Ariel în Furtuna lui Peter Brook.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

Horatio din Hamletul lui Robert Lepage își face apariția exact ca soru-mea când eram mai mici, iar eu citeam liniștit în sufragerie.

Pendularea impecabilă a lui Sylvain Levitte între un intens Caliban și un voit fad Ferdinand, în Furtuna lui Peter Brook.

Membri ai Operei Române din Craiova perfect integrați în Hamlet – Dansul melancolicului și în timp record.

Trinculo și Stefano din Furtuna lui Peter Brook, doi napolitani vero, cu tarantella cu tot (și erau și gemeni, cred).

Duelul cu eșarfe din Hamletul lui Robert Lepage mi-a adus aminte că s-a născut o stea în gimnastica ritmică românească – Amalia Lică.

Costinela Ungureanu mascată și cu o expresivitate corporală primordială în secvențele onirice ale scaunului și scării din Regele Lear din Hong Kong.

Reconcilierea dintre Prospero și Caliban la finalul Furtunii lui Peter Brook.

Duran Duran și Vivaldi în Furtuna lui Robert Wilson, cântate în punct, contrapunct și megapunct.

Julieta din Chișinău (Corina Rotaru), pretendentă serioasă la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și nu doar cu nurii, ci și cu o panoplie amplă de trăiri.

Apariția lui Hamlet ăl bătrân în piesa eponimă a lui Robert Lepage. O secvență cât o cosmogonie.

Încă o reunire a triadei teatrofile formată din Anda, Dana și subsemnatul.

Jesus Herrera ca Hamlet și dansul lui cu mantia.

Apropo, mai știți faza cu Jesus din Big Trouble?

Alexandru Pleșca alias Mercutio alias Marilyn Manson din Chișinău. Până devine hrană pentru viermi, spectacolul e al lui și numai al lui.

Dedublarea oameni-păpuși din Othello (teatru de păpuși) al Teatrului de Tineret din Georgia.

Alura de Assassin’s Creed a dansatorului în negru (Hugo Sanchez, tiz al fotbalistului mexican de odinioară) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Cassandra Tang prin tot ce face ca bufonul din Regele Lear din Hong Kong.

Romeo din Chișinău (Nicu Ciumașu), care a crescut în ochii mei ca Făt-Frumos, în două ore jumate cât alții în zece, de la un tip inexpresiv la o damnare dostoievskiană spre final.

Monologul lui Hamlet al lui Robert Lepage, conceput ca o kata de floretă. Da, da, da!

Viola (Daria Pentelie) din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor, altă candidată la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și tot prin aceeași combinație de nuri și merite actoricești.

Creatura cu patru picioare (ridicate în sus!), formată din Trinculo și Caliban, din Furtuna lui Peter Brook.

Abuzul lui Hamlet lepageian asupra Ofeliei lepageiene redat coregrafic în toată subtilitatea lui.

Moartea Ofeliei (Begona Arce) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Până să se înece, i-a făcut fleașcă pe privilegiații din primul rând.

Laertes ăsta din Hamletul lui Robert Lepage n-are oase în burtă!

Tropăitul în crescendo din Hamlet – Dansul melancolicului. Dios mio!

Melodiile de tot felul din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Scena din Hamletul lui Robert Lepage, cu protagonistul, Guilderstern și Rosencrantz pe vas. Inteligență artistică în stare pură.

Scuipăturile în toate părțile din Romeo și Julieta din Chișinău.

Piesa în piesă din Hamletul lui Robert Lepage. Jucată cu spatele. Cu spatele!

Întâlnirea clandestină dintre Romeo și Julieta din Chișinău, cu sfiala și obstacolele ei.

În timp ce vedeam Hamletul lui Robert Lepage alături de amicii teatrofili Diana și Costache, ce-i trece lui prin minte? Bancul ăla clasic: Ce făcea Hamlet cu pâinea?

Brutalitatea viscerală cu care Capuletul pater familias din Chișinău (Iurie Focșa, excelent pe tot cuprinsul piesei) o alungă pe Julieta, când îndrăznește să se opună măritișului.

Cerasela Iosifescu și profilul ei în rochie neagră în A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor – curat pictură de Whistler.

Aparițiile spectrale ale corului și formației muzicale în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Mercutio din Chișinău zicându-i lui Tybalt din același Chișinău, înainte de duelul fatidic: Cristoșii mă-tii!

