Semințe, bere și mâinile care construiesc România

Când am primit invitația de a-i vizita pe cei care comercializează semințele Shampion, am acceptat-o gândindu-mă că e amuzant ca, la câtă experiență am în dezghiocarea și tocarea între dinți a acestor mici și neprețuite daruri ale naturii, e ca o încununare a carierei mele în domeniu.

Nu mă așteptam, însă, să cunosc două rânduri de mâini care construiesc România.

Așa cum se cuvenea, cei de la Shampion ne-au prezentat în detaliu istoricul companiei lor, iar în tot acest timp am tocat semințe de variate soiuri, activitate întreruptă doar de câte un gât de bere artizanală. Ce bere? O să vă spun la momentul potrivit.

Îmi place foarte mult cum începe povestea celor de la Shampion, așa că îmi permit să o reproduc aici exact cum am auzit-o de la managerul companiei:

Totul a început un Daewoo Tico și o Dacia Papuc pentru aprovizionare și livrare, cu o strângere de mână cât 1000 de cuvinte, cu o înțelegere într-o seară după o discuție, cu doi oameni motivați să aibă succes și să aducă oamenilor gustul proaspăt al copilăriei.

De acolo s-a ajuns la un sediu modern și încăpător, al 20 de angajați și la utilaje foarte moderne, pentru că, în opoziție cu ce credeam, meșteșugul aducerii între dinții clienților a semințelor nu este unul facil, mai ales când ai standarde de calitate înalte, precum cei de la Shampion.

Și nu lipsește preocuparea pentru ceea ce numim CSR – cei de la Shampion au o campanie potrivit căreia, la 30 de pungi goale duse în orice magazin primești 2 pungi de semințe.

Și nu zic asta ca o laudă deșartă, căci pe toată durata vizitei mele acolo, am tocat felurite soiuri de semințe:

Semințe negre cu sare, semințe negre fără sare, semințe albe cu paprika, semințe de dovleac, semințe albe cu sare, semințe floarea soarelui fără coajă, semințe pestrițe de floarea soarelui.

Și niciun soi nu mi-a displăcut. Dimpotrivă semințele cu paprika mi se păreau un pariu pierdut din start, însă am descoperit că înțepătura aceea de picanterie întregea plăcerea procesului a la Mărgelatu.

Spuneam mai înainte că singurele momente când nu am molfăit la semințe a fost când am dat pe gât bere artizanală.

Aceasta a provenit de la Ferma de bere, o întreprindere din Găneasa, care, cumva, oglindește exact aceeași calitate a firmei Shampion, fiind însă într-o stare incipientă de dezvoltare.

Dacă vreți mai multe detalii despre secretele (și dificultatea) realizării berii artizanale, aveți un material interesant filmat chiar la sediul firmei aici.

Ambele companii sunt rodul unei ambiții de a reuși pe cont propriu, de a învăța lucruri noi, dar și din greșeli, de a spori permanent domeniul luptei.

Poate că nu mai sunt mâini care trag la plug, dar sunt mâini care construiesc România sănătoasă fără doar și poate.

O Românie în care inițiativa, asumarea riscului și inovația nu mai sunt doar apanajul unor nebuni frumoși ai marilor orașe, ci regula pe care tinerii merită să o învețe din cele mai timpurii stadii ale educației.

O Românie în care visul nu mai e să (te faci că) lucrezi la stat, ci pentru tine însuți sau pentru cei care prețuiesc deopotrivă oamenii și rezultatele.

Ca să rezum tot ce am spus până acum:

Am tocat semințe, am băut bere și am întâlnit antreprenori de toată isprava.

Poftim, invidiați-mă!

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (15)

Se spune că dragostea este și o chestiune de sincronizare.

E greu de răspuns în ceea ce privește simțămintele omenești, dar, dacă aplicăm aforismul la cea mai recentă participare a mea la Brânzeturi cum se… cuVin.

Desfășurat la C House Milano Craiova, care transmite o senzație de transparență, de legătură cu exteriorul, fără a te face să te simți expus, evenimentul începuse cu ceva timp înainte să îi calc pragul.

Circumstanțe atenuante aveam; fusesem la un superb concert la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, intitulat Wind, Water, Earth, și, îmbătat de muzica de excepție ascultată acolo, am trecut într-un alt registru al simțurilor.

Fără a mă îmbăta din nou, bineînțeles.

Îndatoritor ca întotdeauna, colegul și prietenul Daniel îmi oprise împerecherea brânză-vin scursă până la sosirea mea și am încercat-o, dar a fost un proces pe repede înainte, așa că efectul a fost nesemnificativ.

Însă, după ce mă acomodasem noii atmosfere, am sosit tandemul Herb Busuioacă de Bohotin de la Crama Averești și Aperifrais Ile de France, Provence si Cote D’Azur de la Delaco.

