Cuceriri SF (23)

Nu se cuvenea să las 2021 să se sfârșească fără să vă spun și despre cele mai recente lecturi de pe de-a pururi incitantul tărâm al SF-ului.

Rogue Moon – un roman scurt la stat, dar nu și la sfat, care este construit în jurul unui concept de teleportare prin care un individ este descompus într-un laborator special și expediat particulă cu particulă pe Lună. Problema este că, uneori, rezultatul selenar prezintă minuscule diferențe față de versiunea terestră, mai ales la nivel de personalitate. Aici este punctul de maxim interes al cărții, cel care suscită reflecție, chiar și după ce ai dat ultima pagină. Autorul Algis Budrys încropește și un pretext al acțiunii – explorarea unui monolit misterios pe Lună – dar mai interesante sunt interacțiunile umane de pe Pământ, care au aerul unei piese de Arthur Miller, pline de angoasă și tensiune lubrică. Oare dacă un singur neuron din miliardele pe care le am ar fi diferit, aș fi un alt om? Un răspuns pe care nu cred că l-a găsit nimeni deocamdată.

The Female Man – un roman care se califică spre a fi categorisit drept SF prin suprafața narativă, pentru că altfel nu decât este un extraordinar manifest feminist, care mie, unuia, ca bărbat, mi-a oferit șansa nesperată să pătrund în cele mai intime resorturi ale unei persoane de sex opus animate de o asemenea ideologie. Există universuri paralele, iar în fiecare dintre femeia se manifestă diferit: undeva e o asasină într-o societate în care cele două sexe sunt într-un fel de Război Rece, altundeva există o planetă populată doar de femei (partea cea mai inedită și mai savuroasă a cărții), mai e și lumea noastră de ani ’70, cu o femeie captivă a convențiilor pe care i le impune chiar și propria familie și parcă să zic că ar mai fi cel puțin încă un personaj, dar Joanna Russ le amestecă și le suprapune în așa hal, încât n-am avut încotro decât să îmi dau seama că sunt extrapolări ale tuturor direcțiile de acțiune ale mișcării de emancipare ale urmașelor Evei din epoca redactării cărții. Remarca misogină că acest talmeș-balmeș este tipic feminin e contrabalansată de sincera plăcere pricinuită de umorul și incontestabilul har literar al scriitoarei. Nu știu dacă aș suporta să ascult pe viu asemenea lucruri, dar de citit aș face-o oricând.

Dune Messiah – după ce am văzut grandiosul Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, știind că următorul film va include atât restul din primul roman al lui Frank Herbert, cât și pe acesta, al doilea din trilogie, mi-am zis să fiu în temă și să-l citesc înainte. Spre deosebire de predecesorul literar, aici autorul n-are nevoie să ne introducă în complexa și fascinanta ecologie a planetei Arrakis, partea mea favorită din Dune, așa că are spațiu pentru o urzeală extrem de complicată de intrigi și filosofii ale puterii și prefacerilor pe care le induce personalității. Acțiunea e uneori prea obositoare, alteori prea îmbâcsită, dar personajele, chiar și episodice, sunt excelent creionate, iar abilitățile lor supraomenești se ciocnesc în moduri titanice. Sunt atât de curios cum va reuși regizorul canadian s-o scoată la capăt cu provocarea asta, încât deja număr lunile până în 2023, când e planificat a apărea Dune: Part Two.

Picnic la marginea drumului – în lumea binoamelor carte-film, acesta este unul dintre rarele exemple când timpul a înclinat ușor balanța în favoarea creației cinematografice. Deși am fost și eu copleșit de Stalker (Călăuza) lui Andrei Tarkovski, sunt aici să repun în drepturi acest roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Citindu-l, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, deși recunoști rapid personajele din film și incursiunea lor în Zonă, poezia lentă imaginată de regizorul rus este doar o parte din roman, care nu își propune să fie liric, ci sugestiv. Cu umorul și inteligența care mi-erau cunoscute mai ales din Trilogia Progresorilor (la rându-i parte a Universului Amiezii), cei doi frați-autori te aruncă în mijlocul unei lumi subterane, a profitorilor și ghizilor și escrocilor care își duc existența exploatând interesul omenirii întregi pentru artefactele pe care o misterioasă civilizație extraterestră le-a lăsat în urmă după o fugitivă vizită pe Pământ. Nimic nu e descris explicit, e nevoie să-ți dai seama de tot contextul general din frânturi de conversații și aluzii. Nu e o lectură facilă, nu e o lectură care să placă în sens de divertisment pur, însă senzația permanentă pe care am avut-o era că mă confrunt cu o carte mare. Descrierea pericolelor care emană din Zonă este atât de similară cu mărturiile victimelor accidentului de la Cernobîl, încât am verificat de mai multe ori și de fiecare dată rezultatul a fost același – Picnic la marginea drumului precedă catastrofa cu cincisprezece ani. Uneori literatura SF este înfricoșător de apropiată de clarviziune.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Starcraft și cultura universală

Înainte de toate, merită să menționez că minunata aventură culturală la care m-am înhămat se referă la jocurile pe calculator Starcraft și Starcraft: Brood War, apărute în perioada 1998-1999.

Ele mi-au încântat adolescența și ele mi-au mâncat timpul.

Ele m-au transpus într-o epopee comparabilă cu Iliada sau Odiseea sau Ramayana sau Cântecul Nibelungilor sau Povestea viteazului în piele de tigru.

Ele m-au ajutat să exersez empatia, adică acea abilitate de a te pune în ipostaze diverse, uneori contradictorii.

Ele m-au obligat să iau decizii rapide, să gestionez resurse și să nu pierd speranța, chiar și când un grup de 12 Battlecruisere se îndrepta implacabil asupra bazei mele.

Iar acum m-au pus în situația de a le examina îndeaproape și de a scoate la iveală tezaurul cultural care a contribuit la crearea lor.

***

După cum știți, acțiunea din cele două jocuri are loc în Sectorul Koprulu, iar acest nume are o rezonanță istorică, fiind al unei familii de albanezi convertiți la Islam, care a dominat cele mai înalte sfere ale administrației Imperiului Otoman în secolul al XVII-lea, dând mai mulți mari viziri.

Cele trei rase care se înfruntă în Sectorul Koprulu sunt numite Terran, Zerg și Protoss, dar cred că știați deja asta.

