Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Pentru un copil, nu sunt doar Șapte Minuni ale Lumii

Criticată de unii ca fiind rezultatul unor criterii care nu reflectă întru totul relevanța istorică, lista patrimoniului cultural UNESCO e o metodă excelentă de a descoperi locuri deosebite, care nu beneficiază în ghidurile obișnuite decât de o notă de subsol, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârșire.

Este și cazul localității Kladruby nad Labem din regiunea Pardubice din Cehia.

Probabil că numele vă e complet necunoscut, iar noi ne-am abătut pe acolo tocmai pentru că îl regăsisem pe lista celor de la UNESCO, pentru ansamblul de grajduri și manej care au o vechime de câte sute de ani.

Chiar dacă am fost conduși doar prin anumite secțiuni ale complexului, a fost o experiență fascinantă, o incursiune aproape palpabilă (inclusiv olfactiv, după cum vă puteți imagina) într-o artă complicată și care a schimbat istoria lumii – domesticirea și antrenarea cailor.

Uitați-vă numai la imaginea de mai jos.

Ce plapând pare omul față de cal, nu?

Ce forță trebuie să fie conferit calul celor care, la începuturile omenirii, au reușit să-l facă camarad și armă!

Ce tărie de spirit și inteligență au avut cei care au educat și canalizat potențialul fizic al acestor maiestuoase creaturi!

Vizita la Kladry nad Labem a avut drept final contemplarea din afară a pajiștii unde se aflau iepele cu mânji încă dependenți de ele.

Niște copii necuvântători cu toate caracteristicile pe care le știm: exploratori, dar și temători, neascultători, dar și atașați de mamă.

Zona în care se găseau era situată de partea cealaltă a unei șosele populate față de restul ansamblului.

Am văzut multe mașini oprindu-se, pentru a admira această oază de liniște animată.

Am văzut copii încântați, am văzut adulți încântați, am văzut bătrâni încântați.

Azi e 1 iunie, Ziua Copilului.

Așa că la mulți ani tuturor copiilor, de orice specie și de orice vârstă.

Istorie asumată

Strasbourgul este un oraș pitoresc, cu un farmec aparte, izvorât din natura sa duală.

Aparține atât culturii franceze, cât și celei germane.

De fapt, am auzit chiar că, mai ales pe vremuri, alsacienii nu se considerau nici una, nici alta.

Odată cu ascensiunea statelor centralizate, Strasbourgul și-a schimbat stăpânirea în repetate rânduri.

Însă toate această ambivalență și istorie a pendulării culturale nu a fost supusă vreunui efort de ștergere sau rescriere în scopuri demagogice, așa cum adesea s-a întâmplat și se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai des azi.

Dimpotrivă, Strasbourgul își asumă istoria, iar asta mi s-a relevat cu ajutorul unei plăcuțe stradale.

Astfel de denumiri toponimice sau stradale bilingve sunt omniprezente în oraș, însă aceasta are ceva aparte.

Piața respectivă este punctul de trecere dinspre zona veche a Strasbourgului spre cea din perioada prusacă, numită Neustadt.

După cum puteți vedea, denumirea germană atestă originea imperială, pe când cea franceză exaltă valorile republicane atât de dragi francezilor.

S-ar putea argumenta că francezii au avut grijă ca forma franțuzească a numelui să aibă întâietate, însă mie relevator mi s-a părut că nu s-a făcut niciun efort în a suprima pe cel german.

S-a întâmplat ca acest oraș al Franței să aparțină cândva germanilor și asta e.

E istorie asumată.

Iar ca o confirmare a acceptării și prețuirii acestei evoluții istorice stă numele și înfățișarea uneia dintre cele frumoase clădiri din Strasbourg.

Mi se pare minunată sonoritatea asociată a franțuzescului ”Maison” cu foarte germanicul ”Kammerzel”.

Adăugăm la asta fațada edificiului, care e curat precum într-o povestire de Frații Grimm și care contrastează cu mult mai încetățenitul colombaj al clădirilor din preajmă.

Iar cufundarea mea în acest superb melanj istoric s-a definitivat la nivel gustativ, căci am încercat o specialitate culinară alsaciană, un fel de hot-dog, cu baghetă franțuzească și un cârnat german, asezonat atât cu muștar iute de Dijon, cât și cu Sauerkraut, adică varza murată nemțească.

