Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.