Să le luăm pe rând.

Capitolul I – Terran

Terranii se prezintă sub o formă care pare puternic inspirată din universul cazon imaginat de Robert Heinlein în Starship Troopers, influențe vizibile regăsindu-se personalitatea aprigilor Marines, precum și în ideea conflictului cu o rasă insectoidă. Ideea generală a conflictului dintre oameni și creaturi cu o astfel de organizare se poate regăsi și în Ender’s Game de Orson Scott Card.

De asemenea, am regăsit numeroase utilizări ale unor concepte și nume din civilizația Greciei antice, cum ar fi numele facțiunilor din jocul de tip custom (Alpha, Beta etc.) sau în denumirea unor upgrade-uri: Titan Reactor pentru Science Vessel, Apollo Reactor pentru Wraith, Colossus Reactor pentru Battlecruiser sau Caduceus (sceptrul lui Hermes) Reactor pentru Medic.

Foarte interesant este aluzia subtilă în ceea privește unitatea Goliath (uriașul învins de David, bineînțeles): arma antiaeriană este numită Hellfire Missile Pack, iar upgrade-ul de distanță Charon Boosters (în mitologia greacă, Charon era luntrașul care trecea sufletele dincolo de Styx, de obicei pentru a-și ispăși păcatele în Iad/Hell).

La acestea se adaugă Hyperion, o zeitate solară ancestrală a grecilor, al cărui nume se poate traduce drept ”cel ce se mișcă deasupra”, nume cât se poate de adecvat, știind că este Battlecruiser-ul lui Jim Raynor.

Și că tot am amintit Goliath-ul, să menționez și că este puternic inspirat de ED-209, sinistrul droid din RoboCop, și vă puteți convinge de asta dacă dați de mai multe ori click pe o unitate, ca să auziți replicile acelea speciale.

Campania Terran din Starcraft are diverse trimiteri către Războiul Civil American: numele guvernului inițial (Confederația), steagul care apare într-o secvența cinematică sau orașul New Gettysburg (o bătălie decisivă din conflictul istoric real).

Nu lipsește și o replică memorabilă, spusă de Arcturus Mengsk la finalul misiunii de salvare a generalului Duke și a Battlecruiser-ului prăbușit Norad II: ”He is a snake, but he is our snake now”, atribuită de regulă lui Abraham Lincoln, președintele Nordului în timpul Războiului Civil, mare expert în a recruta și momi adversari politici.

În Starcraft: Brood War, există câteva elemente preluate din istoria Franței.

The United Earth Directorate (UED) face trimitere la Directoratul care a condus Franța după Revoluția din 1789 și care, în ciuda sloganurilor generoase, a dus campanii militare externe agresive, exact ca gruparea din joc. Un mic detaliu care arată de câtă documentare au dat dovadă creatorii – la capătul misiunii de a-l învinge și captura pe Arcturus Mengsk, Generalul DuGalle i se adresează disprețuitor cu ”Citizen Mengsk”, exact modul de adresare care a persistat după Revoluția Franceză chiar până în timpul Imperiului lui Napoleon.

Și tot legat de istoria Franța este și personajului generalului DuGalle, a cărui figură și atitudine scorțoasă amintesc fără dubiu de Charles de Gaulle, personalitate demiurgică a secolului al XX-lea.

Rămânând la generalul DuGalle, discursurile sale din joc sau din secvențele cinematice abundă în replici ale unor personalități din trecut, cum ar fi:

”I expect every man to do his duty” – amiralul Horatio Nelson înainte de bătălia de la Trafalgar.

”This will be our finest hour” – Churchill în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial.

De asemenea, monologul său din secvența cinematică de la finalul Starcraft: Brood War preia în mod sugestiv un moment-cheie din A Few Good Men, filmul din 1992 care tratează universul cazon și caracterul obtuz sau chiar infam al celor care îl populează.

Generalul DuGalle aparține unei galerii remarcabile de personaje ale Terranilor.

Arcturus Mengsk este de cele mai multe ori apelat de ceilalți cu prenumele, care este totodată și numele celei mai strălucitoare stele din constelația Boarului și a treia cea mai strălucitoare de pe bolta cerească, după Sirius și Canopus. Simbolul destinului măreț la care râvnește personajul este evident.

Generalul Edmund Duke are vădite trăsături, faciale și nu numai, ale lui John Wayne, supranumit ”The Duke”. Battlecruiser-ul său, Norad II (ulterior Norad III) își ia numele de la NORAD (North American Aerospace Defense Command), organizație americano-canadiană de control a spațiului aerian al Americii de Nord.

Despre Samir Duran n-am reușit să aflu ceva clar, dar, pornind de la haioasele replici pe care le oferă dacă dai click pe el în mod repetat, care, inevitabil, trimit la formația care îi dublează numele, am ajuns la un personaj dintr-un film SF cam kitsch din 1968, Barbarella, regizat de Roger Vadim.

Evident, protagonistul universului Starcraft este Jim Raynor, care, potrivit creatorilor jocului, este inspirat din personajul cu același nume interpretat de Jason Patric în filmul Rush din 1991. La personalitatea sa am remarcat, însă, și ceva dintr-un erou de western, atât prin atitudine și limbaj, cât și prin preferința pentru rapidul Vulture.

Pe lângă categoriile mari analizate mai sus, am mai cules o salbă de aluzii și surse de inspirație disparate despre diverse aspecte care țin de campaniile și taberele terranilor.

În misiunea intitulată ”Jacobs Installation” din Starcraft, condusă de Jim Raynor ca Marine, unul dintre primii oameni de știință care îi ies în cale (unitate de tip NPC) le aruncă replică ”Rebel scum!”, aproape un motto al Stormtrooper-ilor din universul Star Wars.

În misiunea din Starcraft: Brood War care are loc în interiorul clădirii Psi Disrupter-ului, unul dintre Marines exclamă, după un anume moment al acțiunii, ”I just love the smell of roasted zergling in the morning”, parafrazare a legendarei replici a lui Robert Duvall în Apocalypse Now – ”I just love the smell of napalm in the morning” (o parte a ei apare și ca replică a Firebatului, dacă dai click în mod repetat pe această unitate).