A fost intens și de neuitat.

Simfonii astrale, plimbări autumnale

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, în Valea Merilor din comuna Predești, județul Dolj, se construiește treptat un loc de într-ajutorare a semenilor nostri, așa cum s-ar cuveni să fie pretutindeni în România.

Acest complex, pe care îl vom numi Centrul Comunitar – Hub terapeutic, s-a născut și a crescut ca urmare a eforturilor susținute ale pshihologului Irinei Gruia și ale colegilor săi de la Asociația Devoltare și Psihoterapie prin Acțiune (DePsi).

Fondată încă din 2011 de un grup de profesioniști din domeniul psihologiei, psihoterapiei și metodelor non-formale de învățare din Craiova, Slatina și Severin, DePsi a derulat de-a lungul timpului o varietate de proiecte destinate îmbunătățirii calității vieții persoanelor cărora soarta nu le-a surâs prea mult.

Detalii despre fiecare puteți găsi pe site-ul oficial al celor de la DePsi, eu o să menționez două care mi s-au părut deosebite:

Bătaia nu este ruptă din rai, realizat în parteneriat cu Norsk Moreno Institutt din Norvegia, care a vizat configurarea, tot la Predești, a unui spațiu de susținere și protejare a femeilor care au fost victime ale violenței domestice.

Grădina Terapeutică, un spațiu de explorare senzorială plasat chiar în mijlocul orașului Craiova. Grădina a fost împărțită în zone dedicate celor cinci simțuri, iar atracția principală a proiectului a fost poteca senzorială, pe care vizitatorii au parcurs-o desculți, pășind pe diverse texturi realizate din materiale naturale.

Proiectul care ne-a prilejuit deplasarea în Valea Merilor este destinat copiilor vulnerabili emoțional sau provenind din medii prea puțin prielnice dezvoltării intelectuale, care vor beneficia de 40 de locuri de cazare, 2 săli de instruire și o imensă grădină senzorială înconjurătoare, adică zona împădurită din preajma Centrului Comunitar – Hub Terapeutic, pe care am vizitat-o nemijlocit în ipostaza ei de codri de aramă, însoțiți și de Inimioară, unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am întâlnit vreodată.

Această minunată mini-excursie a relevat înțelepciunea abordării duale a Irinei Gruia și echipei sale – natură + omenie = șansa unui personalități benefice pentru sine și pentru ceilalți.

Și n-am pierdut ocazia de a strânge câteva deșeuri de plastic, pentru că voluntariatul nu este prostie, este salvarea noastră, a tuturor.

Pe lângă două mese copioase, pregătite chiar de dedicații și simpaticii membri ai familiei gazdei, activitatea care a suscitat un interes aparte a fost sesiunea de terapie prin sunete emise de boluri și gonguri tibetane.

Nu mi-era străină o astfel de experiență senzorială, deoarece o încercasem la Pensiunea Timian din Harghita acum câțiva ani, însă aceasta a avut o amploare de simfonie.

Da, nu ezit să folosesc acest cuvânt pe care îl asociem îndeobște cu muzica clasică europeană.

Nu mă pronunț asupra efectelor strict medicale ale acestei terapii auditive. Așa cum preciza chiar Irina Gruia, maestra instrumentistă a gongurilor, pentru unii dintre noi nu face nimic, pentru alții vine ca o eliberare de multe poveri fizice și psihice.

Pentru mine a fost o experiență muzicală astrală, care mi-a adus aminte de excepționala trilogie de eseuri audio-vizuale a lui Ron Fricke (ChronosBarakaSamsara) sau de tulburătoarea scenă cosmică din 2001: A Space Odyssey a lui Stanley Kubrick.

Am plecat din Valea Merilor înălțați printre astre de gongurile tibetane, dar și de energia unor semeni care își dedică viața celorlalți.

Cu excepția celor din pădure, imaginile au fost suprinse de inițiatorul acțiunii, Daniel Botea, care a păstrat secretul deplasării cu cerbicia unui iezuit.

În sprijinul micilor inițiative – Federația Incubator ONG

Acum ceva timp vă relatam despre o inițiativă îmbucurătoare, Incubator ONG, al cărei scop era dezvoltarea și creșterea capacității și sustenabilității organizaționale a 10 ONG-uri mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est, care manifestă un interes sporit spre implicarea în comunitate.

