Her Story

Tema gemenilor nu este rară în cinematografie, dar e atât de generoasă cu posibilitățile dramatice, încât încă mai descopăr exploatări remarcabile ale ei.

The Dark Mirror, de pildă, ne oferă ocazia de a o urmări pe Olivia de Havilland în dublul rol a două surori identice, care sunt suspectate de crimă la pachet, pentru că una dintre ele i-a făcut felul unui doctor.

Deoarece poliția, întruchipată de un simpatic și chiar sfătos detectiv jucat de Thomas Mitchell, nu reușește să dea de capul unui alibi dual compact, apelează la un psiholog (Lew Ayres), care acceptă să le examineze pe cele două gemene, inevitabil devenind vârful unui triunghi sentimentalo-maniacal.

Suspansul urmează o matcă destul de limitată, însă propune un interesant tangaj al percepțiilor și dedublările, precum și scăpărări de inteligență sau umor, precum afirmația unui martor, care se declară pregătit să jure pe un teanc de Biblii.

Nu e o surpriză să observi ușurința și finețea cu care Olivia de Havilland pendulează între paranoia și anxietate, între psihopatie și fragilitate, însă a-i vedea arsenalul etalat atât de amplu este o încântare în sine.

Regia lui Robert Siodmak este una de clasică de studio a anilor ’40 hollywoodieni postbelici, însă impresionează modul cum suprapune imaginile cu dubla ipostază a actriței, suficient de subtil, încât, furat și de intensitatea unor scene, nu simți cusătura de montaj, așa cum decenii mai târziu, tot o ochești pe cea de la lupta dintre cei doi Jet Li din The One.

Un comentator al acestui film opina că psihologia de la care pornește trama narativă este tributară unui freudianism depășit, făcând analogia cu o altă peliculă contemporană de gen, Spellbound a lui Hitchcock.

Sunt de acord că natura umană este infinit mai complicată, însă astfel de povești simplificate îți arată una dintre direcțiile în care să privești, pentru a desluși măcar prin ceața densă a psihicului uman.

Vorba aceea: Toate modelele sunt rele, dar unele sunt utile.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Caniculă sau ploaie, lectura merge înainte.

România în 100 de ani – un mare prieten al românilor, dar un și mai mare prieten al adevărului, istoricul Oliver Jens Schmitt (pe care l-am descoperit la o excelentă ediție a emisiunii Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu), comprimă un veac de evoluție a societății de pe meleagurile mioritice într-un mod admirabil de coerent. Din prezentarea sa reiese că apucăturile naționaliste contemporane nu sunt o noutate, că antisemitismul a fost o realitate incontestabilă și că legionarismul n-a murit o dată cu Zelea Codreanu, ci s-a perpetuat cu brio în perioada comunistă. O sinteză care precis a iritat pe mulți, dar care ne scutură puțin de complexele și iluziile cu care suntem hrăniți de generații.

Zapping prin științe – deși o astfel de lucrare generalistă pare superficială, credeți-mă, cu toată bunăvoința pe care am avut-o, n-am putut să citesc mai mult de două-trei secțiuni într-un calup de lectură. Nu doar pentru că pe fiecare două pagini alăturate, sunt prezentate tematici variate, de la genetică la fizică cuantică, dar modul cum este organizată informația suscită reflecții aparte. Colectivul de autori, în frunte cu Ivan Kirilow și Lea Milsent, are o preocupare anume în a arăta cum a evoluat un anume concept în știință de-a lungul istoriei, cu accent pus pe controverse, fapt care m-a făcut să cred că acest fetișism pe care unii îl arată tehnologiei și ramurilor ei în prezent este orice, numai științific nu. O carte de avut în bibliotecă, chiar și de către umaniști.