Una dintre replicile speciale ale simpaticului Science Vessel este ”I like the cut of your jib”, expresie marinărească arhaică, care s-ar putea traduce ”Îmi place încotro bați”.

Una dintre unitățile noi din Starcraft: Brood War este Valkyrie, o reinterpretare foarte sugestivă a zeităților feminine înaripate din mitologia nordică, cele care luau sufletele celor căzuți pe câmpul de bătălie și îi aduceau în marea sală a lui Odin din Valhalla. Printre replicile speciale spuse cu o un delicios accent german este și ”Who’s your mommy? urmată de numele ”Bluecher”, posibilă aluzie la Frau Bluecher, un personaj ciufut din comedia din 1974 a lui Mel Brooks, Young Frankenstein.

O altă unitate aeriană este Wraith-ul, cuvânt din engleză care semnifică un fel de fantomă sau arătare spectrală, așadar un nume potrivit pentru a reda capacitate navetei de a deveni invizibilă. În plus, una dintre replicile sale speciale – ”Everybody gotta die sometime, Red” îi aparține impunătorului și înfricoșătorului personaj al lui Tom Berenger din filmul Platoon (1986) al lui Oliver Stone.

Bănuiesc că vă aduceți aminte de devastatoarea armă specială a Battlecruiserului – Yamato. Acesta era numele unui gigantic cuirasat (in engleză ”cruiser”) japonez din Al Doilea Război Mondial.

Unul dintre upgrade-urile unității Ghost este Moebius Reactor, al cărui nume poate proveni de la al omului de știință din secolul al XIX-lea, August Ferdinand Mobius, același care dă și numele Benzii Mobius.

Numele planetei Tarsonis ar putea veni de la orașul Tarsos, aflat în prezent în Turcia, în Antichitate Tars, locul de baștină al Sfântului Pavel (Saul din Tars).

Capitala planetei Korhal, reședința împăratului Arcturus Mengsk, este Augustgrad, combinație a două cuvinte cu semnificații adecvate: ”August” este încă din antichitate un supranume asociat cu demnitățile imperiale, iar ”grad” este o particulă de origine slavă care înseamnă ”oraș” (vezi Belgrad, Moigrad sau chiar Țarigrad).

Pe parcursul celor două jocuri este menționată o facțiune numită Kel-Morian Combine, iar în Starcraft: Brood War există o misiune anume în care e nevoie să aduni o cantitate considerabilă de minerale aflate sub controlul său. Moria este legendarul regat subteran al dwarfilor, neobosiți mineri, din The Lord of The Rings.

Una dintre abilitățile speciale ale unității Ghost este Lockdown, un termen foarte familiar în perioada aceasta, nu-i așa?

Nu în ultimul rând, printre multele glume ascunse în Starcraft este și aceea că sunetul produs de clădirea Academy când este selectată este faimosul ”țipăt Wilhelm”, efect sonor folosit în numeroase filme când un personaj cade de la înălțime, este împușcat sau este azvârlit cât colo de o explozie.

Capitolul II – Zerg

Așa cum spuneam și la începutul secțiunii despre Terrani, Zergii preiau mult din imaginea de ansamblu a inamicilor oamenilor din romane precum Starship Troopers sau Ender’s Game.

Designul individual trimite fără îndoială și la universul din Alien (secvența cinematică a distrugerii Science Vessel-ului Amerigo este un omagiu clar adus atmosferei din aceste filme).

Ca ansamblu, impresionează coerența taxonomică a unităților, iar dintre denumirile lor se remarcă aceea a emblematicului Hydralisk, care, corelată cu înfățișarea, trimite cu gândul către Hidra din Lerna, cel de-al doilea monstru pe care Herakles (Hercules) l-a avut de înfruntat în cadrul celor 12 munci legendare.

Inițial, entitatea care controlează întreaga specie a Zergilor este The Overmind. Am întâlnit acest concept al unei inteligențe cosmice atotputernice în romanul Childhood’s End al lui Arthur C. Clarke, precum și în povestirea A Plague of Demons de Keith Laumer.

Dar, bineînțeles, personajul emblematic asociat cu Zergii a fost și va rămâne Sarah Kerrigan, supranumită și ”The Queen of Blades”. Atât numele, cât și cognomenul sunt trimiteri la Nancy Kerrigan, patinatoarea care, pe lângă performanțele sportive, a rămas în istorie ca victimă a atacului plănuit de soțul rivalei Tonya Harding, cu oarece știință din partea acesteia (vezi I, Tonya). Chris Metzen, coordonatorul întregii echipe de realizare a celor două jocuri, mărturisea că, având acest duel în minte, și știind că în Command & Conquer, producție cu care concurau pentru inimile pasionaților de RTS, exista un personaj pe nume Tanya, s-a gândit că ar fi o săgeată bine țintită.

Cât de reușită a fost gluma, rămâne să decidă posteritatea, dar personajul astfel rezultat este de un malefic și un tragism extraordinare, vrednice de a fi pus pe același plan cu protagoniștii din epopeile pe care le aminteam la început.

Dat fiind că unitățile Zergilor scot diverse sunete și scrâșnete, am fi tentați să credem că analiza culturală a cam luat sfârșit în ceea ce-i privește.

Nu și dacă ne uităm la numele Brood-urile, formele lor de organizare, conduse de un Cerebrate (asemănarea cu un creier este evidentă), vizibile mai ales în jocul de tip Custom.

Leviathan este monstrul marin gigantic, care apare în diverse părți din Biblie.

Tiamat este o zeiță sumeriană primordială, monstru al apelor și al haosului.

Surtur vine de la Surtr, gigant din mitologia scandinavă, care va lupta contra zeilor în timpul apocalipsei numite Ragnarok.

Fenris este o variantă a numelui Fenrir, lupul uriaș care va înghiți totul în cadrul acelorași credințe escatologice ale mitologiei nordice.

Garm este o variație a lui Garmr, un alt câine colosal, echivalent în mitologia scandinavă a Cerberului din cea greacă.

Baelrog este un monstru înfricoșător din The Lord of the Rings, acela pe care Gandalf îl înfruntă în galeriile din Moria.

Jormungand este o variație a numelui Jormungandr, șarpe uriaș din mitologia nordică, atât de mare, încât înconjoară pământul și se mușcă de propria coadă; este una dintre odraslele lui Loki (nu prea îl credeați pe filiformul Tom Hiddlestone în stare de așa ceva, nu?).