Brânza, în forme și arome, a fost invitatul special al serii, așa cum Alexandru Tomescu ne vizitează periodic și ne încântă cu vioara-i Stradivarius. Și, tot cum marele artist produce efecte sonore de o uluitoare varietate, acele mici bucățele de brânză (amestec de cremă de brânză și smântână) se manifestau în felurite moduri asupra papilelor gustative, grație adaosului de mirodenii diverse: ardei roșu, piper alb, verde sau negru, cuișoare, busuioc, cimbru sau arpagic.

Dar, așa cum Alexandru Tomescu nu mi-a smuls admirația singur și a beneficiat de aportul unor muzicieni la fel de talentați – Sânziana Mircea la pian și Ștefan Cazacu la violoncel – nici brânza Aperifrais nu m-a sedus senzorial pe cont propriu, ci acompaniată de Herb Busuioacă de Bohotin, un roze cu un arsenal foarte vast de plăcute agresiuni asupra cavității bucale.

Împreună, aceste două produse au întregit o seară a delectării, a reamintirii unui adevăr simplu al existenței.

Fericirea e și în lucrurile mărunte.

Pelerinaj sportivo-sibaritic în Harghita

În Harghita nu îmi călcase piciorul până acum.

Ce știam despre acest ținut era doar cultură generală și constructe mediatice.

Ce am descoperit la fața locului, însă, a fost solicitant de încântător.

Pelerinaje sibaritice am mai făcut, dar acesta a fost de departe cel mai intens dintre toate.

Fiecare deliciu de care am avut parte a presupus un efort, dar să tot faci astfel de eforturi.

După un drum lung și contactul aproape șocant cu eleganța pensiunii Timian Chalet, situată într-un cadru bucolic undeva în afara orașului Miercurea-Ciuc, ni s-a servit un gulaș delicios, care a rivalizat cu cele din Budapesta, iar acesta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru ascetul culinar din mine, că voi fi nevoit să mă înfrupt multe peste dozele frugale din viața de zi cu zi. Dar, despre asta, mai târziu.

După o sesiune de socializare cu gazdele și cu tovarășii de hedonism, adunați din toate colțurile țării, mi s-a oferit o ocazie nesperată, nemaiîntâlnită, nemaivăzută – să asist la un meci de hochei.

Și nu oriunde, ci în Miercurea-Ciuc, poate cel mai reprezentativ centru de greutate și pasiune pentru acest sport, care nu se numără printre preferatele mele de urmărit la televizor.

Dar aici a fost pe viu!

Și ce spectacol a fost!

Nu doar că atmosfera încinsă dintr-o sală altminteri înghețată bocnă aducea cu aceea din Polivalenta din Bănie în timpul epopeii din Cupa EHF a fetele de la SCM Craiova, dar hocheiul văzut aievea are un dinamism uluitor, iar performanțele atletice ale jucătorilor sunt supraomenești.

Și da, n-au lipsit izbiturile de mantinelă, începuturile de încăierări și încordarea plină de testosteron.

Aproape degerat, dar încântat peste poate, m-am întors la Timian Chalet, pentru o nouă rundă gastronomică a la Lucullus, care mi-a relevat fără dubiu că mă voi întoarce acasă cu niște kilograme în plus.

Ajuns aici, merită să vă spun că la Timian Chalet, produsele sunt realizate din ingrediente locale, în frunte cu diverse și inedite soiuri de brânză, cele mai multe bazate de lapte de căprițe (asta e o glumă pe care doar inițiații o s-o înțeleagă), dar și de vacă, toate crescute cât mai natural cu putință în fermă adiacentă pensiunii, adică noapte în staul și ziua hoinărind pe coastele dealurilor, hrănindu-se cu iarbă și cimbrișor. Iar ”Timian” este numele latinesc al acestei plante atât de generoase cu beneficiile pentru sănătate.

Vizita în acea parte a complexului m-a încântat cu două mirosuri tari: acela de grajd autentic, nu imaculat și nesănătos ca la mulți mamuți zootehnici, precum și cel de brânză, cu roți uriașe adăstând să fie secționate și distribuite gurmanzilor.

A doua zi a fost una plină. Și când zic plină, vă rog să luați cuvântul cu cea mai apăsată accepțiune a lui.

Ne-am făcut plinul de adrenalină cu niște zgâlțâituri de mai mare dragul, în niște mașini puternice, care au sfidat cele mai desfundate drumuri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Spre deosebire de colegii mei de echipaj, eu am avut tot timpul încredere nețărmurită în șoferul nostru cel vajnic, Călin Bobora, care ne-a scos la liman din cele mai afurisite hârtoape, urmând creativ indicațiile lui Nicu, șeful de haită automobilistică.

Colegul, șeful și prietenul meu Daniel e în stare să organizeze o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi și pe Marte, așa că nu e de mirare că răgazul de la aventura 4X4 (=16, știți bancul?) a presupus o astfel de sesiune pantagruelică, potențată de mirosul de lemn al cabanei care ne-a găzduit.

