Teoria ca teoria, pentru ca practica să nu ne omoare

După cataclismul din Turcia și Siria și după zgâlțâiala la care am fost supuși inclusiv noi, românii, și eu, ca și alții, am început să îmi pun întrebări precum aceasta:

Oare am ce-mi trebuie, cunoștințe și resurse, în caz de dezastru?

Vrând să-mi lămuresc întâi partea teoretică, m-am aplecat asupra acestui Ghid de supraviețuire în caz de catastrofe, redactat de Jacques Lalanne și Jean-Claude Rodet.

Și m-am cam cutremurat (poanta e premeditată).

Autorii sunt foarte riguroși și nu ocolesc nimic (sau cel puțin așa i s-a părut iresponsabilului de mine) din cele de trebuință, comportamentale sau materiale, în situația unei urgii.

Cartea are două părți mari, cea despre ansamblul de pregătiri generale în caz de dezastre, și cea despre măsurile specifice în varii scenarii, de la pană de curent generalizată la caniculă, și de la contaminare radioactivă la alunecări de teren.

În prima, este detaliat conținutul unei truse (mai degrabă valize) care să asigure supraviețuirea timp de 72 de ore în oricare dintre situațiile de mai sus, iar conținutul ei, foarte detaliat, m-a pus pe gânduri.

Pe de o parte, recunosc justețea tuturor obiectelor și produselor enumerate acolo.

Pe de altă parte, a le procura, întreține și reînnoi presupune un efort de timp, energie și bani.

Și aici ajungem la vechea dilemă – până unde merge precauția și de unde începe paranoia.

Departe de mine a avea un răspuns.

Ce am remarcat și mi-a plăcut în acest volum este că autorii au menționat că, pentru situații de izolare sau părăsire mai îndelungată a domiciliului, este nevoie să avem cu noi și mijloace de destindere (cărți sau jocuri). E semn de mare înțelepciune să accepți că sănătatea psihică este la fel de importantă precum cea fizică și că are nevoie de mijloace specifice.

Prin natura lui, acest Ghid de supraviețuire în caz de catastrofe nu este vreun bestseller.

Totuși, ar trebui să se regăsească în fiecare casă.

Și să nu se pună praful pe el.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte al cărei titlu e cea mai bună reclamă a ei.

Sezon de Oscar 2023 – Epilog

Sezonul 2023 al Oscarurilor se apropie de final și nu mă pot lipsi nici de această ocazie de a-mi exprima preferințele și părerile exact înainte ca plicurile să fie desfăcute, iar premiile anunțate (corect, să sperăm, nu ca în anul de pomină cu La La Land vs. Moonlight).

Cel mai bun regizor – tandemul Daniel Kwan-Daniel Scheinert s-a instalat cu tupeu în postura de favorit la această categorie, detronându-l pe însuși Steven Spielberg, care părea dominator spre finele anului trecut. Lumea merge înainte, nu se împiedică de titani, pare-se.

Cel mai bun actor în rol principal – Austin Butler și al său Elvis impetuos sunt în plină ofensivă, iar numele artistului poate atârna greu, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Rami Malek drept Freddie Mercury. Însă eu tot cred că Brendan Fraser și extraordinara sa revenire în prim-plan cu un rol de o îndrăzneală gargantuescă va avea câștig de cauză.

Cea mai bună actriță în rol principal- până de curând, Cate Blanchett părea că dirijează cursa asta, precum o face o imperial cu orchestrele din TAR, însă evoluțiile de ultimă oră o indică pe Michelle Yeoh, ceea ce ar fi cumva și în spiritul de corectitudine politică de care membrii Academiei nu sunt deloc străini. Oricare ar fi deznodământul, o să-l primesc cu dragă inimă, pentru că va fi meritoriu.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – cu figura-i bononă, prestația excelentă și cu narațiunea întoarcerii în Cetatea Filmului după decenii, Ke Huy Quan e câștigătorul inimilor și al tuturor premiilor relevante de până la Oscaruri, așa că are statueta în buzunar.

Cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett din Black Panther: Wakanda Forever are un oarece avantaj, dar nu-i dau pace Jamie Lee Curtis și Kerry Condon.