Grendel este monstrul pe care eroul anglo-saxon Beowulf îl înfruntă în epopeea eponimă, datând din secolul al X-lea.

Închei cu apelul la memorie al celor care au jucat Starcraft: Brood War, mai precis ultima misiune a campaniei Terran, când, încă din debut, aveau de înfruntat un Ultralisk îngrozitor pe nume Torrasque. Numele său vine de la Tarasque, bestie legendară despre care se spune că a terorizat sudul Franței în Evul Mediu.

Capitolul III – Protoss

Rasa Protoss s-a vrut a fi una care transmite impresia de civilizație străveche, foarte avansată tehnologic, dar și guvernată de un set de cutume și practici religioase foarte stricte, iar pentru asta creatorii jocului au utilizat o multitudine de termeni adecvați.

Nexus, clădirea principală, are un nume provenind din latină, tradus drept ”ceva care unește”.

Indispensabilul Pylon vine de la un cuvânt din greaca veche, desemnând o poartă, fiind asociat cu intrările în templele Egiptului antic.

Denumirile unităților sunt la fel de ilustrative.

Zealot era membrul unei mișcări religioase din Iudeea secolului I d.Hr., care milita fervent (de aici și extinderea termenului la sensul de ”fanatic”) pentru independența față de dominația romană.

Templar este termenul anglo-saxon pentru ”templier”, membru al ordinului militaro-religios apărut în timpul Cruciadelor din secolele XII-XIII și subiect al unui număr imens de legende și povești misterioase.

Archon se traduce în română prin ”arhonte”, înalt magistrat din sistemul democrației ateniene antice, termenul care s-a păstrat cu diverse sensuri în diferite perioade ale istoriei, inclusiv în zilele noastre. Aura transcendentală care îi învăluie pe Archon sau Dark Archon poate proveni și de la faptul că, în cadrul credințelor gnostice, creștine sau ebraice, arhonții erau stăpâni ai unor atribute mistice, asociate cu planetele.

La începutul campaniei Protoss din Starcraft, planeta Aiur este condusă de o formă de guvernământ numită Conclave, cuvânt care denumește adunarea extraordinară a cardinalilor, în scopul alegerii unui nou papă.

Primele obiective trasate jucătorului care îndeplinește rolul de Executor sunt trasate de personajul Aldaris, care are funcția de Judicator. În Vechiul Testament există Cartea Judecătorilor, care relatează despre o perioadă din istoria poporului evreu când acesta era condus de judecători, ale căror atribuții depășeau sfera judiciarului.

Primul personaj pe care îl întâlnești pe câmpul de bătălie este Fenix, care are titlul de Praetor, pe care ulterior o va prelua Artanis. În perioada Republicii Romane, pretorul era a doua cea mai importantă magistratură, după cea de consul.

Zeratul, un alt personaj emblematic al acestei epopei, este Prelate, cuvânt cu evidente conotații religioase.

Tot în timpul misiunilor din Starcraft, apar numele a două provincii de pe planeta Aiur: Antioch și Scion.

Antiohia este numele unui dintre cele mai importante orașe (extinzând-și denumirea la întreaga regiune) din Antichitate, situat în Turcia de azi, având o importanță deosebită și în evoluție timpurie a creștinismului. În Starcraft: Broodwar, când exilații de pe Aiur ajung pe Shakuras, planeta lui Zeratul și a Dark Templar-ilor, una dintre provincii este botezată New Antioch, la fel cum coloniștii din Anglia sau Olanda sau Franța și-au numit orașele nou fondate pe teritoriul Americii de Nord.

Scion este un cuvânt care s-ar traduce în română drept ”vlăstar”, dar pronunția e apropiată și modul cum ”Zion” se pronunță în limba engleză, acesta fiind numele alternativ dat de evrei orașului Ierusalim sau întregii țări a lui Israel (în românește, Sion).

Printre upgrade-urile disponibile pentru unitățile Protoss se găsește și Argus Talisman, disponibilă la clădirea Templar Archives și care oferă energie suplimentară unității Dark Archon. Argus este fie un gigant din mitologia greacă, înzestrat cu mulți ochi pe întregul corp, fie o variație a numelui corăbiei lui Iason și a argonauților plecați în căutarea Lânii de Aur.

Una dintre abilitățile speciale ale aceluiași hieratic Dark Archon este Maelstrom (care imobilizează unitățile organice), cuvânt originar din limba olandeza, care denumește acum în limba engleză un ”vârtej” sau, așa cum spune Eminescu, un ”cuibar rotind de ape”. Introducerea acestui cuvânt în limba engleză este îndeobște atribuită lui Edgar Allen Poe prin nuvela A Descent into the Maelstrom, iar de atunci acest termen literar a fost folosit în toate domeniile ficțiunii, inclusiv ca titlu al unui film din 2000 al lui Denis Villeneuve.

Dacă încă nu v-am convins de bogăția referințelor religioase și antice referitoare la rasa Protoss, haideți să aruncăm o privire și la numele triburilor în care sunt organizați.

Ara vine din latină și înseamnă ”altar” (dacă ajungeți în Roma, nu ratați Ara Pacis, un mic edificiu votiv datând din perioada lui Augustus, minunat decorat cu basoreliefuri).

Akilae poate fi o formă a latinescului ”aquila”, adică ”vultur”, simbolul legiunilor romane.

Auriga vine din latină și poate fi tradus drept ”conducător de car” (una dintre cele mai cunoscute statui care ne-a rămas din antichitatea greacă este ”Conducătorul de car”, aflat în prezent în Muzeul din Delphi).

Venatir poate fi o formă a cuvântului latinesc ”venator”, care înseamnă ”vânător”.

Velari este o alt nume inspirat de un cuvânt latinesc, de data aceasta ”velites”, soldați înarmați ușor din armata romană din perioada republicană (există și în română cuvântul ”veliți”).

Furinax provine cel mai probabil de la latinescul ”fornax”, care înseamnă cuptor (pentru topit și prelucrat metale). Coincidență sau nu, una dintre clădirile esențiale ale rasei Protoss este numită Forge.

Sargas este denumirea unei stele binare din constelația Scorpionului, iar numele este de origine fie sumeriană, fie persană antică.