După asemenea senzații tari, se impunea o detașare filosofică, manifestată în trei pași: o terapie de sunete cu boluri tibetane, o ședință de saună cu coregrafie și un jacuzzi încăpător și învolburat.

Probabil că, în iureșul organizării amintirilor, am uitat să vă menționez că Timian Chalet deține și un centru de spa.

Da, știu, am fost un privilegiat, sunteți liberi să mă invidiați.

Referitor la acea ședință sonoră de relaxare, deși colegii s-au amuzat pe seama mea pentru această reflecție, mi-o mențin.

Doamna care a derulat acest concert terapeutic s-a plimbat printre noi cu diverse instrumente, iar simplul fapt de a-ți învinge vaga anxietate că la un moment dat vei auzi sunetele chiar lângă tine (ideal era să ținem ochii închiși) a fost în sine o lecție de autocunoaștere și de autocontrol.

Seara s-a sfârșit cu multă voie bună și cu feluri de mâncare parcă desprinse din acele volume de rețete medievale, pe care experții în gastronomie le redescoperă și le redau omenirii.

Multe v-aș mai putea spune despre Timian Chalet, însă o să mă limitez la o impresie generală aparte.

Nu este o simplă pensiune destinată includerii în circuitul turistic în scopuri exclusiv comerciale. Este un produs al imaginației și al viziunii, materiale și spirituale, a proprietarilor.

Deși nu pare când privești din afară, clădirea a fost la origini un grajd, iar materialele lui, în special lemnul, au fost recuperate și refolosite, pentru a configura camera unice prin structură și design.

Eu, de pildă, am stat în camera Lichen, iar acest simplu detaliu a personalizat experiența în ceea ce mă privește, astfel că, în peregrinările prin pădurile din împrejurimi, de fiecare dată când întâlneam această remarcabilă mostră de cooperare din natură, o studiam mai îndeaproape și cu mai mult drag.

Pe drumul de întoarcere, una dintre colegele bloggeritze craiovence declara că e recunoscătoare că a trăit toate acestea alături de noi.

Un sentiment pe care îl împărtășesc întru totul.

Sunt recunoscător celor de la Timian Chalet pentru găzduire și generozitate, lui Daniel că i-a venit ideea să mă cheme în ultimul moment, lui Călin pentru că intermediat toate acestea, tovarășilor de distracție și explorare pentru răbdarea față de stilul meu aiurit de Jack Sparrow oltenesc și, nu în ultimul rând, ușii de sticlă de la balconul cu jacuzzi, pentru că nu s-a spart când am intrat în ea cu avântul unui taur stârnit de toreador.

Cu o excepție, imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

Pelerinaj ultra-sibaritic pe la Dealu Mare

Zică lumea ce-o vrea, spre deosebire de fotbal, la vinuri România se poate bate cu granzi ai domeniului, precum Italia sau Franța.

Între nenumăratele și pitoreștile zone viticole ale patriei, Dealu Mare ocupă un loc important în mod incontestabil.

Împărțit între județele Prahova și Buzău, acest leagăn al producerii licorii bahice adăpostește atâtea podgorii, încât îți trebuie o viață lungă și un ficat foarte solid, încât să le poți explora pe toate.

Mie mi s-a oferit ocazia de a vizita trei dintre ele în cadrul expediției numite Marea Evadare de la Dealu Mare, proiect organizat de Asociația Dealu Mare, care reunește crame cu recunoaștere și experiență din partea locului, cu scopul de a încuraja turismul viticol în zonă.

Vorba ceea, dacă stăm după autorități, ne mănâncă filoxera așteptând.

Pentru că sunt sigur că până la finalul articolului vă veți fi făcut deja planuri să ajungeți pe acolo, îmi permit să vă dau un sfat preliminar.

Pentru o astfel de aventură, e bine să vă dozați poftele, e indicat să nu vă năpustiți spre primele delicii, e recomandat să degustați în cel mai pur sens al cuvântului.

Și, ca orice sfat, funcționează mai ușor în teorie decât în practică.

Cele trei crame care au compus traseul unei istovitoare și încântătoare zile de sâmbătă mi-au relevat câtă varietate există în a conferi identitate unui produs și unei misii comerciale.

Cei de la Domeniul Aristiței își construiesc activitatea pe orizontală, țintind să ofere celor interesați o experiență completă, de la degustare de vin la o refugiere în liniștea versanților populați de viță de vie, precum și activități de teambuilding (nicio aluzie la filmul eponim, deși mă îndoiesc că nu v-am trimis deja cu gândul acolo).

Profesionalismul celor de la această cramă s-a reflectat și în discuția pasionantă despre drojdii cu unul dintre experții lor oenologi. Da, drojdia, acest organism deloc spectaculos în formă prezintă o complexitate nebănuită a utilizării, a creșterii și a depozitării.