Cel mai bun scenariu original – dacă tot o să ia Everything Everywhere All at Once o grămadă de premii relevante, ar putea avea delicatețea de a-l ceda pe acesta către Martin McDonagh, nu neapărat pentru The Banshees of Inisherin ca realizare singulară, ci pentru tot ce ne-a oferit în cariera-i remarcabilă de cineast și dramaturg.

Cel mai bun scenariu adaptat – cred și sper că o să câștige Women Talking aici, pentru că, dacă o s-o facă Im Westen nichts Neues, ar fi un pic insultător la adresa romanului lui Erich Maria Remarque, un monument de compasiune deloc exploatată de această nouă ecranizare.

Cel mai bun montaj – bătaia este între Everything Everywhere All at Once, cu aiuritele-i universuri paralele, și Top Gun – Maverick, cu înșurubările-i aeriene. Personal, aș prefera să câștige Elvis, ca să-i dăm un Oscar indirect și lui Baz Luhrmann, care ni l-a readus pe Rege la viață.

Cea mai bună imagine – votanții Academiei par a înclina spre fresca ororilor din Im Westen nichts Neues, dar eu, unul, aș prefera festinul vizual din Elvis.

Cel mai bun sunet – vâjâielile și învârtelile aeriene din Top Gun – Maverick par a fi în pole position, însă le suflă în ceafă scrâșnelile din Im Westen nichts Neues; mai pașnic fiind, tot spre Elvis m-aș îndrepta.

Cele mai bune efecte speciale – numai un naiv își poate imagina că Avatar – The Way of Water poate pierde trofeul.

Cea mai bună coloană sonoră – e suficient să mai ascult încă o dată (a suta oară, probabil) Voodoo Mama din Babylon, ca să-mi și dau seama cât îmi doresc să îl văd pe Justin Hurwitz câștigător aici, mai ales că principalul pericol vine dinspre Im Westen nichts Neues, care nici nu are o coloană sonoră propriu-zisă, ci mai mult o colecție de sunete care îi întregesc atmosfera apăsătoare.

Cele mai bun decoruri – Babylon pare a fi confiscat statueta, lucru firesc, de altfel, pentru că singură scena care deschide pelicula e monumentală prin amploarea mizanscenei.

Cele mai bune costume – în sfârșit o luptă care se dă între doi favoriți de-ai mei, Babylon și Elvis, așa că să câștige care-o fi.

Cel mai bun machiaj – perciunii lui Elvis vs. obezitatea morbidă a lui Brendan Fraser în The Whale; nu mă pricep, să decidă specialiștii.

Cel mai bun cântec – RRR cu Naatu Naatu a fermecat pe tot mapamondul, dar, dacă mă întrebați pe mine, melodia Dosti din același film e chiar mai tare.

Cel mai bun film de animație – Pinocchio al lui Guillermo del Toro e la ani lumină distanță de competitori, les jeux sont faits.

Cel mai bun documentar scurt – așa frumos e The Elephant Whisperers, că îmi doresc să pună trompa pe statuetă.

Cel mai bun film internațional – la cât de prezent e Im Westen nichts Neues în tot sezonul acesta de Oscar, e imposibil de conceput că va pierde premiul ăsta.

Cel mai bun film – dacă la începutul oficial al sezonului mai exista o fărâmă de competiție, ultimele pronosticuri indică într-o majoritate covârșitoare spre Everything Everywhere All at Once, care merită această supremă distincție pentru dovada faptului că pe lumea asta creativitatea încă mai poate bate bănetul.

Sezonul Oscarurilor din 2023 ia astfel sfârșit, așa că hai să ne umplem timpul cu filme bune până la acela din 2024.

Comedia repopulează România

Erau câteva specii pe care le credeam definitiv dispărute de pe teritoriul României: zimbrii, cocoșii de munte și comedia romantică.

Zimbri avem din nou la Hațeg.

Cocoși de munte am văzut în România sălbatică.

Iar cu Ramon putem celebra resuscitarea unui tip de film de care avem mare nevoie și de care cinematografia mioritică postedecembristă s-a ferit ca de râie.

