Pentru mulți pe care îi știu, arta aceea depozitată și expusă în muzee este o primejdie.

Primejdia de a nu înțelege și de a te simți prost.

Primejdia de a te plictisi și de a te simți prost.

Primejdia de a fi nevoit să îți concentrezi atenția și de a te simți prost.

Înțeleg aceste primejdii și mă bucur că am avut norocul să fie expus de mic lor de către mama mea, care mă lua, cu sau fără voia mea, la Muzeul de Artă din Craiova.

Apoi, ajuns înapoi acasă, am început să explorez albumele existente în bibliotecă.

Efectul?

Acum caut pictura pe unde mă duc.

De aceea, transformarea înspre artă ca metodă de exersare a multor facultăți mintale, inclusiv autocunoașterea, care este esența romanului Ochii Monei, îmi este familiară, iar lectura a avut o dimensiune aparte pentru mine.

Ce merită apreciat în primul rând la amplul proiect livresco-educativ al lui Thomas Schlesser este că poate converti pe oricine la această atât de frumoasă cale a devenirii.

Mona este o fetiță în prag de adolescență, care suferă un episod de orbire temporară.

Temându-se că pierderea vederii se va permanentiza, bunicul ei, un tip impunător și ușor plin de el, francezul sadea de modă veche, hotărăște ca, timp de un, în fiecare săptămână, să o ducă în fața unei opere majore, în principal picturale, dar nu numai, pentru a o ajuta să dobândească acele repere despre frumusețe care să o însoțească și în negura veșnică.

Cei doi, și noi odată cu ei, parcurg astfel un pasionant traseu care începe din zorii Renașterii și se sfârșește cu lucrări contemporane.

Nu o să ascund că partea bunicului este un pic prea apăsat pedagogică. Se vede clar atitudinea dăscălitoare a autorului, care dăunează cumva întregului literar.

Acest neajuns este mântuit cu vârf și îndesat de reacțiile și replicile Monei. Pentru veridicitatea și expresivitatea lor invoc tot o experiență personală.

De ceva timp, mi-am asumat eu însumi sarcina pe care o are în roman octogenarul Henry, mergând la muzee cu diverse grupe de copii isteți și curioși.

Depun mărturie în favoarea lui Thomas Schlesser că, printr-un discret control al expunerii și o vagă ghidare intelectuală, cei mici pot recepta și interpreta o operă de artă în moduri strălucite, cu nimic mai prejos de ce ar enunța absolvenți de academii plastice.

Personal, manifest o oarecare neîncredere în demersurile artistice contemporane, așa că Ochii Monei mi-a prilejuit și beneficiul de a-mi capta interesul în privința acelor producții moderne, care, la prima vedere sunt leit mușamaua aia cu picățele albastre de la Georges Pompidou care îmi bântuie amintirea de când am văzut-o acum ani buni.

La fiecare incursiune muzeală, scriitorul propune și un exercițiu de comunicare, mult mai greu decât pare în realitate – descrierea fiecărei opere, astfel încât o persoană nevăzătoare să poată să-și compună mental atât structura vizuală, cât și încărcătura simbolică, fără a primi de-a gata vreun verdict în privința înțelesurilor.

Cred că o să fur acest exercițiu pentru viitoarele mele activități, știind că Thomas Schlesser nu o să se supere.

Arta e o aventură pentru toți.

Iar aventura are și primejdii.

Nu le ocoliți, căci numai așa veți descoperi comori.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o curs săptămânal de umanitate.