De atunci și până acum, realizatorii proiectului, precum și organizațiile cărora le-au acordat sprijinul nu au contenit a lucra, așa că de curând a avut loc punctul său culminant, lansarea Federației organizațiilor mici sau fără experiență – Incubator.

Mie, unuia, acest pas suplimentar, care se adaugă sprijinirii ONG-urile mici în a avea un impact cât mai mare în comunitățile unde activează, mi se pare esențial.

Numai printr-un efort concertat, printr-o coeziune care să dea greutate și amploare acestor demersuri, peisajul societății civile și dezvoltării comunitare din România se va îndrepta către acea viziune sănătoasă la care râvnim cu toții.

Sorin Boboc, managerul proiectului, a enunțat foarte clar misiunea pe care el și colegii săi și-au asumat-o:

Misiunea Federației Incubator ONG este să sprijine să încurajeze și să consolideze organizațiile neguvernamentale mici sau fără experiență din întreaga țară, facilitând dezvoltarea lor durabilă și impactul lor pozitiv în comunități. De asemenea, la nivelul Federației, ne dorim să creăm o comunitate solidă și interconectată a ONG-urilor mici sau fără experiență care să poată acționa colaborativ și în mod concertat pentru o dezvoltare comunitară sustenabilă pe termen lung.

Consider că la ora actuală, în peisajul societății civile din România este nevoie de elemente de coagulare precum această Federație, tocmai pentru a avea un numitor comun, mai puternic, în relația cu oricare dintre factorii interesați ai unui ONG. De aceea, ne propunem pe viitor să atragem un număr cât mai mare de ONG-uri mici, tocmai pentru a crea un pol de acțiune în rândul unui segment al societății civile cu potențial semnificativ de creștere.

Cele 10 organizații beneficiare ale proiectului Incubator ONG vor constitui nucleul acestei Federații, având Asociația CSR Nest, ca mentor și inițiator.

Din Regiunea Sud-Vest (Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea) vor face parte următoarele ONG-uri:

Asociația Promina – Craiova, Dolj

Asociația Nu te irosi – Craiova, Dolj

Asociația Diversitatea Unește: viața începe cu oamenii – D.U.V.I.O – Calopăr, Dolj

Asociația Edu-Vital – Educația este vitală – Râmnicu Vâlcea, Vâlcea

Deși orice ONG poate solicita adeziunea la acest proiect, inițiatorii săi sunt conștienți că numai acele organizații cu adevărat interesate și statornice în eforturile lor de dezvoltate a Federației pe termen lung își vor găsi locul acolo.

Proiectul „Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia și Sud-Est -Incubator ONG” este derulat de Asociația CSR Nest cu sprijinul financiar al Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și a beneficiat de o finanțare în valoare de 246.621,99 EURO, pe o perioadă de 21 de luni începând cu luna august 2022.

Pentru mai multe detalii despre proiect, puteți vizita www.csrnest.ro/proiecte-in-derulare/despre-incubator-ong/.

Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă.

Pești mici, suflete mari

Se dă următoarea afirmație:

În România nu se face nimic.

Precum și două corolare ale ei:

În România nu se face nimic cu cap.

În România nu se face nimic cu suflet.

În continuare vă voi demonstra că aceste afirmații pot fi dezmințite, povestindu-vă despre Fish for Life – Refacerea culoarelor de migraţie şi a habitatelor pentru speciile de peşti reofili din Râul Gilort.

Acest proiect a început la 1 septembrie 2017, este derulat de Agenția pentru Protecția Mediului Gorj, în colaborare cu Invisible Nature și Universitatea din București, finanțat de Comisia Europeană prin programul LIFE+ și co-finanțat de Guvernul României.

Obiectivele declarate ale proiectului sunt:

Îmbunătățirea diversității habitatelor pentru patru specii de pești prin diversificarea variabilității morfologice și caracteristicilor fizice ale albiei râului, refacerea conectivității longitudinale a râului Gilort și menținerea caracteristicilor hidromorfologice a cinci corpuri de râu ce acoperă o distanță de aproximativ 26 de km.