Tot la Domeniul Aristiței am gustat dintr-o pâine atât de pufoasă, încât mi-a adus aminte de senzația de a-mi cufunda mâna până la cot în blana unui blânde alpaca de la grădina zoologică din Aachen, acum mai mulți ani.

A urmat crama Dagon, cu o filosofie cât se poate de diferită. După cum declarau fără înconjur chiar reprezentanții podgoriei, scopul lor este să aducă oamenii acolo și să îi facă să bea, să asculte muzică și să se simtă bine. Infrastructura vădit redusă față de a colegilor pe care îi vizitasem anterior era compensată de o atmosferă de hedonism asumat.

Vârful experienței a fost descinderea în măruntaiele pământului, într-o pivniță amplă, cu părți datând chiar din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Și nu vă ascund că aceste coridoare subterane m-au făcut să rememorez o experiență similară, cea din Provins, oraș medieval francez înscris în patrimoniul UNESCO, ceea ce e un titlu de onoare pentru cei de la Dagon, care au grijă de astfel de mici monumente ale trecutului.

În fapt de seară am poposit la Davino, vizită ingrată, căci eram deja burdușiți de trăiri senzoriale și nu numai.

Aici am completat triumviratul de impresii despre cum se poate clădi o lume a vinului. Dincolo de resursele sporite, de tehnologia avansată și de experiența îndelungată, foarte vizibile pe tot cuprinsul vizitei, m-a atras direcția pe care a urmat-o identitatea vizuală.

Nu e lipsit de riscuri să asociezi un vin cu simboluri atât de hieratice precum scara lui Iacob, însă în cazul celor de la Davino această abordare funcționează.

Cred că sunt în asentimentul tuturor când spun că după o așa zi sibaritică, nevoia de odihna a fost stringentă, iar noi ne-am satisfăcut-o la Hotel Plaisir din Ploiești.

Ar trebui să formulez și o încheiere, dar știu că puțini veți fi ajuns lectura până aici. Cei mai mulți sunt deja pe site-ul celor de la Asociația Dealu Mare, ca să-și organizez propria evadare în periculos de fascinanta lume a vinului.

Credit foto: Xaara Novack.

De la material în sus

Care e rațiunea de a fi a unei case memoriale?

Mai ales cea a unui scriitor?

Poate ea cuprinde un spirit?

Sau e doar o colecție de obiecte, cărora un vag fetișism al vizitatorilor le atribuie valori inefabile?

N-am avut niciodată un răspuns clar, însă cea mai recentă vizită într-un astfel de loc, aceea la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu” din Ploiești mi-a relevat că simplul material te poate împinge pe nevăzute spre simțăminte mai înalte.

Toate acestea s-au petrecut în câteva camere și în condițiile în care primul contact cu un obiect care i-a aparținut poetului e comico-sinistru (colegii mei bloggeri și-aduc aminte sigur despre ce e vorba).

Însă, pas cu pas și exponat cu exponat, am început să percep o vibrație.

Nu doar în interior, ci și în afară, în rândul celor cu care am avut plăcerea a merge acolo.

S-a întâmplat cu acest mic tablou care m-a trimis cu gândul la povestirile lui A. I Kuprin, pe care le-am ochit printre multele volume din muzeu.

S-a întâmplat cu această icoană, a cărei frumusețe te umple de evlavie, fie că ești bisericos, fie că ești ateu.

S-a întâmplat cu acest portret dur al lui Hristea, tatăl poetului îndulcit de minunata ramă realizată de însăși Tatiana, mama artistului, rusoaică de origine.

S-a întâmplat cu această dedicație a lui Nichita Stănescu către sora sa, metamorfozată într-o sublimă caligramă.

S-a întâmplat cu acest mic altar al liricii nichitastănesciene, integrate marii culturi universale.

S-a întâmplat cu această dedicație care numai are nevoie de nicio explicație.

Se spune că sufletul are 21 de grame.

Dacă e așa, înseamnă că am luat un pic în greutate la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu”.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (14)

Din 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin, organizate de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro am participat la aproape o treime.

Nu-i mult, dar nici puțin, astfel încât factorul de noutate, mai ales în ceea ce privește informațiile despre arta vinificației, s-a mai estompat.

Cel puțin așa credeam până la acest eveniment, desfășurat în primitorul local Ribs House Craiova, când mi s-a relevat că am greșit amarnic.

Dar ce drag mi-a fost să constat asta!

Acum, mai mult ca niciodată, prezentările fiecărui soi de vin nu au mai venit din partea unor reprezentanți bine pregătiți ai producătorului, ci a unor persoane animate de pasiune pursânge.

Nu știu de când datează cea a Lenuței și lui Narcis, dar a văzut evoluând sub ochii mei, de la știință peste medie într-ale vinului la începere de studii la producție propriei, realizată în cel mai profesionist mod.

