În lumea vinului, Bordeaux este o destinație esențială.
Muzeul Vinului din acest oraș pitoresc este senzațional, nu doar prin exteriorul ultra-futuristic, ci și pentru suita de experiențe educațional-gustative de care ai parte în spațiile expoziționale, care prezintă poate cea mai inteligentă utilizarea a noilor tehnologii pe care am văzut-o vreodată în vreo astfel de instituție culturală.
Însă, pentru a atinge nemijlocit tradiția oenologică din regiunea bordeleză, am călătorit la jumătate de oră de oraș, în satul Saint-Emilion, înscris, împreună cu împrejurimile sale, în Patrimoniul Mondial UNESCO încă din 1999.
De cum m-am dat jos din tren și am privit împrejur, am știut că sunt sunt într-un ținut unde se face, se bea, se discută, ba chiar se respiră vin.
Se simte o tradiție îndelungată și mândră a continuității artei viticole oriunde ai privi cu ochii.
Vițele de vie arată semnele unei selecționări și evoluții care a dus la o uniformitate nocivă în alte condiții, dar spectaculoasă aici.
Ca român crescut cu La cireșe a lui Creangă, cu greu m-am putut abține să nu smulg un ciorchine care părea mai la îndemână. M-a oprit teama de repercursiuni, dar și aerul de operă de artă pe care îl emană fiecare podgorie, mai ales că mai toate au în centru un mai mic sau mai mare conac (în franceză, ”Chateau”), simboluri ale prosperității, dar și esențiale elemente de marketing.
Saint-Emilion adăpostește o bijuterie arhitectonică unică, nebănuit de impresionantă când ești în afara ei – biserica monolitică dedicată sfântului eponim.
Nu vă imaginați o grotă ajunsă loc de pelerinaj, precum în părțile noastre. Este o biserică în toată regulă, care pur și simplu a fost răpită stâncii brute.
Nicio expediție la Saint-Emilion, însă, nu ar fi completă, fără vizita unei crame. Cu cât mai de soi, cu atât mai bine.
Eu, unul, am reușit să prind o rezervare la Chateau Guadet, cramă veche de peste două secole, al cărei fondator s-a ascuns în propriile beciuri, ca să scape de furia Revoluției Franceze.
Fără noroc, însă.
Ca ghid l-am avut pe Guy-Petrus Lignac, arhetipal proprietar de cramă din zonă: elegant într-un mod relaxat, savuros vorbitor (inclusiv în engleza cu accent franțuzesc), alunecos negustor și animat de o distincție care ar fi vecină cu aroganța, dacă nu ar fi justificată de tot ce îl înconjura.
Întâmplător, dumnealui este și protagonistul unui documentar pe Netflix, deoarece a fost supus unei tentative de escrocherie parcă izvorâtă din Mission Impossible, poveste incredibilă despre care puteți citi mai multe aici.
Din fericire, Monsieur Guy -Petrus Lignac nu i-a căzut pradă, iar dacă o parte din prenumele său vi se pare cunoscut, este pentru că este înrudit de departe cu acela care a fondat crama care dă unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume.
La finalul vizitei, nu am avut parte de vreun Chateau Petrus, dar tot am gustat două vinuri deținătoare ale râvnitului titlu Grand Cru Classé.
Cu ocazia asta, am înțeles și unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii vinului:
Cronologia nu este întotdeauna garanția satisfacției.
Niciun an nu este ca altul, nicio producție nu seamănă cu alta.
De aceea, deși ediția din 2011 a fost mai mult decât agreabilă ca trăire gustativă globală, cea din 2014 a trezit la viața senzori bucali despre care nu aveam habar că există. Amintirea acelei distorsionări plăcute a țesuturilor din spatele buzei de sus este deja înmagazinată în pivnița cea mai de soi a memoriei.
Că în toate în Saint-Emilion se învârt în jurul tradiției, dar și ambiției și, mai ales, a banilor, mi-a fost limpede încă de când urcat pantele dinspre gară spre centrul localității.
Iar această impresie a fost întărită de un sugestiv și amplu documentar intitulat Red Obsession.
Realizat de David Roach și Warwick Ross și narat de Russel Crowe (e o scenă la început care îți face cu ochiul în privința asta), film te poartă prin pitorescul regiunii viticole care înconjoară Bordeauxul, dar atinge și chestiunea metamorfozei vinului dinspre licoare elegantă și accesibilă către obiect de tranzacție și speculă, fenomen potențat de ascensiunea economică a Chinei și a cererii venind de acolo.
Documentarul îl prezintă fugitiv inclusiv pe faimosul critic de vin Robert Parker, atingând și spinoasa chestiune a marketingului care nu e întotdeauna reflecția calității, ci e un mecanism de stors bani, fapt care îi pune pe cei din regiuni precum Saint-Emilion în situația complicată de a alege între tradiția în care au crescut și perpetua goană după profit.
În România, care de-abia redescoperă universul oenologiei de calitate, dar și orientate spre piață, alegerea asta pare facilă, dar în Franța, unde s-au acumulat secole de continuitate, a face rabat de la calitate sau de la cutume nu e așa simplu.
Și, așa cum m-am obișnuit, o vizită într-un loc real este potențată de o ficțiune care are loc acolo, așa că iată și un roman care se petrece în Saint-Emilion.
Scrisă la persoana I, Broke the Grape’s Joy de Patrick Hilyer este povestea unei englezoaice stabilite în Saint-Emilion, ceea ce nu e o raritate, căci regiunea Bordeauxului a exercitat întotdeauna o atracție aparte asupra celor de pe cealaltă parte a Canalului Mânecii.
Rămasă văduvă și proprietară a unei mici crame, protagonista are de gestionat iubiri pierdute și regăsite, escrocherii și trădări, relații de familie și, nu în ultimul rând, amplul proces de întreținere a viei și realizare a vinului.
Autor și al unui apreciat ghid viticol al Franței, Hilyer realizează un reușit cupaj de melodramă, gastronomie, suspans și odă închinată activității oenologice, care e descrisă în amănunt, fără a deveni greoaie narativ în niciun moment.
Iar românii își au locul lor în această carte, dar o să vă las să descoperiți asta singuri, așa cum vă îndemn să descoperiți tărâmul magic al vinului de la Saint-Emilion.