Momentele Gertrudei (Lola Jaramillo) în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Mater dolorosa de mi corazon.

Șmecheria din Hamletul lui Robert Lepage cu numerele dansante din fața cortinei, pentru a se câștiga timp cu schimbarea decorurilor din spatele ei. Lepage, you old fox! Pardon, e quebecois. Lepage, vieux renard!

Durerea profundă a lui Prospero (Ery Mzaramba) din Furtuna lui Peter Brook, pe care nici toate reconcilierile de la final nu o putut-o ostoi (Mulțumesc amicului Cristi că mi-a deschis ochii asupra acestei perspective).

TOC TOC-ul lui Malvolio din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Descompunerea sănătății mintale a Ofeliei în Hamletul lui Robert Lepage. Acum n-a mai fost coregrafie, n-a mai fost regie, n-a mai fost meșteșug scenic. Acum am văzut schizofrenia în plenitudinea manifestării ei.

Melodia doinită la înmormântarea Julietei din Chișinău. A ajuns la suflet pe scurtătură.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

În final, o recomandare pentru organizatori:

La ediția aceasta a existat o secțiune numită UNATC Fringe, așa că la următoarea poate puneți bazele și uneia numite Shakespeare Cringe, la care să participe aceia care, după ce au văzut o piesă, una spun în privat, alta pe Facebook.

Credit foto: Albert Dobrin, Cosmin Stoian, Andrei-Lucian Mustafa, Cristina Marcu, Adelina Căploiu

Patru fete dezghețate și Othello (teatru de păpuși)

By Iulian in Teatru 0 Comment

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri, Festivalul Shakespeare din Craiova, ediția 2024, este în plină desfășurare, așa că am profitat de ocazie și le-am dus pe fetele cele gureșe și istețe la o piesă de teatru, Othello (teatru de păpuși) a Teatrului pentru Tineret „Nodar Dumbadze” din Georgia.

Pentru detalii privind distribuția și regia spectacolului, puteți consulta site-ul oficial al festivalului.

Împrejurări potrivnice ne-au văduvit de prezența a două dintre ele, așa că mai jos aveți răspunsurile a patru dintre ele la chestionarul deja încetățenit de după vizionare.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cum Othello și-a schimbat tonul vocii la diferite fraze; gesturile păpușilor.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă cum băga Iago strâmbe și cum îl mințea pe Othello.

Viclenia lui Iago.

Iago, pentru că era foarte isteț.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Nu mi-a plăcut povestitorul (era ciudat).

Nu mi-a plăcut la piesă că era în altă limbă.

Nu mi-a plăcut că vorbeau în altă limbă, pentru că trebuia să fii atent în mai multe părți.

Că Othello era ușor de influențat.

Merge să folosim păpuși pentru o piesă tragică?

Da, să zicem, dat tot actorii oameni transmit mai bine sentimentele.

Merge să folosim păpuși la o piesă, dar arată mai tragic cu persoane.

Da, dar tot actorii-oameni sunt mai interesanți.

Da, pentru că e la fel de interesant.

Cine e mai vinovat, Iago sau Othello, și de ce?

Othello, deoarece e prea credul, sunt mulți oameni ca Iago, așa că trebuia să ia decizii mai bune.

Othello este mai vinovat, deoarece nu trebuia să asculte de Iago.

Othello, deoarece era ușor de influențat și rapid la mânie.

Othello, pentru că era ușor de influențat și nu mai gândea.

Ce ar fi trebuit să facă Desdemona, astfel încât să evite tragedia?

În locul ei i-aș zice că, dacă nu mă crede, mă despart de el.

Desdemona trebuia să vină cu mai multe argumente că nu era vinovată.

Ar fi putut să-l ucidă pe Othello.

Să-l omoare pe Othello (sau să se despartă).

Ca și în dățile precedente, când am mers cu fetele cele dezghețate la teatru, reies niște concluzii interesante.

Personajele negative sunt al naibii de fascinante. Vedeți cum Iago a luat prim-planul, așa cum suntem de-a pururi captivați de figuri malefice precum Jokerul lui Heath Ledger sau colonelul Landa al lui Christoph Waltz sau Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

E îmbucurător că, deși exponente ale unei generații care petrece mult timp cu nasul în ecran, fetele încă văd frumusețea și expresivitatea figurilor omenești mai presus de orice. Aici vă văd, totuși, nevoit să intervin și să spun că ansamblul de gesturi ale păpușilor mânuite de artiștii georgieni era splendid. O umanitate redusă la miniatură, dar umanitate fără doar și poate.