Însă, așa cum ne spuneau unii dintre cei implicați în implementarea proiectului, unul dintre scopurile generale ale acestei inițiative este să arate că lucrurile se pot face și ALTFEL.

Că se poate folosi știința acumulată în timp și spațiu, că nu e rușine să învățăm de la alții (s-a menționat modelul suedez în abordarea hidromorfologică) și că natura știe ce are de făcut, nefiind nevoie decât să îi urmezi principiile.

În acest sens, pentru a reda râului Gilort trăsăturile naturale, s-au întreprins următoarele lucrări de reconstrucție ecologică.

Pe malurile sale au fost plasați bușteni proiectați sau bușteni prag (16 bucăți), precum și căsoaie simple (formate din 14 trunchiuri) sau căsoaie duble (formate din 16 trunchiuri), aceste două categorii din urmă fiind de-a dreptul fascinante pentru mine, pentru că, privite de un ochi necunoscător, par simple adunături de lemne aduse de râu.

În realitate, forma și amplasarea lor sunt rezultatul unor calcule foarte complexe, pe care Cristi, unul dintre ghizii noștri într-ale reconstrucției ecologice ni le-a arătat cu titlul de divertisment, trezindu-mi amintiri ambivalente de la calculele cu integrale și logaritmi din liceu.

De asemenea, pe cursul Gilortului și al afluenților săi din proximitate au fost plasate anrocamente de dimensiuni variabile (în număr de 241). În imagini sau chiar la fața locului nu par mai mult decât niște pietroaie puse aleatoriu în apă, însă ele au darul de a oferi diverselor specii de pești alternanța ape repezi – ape încete, ape tulburi – ape limpezi de care au nevoie pentru odihnă, refugiu și reproducere.

Și așa am înțeles ce frumoasă și ilustrativă este metafora eminesciană ”cuibar rotind de ape” din Pădurea de Aramă din Călin (file din poveste).

Toate acestea nu ar avea efect, dacă nu s-ar acționa pe un front mai larg, prin lupta împotriva eroziunii malurilor Gilortului.

Pentru acesta au fost realizate o serie de plantări de-a lungul râului – 6000 de puieți și anume salcie albă (823 puieți), anin negru (2835 puieți), plop negru/plop alb (1800 puieți) și frasin (517 puieți).

Din totalul puieților de anin negru plantați, 30% au fost recoltați din regenerări naturale (din arealul sitului Natura 2000 Râul Gilort și din zonele învecinate), cu respectarea condițiilor dimensionale și de calitate impuse prin standardele specifice lucrărilor silvice. Lucrările de plantare vor continua și în toamna lui 2023, suprafața totală reîmpădurită urmând a fi de 3,09 hectare.

Primii beneficiari ai tuturor acestor măsuri sunt trei specii de pești și un ciclostom (cuvânt pe care l-am învățat cu această ocazie).

Mreana vânătă, ruda mai mică și mai agilă a mrenei comune, populează râurile mai repezi de munte și este o specie-umbrelă, deoarece, prin protejarea ei, existe efecte pozitive asupra multor alte specii din același habitat.

Porcușorul de nisip (numele e adorabil, nu-i așa?) trăiește pe fundul albiilor de râu și este la rându-i o specie-umbrelă pentru alți fârtați care preferă același habitat.

Dunărița (alte nume adorabil) este un pește mic, dar foarte destoinic, care asigură curățenia râurilor, deoarece consumă materia în descompunere de pe fundul albiei apei curgătoare.

Chișcarul este un văr mai afurisit al țiparului. Când ne-a fost prezentat, a fost caracterizat, în glumă (sper) ca fiind urât. Nu sunt de acord. Natura are căile ei de a plăsmui, dacă nu frumusețe, atunci pitoresc în diverse forme. Unde mai pui că își asumă un rol neplăcut, dar important în ecosistemul său, prin faptul că parazitează alți pești și se agață de exemplarele mai slabe, contribuind astfel la îmbunătățirea zestrei genetice a acelor specii.

Însă, in extenso, beneficiari ai Fish for Life suntem toți.

Suntem o parte a naturii.

Iar o natură sănătoasă și voioasă presupune și niște oameni mai sănătoși și mai voioși.