Shelak poate veni de la un cuvânt semitic – ”Sheliak”, care este totodată și numele unei stele din Constelația Lirei. Numele apare și în universul Star Trek, unde reprezintă o rasă extraterestră cu care interacționează echipajul condus de Jean-Luc Picard.

Unul dintre elementele remarcabile ale modului cum este construită imaginea despre rasa Protoss este conflictul intern și marginalizarea celor din ramura Dark Templar, care acționează în moduri subversive, opune centralizării celor din casta High Templar.

Două exemple sunt ilustrative în acest sens: unitatea Dark Templar are design și abilități care amintesc de temuții Ninja din Evul Mediu japonez; o unitate nouă din Starcraft: Broodwar este Corsair-ul, termen care trimite către acea formă de piraterie desfășurată de nave particulare, dar cu aprobarea tacită a țării de care aparțineau.

Tot la Corsair putem aminti replica ”It is a good day to die”, rostită la construcția unei noi unități de acest fel și care este atribuită (fără a avea o paternitate clară), unor șefi de trib ai băștinașilor Americii de nord (numiți îndeobște și eronat indieni) care s-au remarcat prin opoziția acerbă față de autoritatea albilor. Nu e exclus, totuși, ca replica să fi fost preluată din universul Star Trek, unde apare în câteva rânduri rostită de aprigii războinici Klingonieni.

Dintre numele personajelor principale, cel al lui Fenix este elocvent, fiind același cu al păsării Phoenix, care renaște din propria cenușă (știți foarte bine care este evoluția acestui războinic care are ceva din dăruirea unei samurai).

Campaniile Protoss din cele două jocuri stau sub semnul tragismului, dar nu lipsesc diverse prilejuri de amuzament, mai ales când vine vorba de replicile speciale ale unităților.

Inedite și amuzante sunt cele ale unității Observer, mai ales ținând cont de specificul acesteia (se comportă ca un radio care prinde frecvențe care de care mai haioase, inclusiv unele care trimit către alte jocuri făcute de Blizzard, ca Diablo sau Warcraft).

Ca și Goliath-ul, și unitatea Dragoon are printre replicile speciale unele care trimit la ED-209 din RoboCop.

Printre replicile speciale pe care le rostește un Corsair este și un care îl amintește pe Zefram Cochrane, personaj din universul Star Trek, primul om care a inițiat vreodată o interacțiune cu o rasă extraterestră.

”We sense a soul in search of answers”, rostită de unitatea Arbiter, este o replică a unui personaj din Diablo, un alt mare succes al companiei.

Personajul Artanis ne amuză cu trimiteri la Warcraft.

Când este iritat de click-uri repetate, High Templar-ul menționează un ”…appetite for destruction” (titlul celui mai de succes album al celor de la Guns N’ Roses) și afirmă că ”I find your lack of control disturbing”, în care recunoaștem cu ușurință o parafrazare a memorabilei replici a lui Darth Vader din Star Wars.

Tot o trimitere muzicală există și printre replicile speciale ale unității Archon: ”It all looks so different on this side/ Break on through”, adică o răsturnare a titlului uneia dintre melodiile de neuitat ale celor de la The Doors.

Aceluiași Archon îi aparține și replica specială ”They should have sent a poet”, sublima revelație cosmică a lui Jodie Foster din filmul Contact (1997), regizat de Robert Zemeckis și bazat pe romanul cu același nume al lui Carl Sagan.

***

Iată că am ajuns la capătul acestei aventuri intelectuale, minunată și istovitoare (”Not enough energy!”), așa că nu îmi rămâne decât să spun:

EN TARO STARCRAFT!

Note:

1. O parte a informațiilor din acest articol sunt preluate sau confirmate de site-ul starcraft.fandom.com.

2. Imaginile redau aspecte din boardgame-ul RISK: StarCraft Collector’s Edition, care preia mecanismul acestui joc clasic și îl adaptează minunat epopeii care are loc în Sectorul Koprulu, totul la o calitate materială și grafică excepțională.

Relaxați-vă și distrați-vă

Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.

Unde dragoste e, Matrix nu e

N-am avut niciodată vreo mare pasiune pentru universul Matrix.

Am văzut fiecare dintre filmele trilogiei mai degrabă dintr-un fel de cinefagie, decât din vreo adeziune la mitologia pe care a plăsmuit-o.

Nu neg însă imensa influența stilistică și tehnică pe care prima peliculă, în special, încă o exercită asupra peisajului cinematografiei, iar, în timp, am ajuns să apreciez modul cum mitul peșterii al lui Platon a fost răsucit și exploatat de Lana și Lilly Wachowski.

Ca urmare, The Matrix Resurrections venea cu o suspiciune planând asupră-i – că este încă o tentativă de a mulge o vacă grasă odinioară.

Nu mică mi-a fost surpriza plăcută de a constata că acest film nu este pentru o nouă generație de adulatori, ci pentru oamenii mari care erau convertiții de odinioară, acum trecuți prin diverse experiențe de viață și expuși unui Matrix care se strecoară insidios în viața de zi cu zi, manifestat în Facebook, Instagram, Netflix, TikTok și restul liotei de alte platforme.

Precum Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Lana Wachowski (lucrând de data această singură, iar motivul este o explicație în sine pentru existența peliculei) lucrează pe două fronturi aparent ireconciliabile – utilizează cadrul narativ și acumulările anterioare, dar le și subminează, le deconstruiește, le parodiază, parcă aruncându-ne în față propria naivitate de a le fi luat în serios.

Aș avea destule exemple pentru a această a doua direcție, dar cel mai elocvent mi se pare noul Morpheus. Față de gravitatea sentențioasă (și memorabilă, ce-i drept) a lui Laurence Fishburne, avem ipostaza funky a lui Yahya Abdul-Mateen II, care i-a iritat peste poate pe habotnici, dar care pe mine, unul, m-a ghidat amuzat exact către ieșirea din noul Matrix.

Restul distribuției a constat în interpreți care nu s-au împiedicat de povara trecutului și au jucat cu aplomb, cu mențiuni pentru dinamica Jessica Henwick și pentru Lambert Wilson, un actor pe care te poți baza oricând să facă treabă excelentă chiar și dintr-o apariție episodică.

