Pe cât de ușor e să dai scroll pe Facebook et comp., pe atât de greu este să dai fiecare pagină din această carte.

După cum aflăm chiar de pe copertă, Identitatea virtuală este o lucrare menită să ne prezinte viziunea lui Mihnea Măruță asupra Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare.

Deja nu mai e un subiect inedit, însă modul cum alege autorul să o facă este ca și cum ai aborda un joc pe calculator pe cel mai înalt nivel de dificultate.

Nu abuzează de concepte populare din neuroștiințe, cum fac atâția, nici nu construiește o terminologie proprie și modernă.

Nu, dumnealui scormonește în vastul și tot mai ignoratul tezaur al umanității numit filosofie.

Platon, Aristotel, dar și Husserl, Heidegger sau Baudrillard apar des menționați aici.

Iar asta nu ajută lectura, dar ajută mintea.

Bine de tot.

Citind Identitatea virtuală, m-am simțit ca la o sesiune de yoga condusă de un guru autentic.

Nu-mi lipsește flexibilitatea, nici experiență în practica ei, dar, așa cum trupul își întinde limitele și deznoadă rigiditățile, creierul meu avea de absorbit, ordonat și transpus o argumentație care, chiar și în cele mai dificile momente, nu e niciodată incoerentă.

Efortul intelectual e un câștig în sine, însă mai există și bonusuri precum această formulare care valorează cât un tratat întreg:

Relația erotică dintre Eul real și Eul virtual se joacă pe limita dintre mitul lui Narcis și cel al lui Pygmalion.

Mai pe șleau, ne construim pe rețelele sociale o imagine pe care o credem oglinda propriei personalități, dar nu e.

Începem să avem Like-uri și inimioare, ne hrănim cu satisfacția asta, devenim dependenți de vaga asta aprobare, iar acțiunile din lumea reală încep să fie guvernate de nevoia de a produce ceva în plan virtual.

Chiar și eu, ocazional, pledez vinovat pentru asta.

Iar raportul dintre cele două ipostaze ale noastre nu e lipsit de consecințe, așa cum tot Mihnea Măruță spune foarte bine:

Orice utilizator activ al unei rețele de socializare se oglindește în oglinda spartă și mișcătoare care este identitatea sa virtuală, iar acest abis al reflexiilor îi induce teamă și vertij ontologic.

Carevasăzică, sinele nostru se fragmentează, de nimeni nu mai știe cine suntem, nici măcar noi înșine.

Aș putea să citez întruna din carte, dar tocmai această trunchiere a conținutului ei ar fi o manifestare a flagelului de mai sus.

Identitatea virtuală e un proces de autocunoaștere și conștientizare care merită parcurs integral și individual.

Fiecare va înțelege cât îl duc puterile.

Iar acolo e câștigul fiecăruia.

Două lucruri aș mai putea menționa despre această lucrare, totuși.

Primul ar fi că autorul nu respinge tehnologia, ba chiar o îmbrățișează creativ. Aproape în fiecare secțiune a cărții veți întâlni coduri QR care, odată scanate, trimit către dezvoltări și discuții suplimentare, în format audio-vizual, ale cestiunii în cauză.

Al doilea este că Mihnea Măruță nu e exclusivist, nu vede adevărul ca emanând doar de la clasici.

Studiul său de caz aplicat filmului Birdman relevă niște interpretări inedite, care mi-au îmbogățit părerea despre o peliculă care încă îmi suscită reacții ambivalente.

Dar uite că e loc întotdeauna de ceva nou.

În acest mic spațiu în care ne sunt puse părerile la îndoială e salvarea noastră.

Viitorul e virtual, dar ființa noastră trebuie să rămână reală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un cantonament dur, dar util pentru creierul care înfruntă deja viitorul.