P.S. Povestea acestui proiect a pornit de la o analiză a populației de scobar, al cărui nume a generat imediat glume în rândul grupului vesel de bloggeri craioveni ajunși pe meleaguri gorjene.

Așa că vă las cu una dintre ele, găsită foarte prompt de colegul Marian.

Restul imaginile sunt surprinse de ochiul iscusit al Xaarei Novack.

Film în sat despre sat

Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Motivația juriului Nobel pentru acordarea premiului către Mario Vargas Llosa poate constitui și descrierea demersului artistic realizat de Paul Negoescu în multilaureatul film Oameni de treabă.

Pelicula are o structură americană, impecabil adaptată stilistic și caracterologic la universul rural românesc (în cazul de față în Botoșani), unde factorii de putere sunt primarul, popa și șeful de post și unde Omerta e lege.

Ilie (zis și Iliuță, pentru apropiați) e un polițist care se târâie prin viață și mai are un singur dor: să-și cumpere o livadă.

Când e aproape să își vadă amărâtul de vis împlinit, se vede prins în ițele unei crime, pe care partenerul lui tânăr și zelos de la oraș se încăpățânează să o elucideze, deși semnalele de la mai marii comunități sunt să bage totul sub preș.

Suntem martorii deja familiarului proces prin care se fac aluzii, amenințări și oferte voalate, cu toate consecințele nefaste pe care le știm.

Din punct de vedere al realizării, Oameni de treabă uzează de vechiul mecanism al cadrelor prelungi în care îi urmărim pe actori fumând sau mâncând sau pur și simplu șezând. Meritul regizorului este că a învățat din excesele iluștrilor înaintași și a dozat procedeul suficient de bine, încât nu e supărător și e mai mult o cale de a ne apropia de povară sufletească pe care protagonistul o duce pe umeri, aproape literal.

Adus de spate, obosit de viață, obosit de moarte, Iulian Postelnicu își asumă o interpretare foarte dificilă, de placiditate punctată de excelente momente de expresivitate, ceva de genul creației care i-a adus lui Cassey Affleck Oscarul pentru Manchester by the Sea. Deznădejdea și rebeliunea care se deșteaptă treptat în sufletul său țin filmul închegat și interesul treaz în ciuda mizei sale deloc glorioase.

Distribuția are accentul moldovenesc și prestația necesare, însă nu cred că a fost, este și va fi vreun spectator din generația mea sau mai în vârstă care să nu fi fost impresionat de prezența scenică a lui Vasile Muraru.

Ca unul care a crescut cu scheciurile ușurele care îl aduceau împreună cu răposatul Nae Lăzărescu, personajul său de aici este un monument de subtilitate. Fără artificii actoricești, Vasile Muraru reușește să redea un ipochimen respingător, chiar dacă nu îl vezi întreprinzând nimic abominabil.

Este însăși fața samavolniciei care le-a adus în pragul disperării și ale cărei efecte se văd în explozia de la Crevedia sau în crima din Grădina Botanică din Craiova sau în tragedia de la 2 mai.

Tocmai pentru că Oameni de treabă reușește să surprindă asta cu lăudabilă eficiență artistică, îi rog pe realizatori să nu mai catalogheze filmul drept comedie și să schimbe afișul ăla oficial, care e o minciună sfruntată.

Filmul nu e amuzant decât prin ciclicitatea unui scene minore.

În rest e amar, cu un dram de umanitate.

Așa cum e viața în România în general.

***

Am vizionat această producție cinematografică pe un tăpșan de la Cernăteștii de Dolj, sub cerul înstelat, zgribulit un pic din cauza frigului nocturn de vară târzie, în cadrul proiectului Film în sat, inițiat de inimosul Toma Cuzin, care a înțeles că arta poate fi un liant între rural și urban, o mână întinsă către semeni care nu au atât de mult la acces la ea, dar care o pot aprecia la fel de mult.

Remarcabil este și spiritul de festival autentic pe care l-a generat acest proiect, o vibrație de care purcoiul de bani cheltuit cu Craiova Intencity e încă departe.

Imaginile suprinse de amicul Daniel Botea sunt elocvente în acest sens.

Francofilie în Bănie

După ce au inițiat Cinemateca, adică au avut îndrăzneala de a crede că în Craiova există dorință din partea cinefililor de a vedea capodopere ale cinematografiei pe marele ecran, cei de la Cinema Inspire Craiova dovedesc că nu pierd niciun prilej de a-și extinde domeniul luptei.