Neo al lui Keanu Reeves este bine implantat în sistemul nervos al mentalului colectiv, iar încă de la prima reclamă a The Matrix Resurrections m-am mirat văzându-l așa hirsut și cu aerul de Diogene cinicul care l-a consacrat în ultima vreme. Ipostaza asta servește de minune rolului chinuit care îi revine, iar placiditatea-i atât de des criticată e încă un atu în acest sens.

Forța cosmică inevitabilă care îl conduce către reuniunea cu Trinity a lui Carrie Ann-Moss este raza de lumină omenească într-o lume tehnologizată, exagerat de familiară nouă.

Unde dragoste e, nimicul nu mai e.

Iar mașinile nu sunt neapărat rele, depinde de noi cum le folosim.

Beneficiind de efecte speciale reușite, aduse la zi fără nimic strident, The Matrix Resurrections e un vrednic secundat al lui Dune: Part One în a ne aduce aminte că nu canapeaua de acasă, oricât de confortabilă ar fi, ci sala de cinema este lăcașul în care se nasc visele și se produc revelațiile.

De ce?

Pentru că acolo nu ești singur.

Haz de necaz pandemic

Acum aproape doi ani, pe omenire a lovit-o năcazul.

Un virus afurisit a pătruns în viețile noastre și le-a dat peste cap.

Încă o face.

Dar de unde a venit acest organism care stă la granița fină dintre biologie și chimie?

Unii nu se sfiesc să afirme că a scăpat din laborator, o ipoteză care n-a fost dezmințită pe deplin nici până în ziua de azi.

Și dacă tot o acceptăm ca verosimilă, atunci hai să ne jucăm cu ea!

Exact aceasta este ideea de la care pornește Panic Lab, un joc simplu ca mecanism, dar nu neapărat facil, pentru că timpul este un factor care îți sucește atenția pe care o crezi neabătută.

Personajele noastre cele simpatice sunt niște amibe care evadează subtil dintr-un laborator sau altul, iar prin configurația unei aruncări a zarurilor avem semnalmentele lor microscopice – formă, textură sau culoare.

Dar, iar aici e partea cea mai deșteaptă a jocului și meritul cel mai mare al creatorilor lui, dacă pârdalnicul de Covid știe să se folosească de diverse suprafețe și medii pentru a se propaga și dacă e capabil să-și schimbe părul, dar nu și năravul, atunci de ce n-ar face-o și amibele noastre cu dor de ducă?

Când am încercat jocul de unul singur, pentru a-i înțelege mecanismul, nu-mi lua foarte mult să o depistez pe fugară, dar nici simplu nu era.

Dar socoteala din laboratorul aseptic nu e aceeași cu aceea din târg, când eram în competiție cu alții, ochii și creierul nu mai funcționau chiar șnur.

De aici și distracția pe care o generează Panic Lab.

Ca să nu mai zic că așa am înțeles că lupta omului cu astfel de microorganisme este una feroce și perpetuă, așa cum extraordinar o redă Michael Crichton în The Andromeda Strain.

Deocamdată suntem la varianta Omicron, dar nu exclus să ajungem pe la Tau, ba chiar Phi, Chi sau Psi, de n-o să ne mai ajungă literele alfabetului grecesc și o să trecem la rune.

Sper doar să n-apară vreo mega-mutație, precum monstruloiul de mai jos.

Oricum, m-am împăcat cu gândul că poate o să fie nevoie să mă refugiez din nou în casă, unde o să-mi umplu timpul și făcând haz de necaz pandemic cu Panic Lab.

Hai sănătate, că-i mai bună decât toate!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că îmi alimentează teoria conspirației în cel mai haios mod cu putință.

25 reasons the Rock still rocks

The Rock al lui Michael Bay a apărut acum 25 de ani și, din marea masă a filmelor de acțiune specifice anilor ’90, încă prezintă numeroase motive de a fi catalogat ca divertisment de calitate, cu scăpărări de umor și inteligență.

1. Sean Connery cu plete dalbe exclamând mirat: ”The Rock ish a tourisht attracshon?!”.

2. Alcatraz – insula și închisoarea care o adăpostește au un farmec lugubru aparte și un aer de inaccesibilitate perfect adecvate gravității evenimentelor în desfășurare.

3. Aerul nevrotic și stângaci al unui Nicolas Cage aflat la apogeul carierei.

4. Discuția de pe hol dintre oficialii jucați Philip Baker Hall și John Spencer, excelent mecanism narativ de a introduce personajul lui Sean Connery în scenă.

5. Cadrul fugitiv prin care ni se arată că Sean Connery citea Shakespeare și Sun Tzu.

6. Nicolas Cage prezentându-se drept Stanley Goodspeed, iar Sean Connery replicând ”But of courshe you are”.

7. Sean Connery murmurând citatul ”Timeo Danaosh et dona ferentesh”, iar Nicolas Cage traducându-l cu o satisfacție exagerată.

8. Nicolas Cage sugerându-i lui Sean Connery o noua tunsoare.

9. Dăruirea profesională a frizerului care o realizează.

10. Strângerea de mână dintre Sean Connery și John Spencer.

11. Urmărirea din San Francisco, un oraș pitoresc, ale cărui coline sunt ideale pentru temporare decolări de mașini puternice.

12. Senzația de neliniște de fiecare dată când vezi bilele alea de sticlă conținând gazul ucigaș.

13. Psihopații interpretați de Gregory Sporleder și Tony Todd, adevăratele pericole din film.

14. Confruntarea verbală dintre Michael Biehn și Ed Harris.

15. Sean Connery ținându-i lui Nicolas Cage discursul motivațional: ”Your <<besht>>! Loshersh alwaysh whine about their besht. Winnersh go home and fock the prom queen!”.

16. Orice scenă intensă, indiferent de cât de ridicolă ar fi.

17. Nicolas Cage desfăcând baierele enervării asupra lui Sean Connery.

18. Sean Connery spunându-i cu seninătate lui Ed Harris: ”Pershonally, I think you’re a focking idiot”.

19. Superbul zâmbet abia schițat al lui Ed Harris, jumătate amuzat, jumătate impresionat, auzind asta.

20. Duelul de citate dintre cei doi.

21. Modul cum e folosită sau menționată melodia Rocketman a lui Elton John pe parcursul filmului.

22. Coloana sonoră de excepția (oare a câta?) a lui Hans Zimmer.

23. Faptul că filmul are onestitatea de a arăta că autoritățile americane nu ezită să îți bată joc de veterani sau să mintă populația cu nerușinare.