E acel miracol al dedicării, la care am mai fost martor în cazul unei cunoștințe care creează vestimentație cu gust, a unei prietene care plăsmuiește căni de lut de o imperfecțiune voită sublimă, a altei prietene care e călătoare înveterată și a ajuns a-i ghida pe alți călători la rândul lor.

Mai pot găsi exemple nenumărate, toate fiind totodată și surse inspirație pentru mine, pentru a-mi continua lupta pentru propriile pasiuni.

Vinurile care le-au prilejuit Lenuței și lui Narcis etalarea unor cunoștințe vaste, dar modest asumate au fost din gama Domeniile Sâmburești, o mai veche cunoștință a bloggerimii din Craiova.

Bineînțeles, au fost împerecheate cu brânzeturi de la Delaco, provocarea perpetuă pentru fiecare participant la degustare fiind a găsi asocierea preferată, fapt nu tocmai lesnicios, deoarece nu sunt rare situațiile când fie vinul, fie brânză îți sunt foarte pe plac, dar interacțiunea lor ba.

În cazul meu, cuplul (iar personificarea are un rost, după cum veți vedea) a fost unul în care cei doi parteneri aveau și lucruri în comun, și mici diferențe – Chardonnay și brânză Havarti.

Chardonnay este o vin recunoscut pentru blândețea și îngăduința sa, un vin care nu vrea să iasă în evidență, însă pe care îl remarci, îl ții minte și la care te întorci.

Cel de la Domeniile Sâmburești este promovat drept Un vin care înțelege femeile. Ca bărbat, o așa declarație mi-a stârnit interesul, dar și ambiția de a stabili dacă nu cumva este o dovadă de aroganță.

Consumându-l, n-am fost edificat (nici nu prea ai cum, hai să recunoaștem), dar nici n-am rămas fără un răspuns.

Iar acest răspuns a reieșit din interacțiunea cu brânză Havarti – Delaco D’Exceptie. Originară din Danemarca, această brânză moale, dar nu molatică, dulceagă, dar nu foarte, un pic acidă, dar fără a fi agresivă, a constituit companionul (sau companioana, după cum vreți să le atribuiți genurile) perfect pentru Chardonnay.

Aciditățile lor s-au îmbinat plăcut pentru limbă, precum micile tachinări dintr-un cuplu.

Niciunul nu avea un gust atât de intens, încât să domine, astfel încât compromisul era ușor de atins.

Până și culorile se asemănau, deși ăsta e un argument care nu e placul internaționaliștilor și adepților corectitudinii politice.

Iar această armonie de cuplu s-a reflectat în ceva ce ne-au mărturisit Lenuța și Narcis.

Relația lor a ieșit întărită din împărtășirea unui pahar de vin.

Mi s-a cerut să prezint în articol ceva inedit învățat în timpul degustării.

Ce v-am spus mai sus e mai important decât toate detaliile despre fenol, despre baricat, despre gustul lemnului în vin pe care ni le-au relatat cei doi experți autodidacți într-ale vinului.

Pentru că, așa cum însuși Narcis ne mărturisea, aventura în lumea vinului de calitate nu i-a scos în cale decât oameni care doresc să se simtă bine.

Așa că, dragi comeseni și colegi bloggeri, să ne revedem și să ne simțim bine încă 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin de acum încolo.

Confesiunile unui cafegiu de ocazie

Nu beau cafea.

Ce-aș căuta atunci la o degustare de cafea?

După minunatul eveniment organizat de Muse Coffee la Librăria Elena Farago, la care am avut privilegiul să particip prin mijlocirea prietenilor Diana și Cristi Nedelcu, se cuvine a pune o altă întrebare:

Cum aș fi putut să lipsesc de la o astfel de degustare de cafea?

Jorge Luis Borges își imagina raiul ca pe o bibliotecă.

Îmi permit să aduc unele amendamente la spusele ilustrului scriitor.

Pentru mine raiul este o încăpere tapetată cu rafuri de cărți, în mijlocul căreia se află o masă zdravănă de lemn, pe care adastă cești și alte ustensile într-o armonie aproape muzicală. Aceeași încăpere este populată de oameni deschiși, simpatici, pasionați, care știu să pună și să răspundă la întrebări, să râdă și să asculte.

Faptul că nu beau cafea nu mă împiedică să îi recunosc imensa influență culturală. Până la urmă, există un episod din Dexter’s Laboratory dedicat cafelei și consecințelor nefaste ale lipsei ei.

Prin poveștile ramificate și documentate ale reprezentanților Muse Coffee, Gigi Corneanu și Ovidiu Șodolea, am fost purtat într-o aventură pe întreg mapamondul și prin întreaga odisee care duce cafeaua de la arbustul originar din fascinanta Etiopie până la buzele tremurânde de dorință ale unei bune părți a omenirii.