The Age of Surveillance Capitalism – chiar mai deunăzi citeam că Google este sub investigație de către autoritățile Uniunii Europene sau că aplicațiile mobile de sănătate par a stoca mai multe informații decât ar fi cazul; crâmpeie din vastul tablou cu accente apocaliptice pe care îl zugrăvește Shoshana Zuboff în această lucrare monumentală. Autoarea este revoltată împotriva pierderii intimității la care consimțim aproape fără să ne dăm seama, iar rezultatul este un rechizitoriu subiectiv, dar formidabil de documentat împotriva a tot ce este rețea socială sau motor de căutare. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că se întoarce în istorie pentru fiecare dintre componentele eșafodajului său de idei și recurge la nume mari ale gândirii universale, de la Karl Marx la Hannah Arendt sau Emile Durkheim. Lectura a fost grea, nu a fost plăcută, dar la capătul ei am simțit că, într-adevăr, chiar în momentele când scriu aceste rânduri, se dă o luptă pentru însăși esența umanității, iar cine vrea să și-o păstreze va avea de ales între confort și libertate. Iar cea din urmă e, totuși, cea mai de preț.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Shang Tsung al cuvintelor

Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:

În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.

Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.

Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.

De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.

Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.

Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.

Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:

A se consuma responsabil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.

În pelerinaj sibaritic prin Dolj

Vara e anotimpul plăcerilor, zice-se.

O zi întreagă n-am făcut decât să contribui la validitatea acestui aforism, gustând din varii delicii pe care le găsim pe cuprinsul județului Dolj.

Înainte de periplul hedonist am participat la o serie de ateliere pe teme de blogging și alte daraveruri de-ale online-ului, organizate sub egida unei organizații al cărei membru sunt onorat să fiu – Asociația Bloggerilor Olteni (ASBO).

Ascultând povețele ample ale vorbitorilor, specialiști în varii manifestări ale ceea ce numim rețele sociale, mi-am dat seama că nu voi putea prea curând sau chiar niciodată să transform blogul unde citiți aceste rânduri într-o afacere sui generis, pentru că asta înseamnă să mă dedic prea mult timp unor aspecte la care nu mă pricep și cu care nici nu prea rezonez, dar și pentru că îl văd ca pe un instrument de jurnalism personal, iar asta înseamnă să nu faci concesii în privința sincerității și integrității conținutului.

Vorba ceea, ”Dacă nu deranjează pe nimeni, nu e presă, e publicitate”.

Radu Afrim a simțit asta pe propria piele din partea-mi.

După învățămintele blogărești a urmat prima rundă sibaritică, reprezentată de niște pizze cât roata carului de la Praz Vegas. Pantagruelic nu m-am comportat, dar am uitat că nu aia era ora mea de prânz.

A urmat deplasarea la Domeniul Coroanei Segarcea, unde am înțeles ce înseamnă aportul istoriei.

Spunea cineva, mai în glumă, mai în serios, că poezia s-a mutat din cărți pe etichetele sticlelor de vin. Ați observat și voi, probabil, câtă silința își dau o cramă sau alta în a plăsmui povești care să sporească savoarea și noblețea licorilor pe care le produc.

La Domeniul Coroanei Segarcea, creativitatea n-are nevoie să fie împinsă peste limite, pentru că beneficiază de apartenența la un trecut august. Detaliile tehnice ale clădirii și dependințelor datând de când veacul trecut se năștea, suprafața vasta de cultivare a viței de vie și pitorescul amplasării întregului complex viticol și-au răsfrânt o parte din impresie asupra vinurilor pe care le-am gustat.

Căci da, aici s-a consumat al doilea episod de plăcere senzorială al zilei.

Pentru că nu sunt un adept doar al lui Epicur, ci și al stoicilor, dar și pentru că era o căldură dogoritoare, m-am limitat a degusta în cel mai pur sens al cuvântului, precum tovarășul cu numele de mai jos, care, la chiolhanurile cu membrii Politburoului ținea toasturi cu apă, în timp ce ceilalți erau siliți a bea votcă, fapt care le dezlega limbile în moduri care tot lor le erau funeste ulterior.

Ghid prin semnificațiile unor game de vinuri interesante conceptual, precum Minima Moralia sau Vardo, ne-a fost un om mare la stat și la sfat, Radu Rizea, căruia i-am găsit mental cel puțin trei potențiale roluri într-un viitor remake hollywoodian al Dacilor lui Sergiu Nicolaescu.

Pe la chindii am poposit la Port Cultural Cetate, unde personalitatea de poet gurmand a lui Mircea Dinescu și-a găsit o expresie deplină.

