Numarul cuceririlor de pe taramul SF creste, ca si numarul cartilor pe care descopar ca ar merita sa le citesc:
The Gods Themselves – Oricat m-ar durea sa il pun pe Asimov aici la inceput, unde, de regula, sunt romanele care mi-au placut cel mai putin, n-am incotro. Cartea de fata nu e rea, e la fel de consistenta ca oricare alta scrisa de el, insa mi s-a parut prea rece (chiar daca stiinta care anima actiunea e descrisa, ca de obicei, impecabil) si fractionata. Ce-i drept, partea de mijloc si sexul intre extraterestrii cu alura de amoebe e ceva aparte, insa eu sunt om serios si ma intereseaza ideile, nu frivolitatile nepamantene.
The Diamond Age – Multi lauda acest roman al lui Neal Stephenson mai abitir decat Snow Crash. Nu e cazul, zic eu, pentru ca e mai putin coerent si, ca urmare, nici actiunea nu-i prea usor de rezumat in cateva cuvinte. E ceva cu nanotehnologie, un abecedar interactiv si niste confucianism, dar asta ar insemna sa simplific nepermis de mult abrambureala construita de autor. Caruia ii admir in primul rand placerea de a descrie, de a nara si de a plasmui cuvinte noi. Dincolo de SF, Stephenson este un povestitor veritabil, pe care il urmezi cu placere, chiar daca nu ai habar incotro se indreapta.
The Quantum Thief – Placere maxima! Asa as descrie succint senzatia pe care am trait-o citind romanul lui Hannu Rajaniemi. Un hot si un detectiv, o nava vorbitoare, intrigi intergalactice, realitati virtuale si telepatii manipulate. Umor, romantism si suspans. Toate cu un superb aer frantuzesc, de parca Parisul s-ar fi extins la nivelul intregii Cai Lactee. Ca si Stephenson, Rajaniemi creeaza cuvinte noi, cu care te obisnuiesti treptat si care te ajuta sa afunzi in universul sau. Singurul punct slab a cartii este finalul, care tinde catre o amploare cinematografica, dar care, ca si cel din The Windup Girl, nu reuseste decat sa invalmaseasca lucrurile. Dar senzatia de placere era prea apasat instalata, sa mai conteze.
The Road – O carte careia nu ma sfiesc sa-i spun capodopera. Tata si fiu merg incet catre mare, intr-un peisaj apocaliptic dezolant, in care nu mai sunt decat scrum si canibali. Vrei sa stiti unde sunteti pe scala depresivitatii? Cititi cateva zeci de pagini si apoi incercati sa zambiti. Daca reusiti, inseamna ca suferiti de optimism supradimensionat. Scriitura lui Cormac McCarthy e abominabil de eficienta in a induce starea de neputinta si e uimitor cum tu, cititorul, te agati de cei doi calatori, asa cum ei insisi se agata unul de altul. Am vrut sa fac romanul asta cadou unui amic care e tata de fiu de doi ani. M-am gandit mai bine si am renuntat.
Pe mine genul SF nu mă cucereşte deloc. Viitorul robotizat şi cu viziuni apocaliptice mă deprimă peste măsură (e valabil şi pentru filme).
Stiindu-ti gusturile literare, inteleg la ce te referi :). Insa sunt multe romane SF care pot genera reflectii consistente asupra lumii in care traim si a posibilelor ei evolutii. Plus ca unele sunt scrise uluitor de bine – in cazul de fata The Road, care isi depaseste limitele genului.
Promit că voi încerca să rămân deschisă posibilităţilor şi să mai încerc câteva cărţi SF. O să ţin cont şi de recomandarea ta „The Road” 🙂