Mărturie stă Festivalul Filmului Francez, care se va desfășura în Craiova în perioada 24-26 martie 2023, și care va include proiecții unice ale peliculelor de mai jos, noi și atât de variate, că e imposibil să rateze gusturile cuiva:

Revoir Paris (2023), regizat de Alice Winocour – o poveste despre regăsirea liniștii interioare după ce ai trecut printr-un atentat terorist, realități franțuzești, dar cu reverberații în viețile fiecăruia dintre noi (Vineri, 24 martie 2023, ora 20:00, Cinema Inspire Mercur).

La Syndicaliste (2023), regizat de Jean-Paul Salome – suspans și tensiune într-un thriller inspirat de evenimente reale, în care o regăsim pe extraordinara Isabelle Huppert (Sâmbătă, 25 martie 2023, ora 20:00, Cinema Inspire Mercur).

Le Nouveau Jouet (2023), regizat de James Huth – o comedie în dulcele stil clasic franțuzesc, cu doi actori înzestrați, Jamel Debbouze și Daniel Auteil, continuare a clasicului Le jouet al lui Francis Veber (Sâmbătă, 25 martie 2023, ora 20:30, Cinema VIP Electroputere).

L’innocent (2022), regizat de Louis Garrel – încă o comedie, dar cu o latură emoțională și mai pregnantă, despre un fiu care vrea să-și împiedice mama să ia de bărbat un pușcăriaș (Duminică, 26 martie, ora 20:30, Cinema VIP Electroputere).

Vive la France!

Vive la Cinématographie!

De la material în sus

Care e rațiunea de a fi a unei case memoriale?

Mai ales cea a unui scriitor?

Poate ea cuprinde un spirit?

Sau e doar o colecție de obiecte, cărora un vag fetișism al vizitatorilor le atribuie valori inefabile?

N-am avut niciodată un răspuns clar, însă cea mai recentă vizită într-un astfel de loc, aceea la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu” din Ploiești mi-a relevat că simplul material te poate împinge pe nevăzute spre simțăminte mai înalte.

Toate acestea s-au petrecut în câteva camere și în condițiile în care primul contact cu un obiect care i-a aparținut poetului e comico-sinistru (colegii mei bloggeri și-aduc aminte sigur despre ce e vorba).

Însă, pas cu pas și exponat cu exponat, am început să percep o vibrație.

Nu doar în interior, ci și în afară, în rândul celor cu care am avut plăcerea a merge acolo.

S-a întâmplat cu acest mic tablou care m-a trimis cu gândul la povestirile lui A. I Kuprin, pe care le-am ochit printre multele volume din muzeu.

S-a întâmplat cu această icoană, a cărei frumusețe te umple de evlavie, fie că ești bisericos, fie că ești ateu.

S-a întâmplat cu acest portret dur al lui Hristea, tatăl poetului îndulcit de minunata ramă realizată de însăși Tatiana, mama artistului, rusoaică de origine.

S-a întâmplat cu această dedicație a lui Nichita Stănescu către sora sa, metamorfozată într-o sublimă caligramă.

S-a întâmplat cu acest mic altar al liricii nichitastănesciene, integrate marii culturi universale.

S-a întâmplat cu această dedicație care numai are nevoie de nicio explicație.

Se spune că sufletul are 21 de grame.

Dacă e așa, înseamnă că am luat un pic în greutate la Muzeul Memoral ”Nichita Stănescu”.

10 idei de proiecte pentru spățoiul de sub Oul lui Brâncuși din Craiova

S-a inaugurat cu mare fast și multă incompetență retorică un proiect remarcabil, de ce să n-o recunoaștem, Centrul Cultural Brâncuși din Craiova, care constă într-o spectaculoasă construcție de sticlă (cu analogii diverse), sub care se află un ditamai spațiul expozițional.

Acesta din urmă mi-a atras atenția, așa că m-am provocat la a găsi zece idei de proiecte care își pot găsi adăpostul vremelnic sau permanent acolo.

