Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.
Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.
Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.
Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si macar am avut ceva de invatat.
Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.
As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.
Andreea, te astept cu comentarii! 😛
P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.
- Sacrificiul lui Isaac
Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.
Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.
Iti multumesc mult pentru recenzie, Iulian 🙂 Eu raman la parerea mea ca este o carte foarte slaba din toate punctele de vedere. Poate cu un plus pe aspectul curaj dupa cum ai punctat si tu. Dar da, l-a scos din cartile de istorie, dar a facut-o foarte prost. Un maestru precum Caravaggio merita ceva mai mult.
De fapt, desi tu afirmi ca nu este o carte rea, i-ai observat foarte multe probleme. Pe mine, sincer, m-a enervat inclusiv felul prin care a ales sa ofere datele exacte – a facut-o intr-o maniera foarte evidenta (s-a straduit sa transforme istoria in roman, deci sa includa cat mai multe date istorice, dar nu i-a iesit bine) si in momente total nepotrivite – ce sens avea in contextul … fluxului memoriei lui Caravaggio care se „adresa” propriului maestru enumerarea celor 3-4 metode de a obtine negrul. Era ok daca spunea ca prin iscusinta maestrului a descoperit 3-4 metode de a obtine negrul. Dar sa le enumeri cu detalii intr-un discurs interior adresat cu un maestru mort? Serios?
In ceea ce priveste calitatile de traducator de exceptie ale domnului Paraschivescu, desi nu l-am citit in mod consecvent, am avut o singura ocazie sa fac comparatia cu originalul. Am citit „Enchantress of Florence” in engleza, asa cum a fost scrisa, apoi am luat-o in traducerea domnului Paraschivescu pentru un prieten si, de curiozitate, am citit putin. Pe cuvant daca nu si-a batut joc de maiestria in ale cuvintelor ce apartine atat de minunat lui Rushdie.
:)))
In primul rand, iti multumesc in mod public ca mi-ai imprumutat aceasta carte, careia, intr-adevar, i-am gasit multe defecte, dar, asa cum aminteam si in articol, m-am lovit de ele si la nume mai mari. Iti inteleg frustrarea, pentru ca tu ai dat si bani pe cartea asta, basca taxele postale pentru a ajunge si la mine :).
In privinta abilitatilor de traducator ale lui Radu Paraschivescu, judecata de valoare pe care am enuntat-o vine tot de la o carte de Salman Rushdie – Copiii din miez de noapte. Ca si tine, am avut ocazia sa arunc privirea prim ambele variante si am ajuns la concluzia ca omul nostru merita apreciat atat pentru inspiratia cu care a tradus, cat si pentru modul cum a tinut compact stilul unui roman monumental.
Oricum, n-as vrea sa fiu in locul lui Radu Paraschivescu, mai ales ca sunteti concitadini, cred. Datorita nevinovatei lui tentative literare s-a procopsit cu un dusman feroce :P.
radu paraschivescu reuseste performanta sa scrie mai bine decat vorbeste . in ultima situatie , e delir .
La ce te referi, Valeria? La comentariile lui sportive? 🙂
Multumiri pentru tot ce ati scris despre cartea mea si despre mine – bine, rau, n’importe. Contest doar doua lucruri: inspiratia din „Decameronul” si faptul ca as fi tradus „Seducatoarea din Florenta”. Un ochi pe pagina de garda a cartii lui Rushdie va poate lamuri. In rest, nu ma apuc sa apar sau sa conving. As fi caraghios. Multumiri. Radu Paraschivescu
In primul rand, sunt onorat ca v-ati aplecat asupra blogului meu si va multumesc si eu pentru comentariu.
Ideea legata de Decameronul ca sursa pentru dumneavoastra s-a bazat pe o presupunere si accept ca exprimarea a fost poate prea raspicata, dar as vrea sa va intreb: chiar nu ati citit Decameronul? 🙂 Am convingerea ca oricui citeste aceasta carte i se rupe, chiar si inconstient, un zagaz in a privi acea epoca numai ca pe una glorioasa din punct de vedere cultural.
Despre acuzele cu Seducatoarea din Florenta va trebui sa va socotiti cu Andreea :), iar eu vreau sa va felicit inca o data pentru modul cum ati tradus unul dintre cele mai frumoase romane ale secolului al XX-lea.