La finalul documentarului The Private Life of Plants, Sir David Attenborough făcea o remarcă, jumătate în glumă, jumătate în serios:

Ni se pare că noi am domesticit plantele, dar nu cumva e invers? Până la urmă, plantele ne-au convins să le luăm și să le cultivăm peste tot pe glob. Ele ne îndeamnă să le căutăm forme tot mai bune și mai productive.

Și tot ele ne-au înrobit cu gustul, așa cum au făcut aceste umile semințe care, la prima vedere, nu au nimic spectaculos.

Secretul care face tranziția dintre această formă neglorioasă a cafelei și ingredientul pentru licoarea fără de care mulți nu pot să funcționeze este prăjirea.

Dacă la auzul sau vederea acestui cuvânt vă gândiți la o operațiune banală, vă înșelați amarnic. Din tot ce ne-au relatat reprezentanții Muse Coffee a reieșit că este vorba despre o alchimie în care precizia științifică se contopește cu intuiția artistului.

Încă o dovadă în acest sens a fost modul în care a fost luată spuma de pe cafelele pe care le-am încercat în cadrul degustării.

Nu m-a captivat doar ingeniozitatea mișcărilor.

Nu m-a impresionat doar acuratețea neverosimilă a rezultatului.

Cel mai mult îmi stăruie în minte modul cum toate erau repetate ritualic, fără greșeală, fără abatere.

E ilustrarea prin cafea a ce mi-a spus odinioară unul dintre marii actori de la Teatrul Național din Craiova, Angel Rababoc.

Nu e greu să construiești un rol, greu să îl faci din nou și din nou, seară de seară.

Multe și variate informații mi s-au adunat în minte în această seară de superbă amintire.

Una ar fi diferența dintre tipurile de cafea Arabica și Robusta, etern duel între calitate pentru cunoscători și accesibilitate pentru publicul larg.

Alta ar fi legată de conceptul de cafea de specialitate, adică acea cafea care ocolește meandrele procesării industriale, este prăjită de profesioniști și este preparată cu o grijă vecină cu ceremonia ceaiului.

Nu că deliciile enumerate până acum n-ar fi fost suficiente, dar răsfățul cafelei a fost dublat, nu, triplat de dulceața și lichiorul de trandafiri pe care Diana și Cristi Nedelcu le-au împărtășit cu mărinimie tuturor mesenilor.

Gustul lor și al cafelei m-au transportat în lumea aceea a schițelor lui Caragiale sau Bassarabescu sau Bacalbașa, dar nu pentru că mi-ar fi venit să pun cuiva dulceață în șoșoni. Dimpotrivă, am băgat un borcan rămas plin pe trei sferturi în rucsac. Cu voia autorilor, bineînțeles.

Cafegiu nu mă fac, dar tot nu pot să nu închei cu un citat din Little Women al Louisei May Alcott:

I’d rather take coffee than compliments just now.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, căruia nu i-a tremurat mâna nici după vreo câteva păhărele cu lichiorul soților Nedelcu.

10 idei de proiecte pentru spățoiul de sub Oul lui Brâncuși din Craiova

S-a inaugurat cu mare fast și multă incompetență retorică un proiect remarcabil, de ce să n-o recunoaștem, Centrul Cultural Brâncuși din Craiova, care constă într-o spectaculoasă construcție de sticlă (cu analogii diverse), sub care se află un ditamai spațiul expozițional.

Acesta din urmă mi-a atras atenția, așa că m-am provocat la a găsi zece idei de proiecte care își pot găsi adăpostul vremelnic sau permanent acolo.

1. Expoziție Jean Negulescu – nu renunț la ideea asta cât oi trăi și e musai ca evenimentul să includă și o proiecție cu un film al său, preferabil Boy on a Dolphin, pentru Sophia Loren ieșind din apă cu rochița, și așa sumară, lipită de corp. Cu plăcere.

2. Speed dating cultural – știți cum funcționează conceptul (hai nu faceți pe niznaii, e la fel ca la pornografie, nimeni, nimic), iar aici regula suplimentară va fi că discuțiile vor fi exclusiv despre preferințe culturale. Ești sartrian, iar tipa camusiană? Asta e, următoarea. Îi place Bach și ție Handel? Se poate încropi ceva.

3. Proiecții Țuculescu – vizitatorii intră în sală, lumina se stinge, iar pe pereți, pe podea și pe tavan sunt proiectate detalii din picturile acestui artist unic, însoțite de muzica noastră de fluier sau nai sau caval. Am trăit experiența asta în altă parte, într-o hală industrială, în care erau proiectate detalii din tablourile lui Klimt, iar efectul a fost ca în Inception:

You create the world of the dreams, you bring the subject into that dream, and they fill it with their secrets.

