Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.