24. Multe alte replici ale lui Sean Connery și Nicolas Cage.

25. Un domn apropiat mie urma să viziteze San Francisco, l-am bătut la cap să nu care cumva să rateze Alcatrazul, iar la întoarcere era încântat de experiența de a fi fost pe…

THE ROCK.

Mâțele vindecă aproape orice

A fost odată ca niciodată o artistă pe nume Susan Herbert (1945-2014), căreia îi plăceau mâțele.

Și ce și-a spun la un moment dat:

Mai bine ca vechii pictori n-o să pun niciodată penelul pe pânză, dar ce-ar fi să le reinventez operele din perspectivă pisicească?

Zis și făcut, iar poarta a fost deschisă către o lume felină delicioasă, care mi s-a manifestat în fața ochilor în trei ipostaze, care mi-au parvenit prin largul concurs al surorii mele, căreia, întâmplare sau nu, i se mai spune și Mâtzu.

Începem cu Mâțele marilor maeștri, care m-a surprins mergând mult înapoi în istorie, chiar în Antichitate.

Mi-a fost greu să aleg, dar am ales să v-o prezint pe împărăteasa Miaudora, impunătoare și împodobită așa cum o știm din manuale.

Iar acest portret al Doctorului Catchet surprinde exact tristețea pe care Van Gogh o asemuia cu a lui.

Mâțele impresioniste m-a pus în fața unui alte dileme – cum să aleg ceva, fără să nedreptățesc celelalte lucrări mâțești.

Așa că l-am deschis la întâmplare și mi-a ieșit această seducție felină din timpul Balului de la Bougival.

Ajungând la Cine-Mâțe, aș fi fost pus în fața supremei dificultăți, dacă n-aș fi avut parte de nemilosul exercițiu anterior.

Marilyn era indispensabilă.

Cât despre Rick și Căpitanul Renault din Catsablanca, uitați-vă numai cât de bine e surprinsă esența fiecărui personaj.

***

Pentru că arta vizuală are o soră bună, cea a cuvintelor, dacă vă ajută cunoștințele de limbă engleză, musai să vă cufundați, precum o mâță în borcanul cu iaurt, în Old Possum’s Book of Practical Cats de T.S. Eliot.

Acolo îi veți afla pe Growltiger, Rum Tum Tugger, Mungojerrie, Rumpleteazer, Mistoffelees, Macavity, Bustopher Jones sau Skimbleshanks.

Da, mâțele pot vindeca aproape orice.

Să ne înțelegem, filmul ăsta nu e despre Maradona

Într-un răstimp foarte scurt, mi-au ajuns la ochi și la urechi două opinii contradictorii, de la persoane pe care le prețuiesc, despre È stata la mano di Dio (Mâna lui Dumnezeu) al lui Paolo Sorrentino, așa că pârdalnica de curiozitate mi-a fost ispitită peste poate.

Filmul are accente autobiografice și redă o perioadă de maximă transformare emoțională a unui adolescent napolitan, întâmplător în perioada când Maradona, aflat în culmea gloriei, ajunge la echipa din oraș și devine un zeu pe pământ.

Spun întâmplător pentru că venerația față de argentinian și momentul legendarei fraude pe care o amintește titlul nu sunt decât un crâmpei din ce își propune regizorul să exprime.

Critica pe care am auzit-o nemijlocit, și nu e singura de acest gen care s-a abătut asupra prezentei creați ai lui Sorrentino, este caracterul dezlânat al compoziției.

Pot să înțeleg asta, pentru că È stata la mano di Dio nu beneficiază de acea sublimă epifanie din La Grande Bellezza și poate fi receptat doar ca o colecție de momente și schițe, versiuni mai grotești sau mai apăsate ale unora pe care le-am mai văzut și la Fellini sau la Tornatore.

Însă, ca întreg, abordarea funcționează. Adolescența este o vârstă în care personalitatea individului este în acerbă transformare, în care acesta adună experiențe și se uită la cei din jur cu fascinație și nedumerire și chiar fetișism.

Asta ca să nu mai vorbim de pulsiunile erotice, care se deșteaptă fulminant.

De fapt, marea calitate a acestui film este că, deși se vrea a fi semi autobiografic, poate fi luat drept etalon al modului cum un tânăr filtrează realitate, își alege idolii sau îi doboară de pe piedestal, mai ales când condițiile exterioare devin nefaste.

Chiar dacă tranzițiile dintre secvențe sunt mai aiurite sau dacă legătura dintre ele este searbădă, ca tehnician al atmosferei cinematografice Sorrentino este ireproșabil. Fiecare dintre bucățile narative, fie ele mai lirice sau mai gregare, este rodul unei superbe meticulozități vizuale și simbolice și produce exact efectul pe care și-l propune.

Uneori înduioșează, alteori șochează, mai și amuză, iar umorul, merită spus, este reconfortant de incorect politic.

Interpretările sunt la nivelul cerut de mizanscenă, cu o cunună de lauri bine cuvenită pentru Filippo Scotii în rolul principal. Nu faceți greșeală de a-i considera placiditatea drept lipsă de înzestrare actoricească.

Dimpotrivă, transformările-i sunt subtile, iar asta numai dacă luați aminte la persoana sa și aveți înțelegere la stările prin care trece.

Așa cum au nevoie toți adolescenții.

În încheiere, îmi declar din nou profesiunea de credință, pe care È stata la mano di Dio mi-a întărit-o:

Italia este cea mai frumoasă țară din lume.

La Jianca-n drum, multe bunătăți se pun

Era o vreme când Serele de la Ișalnița erau un superlativ. Nu doar prin mărime, despre care se vorbea că ar fi cele mai mari din lume, dar și prin bogăția producției de acolo.

Apoi a venit momentul 1989, după care, ca multe alte întreprinderi de fală ale României, acest complex legumicol (și comunitatea din jurul său) a intrat în inexorabilul proces de declin.

Dar, așa cum istoria în ansamblul ei este ciclică, vine un moment al revirimentului, iar o mostră îmbucuătoare a acestuia mi-a fost prilejuită de vizita la Pensiunea Jianca.