Bineînțeles, ca și în cazul impozantelor cornute, pentru resuscitare a fost nevoie de ceva import, mai precis de un regizor străin, Jesus del Cerro, același care ne-a oferit Miami Bici.

Dar, dacă acolo transplanta de-ai noștri la ei, acum cineastul Jesus del Cerro lucrează împământenit și deloc împământat, ba chiar se face vinovat de o performanță rară, pe care o înregistrez mental doar din an în Paști.

Bucureștiul, unde are loc cea mai mare parte a acțiunii, e înfățișat strălucitor, ca o veritabilă metropolă, de mi-era mai mare dragul să recunosc în cadrele acelea aeriene locurile pe unde mi-a călcat piciorul de provincial.

Iar anumite aspecte ale existenței pe care le consideram îndeobște agasante, devin chiar simpatice. Exemple: Gara de Nord, vloggerul Selly, veganii sau Poliția Română.

Iar ca bonus avem niște asane exploatate vizual într-un așa hal, de m-am lins pe buzele-mi de mascul.

Povestea din Ramon este neserioasă, neverosimilă, necorectă politic, irezistibil de amuzantă și îl urmărește pe personajul eponim, sătean candid dintr-o zonă viticolă nedefinită (dar ușor de identificat drept Domeniul Sâmburești), care se îndrăgostește de o fotomodea și descinde în capitală, pentru a și-o face soață.

Pe parcurs se vede prins într-o serie de aventuri picarești, află iubirea adevărată, face boroboațe și tot tacâmul.

Pavel Bartoș e protagonistul și are de dus povara partiturii tipului naiv, onest și căpos. Îi iese oarecum, deși am simțit uneori că mai are până să ajungă la ipostaza unui Fernandel de România. Dar jos pălăria pentru efort, mai ales că actorul e și producător al filmului.

Oricum, nu-i doar treaba lui să asigure umorul, ci și a celorlalți, care sunt la înălțime.

Andreea Vasile e foarte abilă în a trece de la grosolănia homlessei la feminitate regăsită, plus că ne oferă o mostră din râsul ei de curcă beată, marcă înregistrată, pe care am avut ocazia să îl ascult și pe viu, când a poposit la Craiova cu trupa din Un bărbat pentru Sara.

Alexandru Ion, la fel de volubil ca în Taximetriști, Teona Stavarachi (vezi asanele mai sus menționate), Elvira Deatcu și polițaii ei, toți contribuie la hazul neobosit al filmului, exploatând scenariul eficient de simplu, dar și de deștept, în care se vede melanjul de formulă hollywoodiană și mirodenii neaoșe.

Iar la final, mă delectez scriind în premieră următoarele două fraze:

În Ramon, nu mănâncă nimeni ciorbă. Pateu de pisici da, dar nu ciorbă.

În Ramon, nu înjură nimeni. Bă, nimeni, nimic!

Și tot am râs cu poftă.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Sezon de Oscar 2023 – The Martha Mitchell Effect

Al doilea dintre cele două documentare scurte pe care Netflixul le propune la această ediție a Oscarurilor este unul deosebit, nu neapărat prin valoarea istorisirii, ci mai degrabă ca perfectă ilustrare a conceputului psihologic pe care posteritatea l-a înregistrat.

The Martha Mitchell Effect o urmărește pe doamna eponimă, soția Procurorului General din administrația lui Richard Nixon, foarte vizibilă și vocală, într-o epocă în care consoartele înalților demnitari erau decorative în cel mai bun caz.

Ca persoană publică cu mare priză la public, Martha Mitchell i-a pus deseori probleme lui Nixon, toate culminând cu declarațiile ei în plin scandal Watergate, pe care l-a ațâțat sau readus în prim-planul opiniei publice, exact când ciracii șefului de la Casa Albă se dădeau de ceasul morții să îl facă uitat.

Iar pentru asta, nu s-au dat în lături a o discredita și readuce la tăcere prin metode care au ajuns până la a o sechestra temporar și droga.

Documentarul realizat de Anne Alvergue și Debra McClutchy încearcă să apese cam prea mult pe ideea că doamna Mitchell a fost hotărâtoare în deznodământul Afacerii Watergate, însă funcționează excelent ca explicația a fenomenului redat în titlu.

