Exista oare vreun film care s-o induioseze pe ea, fara sa-l adoarma pe el?
Se pare ca da, si nu de ieri, de alaltaieri, ci hat din 1949, cand Joseph L. Manckiewicz a regizat The Ghost and Mrs. Muir.
O vaduva hotaraste sa se mute la cumnata si de la soacra (ambele acre rau) si isi alege o casa bantuita de stafia unui capitan de vas, care o sperie la inceput, dar alaturi de care gaseste intelegerea de care nu avusese parte niciodata. Chemarile carnii tulbura, insa, aceasta armonie care transcende starea de nefiinta, cand in scena isi face parte un foarte priceput mascul seducator.
Prima parte a filmului e dominata de o atmosfera usor lugubra, bine strunita regizoral, pentru ca apoi sa lase locul unor interactiuni amuzante, inteligente si induiosatoare. Superba emfaza a lui Rex Harrison e contrabalansata de gratia si vulnerabilitatea pe care le afiseaza Gene Tierney, iar George Sanders, in rolul pretendentului in carne si oase a reusit sa ma enerveze prin flerul sau de Casanova in aceeasi masura cum reusise mai demult si Javier Bardem in Vicky, Cristina, Barcelona.
Filmul e onest in demersul sau: date fiind conditiile in care se leaga idila dintre vaduva si capitan, simti imposibilitatea ca ei sa fie impreuna, simti cat de frumos ar fi ca prietenia profunda poata inflori in dragoste, simti o melancolie impecabil intretinuta pana la finalul care o va gasi pe ea in lacrimi si pe el pe ganduri.