M-au fermecat rapid îmbinarea dintre opere de artă risipite care încotro, arhitectura de demult, valurile Dunării, acest drum fără pulbere, și vaga dezordine în care erau lăsate toate, curat atitudine de om înclinat spre liric.

Dar nu cred că bucatele rustice cu care am fost serviți ar fi avut gust mai bun, dacă scândurile pontonului pe care m-am tolănit ar fi fost geluite și potrivite la milimetru.

Nu, scârțâitul lor de fiecare dată când mă foiam, ca să mai fac loc în stomac vreunei înghițituri de zacuscă arzătoare întregea plăcerea, pecetluită de un apus de soare pentru care alde Francois Millet ar fi lăsat baltă Barbizonul.

Unde mai pui că fundalul sonor a fost asigurat de formația Gogu-Iancu, al cărei aer kusturician n-a scăpat răsplătit de niște bancnote care mi-au părăsit portofelul, dar și de un imprompu muzical lui Constantin Gaciu (care e legat în mintea mea de primul sezon din minunata emisiune Vedeta populară), însoțit de la fel de talentatul său fiu Cosmin și de o cobză de pe vremea lui Zavaidoc.

Credeți că am picotit pe drumul de întoarcere?

Ei aș, nu ne-a lăsat Marius ”Mache” Matache, care ne-a obligat să îl acompaniem în potpuriul său de melodii folkisto-patriotice.

Așa sunt zilele mele.

Una bună, zece rele, în care trebuie să lucrez la a sorta mai multe amintiri plăcute decât poate bietul meu creier să proceseze.

Am fost la teatru dimineața, la prânz și seara

Cum ședeam eu aproape tolănit în scaun și priveam unul dintre numerele Hektomeronului, iaca vine un tânăr cu o cameră în mână și mă întreabă dacă vreau să spun câteva cuvinte despre proiectul aista.

– Este pentru un viitor documentar despre tot ce s-a întâmplat aici, îmi explică.

Ce i-am spus atunci vă spun și vouă acum:

Hektomeron este un proiect gigantic și nebunesc, pe care eu, unul, nu l-aș fi făcut.

Dar mă bucur că l-au făcut cei de la Teatrul Național din Craiova, mai ales că mi-a relevat un Decameron de impresii:

I. Tehnologia asta e incredibilă, oricât s-ar oțărî unii împotriva ei; cum altfel mai colaborau actorii craioveni cu regizori de te miri unde?

II. Unii sunt în stare să lucreze 25 de ore în continuu; eu nu m-aș putea lipsi de somn, așa că îi admir și îi compătimesc.

III. Când textul e bun, iar Boccaccio, cu tot misoginismul și anacronismul care i s-a reproșat pe parcursul spectacolului, exact asta ne oferă, actorii de aici au în ce să își înfigă colții și ne dezvăluie laturi interpretative nebănuite. Oameni buni de la Teatrul Național din Craiova, așa să vă fie alegerile stilistice de acum încolo, nu Inimă să alte preparate din carne, da?

IV. Apropo de actori, le știam destule manifestări din versiunile digitale care le-au precedat, dar contactul nemijlocit cu vocea și gestica și mișcare scenică este neprețuit; așa m-am bucurat pe deplin de grohăiturile lui Nicolae Vicol, de dereglarea Corinei Druc, de delirul andreeamarinian al Alinei Mangra, de revolta autentică a lui Geni Macsim, de icnetele Costinelei Ungureanu sau de vocea de povestitor hâtru a lui Nicolae Poghirc.

V. Recunoscând nume printre regizorii care au contribuit la această manifestare colosală, precum Philip Parr sau Fred Abrahamse, am mai îndreptat un gând de adâncă recunoștință către maestrul Emil Boroghină, care, prin Festivalul Shakespeare, a adus teatrul mare la Craiova și l-a făcut pe al nostru la fel de mare.

VI. Au fost momente când în sală erau doar vreo câțiva spectatori risipiți prin cele patru colțuri; dar nu m-am simțit singur, dimpotrivă.