Mai precis, este vorba despre situațiile când un profesionist din domeniul medical (psiholog sau psihiatru) cataloghează afirmațiile și percepțiile unui pacient drept distorsionate și maladive, rezultatul fiind un diagnostic greșit și un tratament așijderea. Iar timpul ajunge să îi dea dreptate celui așa-zis nebun.

Cum spunea un specialist în domeniu:

Paranoicii chiar au dușmani uneori.

Până ca evenimentele să ia turnura dramatică pe care o știm, Martha Michell, așa cum apare în documentar, este o gură spartă cu apucături narcisiste gigibecaliene, o figură publică pe care m-aș feri s-o urmăresc și care m-ar face să schimb canalul de cum ar apărea pe ecran.

Așa că e lesne de imaginat că mulți dintre contemporanii ei n-au luat-o în serios, așa cum nu îmi venea nici mie, deși știam că ar trebui.

O Cassandra modernă, mai puțin gravă în profeții și mai enervantă în manifestări.

Și, totuși, nu doar că a spus adevărul, dar și-a sacrificat ce avea mai de preț – căsnicia – pentru asta.

O lecție pentru posteritate.

Dreptatea e ascunsă uneori sub straturi kilometrice de limbuție agasantă.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Blonde

Sezon de Oscar 2023 – Blonde

Raportat la contribuția cu nominalizări, cred că Blonde a beneficiat de cea mai amplă expunere mediatică din sezonul acesta de Oscar.

Și nu neapărat dintre cele mai fericite, dat fiind purcoiul de candidaturi la Zmeura de Aur cu care a fost blagoslovită.

Pe de o parte, aversiunea față de filmul lui Andrew Dominik este pedeapsa pentru spulberarea unui refugiu colectiv de drăgălășenie. Da, știm cu toții că Marilyn Monroe n-a dus-o prea bine în cap, dar să distrugi și atmosfera din filmele ei, inclusiv sacrosanctul Some Like It Hot, e prea mult. Avem nevoie de bombonică, nu de fiere.

Pe de altă parte, Blonde este un film prost.

Nu neapărat ca realizare, deși uneori uzează de niște figuri de stil audio-vizuale care se nimeresc ca oiștea-n gard (exemplu: copilul nenăscut care vorbește cu mă-sa).

Ce te descurajează până la aversiune este, însă, modul cum pelicula înțelege să își promoveze ideea extremă. E ca și cum cineva încearcă să te convingă urlându-ți în față și umplându-te de salivă.

Norma Jean alias Marilyn Monroe de aici este abuzată, folosită și trădată de toți care îi ies în cale, inclusiv de cei care îi câștigă vremelnic încrederea.

Nu că lumea artelor n-ar avea din abundență așa ceva (vezi cazul recent cu marele regizor al Avarului din Craiova), dar emfaza pe care regizorul o pune în fiecare secvență denotă mai mult decât lipsă de talent, ci de chiar de minte.

Nu ține scuza că Blonde nu e o biografie propriu-zisă, ci ecranizarea unui roman de Joyce Carol Oates. S-au văzut adaptări mai bune de cărți mai grele.

În atare condiții de cinematografie defectuoasă, interpretarea Anei de Armas e aproape miraculoasă. Nu doar că îndură martiriul în variile lui forme, dar evoluează de-a lungul lui. De la Norma Jean, peste care există un strat de Marilyn Monroe ajunge la o Marilyn Monroe care cotropește tot ce mai rămâne din personalitatea chinuită, dar autentică a ființei-sursă.

Un asemenea angajament într-ale suferinței este, îndeobște, materie primă pentru un sezon de Oscar (vezi Jokerul lui Joaquin Phoenix), dar există o scenă luminoasă, care înnobilează condiția de ciuca bătăilor a actriței.

Poate nu e o întâmplare că împarte acest moment cu cel mai înzestrat actor al distribuției, Adrien Brody pe post de Arthur Miller.

Ea îi prezintă versiunea proprie asupra unui personaj feminin dintr-o piesă a lui. El are revelația adâncii semnificații a acestui personaj (izvorât din surse autobiografice) și e zguduit de plâns, mulțumindu-i că i-a deschis ochii.

