E interesant cum aspecte care mi se pare ridicole, aspecte care mi se par desuete si aspecte care mi se par formidabile pot coexista in acelasi film.
Imbucurator este ca acele ultime aspecte formidabile le acopera lejer pe restul, astfel incat The Caine Mutiny imi va ramane intotdeauna in minte drept un excelent studiu asupra dilemei: pana unde merge compasiunea fata de o persoana cu probleme psihice si de unde incepe actiunea drastica, menita sa previna urmarile nefaste ale comportamentului acesteia asupra celorlalti?
Acesta ar fi, abstractizat, subiectul filmului. Un tanar de neam, absolvent de militarie (Robert Francis), vrea sa isi demonstreze siesi ca nu e cazul sa se ascunda dupa fusta mamei si isi alege o arma grea: marina. Mai mult decat atat, este repartizat pe un vas paradit, unde domneste o stare de dolce far quasi niente, pornind chiar din capul trebii de la un foarte relaxat capitan (Tom Tully, haios si nominalizat la Oscar). Situatia se schimba cand la carma navei este desemnat un lup de mare cu figura aspra (Humphrey Bogart), care pare chitit sa impuna disciplina esentiala pe niste ape tulburi si in vreme de razboi.
Nu trece mult, insa, si strictetea noului capitan se dovedeste a fi o suma de manii, marunte si meschine, punctate si de pusee de incompetenta care ii pun in pericol pe toti. Cand vaditele sale probleme psihice ating paroxismul, cu potentiale urmari funeste pentru intregul echipaj, secundul ia decizia de a-l revoca din functie, fapt care se cheama revolta (in engleza exista un termen specific – mutiny), pasibil cu pedepse nasoale in fata Curtii Martiale, unde ajunge impreuna cu toti care ii sustin decizia.
Toate intriga pare a sta sub semnul gravitatii, dar are si momente cand o da pe langa. Cel mai consistent exemplu este o idila eminamente inutila a protagonistului celui tanar cu o tipa cu o profesie nu foarte respectabila, care n-ar fi pe placul mamei celei usor castratoare. Pe scurt, o siropeala care putea fi extirpata fara niciun fel de efect advers asupra actiunii per ansamblu. Hilara este si muzica saltareata care acompaniaza cadrele generale ale navei si care se potriveste ca nuca in perete cu drama ce se compune treptat la bordul si in cabinele ei.
Desuetudinea de care pomeneam la inceput caracterizeaza modul in care este reconstituit universul maritim, cu obiceiurile si procedurile sale specifice. Nu e neaparat nereusit, dar am simtit o oarece patina a timpului, similara cu aceea din The Guns of Navarone. Asta e, cateodata nu ma pot dezbara de conditia de om al secolului XXI.
Partile bune ale filmului, care impresioneaza inzecit fata de cat dezamagesc celelalte, sunt interpretarile. Tanarul Robert Francis (decedat, din pacate, la scurt timp dupa ce isi facuse intrarea in lumea cinematografiei intr-o companie putin spus selecta) reuseste sa nu fie coplesit de greii pe care ii are ca parteneri pe ecran. Fred MacMurray este la fel de alunecos cum il stim din Double Indemnity sau din The Apartment, in rolul unui scriitor cinic care isi face serviciul militar cam in lehamite si care demonstreaza ca aceia care expun bine morala nu sunt neaparat cei mai morali; Van Johnson in rolul secundului care isi ia un mare pacat asupra-i impune prin conflictul care i se naste treptat in suflet, intre datoria directa de militar si responsabilitatea mai inalta fata de ceilalti; Jose Ferrer (Cyrano de Bergerac si Toulouse-Lautrec) in rolul avocatului celor implicati in rebeliune debordeaza de metode percutante si isi face simtit talentul in doar 15 minute de aparitie.
Si asa am ajuns si la Humphrey Bogart si la interpretarea sa despre care afirm, fara urma de echivoc, ca este mai buna decat cele care l-au proiectat in nemurire, din Casablanca sau Soimul Maltez. La scurt timp dupa ce adevarata personalitate a celui pe care il intruchipeaza a inceput sa se dezvaluie, am inceput si eu sa simt o senzatie cu de toate. Un pic de teama in fata unui om dereglat, un pic de dezgust fata de pornirile sale, un pic de compasiune pentru suferinta sa si multa, multa incantare pentru modul cum Bogart imi inspira toate acestea. Din cate stiu, in ultimii ani ai vietii (filmul e facut in 1954, marele actor s-a stins in 1957), a suferit de o boala necrutatoare, dar aceasta nu e un impediment aici. Boggie pare a-si hrani energia creativa din durerea care il incerca, o canalizeaza si produce miracolul artei.
Sam Spade si Rick Blaine sunt fatadele monumentului numit Humphrey Bogart, dar capitanul Queeg este una dintre fundatiile pe care acesta se sprijina.
2 Comments