VII. Am văzut oameni ațipind la Hektomeron și mi-a fost drag, înseamnă că rezistau pe baricade de ceva vreme.

VIII. Ca bărbat, am fost scuipat, dar și mângâiat ideatic de variațiile feministe ale unor povestiri adaptate prezentului; mulțumesc, Monica Ardeleanu, în sfârșit o voce lucidă dinspre urmașele Evei!

IX. Craiova e tare pe cultură, nu și la infrastructură (dacă locuiți aici, știți ce și cum).

X. Au curs felicitările către cei de la Teatrul Național din Craiova, așa că alătur și eu un strop în acest diluviu binemeritat și le adresez mai jos o provocare.

Mai există o colecție de povestire deocheate și șugubețe datând din perioada Renașterii, intitulată Heptameronul, de data aceasta din Franța.

Ce-ar fi să mai puneți de-un maraton teatral mai la toamnă?

Natura ca artă (57)

A trecut mult timp de când natura nu mi-a mai glăsuit prin operele ei.

Dar am revenit în forță.

Spirit gregar
Le-am mâncat din priviri
Unde e cavaleria lui Malevici?
Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre
Yggdrasil al scaieților
Portativ răsturnat
Nivele de locuire
Antene către o lume mai verde

Jocul de-a vacanța

Din punct de vedere cinematografic, Amadeus al lui Milos Forman este o capodoperă.

Din punct de vedere al exactității istorice, nu chiar.

Însă spiritul lui Mozart, redat sturlubatic și jucăuș de Tom Hulce, trebuie să fi fost destul de aproape de realitate, iar Concertul în La major pentru clarinet și orchestră, K. 622 pe care l-am ascultat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova îmi îndreptățește acest pronostic.

Am simțit un aer ludic, relaxat, de apropiere a vacanței, venită deja pentru cei mai mulți elevi și care va veni curând chiar și pentru muzicienii filarmonicii, care au muncit enorm într-o stagiune nesperată.

Această joie de vivre a fost sporită de sunetul clarinetului lui Ciprian Melente, dar și de prezența deja cunoscută a dirijorului Emil Vișenescu.

Dacă ar fi să-l caracteriz pe acesta din urmă printr-un singur cuvânt, acela ar fi ”generozitate”.

Generozitate în gesturi la pupitrul dirijoral.

Generozitate în zâmbetele.

Generozitate în bonomie.

Generozitate în învățăminte pentru învățăcei și public.

Generozitate în bis-uri deosebite (acum a fost un inedit duet de clarinet, data trecută o superbă intertextualitate muzică-poezie).

Da, muzica oferită de oameni în carne și oase are o savoare pe care Youtube-ul sau Spotify-ul n-o pot egala.

Partea a doua a programului a inclus Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64, care, încă de la primele acorduri mi-a sunat vag familiară.

Și, într-adevăr, verificând în trecutu-mi de meloman, am descoperit că odinioară această creație a lui Piotr Ilici Ceaikovski s-a mai desfășurat în urechile și mintea mea.

Scriam atunci că mi se părea o combinație de momente înălțătoare și viraje sumbre.

Impresia de interval vast între zeniturile și nadirurile emoționale pe care le proiecta s-a păstrat, dar acum nu fragmentele de forță, ci acelea duioase au avut prim-planul.

Să fi evoluat eu psihologic de atunci?

Sau să fi fost predispus de compoziția anterior?

Sau poate personalitatea dirijorului Emil Vișenescu să se fi transmis în redarea notelor de pe portativ?

Nu știu, căci mintea umană este încă o fântână de mistere și miracole.

Iar prin muzică se stârnesc unde tremurânde în apa ei.

Reflexiile și reflecțiile sunt ale fiecăruia.

Imaginile sunt surprinse de un mare meloman, Daniel Botea, ale cărui abilități de fotograf par a spori pe zi ce trece.

Alte comori de care nu ar trebui să ne rușinăm

Dacă am scris despre Dacii de Sergiu Nicolaescu, m-am condamnat singur să mă aplec și asupra filmului care i-a urmat, Columna.

Firul narativ continuă istorisirea războaielor daco-romane, de data acesta evenimentele având loc după victoria invadatorilor și urmărind relațiile ambivalente dintre aceștia și băștinași, unii deloc împăcați cu acest deznodământ.