Și, pentru prima și singura dată, Marilyn Monroe se vede admirată și pentru altceva decât pentru nurii platinați.

Iar Ana de Armas redă această bucurie atât de frumos, încât închei articolul aici, cu un mesaj de 8 Martie pentru toate femeile:

Doamnelor, indiferent ce vi se spune, mai contează și sufletul!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Miga daga lugu dada nini fugu

Laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu momo ligi bege dibi lebi gige lughu pipi pepe sodi bebi dibi dibe nude sibi debe gade biga meme memi lapi dibi sige sigi mama mumu logo bigi dobo libo gogi lagha popo pipi sudo bibo dobo dobi nadi sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mimu lugu bogo dubu lobu gugo leghe pupu popo sadu bobu dubu dubo nedo subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mume lege baga debe labe gega logho saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu mami ligi bege dibi lebi gige lughu mimo lepo dobo sogi sogo meme mama sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mama lugu.

P.S. Toba a fost mișto, iar puștiul adorabil.

Educația nu-i doar pentru copii

Cel mai recent concert la celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a venit la capătul unei săptămâni dedicate educației non-formale a copiilor.

Un termen cu care nu sunt de acord, pentru că educația are o pleiadă de forme, nu doar două. Dar aceasta este o discuție aparte.

Ce a contribuit la încântarea unui spectacol care s-a dovedit splendid de la un cap la altul a fost micul expozeu de la început al Ivonei Stănculeasa, în care a trasat misiunea pe care instituția sa și-a asumat-o:

Să îi formeze pe auditorii de mâine.

Minunat!

De-ar înțelege toate lăcașele de cultură din Craiova că menirea lor nu e doar a doborî convenții și a provoca intelectual, ci și de a derula mai puțin spectaculoasa, dar nu mai puțin glorioasa sarcina de a încărca sufletele oamenilor cu trăirile necesare pentru a duce ceea ce de la antici încoace se numește simplu o viață bună.

Spun oameni și nu copii, pentru că, de pildă, Petrică și lupul, op. 67, compoziția lui Prokofiev care a deschis programul concertului, le-a fost destinată la origini acestora din urmă, însă este o curcubeu de senzații muzicale pentru orice vârstă.

Dialogul instrumentelor a semănat cu o Poiană a lui Iocan auditivă, în care fiecare are ceva hâtru de spus și n-au lipsit momentele când angrenajul corzilor și al suflătorilor și al percuționiștilor lua formele personajelor din fabulă. Nu, n-am vedenii în general, e meritul muzicienilor că mi-au păcălit creierul mai ceva decât Petrică pe lupul cel fioros.

Amuzat, relaxat, răsfățat, eram gata să primesc în plin anvergura lui Frantz Liszt.

Dar nu mă așteptam să fiu dat pe spate.

Un comediant britanic spunea cândva că Liszt trebuie să fi fost vreun extraterestru, cu tentacule extensibile în loc de degete, altfel nu avea cum, omenește posibil, să redea acele partituri pe care el însuși le plăsmuise.

Glumă, glumă, dar nu e departe de adevăr. Din poziția mea, nu vedeam mâinile pianistei Adela Liculescu acționând asupra claviaturii, însă urechea mea, de neavizat, ce-i drept, îmi spunea că sunetele astfel produse veneau de la trei mâini. Imposibil ca doar două să reușească o asemenea bogăție auditivă. Cum altfel să treci de la un capăt al clapelor la altul mai repede ca demarajul lui Usain Bolt?

Dacă mâinile au fost ascunse și m-au lăsat pradă unui mister, figura Adelei Liculescu a fost un prilej nemijlocit să contemplu metamorfoza psihologică generată de natura partiturii interpretate.

La Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125 am fost martorul unui rictus de maximă concentrare, în timp ce la Fantezia pe teme populare maghiare pentru pian și orchestră i s-a declanșat o aură de voioșie, de nețărmurită bucurie, care s-a transmis celei, situate deja la cote înalte, a spectatorilor.

Adela Liculescu a scăpat cu DOAR două bisuri, bijuterii muzicale la rându-le, timp în care dirijorul Constantin Grigore și-a îngăduit plăcerea de a o asculta. Iar ceea ce vedeam pe chipul lui ar fi văzut oricine pe al meu, probabil.

