După primul sfert de oră din Decision to Leave, credeam că l-am citit pe Park Chan-wook.

Influențe de Hitchcok, Vertigo și Rear Window, lasă, domnu’ cineast, mai știm și noi câte ceva.

Dar m-am pripit.

Poate că intriga filmului pornește de la obsesia pe care un detectiv o dezvoltă pentru suspecta pe care o anchetează, manifestată plenar prin voyerism, dar unde ajunge nu poate intui nimeni.

De la secvență la secvență, se acumulează dezvăluiri, dar, cumva, volumul de nedumerire a spectatorului rămâne constant, nu pentru că scenariul ar fi incoerent, dimpotrivă, ci pentru că are de spus o poveste, atât de încurcată și atipică, încât chiar cred că e posibilă în realitate.

Tehnicul și poeticul, staticul și dinamicul, tensiunea și tandrețea se îmbină în regia lui Chan-wook într-un mod de invidiat. Serios, să îți asumi atâtea riscuri stilistice și să nu dai rasol la chiar niciunul dintre ele ar cam trebui să provoace aversiune din partea oricui crede că știe cum se realizează o creație cinematografică.

Deși dragostea și suspansul sunt principalele linii directoare, amestecate ca în jocul acela al copilăriei numit „Mațele-ncurcate” , Decision to Leave nu duce lipsă de umor de calitate.

Dar, dacă până acum pare că afecțiunea mea pentru această peliculă pare platonică, pasiunea pentru interpreți devine ardentă de-a dreptul.

Protagonistul jucat de Park Hae-joon e lovit de revelații și de trăiri din toate părțile și le redă cu multă expresivitate, deși personajul e voit construit ca placid.

Însă zâmbetul posibilei criminale jucate de Tang Wei m-a doborât, pur și simplu.

E zâmbetul pe care numai o femei îl poate schița, care îți spune că e împotriva logicii pure să ai încredere în ea, dar căruia tu, ca bărbat, nu ai cum să-i reziști.

N-ai cum și gata.

Ca o paranteză, e aceeași Tang Wei din Se, jie al lui Ang Lee. Aceeași duplicitate senzațională, dar mai multă maturitate.

Poate ați observat că sunt vag în considerațiile mele despre Decision to Leave.

E un semn de respect pentru oricine va avea inteligența, răbdarea și sensibilitatea de vedea acest film.

Dar vă vând un pont:

Fiți cu băgare de seamă în privința momentului când zâmbetul acela pălește. E mai important decât credeți.

Decision to Leave ne demonstrează un paradox.

Când rațiunea și simțirea sunt în conflict, e vai de om.

Dar e minunat pentru artă.