Proprietarii dețin o parte din serele de odinioară și se ocupă în special cu cultivarea castraveților, așa cum puteți observa în imaginea de mai jos, la vederea căreia mie îmi lasă gura apă (Doina, dacă parcurgi aceste rânduri, o să-ți aduci aminte de un anume Revelion).

Un amănunt interesant din discuția despre această activitate a fost că schimbările climatice și bramburirea sezoanelor sunt atât mumă, cât și ciumă pentru munca din sere, dovadă că omul, în esența lui, este o ființa foarte adaptabilă.

Înțelegând și că dezvoltarea pe orizontală este una dintre cheile supraviețuirii într-o lume foarte volatilă și competitivă, proprietarii s-au hotărât să se aventureze și mai departe și să ridice, prin eforturi proprii și fonduri europene, o pensiune agroturistică.

Jianca este țăranca aceea din Lunca Jiului, robotitoare neobosită, ospitalieră și voioasă, descriere care își găsește confirmare chiar în scrierile călătorilor străini din secolul al XIX-lea, care observau că femeile valahe duc tot greul gospodăriei, în timp ce bărbații sunt cam leneși și petrec sejururi nepermis de lungi la cârciumă.

Cu o capacitate de cazare de 16 locuri (1 apartament cu terasă și 7 camere, dintre care una adaptată persoanelor cu dizabilități), cu un teren generos, pe care se poate încinge o horă sau un meci de mini-fotbal, după preferințe, dar și cu o sală de mese de aproximativ 50 de persoane (apropo mai sunt locuri pentru Revelion, dacă ați rămas în ofsaid în privința asta), pensiunea încearcă să păstreze linia fină dintre confort modern și tradiție (mi-a plăcut că fiecare cameră are acces la Internet, dar și oale de Horezu pe pereți) și poate fi un popas pentru călătorii care vin dinspre capitală și se îndreaptă spre Vest sau chiar pentru aceia care vor să evadeze un pic din Craiova și să nu se mai supună tiraniei găsirii unui loc de parcare în weekend.

Mai mult, m-au încântat proiectele de viitor ale proprietarilor, care își propun ca Pensiunea Jianca să fie bază de plecare spre explorarea bogăției ornitologice a luncii Jiului, pentru care pot să depun mărturie prin umilele-mi observații de amator pasionat.

N-a lipsit, desigur, un ospăț boieresc, udat, așa cum se cuvine de vinuri oltenești, cu hidratarea compensatoare corespunzătoare, și animat de muzică tradițională.

Tradițională, dar nu demodată, pentru că una dintre melodii a atins foarte spinoasa și actuala chestiune a modului cum statul pe Facebook afectează viața de cuplu.

Sper ca, la un moment dat, un scriitor hâtru și înzestrat să scoată un volum de povestiri intitulat Hanu Jiancăi.

Băi reptilienilor, aduceți-o înapoi pe Kristen Stewart!

Băi reptilienilor, băi extratereștrilor, băi ocultiștilor, ce-ați făcut, mă, cu biata Kristen Stewart?

Ați răpit-o și pus-o pe alta în loc, sceleraților!

Că să nu-mi spuneți mie că tipa asta din Spencer e aceeași cu aia cu expresivitate de șipcă de gard din saga Twilight!

N-are cum.

Actrița de aici, hai să-i spunem Kristen Stewart, ca să fie mai simplu, nu irosește nimic, dar chiar nimic din tot ce înseamnă mimică, gesturi și postură, pentru a reda un monument de nevroză și inadecvare, garnisit cu anorexie și paranoia, pe care le urmărești cu o fascinație mai puternică decât orice senzație de neplăcere ți-ar provoca.

Asta ca să nu mai zic de accent, care e aiuritor de bine strunit!

Povestea din film ar fi, zice-se, despre niște zile cruciale petrecute de prințesa Diana la reuniunea anuală de Crăciun a casei regale britanice, răstimp în care au loc procese mentale dureroase, rezultând în epocala decizie de sfărma lanțurile convențiilor și aparențelor și a se libera în trăiri nestingherite.

Pe mine nu mă interesează monarhia contemporană, nici măcar a noastră, dar chiar și fără o cunoaștere prealabilă a subiectului, e limpede că Spencer nu e vreo docudramă, ci un fel de parabolă a prizonieratului fără cătușe, excelent construită de foarte competentul Pablo Larrain, care produce efecte teatrale cu mijloace cinematografice.

Scenariul semnat de Steven Knight e exact ce trebuie pentru a deplasa figurinele care populează această lume oprimant de opulentă, iar coloana sonoră a lui Jonny Greenwood e în deplină consonanță cu stările deplorabile în care se găsește psihicul Dianei.

Deși actrița căreia îi spunem Kristen Stewart pentru a simplifica lucrurile e prezentă în fiecare colțișor emoțional al peliculei, mai rămâne loc și pentru superbe momente din partea puștanilor Jack Nielen și Freddy Spry (prinții William și Harry, mult mai simpatici decât au fost probabil în realitate), a lui Sean Harris, a cărui voce tenebroasă e aici glasul compasiunii, a lui Sally Hawkins, cu acel zâmbet trist și înțelegător al ei, și mai ales a lui Timothy Spall, care reușește performanța de a-l egala pe Michael Caine în The Dark Knight. Da, e o afirmație riscantă, însă urmăriți-l numai și o să-mi dați dreptate.

În cursa pentru premii, care vor culmina cu Oscarurile de la anul, există deja niște favoriți ai hârtiei. Unul este Will Smith, alta este actrița căreia îi vom spune Kristen Stewart, pentru simplificare.

Dar, dacă el are traseul bătătorit de o carieră polivalentă strălucită și de o campanie de presă mai apăsată decât la prezidențiale, ea are împotrivă-i un trecut deloc glorios, ura celor care au un fetiș pentru Diana aia adevărată și invidia tuturor care ar vrea să joace măcar o câtime ca ea.

Și tot cred că o să câștige!

Iar în momentul când va pune mână pe statuetă, poate, cu voia stăpânilor ei reptilieni, ne va spune numele ei adevărat.

Până atunci, n-am ce face decât să exclam cu plăcută stupefacție:

Bravo, băi Kristen Stewart sau cum te-o chema!