Abordarea regizorală hollywoodiană a lui Sergiu Nicolaescu, inegalabilă, de altfel, e înlocuită aici de una mai ternă a lui Mircea Drăgan, care are de pus în scenă ambițiile psihologice sporite ale scenaristului Titus Popovici.

Deși circumscrise aceluiași obiectiv central propagandistic, unele dintre acestea chiar au sorți de izbândă, ajutate de niște comori actoricești pe care vreau să le readuc la lumină.

Înainte de asta, merită precizat că și în cazul de față aportul interpretativ străin este meritoriu:

Rolul principal al ofițerului roman Tiberius i-a revenit lui Richard Johnson, care, cu figura-i interesantă a format un cuplu marcant cu Antonella Luandi, întruchipând-o pe o femeie dacă frumoasă și arțăgoasă. Nu trece neobservată nici prezența demnă a împăratului Traian, jucat de Amedeo Nazzari și dublat cu vocea gravă a lui Geo Barton.

Însă, cu tot farmecul cosmopolit al celor de mai sus, câțiva dintre actorii neaoși sunt aceia care smulg admirație și nu doar pentru că se pot exprima în voie în limba materna.

Ilarion Ciobanu drept Gerula este o veritabilă stihie a luptei subterane, un guerrillero mioritic de o intensitate copleșitoare. Momentul când îi arde vreo două vlăstarului regal pe care îl pregătește spre a lua conducerea este minunat de incorect politic, dar proiectează un crez autentic. De fapt, mă mir că autoritățile comuniste n-au văzut în acest personaj un alter ego al fraților Arnăuțoiu, care le-au dat de furcă ani buni, dovadă că Oliver Jens Schmitt are dreptate când spune că regimul lui Ceaușescu a asimilat cu voluptate temele naționalist-legionare care îl precedaseră.

Gheorghe Dinică reușește aici ceva deosebit: deși partitura sa este limitată și se reduce la repetarea unui autodafé devenit proverbial, își însușește această simplă sarcină cu dăruirea fizică a unui DiCaprio din The Revenant. N-are influență asupra acțiunii din film, dar fiecare apariție a lui are influență asupră-ne.

Dacă ar fi să aleg pe artistul care a produs asupră-mi cea mai puternică impresie, acesta nu poate fi decât Ștefan Ciubotărașu. Fiecare scenă care l-a avut în prim-plan m-a atras și mi-a relevat ce recunoscători merită să fim când suntem martorii sintezei dintre o înfățișare parcă făcută pentru actorie și un talent al vorbirii pe măsură.

Se pare că nu sunt singurul care a simțit asta, pentru că, în 2010, Banca Națională a României a emis o monedă comemorativă, pentru a celebra 100 de ani de la nașterea lui Ștefan Ciubotărașu, iar pe revers este chipul acestuia așa cum și-l va aminti oricine l-a văzut în Columna.

Și, nu în ultimul rând, chit că îți repugnă autohtonismul și poporanismul și sămănătorismul pe care filmul le promovează mai mult sau mai puțin subtil, e greu să nu simți emoția pricinuită de prezența hieratică a lui Emil Botta, cântând la fluier pe o culme muntoasă învăluită de ceață.

Vremelnică sclipire a frumuseții, menită a ne aduce aminte că o putem găsi oriunde.

Chiar și în producțiile ălea hulite ale Epocii de Aur.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Un film indispensabil

Tehnologia ne înconjoară.

Chiar dacă nu privim afirmația asta precum o amenințare, valabilă tot rămâne.

Ce e de făcut?

Să o respingem sau să o îmbrățișăm.

Cea din urmă variantă este predominantă, așa că măcar să o exploatăm artistic, nu?

Zis și făcut, au exclamat realizatorii filmului Searching.

Un tată rămas văduv se lansează în căutarea fiicei adolescente, după ce aceasta nu mai dă pe-acasă, iar investigația, ba chiar toată povestea, are loc prin prisma digitalului, manifestat prin varii forme pe care am ajuns să le integrăm organic existenței: mail-uri, apeluri video, ferestre de chat, camere de luat vederi, rețele de socializare și alte câte și mai câte.

Încă de la primele cadre se vădește cu câtă inteligență știe regizorul Aneesh Chaganty să exploateze potențialul narativ al tehnologiei.