Experiența multiculturală a unei piese într-o limbă străină, care necesita lectura instantanee a unor subtitrări, nu e facilă, dar e o provocare de care copiii nu trebuie feriți.

Sunt încântat să văd că Othello nu e menajat deloc pentru tarele lui. Mă încumet să spun că această generație învață repede scepticismul sănătos și mecanisme de apărare împotriva dezinformării, care au explodat odată cu proliferarea rețelelor de socializare.

Nu în ultimul rând, cred că o să avem probleme în viitor în a găsi interprete credibile ale rolului Desdemonei celei sfioase.

Fetele de-acum nu mai înghit prostii de la un gelos turbat, ba, după cum vedeți, o să-i dea și vreo două.

Și bine i-ar face.

Credit foto: www.shakespearefestival.online.

Patru fete dezghețate și mini-dramaturgia

By Iulian in Teatru 0 Comment

Împreună cu grupul de fete gureșe și istețe (de data aceasta, doar patru dintre ele) am desfășurat o activitate prin care am explorat lumea personajelor fictive care au influențat și influențează mentalul colectiv.

Am examinat obsesia Căpitanului Ahab, dualitatea Dr. Jekyll/ Mr. Hyde, lupta iluzorie a lui Don Quijote, traseul de la Sfântul Nicolae din Myra la Moș Crăciun sau cum o cultură generală solidă e cheia dibăciei lui Sherlock Holmes.

La Robin Hood am discutat cum faimosul slogan ”Ia de la bogați și dă la săraci” e exploatat de demagogi, că tot suntem în perioada electorală.

La final, le-am provocat să scrie mici piese de teatru, în care protagoniști să fie două dintre aceste personaje fictive.

Aveți mai jos micile lor opere, le redau integral, pentru că sunt sublime.

***

Hansel și Gretel vs. Big Brother

HANSEL: Uite o casă de turtă dulce! Haide să mergem să o mâncăm!

GRETEL: Mi-e foarte foame și ar fi o idee bună!

BIG BROTHER: Dacă cineva a pus camere de filmat și o să vă prindă?

HANSEL ȘI GRETEL: Ai dreptate, dar nu ne putem abține!

BIG BROTHER: Mergeți și mâncați cât vreți, dar eu v-am avertizat!

(De copaci erau prinse camere de filmat, iar copiii au fost prinși și închiși într-o pivniță.)

***

Frankenstein vs. Monstrul

FRANKENSTEIN: De ce te porți așa?

MONSTRUL: Nu mă poți obliga să fiu ca tine!

FRANKENSTEIN: M-ai trădat!

MONSTRUL: Nu mă interesează (În gând: Va plăti, nu mă poate folosi cum vrea el!).

FRANKENSTEIN: Pune-te pe pat, te voi cuminți!

MONSTRUL: Nuuu! (În gând: Las’ că vezi tu!).

(Monstrul sare pe Frankenstein și îi rupe gâtul.)

MONSTRUL: Ha, ha, ha!

(Îl mănâncă pe Frankenstein.)

(Sânge.)

***

Pandora vs. Big Brother

PANDORA: Bă, eu am convins mii de oameni să deschidă cutia misterelor!

BIG BROTHER: Eu îi urmăresc pe toți oamenii, inclusiv pe tine!

PANDORA: Nu pot să cred că mă urmărești! Adică vrei să spui că tu știi ce rele pun în cutia aia.

BIG BROTHER: Normal că știu, că eu spionez pe toată lumea! Te rog să nu îmi dai și mie o cutie cu rele de-alea!

PANDORA: Vă că n-ai fost atent și nu știi de fapt care este secretul.

BIG BROTHER: Păi care este?

PANDORA: Tu trebuie să descoperi asta. Nu ți-ai dat seama?

BIG BROTHER: Nu, că sunt prost!

PANDORA: În cutia asta mai rămâne ceva să nu îți pierzi speranța.

***

Icar vs. Midas

MIDAS: Tu ce îți dorești? Vreau să îți îndeplinesc dorința, dar te avertizez, ai grijă ce îți dorești, să nu pățești ca mine!