1. Expoziție Jean Negulescu – nu renunț la ideea asta cât oi trăi și e musai ca evenimentul să includă și o proiecție cu un film al său, preferabil Boy on a Dolphin, pentru Sophia Loren ieșind din apă cu rochița, și așa sumară, lipită de corp. Cu plăcere.

2. Speed dating cultural – știți cum funcționează conceptul (hai nu faceți pe niznaii, e la fel ca la pornografie, nimeni, nimic), iar aici regula suplimentară va fi că discuțiile vor fi exclusiv despre preferințe culturale. Ești sartrian, iar tipa camusiană? Asta e, următoarea. Îi place Bach și ție Handel? Se poate încropi ceva.

3. Proiecții Țuculescu – vizitatorii intră în sală, lumina se stinge, iar pe pereți, pe podea și pe tavan sunt proiectate detalii din picturile acestui artist unic, însoțite de muzica noastră de fluier sau nai sau caval. Am trăit experiența asta în altă parte, într-o hală industrială, în care erau proiectate detalii din tablourile lui Klimt, iar efectul a fost ca în Inception:

You create the world of the dreams, you bring the subject into that dream, and they fill it with their secrets.

4. Call center pentru lectură – un spațiu special destinat, cu personal pregătit (voluntari sau plătiți), care răspund la telefoane. Alo, aș vrea ceva polițist, dar nu Agatha Christie? Luați de-ale lui Simenon, cu Maigret. Alo, am o criză de identitate religioasă, ce să fac? Yann Martel vă poate ajuta în Viața lui Pi. Și tot așa.

5. Mini-piese TNC – la un moment dat, Teatrul Național din Craiova va intra în renovare; oricât le-as dori actorilor noștri să plece în turnee, tot mai vreau să-i văd, să-i aplaud sau să-i beștelesc.

6. Cabine de urlat – cabine izolate fonic, dar transparent, în care oricine are nevoie intră și urlă din toți bojocii, conștientizând în același timp că nu e singur pe lume în acea situație.

7. Oricine e artist – știu persoane care sculptează în lut, care pictează, care fac piese origami de toată frumusețea; dar nimeni nu le poate admira lucrările. Cu programare bine pusă la punct, oricine își expune trei creații, timp de trei zile și, cine știe, dăm peste următoarea Alexandra Nechita sau, mai bine, de următorul Brâncuși.

8. Doctor în Alaska – numele vine de la faptul că ideea este inspirată de singurul episod pe care l-am văzut vreodată din acest serial, însă care mi-a stăruit în memorie de atunci. Personajului principal îi moare o rudă apropiată și, evreu fiind, are de adunat câțiva coreligionari pentru a derula ritualul funerar cum se cuvine. Nu reușește, așa că hotărăște să îi cheme pe cei apropiați din comunitate, cărora le spune:

Eu o să citesc ritualul din ebraică, dar voi nu trebuie să mă urmăriți. Nu trebuie decât să fiți alături de mine și să vă gândiți la cei dragi pe care îi aveți sau pe care i-ați pierdut sau la orice altceva veți dori.

Așa și aici: cu programare, cineva care are nevoie de sprijin își cheamă apropiații, care vin după cum îi lasă inima și, împreună petrec timp în tăcere.

9. Dobândirea simfoniei – corzi de diverse rezonanțe și lungimi, legate de pe perete pe tavan, de pe perete de podea, în felurite orientări. Un număr anume de vizitatori se mișcă printre ele, le ating și generează sunete. În timp, vor învăța să răspundă la sunetele create de alții, iar din polifonie se poate ajunge la simfonie. Și dacă vi se pare că sunt genial, și dacă vi se pare că sunt nebun, o să fiți dezamăgiți. Am trăit această experiență în altă parte și a fost ceva înălțător, deși am stat și culcat pe podea.

10. Asumarea rușinii – pe podea sunt diverse cercuri colorate, cu diverse roluri mult înfierate: mama adolescentă, dependentul de alcool, votanți cu partide dubioase, iar lista poate continua. Orice vizitator pășește pe acel cerc și, cât alege să rămână acolo, va fi împroșcat cu injurii și insulte specifice de actorii TNC (vezi punctul 5), dar și de alți vizitatori. Se vorbește mult de empatie zilele astea. Hai s-o învățăm pe bune.

Credit foto: Imaginile sunt luate de la Daniel Botea, care are scule mai bune și ochi așijderea.