4. Call center pentru lectură – un spațiu special destinat, cu personal pregătit (voluntari sau plătiți), care răspund la telefoane. Alo, aș vrea ceva polițist, dar nu Agatha Christie? Luați de-ale lui Simenon, cu Maigret. Alo, am o criză de identitate religioasă, ce să fac? Yann Martel vă poate ajuta în Viața lui Pi. Și tot așa.

5. Mini-piese TNC – la un moment dat, Teatrul Național din Craiova va intra în renovare; oricât le-as dori actorilor noștri să plece în turnee, tot mai vreau să-i văd, să-i aplaud sau să-i beștelesc.

6. Cabine de urlat – cabine izolate fonic, dar transparent, în care oricine are nevoie intră și urlă din toți bojocii, conștientizând în același timp că nu e singur pe lume în acea situație.

7. Oricine e artist – știu persoane care sculptează în lut, care pictează, care fac piese origami de toată frumusețea; dar nimeni nu le poate admira lucrările. Cu programare bine pusă la punct, oricine își expune trei creații, timp de trei zile și, cine știe, dăm peste următoarea Alexandra Nechita sau, mai bine, de următorul Brâncuși.

8. Doctor în Alaska – numele vine de la faptul că ideea este inspirată de singurul episod pe care l-am văzut vreodată din acest serial, însă care mi-a stăruit în memorie de atunci. Personajului principal îi moare o rudă apropiată și, evreu fiind, are de adunat câțiva coreligionari pentru a derula ritualul funerar cum se cuvine. Nu reușește, așa că hotărăște să îi cheme pe cei apropiați din comunitate, cărora le spune:

Eu o să citesc ritualul din ebraică, dar voi nu trebuie să mă urmăriți. Nu trebuie decât să fiți alături de mine și să vă gândiți la cei dragi pe care îi aveți sau pe care i-ați pierdut sau la orice altceva veți dori.

Așa și aici: cu programare, cineva care are nevoie de sprijin își cheamă apropiații, care vin după cum îi lasă inima și, împreună petrec timp în tăcere.

9. Dobândirea simfoniei – corzi de diverse rezonanțe și lungimi, legate de pe perete pe tavan, de pe perete de podea, în felurite orientări. Un număr anume de vizitatori se mișcă printre ele, le ating și generează sunete. În timp, vor învăța să răspundă la sunetele create de alții, iar din polifonie se poate ajunge la simfonie. Și dacă vi se pare că sunt genial, și dacă vi se pare că sunt nebun, o să fiți dezamăgiți. Am trăit această experiență în altă parte și a fost ceva înălțător, deși am stat și culcat pe podea.

10. Asumarea rușinii – pe podea sunt diverse cercuri colorate, cu diverse roluri mult înfierate: mama adolescentă, dependentul de alcool, votanți cu partide dubioase, iar lista poate continua. Orice vizitator pășește pe acel cerc și, cât alege să rămână acolo, va fi împroșcat cu injurii și insulte specifice de actorii TNC (vezi punctul 5), dar și de alți vizitatori. Se vorbește mult de empatie zilele astea. Hai s-o învățăm pe bune.

Credit foto: Imaginile sunt luate de la Daniel Botea, care are scule mai bune și ochi așijderea.

Încă un pas către stele

Una dintre micile rețete pentru fericire pe care le-am descoperit de-a lungul timpului este să trăiesc la un moment dat aievea experiențe facilitate de imaginație în copilărie.

Una dintre sursele de sporire și hrănire a imaginației este, binînțeles, lectura.

Lectura de puștan te aduce aproape inevitabil în contact cu Jules Verne.

Iar printre cărțile acestuia se află și Cinci săptămâni în balon.

Așa că apelez tot la imaginație, de data asta a voastră, în a vă face să vă dați seama cât a însemnat pentru mine ocazia de a mă află într-o nacelă la zeci de metri deasupra solului.

Dar nu doar zborul cu balonul a constituit experiența, ci întreaga operațiune de despachetare, aranjare și umflare a balonului cu aer cald. Am descoperit aici nu doar un meșteșug, ci o artă veritabilă, un set de procedee și proceduri care trebuie executate fără cusur, care nu sunt ușoare deloc și care, împreună, conduc către senzații pe care viața de zi cu zi nu le poate oferi.

Și pentru că m-am implicat în prima linie a acestor manevre complexe și destul de solicitante fizic, am constatat că acel ”efect IKEA”, cum este cunoscut în psihologie, este real și produce efecte fără echivoc. Când tu însuți contribui la realizarea a ceva, te bucuri mai mult de roadele muncii tale.

Aș putea filosofa la nesfârșit despre cât de mult a însemnat această experiență pentru mine, însă cel mai important mi se pare să vă descriu senzația de a fi în zbor.

Da, nu ajungi deasupra norilor, nu vezi Alpii de la înălțime, nu atingi viteze de croazieră amețitoare.

Însă acestea nu contează, pentru că, în balon, ești în contact nemijlocit cu văzduhul.

