Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.