Expozițiunea e impecabilă în a trasa niște tușe psihologice utile evoluției de mai târziu, pentru ca apoi, odată cu declanșarea intrigii, desfășurarea acțiunii să prindă o așa viteză a absorbției privitorului, încât ești mai captiv ca în scroll-ul ală nesfârșit pe Facebook.

Despre punct culminant n-am ce să spun, pentru că au loc mai multe, unul după altul, viraje năucitoare, dar niciodată incoerente ale dezvăluirilor, care, în desăvârșita deșteptăciune a scenariului semnat de Aneesh Chaganty și Sev Ohanian, mai lasă loc și unor săgeți asupra a moravurilor mediatice ale prezentului, precum și unei consistente radiografii a relației părinți-copii în era Internetului.

John Cho, interpretul din rolul principal, este o figură familiară celor de vârsta mea pentru roluri episodice și secundare din anii 2000, unul dintre acestea clădindu-se pe sumara, dar memorabila replică din American Pie, primul, unicul și irepetabilul.

Aici, însă, dovedește un vast arsenal actoricesc, fapt cu atât mai remarcabil, cu cât îl are de etalat prin tot felul de ferestre video.

Să fie, oare, Searching viitorul cinematografiei?

Nu cred, este mai degrabă un experiment hyper-reușit, așa cum jocul Her Story, cu care este cumva înrudit, demonstrează că o poveste bună se poate spune și cu mijloace moderne.

Oricum, ce mai tura-vura?

Sunteți părinți?

Sunteți cinefili?

Sunteți tehnofili?

Sunteți părinți cinefili tehnofili?

Oricine ați fi, filmul ăsta este indispensabil.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

A furore Normanorum, libera nos, Domine!

”Ferește-ne, Doamne, de furia oamenilor nordului”, se rugau locuitori de pe o arie geografică întinsă de pe coastele insulelor britanice până pe malurile Mării Baltice.

Căci viața acestor oameni medievali, și așa năpăstuită, era mereu sub spectrul amenințării unui raid al vikingilor.

A nu se înțelege, însă, că aceștia năvăleau câtă frunză și iarbă.

Dimpotrivă, veneau în cete reduse, atacau, jefuiau/siluiau/ardeau cât puteau și se întorceau să-și depene pățaniile la un pahar de hidromel.

Această filosofie a raidului cu forțe reduse, dar cu impact și o mare libertate de mișcare se reflectă inclusiv în universul ludic pe care ni le-au lăsat, ilustrat de jocul Vulpea și gâștele.

Menționat chiar de o saga islandeză de secol X, acesta face parte din familia de jocuri Tafl, care prezintă o caracteristică unică – protagoniștii nu beneficiază de forțe egale.

În acest caz, disproporția este extremă: unul dintre jucători manevrează o singură piesă – vulpea, iar celălalt 18 – gâștele.

Obiectivele celor două părți diferă: vulpea are nevoie să înhațe cât mai multe gâște, ca să le împiedice să o încolțească și să o imobilizeze; gâștele sunt condamnate să acționeze în falangă, pentru a o prinde pe prădătoare la strâmtoare.

Reguli simple, însă aplicarea lor lasă loc unor foarte intense provocări cognitive.

În primul rând, modul de gândire diferă în funcție în ce ipostază vă aflați.

Ești cu vulpea? Atunci e musai să activezi latura de gherilă, care exploatează libertatea de mișcare și oportunismul.

Ești cu gâștele? Atunci e imperios necesar să privești în ansamblu, să nu te lași sedus de individualism și să te miști încet, pentru a valorifica avantajul numărului.

În Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf, pe care am citit-o, recitit-o și răscitit-o când eram mic, gâștele reușeau cumva să evite colții jupânului Smirre.

În jocul de față, lucrurile nu mai stau așa.

Nu vă împăunați că sunteți imbatabili cu vulpea.

Provocarea adevărată este să ajutați gâsculițele (nicio aluzie misogină, e doar afecțiune) să lucreze în echipă.

Iar asta e o lecție care merită exersată oricând.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc de care, zice-se, Regina Victoria a Marii Britanii era foarte pasionată.