Inspiri aerul care de la înălțime.

Ești acolo, sus, fără a fi protejat sau ascuns de plexiglas.

Ești Robur, Cuceritorul Aerului.

Ești Eddie Redmanyne sau Felicity Jones în Aeronauts, nebuni frumoși și temerari ai atmosferei.

Ești tot ceea ce existența chtoniană nu te lasă să fii.

Cum am ajuns să am parte de un asemenea privilegiu care sfidează gravitația?

Totul a avut loc cu ajutorul prietenilor de la Aventura Baloanelor, inițiativă a unui grup de entuziaști îndrăgostiți de zborul cu balonul cu aer cald și dornici să împărtășească aceste senzații cu cât mai multă lume.

Aventura a început în anul 2016, când ARIES Oltenia, alături Incubatorul de afaceri Vidin și Incubatorul de afaceri din Montana (acestea două din urmă din Bulgaria) au implementat proiectul Aventura cu balonul, un nou produs turistic transfrontalier și au achiziționat două baloane cu aer cald (unul în România și unul în Bulgaria). Detalii despre această superbă inițiativă puteți citi pe www.balloonadventure.eu.

Cei de la Aventura Baloanelor nu s-au oprit aici, iar în perioada 30 august – 1 septembrie 2019, au organizat la aerodromul Cilieni – Băilești prima ediția a Festivalului ”Aventura Baloanelor”, primul de acest fel organizat la sud de Carpați.

Pasiunea autentică se împarte cu alții, așa că, începând din 2021, au înființat și prima școală privată pentru licențierea piloților de baloane de aer cald din România, oferind celor interesați cursuri care însumează 50 de ore pregătire teoretică și 16 ore de pregătire practică. Mai multe detalii puteți găsi pe site-ul www.aventurabaloanelor.ro.

Nicio amintire n-ar fi completă, dacă nu i-ar include pe aceia care ți-au fost alături într-o experiență memorabilă.

În cazul de față, este vorba de tovarășii mei de jurnalism personal și virtual de la ASBO – Asociația Blogger-ilor Olteni, a căror reuniune a avut loc la Sky Fun Predești, o oază de relaxare într-o mare de imaș, reuniune udată de vinurile puse de la dispoziție cu multă generozitate de cei de la Domeniile Sâmburești (consumate numai după ce orice activitate de zbor luase sfârșit, stați liniștiți).

Când balonul a aterizat, iar eu am pășit pe pământ, un citat al lui Leonardo da Vinci mi-a apărut în plenitudinea înțelepciunii lui:

Odată ce ai gustat zborul

pe pământ vei păși cu privirea

întoarsă spre cer,

căci acolo sus ai fost

și într-acolo tânjești a te întoarce.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, care, fie din pasiune pentru vin, fie știind ce efort presupune, s-a sustras de la titanica muncă de ridicare a balonului cu aer cald.

De Sânziene muncim în grădină și ne place, place, place

Se vorbește mult, foarte mult, prea mult, pro și contra, despre coronițe și premianți.

Ce-ar fi, dacă în loc de dezbateri sterile, i-am învăța pe copii să cultive flori, să împletească ei înșiși coronițele și să și le pună unii altora pe cap?

În acest spirit, în Craiova va avea loc un proiect minunat, chiar în ziua de Sânziene, prilej să îmbrăcăm iile pentru a reconstitui atmosfera bucolică după care tânjim, dar pe care nu prea o cunoaștem.

Pe 24 iunie 2022, Go Romania ne invită să inaugurăm Grădina Utilitară din Craiova.

Această grădină se află în spatele Parcului Nicolae Romanescu, pe strada Vânători de Munte, în zona stației de autobuz 5B, lângă ANL-urile de pe strada Potelu.

Varii și simpatice activități vor avea loc în cadrul proiectului Marea Grădinăreală.

În prima parte a zilei, vor avea loc ateliere bilingve (română și engleză), în care copiii vor învăța despre grădinărit și ce înseamnă o grădină utilitară, despre comunitate și spirit comunitar, despre eco-științe și un stil de viață eco-conștient.

Atelierele vor fi urmate de o vânătoare de comori, precum și alte activități recreative – cântece, dansuri și animație.

După-amiaza, începând de la ora 17:30, aparține adulților și adolescenților, cu activități similare de informare și divertisment, încununate, la ora 20:00 de un concert Ela Danhi & Marius Stanescu – EMplugged și de un foc de tabără.

Pentru a facilita transportul, cei de la organizația Ape fără plastic pun la dispoziție un microbuz care îi poate prelua pe cei care doresc să participe la acest eveniment. Participarea la eveniment și plecările cu microbuzul se vor face din parcarea Lidl – Bulevardul Nicolae Romanescu, pe baza unei înscrieri online, până pe 23 iunie, ora 15:00.

Mai multe detalii puteți găsi pe pagina de Facebook a evenimentului.