ICAR: Vreau să zbor până la soare și să îl ating.

MIDAS: Eu pot să transform tot în aur, am o idee, vrei să mă duc sus, să transform soarele în aur, iar tu să îl atingi?

ICAR: Ce idee bună! Hai să îți facem și ție niște aripi!

(Zis și făcut, își confecționară aripi.)

MIDAS: Stai în urma mea până transform soarele în aur. Apoi poți veni să îl atingi.

ICAR: De acord, mulțumesc pentru această experiență!

(Soarele se transformă într-o bilă aurie.)

MIDAS: Te poți apropia de el acum.

(Icar se apropie de soare, dintr-o dată soarele se decojește, iar lumina îi omoară pe amândoi.)

***

Senzaționale, nu-i așa?

Șase fete dezghețate și Toc Toc

By Iulian in Teatru 0 Comment

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Strigați La Familia Addams, care ați fost cu mine!

By Iulian in Teatru 0 Comment

Gata, acum pot să mor un pic mai liniștit!

Când a avut loc Gala UNITER la Craiova în 2020, bătaia s-a dat între două producții de tip musical – Chiritza în concert a Adei Milea și Familia Addams a lui Răzvan Mazilu.

Cum musicalurile e vieața mea, stând și degerând atunci la ceremonie, mi-am propus să ajung să le văd pe viu.

Cu Chiritza am rezolvat-o oarecum, vizionând Chiritza în carantină pe vremea când FNT-ul le difuza moca online, precum și ascultând delicioase pasaje cântate de însăși Ada Milea într-una dintre descinderile ei prin urbea-mi de rezidență.

Pentru celălalt spectacol îmi făceam vagi planuri să merg la București, la Teatrul Excelsior, dar n-a mai fost nevoie, pentru că soarta și Compania de Apă Oltenia au pus la cale să înnegrească apa și să emane un ușor aer fetid în Craiova, care a atras Familia Addams ca un priveghi cu distracții.

Aferim, că așa bine m-am mai simțit, încât aproape am uitat că, odată ajuns acasă, va trebui să mă spăl ca în secolul din care vin strămoșii lui alde Gomez și Morticia.

Ca să nu avem discuții inutile, Familia Addams e Familia Addams.

Nu e Shakespeare, nu e Bacovia, nu e nici măcar Coehlo.

E o combinație de Guess Who’s Coming to Dinner și La Cage aux folles în cheie morbidă, sexoasă și ireverențioasă (vezi gluma cu Martorii lui Iehova), cu mesaj motivațional pro-familie și bălmăjeli în spaniolă de toată frumusețea.

Principalul scop al piesei este să amuze și să încânte auditiv.

Iar aici, avem de toate.

Numerele muzicale abundă, variază de la șlagăre de ani ’80 la melodii de cabaret și tangouri lascive, sunt excelent integrate brumei de trame narative și oferă tuturor interpreților ocazia să fie în prim-plan.

Ana Udroiu e Wednesday și cântă cu o aplecare care o recomandă pentru Eurovision. Nu șuguiesc, dacă o trimitem (la anu’, că în 2024 cică am zis pas), o să luăm douze points și de la alte țări, nu doar de la Republica Moldova.

Familia așa zis-normală și traumatizată e formată din Dan Pughineanu, Doru Bem și Maria Alexievici, iar cea din urmă are un moment vocal de grație.

Însă starurile incontestabile ale spectacolului sunt Oana Predescu și Lucian Ionescu drept Morticia și Gomez.

Inițial am fost tentat să mă pronunț în privința întâietății lui artistice, însă, în a doua parte a piesei, ea preia controlul, uzând la maxim de vocea gravă și volutele trupului, care ridică standardele eleganței elastice feminine sus de tot.

Număr ei muzical-dansant la coasă e sublim și mi-a adus aminte de seara când am fost într-un bar de striptease alături de…

Nu pot să vă spun mai multe, m-ar sugruma respectivii, ca să-și păstreze imaginea respectabilă.

Reconcilierea cuplului Addams este și încununarea unei relații scenice senzaționale.

După Irina Loghin și Benone Sinulescu sau Stela Popescu și Alexandru Arșinel, vodevilul românesc este pe gheare bune.

Familia Addams este despre moarte.

Moartea plictiselii.

Credit foto: Vlad Catană.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

By Iulian in Teatru 0 Comment

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.