Ca orice formă de educație, spectacolul celor de la Filarmonica din Craiova are nevoie și de evaluare și notă.

A mea e 10 cu felicitări!

Imaginile sunt suprinse de colegul meu de clasă muzicală Daniel Botea.

Sezon de Oscar 2023 – The Elephant Whisperers

De vreo câteva sezoane de Oscar încoace, Netflixul contribuie consistent la secțiunile de documentar, atât standard, cât și scurt.

Nici anul acesta nu face excepție, oferindu-se două documentare scurte remarcabile, deși diferite.

Unul dintre acestea este The Elephant Whisperers, o mică oază de umanitate pură, într-o lume în care tehnologia e deja bine înstăpânită.

În statul indian Tamil Nadu, există o rezervație dedicată creșterii puilor de elefant rămași orfani. Dintre îngrijitori, povestea îi urmărește pe doi dintre ei, un bărbat și o femeie trecuți de vârsta a doua, a căror relație cu elefănțelul Raghu are toate trăsăturile unei comuniuni parentale în toată regula.

Fără să își propună vreo personificare prea apăsată, documentarul realizat de Kartiki Gonsalves te transpune parcă în viața unei familii. Frumos este cum evoluează relația dintre cei doi îngrijitori. Fiecare are trecutul său, cu bagajul său de suferință gravat pe chip, însă ajung să formeze un cuplu și chiar își celebrează nunta alături de cei doi copii adoptivi.

Doi?

Da, pentru că partea cea mai simpatică din The Elephant Whisperers este când în această familie mixtă oameni-pachiderme mai apare o surioară pentru Raghu.

Dinamica relației dintre cei doi elefanți mi-a adus aminte inevitabil de cea dintre mine și sora mea.

La început am fost frustrat de decăderea din drepturile de exclusivitate a atenției părinților, dar apoi am început să văd foloasele deținerii unei partenere de joacă relativ cooperante.

Filmat cu pasiune pentru frumusețea naturii, umane și animale, dar fără a fi pedant stilistic, The Elephant Whisperers e un mic refugiu într-o lume atemporală.

Este Sagrada Familia.

Nu doar a lui Gaudi, ci a fiecăruia dintre noi.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

Sezon de Oscar 2023 – Aftersun

Când vine vorba de nominalizări la Oscar, unele filme primesc cu toptanul și te miri de ce.

Pentru alte pelicule, însă, o simplă nominalizare e o binecuvântare, pentru că le evidențiază puțin din marea de producții care apar în fiecare an pe fața Pământului.

E cazul lui Aftersun, pe care, în alte condiții, nu cred că l-aș fi văzut în veci, nu pentru că aș fi mânat de vreo discriminare internă, ci pentru că nu am vreo speranță de viață de un mileniu.

Dar, după ce ultimele imagini ale filmului scris și regizat de Charlotte Wells s-au estompat, sunt recunoscător pentru o demonstrație de nivel înalt a ce înseamnă povara unui suflet zbuciumat.

Acest nivel înalt nu se referă neapărat la realizare, deși aceasta este meritorie, ci la subtilitatea expresiei psihologice. Pentru a o decela, ai nevoie de doze consistente de atenție, răbdare și toleranță la disconfort mental.

N-a fost o problemă, aveam antrenament cu marile creații ale Noului Val Românesc, cu toate ciorbele sorbite prelung și cu toate țigările fumate pe îndelete.

Un tată și fiica sa puberă petrec vacanța de vară într-o stațiune din Turcia. Inițial, lucrurile par idilice, dar, treptat, personalitățile celor doi adună varii dimensiuni, care explică și tensiunea latentă dintre ei, precum și lipsa sentimentului de distracție autentică.

În cazul lui, în ciuda virilității pe care unele cadre le-o prezintă ostentativ, se dezvăluie o adâncă angoasă, un trecut măcinat de traume, un cuantum imens de copilărie netrăită, cum spunea I. D. Sîrbu.

Cea mai strălucită componentă a interpretării lui Paul Mescal este ceea ce nu vedem.

Suntem obișnuiți să asociem zâmbetul cu starea de bine. Aici, această mișcare a mușchilor zigomatici este o mască zdrențuită, menită să ascundă o mare de-a pururi agitată.

De câte ori n-am văzut aievea acest zâmbet chinuit!

În cazul ei, există o transformare subtilă, de la copil la adolescent, de la preocupări infantile la interese erotice. Iar în această tranziție, discret redată de Frankie Corio, extraordinar înzestrată actoricește pentru vârsta ei, presupune și o slăbire a cordonului ombilical care o leagă de părintele ei.

Punând acest proces natural și inevitabil în mișcare, fiica îi dă tatălui ei o lovitura dureroasă.

Atât de dureroasă, încât o simți chiar și după ce luminile din sala de cinema s-au aprins și ai pornit gânditor spre casă.

Un drum mai lung ca de obicei, pentru că e însoțit de o constatare:

Oricâtă compasiune ai depozita, tot nu e suficientă pentru câtă suferință îți e dat să întâlnești la ceilalți.

Ce să faci?

Cum să sporești înțelegerea și răbdarea?

Un răspuns greu de găsit, dar care merită căutat.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Să-mi trăiască prietenii bloggeri, că multe calități mai au!

În 2012, în loc să vină sfârșitul lumii, cum cică ne-ar fi prezis mayașii, se năștea, de fapt, o alta.

Prietenul Daniel Botea și alți doi posesori de bloguri își dădeau întâlnire și hotărau ca o astfel de reuniune să aibă loc lunar.

Nu numai că au reușit să se țină de această rezoluție, dar, 11 ani mai târziu, e deja sărbătoarea unei comunități, nu a unui simplu grup de oameni.

O comunitate din care sunt onorat să fac parte, pentru că membrii ei vin cu o varietate minunată de caractere și calități.

Unele calități pe care le știu mai demult, altele pe care le descopăr cu încântare pe măsură ce trece timpul.

Unii dintre ei sunt experți în marketing.

Alții în programare.

Unii cunosc Craiova ca în palmă.

Alții au mâini îndemânatice.

Unii sunt nelipsiți de la evenimentele culturale.

Unii dansează foarte frumos.

Alții dansează foarte haios.

Și, mai nou, am descoperit că prietenii și colegi mei bloggeri sunt neînfricați, deschiși la minte și talentați actoricește.

Spun neînfricați, pentru că au acceptat provocarea mea de a lectura o mică bijuterie dramaturgică într-un act, intitulată Ciorapii Regelui Arthur, scrisă de Floyd Dell.

Patru dintre ei s-au înhămat la asta și au făcut-o cu atâta dedicare și har interpretativ (Nota Bene! textul era la prima vedere!), încât ceilalți i-au ascultat cu atenție și într-o liniște care s-a transmis și celorlalți clienți ai Cramei 91 de la Bacolux Craiovița Hotel & Events.

Asta, după ce în prealabil vizitasem întregul complex, care e generos cu spațiul pentru evenimente (există trei săli de festivități, cu capacități variind de la 80 la 300 de participanți), dar și cu facilitățile de cazare, atât pentru însurăței de orice vârstă, cât și pentru oamenii de afaceri chitiți să muncească de oriunde.

După toate zbaterile și dezbaterile cultural-teatrale, mergea un festin a la Lucullus, de care am avut parte combinând bucatele de la Crama 91, vinurile de la Sâmburești (unde s-a filmat Ramon, apropo), preferatul meu fiind Sauvignon Blanc, precum și hidratarea de la AQUA Carpatica.

Tortul, element indispensabil al oricărei sărbătoriri, a fost realizat de aceeași persoană care o face de ani de zile: mama fostului nostru coleg de breaslă blogosferică, Geordan.

Eu am plecat nițeluș mai devreme, ca să ajung la Băgău, dar am auzit povești că prietenii și colegii mei bloggerii au petrecut și dănțuit mult după aceea, până ce și-au tocit condurii, iar opincile au ajuns ferfeniță.

Printre multe calități despre care vorbeam se numără și cea pentru fotografie a colegului Ion Mihăescu, autorul imaginilor din acest articol.