Motive peste motive să devorăm Festivalul Shakespeare 2022

Nu știu despre voi, dar eu sunt flămând de Festivalul Shakespeare.

Îl aștept de patru ani să se întrupeze din nou la Craiova, iar acum mă voi năpusti asupra asupra programului și voi savura tot ce îmi va ieși în cale până la sațietate.

Iar motive să fiu hulpav sunt nenumărate.

Festivalul începe cu 887 de Robert Lepage, adică un spectacol mare, mare de tot.

Festivalul se încheie cu Tiger Lillies joacă Hamlet, adică un spectacol mare, mare de tot.

Ionescu îl răsucește pe Shakespeare, iar Purcărete îl răsucește pe Ionescu. Rezultatul – un puzzle intelectual pe nume Macbett.

După ce m-a înfricoșat și țintuit în scaun de plăcere cu Miranda, Korsunovas are credit nelimitat la mine, așa că merg negreșit să văd cu ce ne provoacă în Othello.

Valletta Towers? Spațiu industrial și teatru? Adică precum Faustul lui Purcărete de la Sibiu? Da, vă rog.

Richard III se duelează cu el însuși. Al lui Gyemant cu al lui Bocsardi și amândouă cu versiunea de realitate virtuală din Electroputere Mall. O să iasă cu sânge, dar tocmai asta e ideea.

Filme în aer liber, concerte în aer liber, dans în aer liber. Liber, libertate, exact ce ne-a lipsit toată pandemia.

Kelly Hunter, Pericle și punerile ei în scenă cu aer de ritual celtică.

După Chiritza în Carantina, Ada Milea poate să pună muzică și pe lista de cumpărături, că tot nu pot rata ocazia să îi ascult pe viu minunățiile umoristice. Acum e vorba de Furtuna, așadar e spațiu de manevră pentru delicii.

Visul unei nopți de vară în foșnetul copacilor din Parcul Romanescu. Magie curată.

În final, nu pot decât să exclam precum Leontes după ce o atinge pe Hermione în final de Poveste de iarnă:

O, she’s warm! If this be magic, let it be an art. Lawful as eating.

Să redescoperim Bizanțul (2)

Dacă Istoria Imperiului Bizantin de A. A. Vasiliev este Hagia Sophia, atunci Curiozități bizantine de Anthony Kaldellis poate fi Hagia Irene.

Un edificiu simțitor mai mic, dar care este la rându-i elocvent în a ne prezenta detaliile unei epoci, gustul ei pentru proporții sau pentru excese.

Autorul e un fin cunoscător al acestei civilizații și nu face rabat de la metodă – nu se bazează decât pe surse, dar interesul său are aerul acela mozaical al noii atitudini față de istorie, care nu mai e un proces coerent, ci o însumare de apucături, mentalități și perspective.

În mod sistematic, ne cufundăm în dramele conjugale ale bizantinilor, în religiozitatea lor apăsată, marcată de conflicte acerbe (uneori soluționate prin flatulență, vezi pagina 159), în gusturile lor culinare sau în prejudecățile față de străini.

Nu e un volum pe care îl citești cap-coadă și uiți de el. Dimpotrivă, e un instrument de lucru și amuzament, la care te întorci după cum ți-i voia. De exemplu, tocmai am revăzut capitolul dedicat poreclelor, de cele mai multe ori insultătoare, semn că bizantinii, deși au fost departe de a fi vreo democrație, au înțeles că figurile publice nu sunt uși de biserică, ba chiar merită invective cât cuprinde.

Tot acum am căutat din nou detaliile despre Anthemius, unul dintre genialii arhitecții ai Hagiei Sophia, care, până la lectura acestei cărți, nu era decât o entitate abstractă și demnă de laudă. Potrivit mărturiilor, era, de fapt, un ranchiunos haios, care i-a făcut zile fripte vecinului care a construit o casă mult prea înaltă (probabil fără autorizație sau cu una obținută pe șestache) lângă a sa. Nu că aș vrea să vă dau idei, dar unii și le caută cu opaițul.

Când am încercat să fac prozeliți în campania mea și i-am arătat unui amic Istoria Imperiului Bizantin a lui Vasiliev, s-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi lipsit o doagă sau aș fi avut una în plus.

M-am învățat minte de atunci.

Când vreau să readuc pe cineva pe calea redescoperirii Bizanțului, o să încep cu acest volum.

Să vezi după-aia cum se roagă de mine să le împrumut tot ce am pe subiectul ăsta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru politică și delicatețuri din Constantinopol și împrejurimi.

Animalele au fost primele muze (2)

Încă o serie de imagini cu artefacte de la Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, adică încă o suită de prilejuri de a constata că animalele au beneficiat de un tratament artistic remarcabil încă din cele mai vechi timpuri.

O încleștare feroce și o provocare plastică la care s-au înhămat mulți sculptori de-a lungul istoriei
Îmbinarea estetic-funcțional este fără cusur, iar privirea are blândețea unui guguștiuc
Calul, acest superb angrenaj motric
Frumos redat moment când această pasăre își înfoaie aripile
Migala decorațiunilor mă trimite cu gândul la Berbecul cu Lâna de Aur
Oare ce le-a atras atenția acestor doi flamingi?
Caracterul ritualic de la origini lasă loc imaginației; oare cum se aude măcănitul la dublu?
Un porc mistreț înverșunat, dar nu fioros

Fetișism sistematic întrupat

Există visători care pornesc de la cărți și materializează ficțiunea care i-a impresionat profund.pro

Elon Musk, de pildă, mărturisea undeva, cândva, că romanele lui Iain M. Banks (autorul seriei SF Culture) i-au dat multă hrană pentru ideile, care transpuse în practică, influențează însăși lumea în care trăim.

Dar ca un scriitor să compună o poveste amplă, având tot timpul în minte și modul cum să propună în formă fizică, este o raritate.

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk reprezintă cazul singular al unui binom imaterial-material remarcabil.

Cartea este o dublă istorie de amor: una este a lui Kemal față de Fusun, adică a unui bărbat de vreo treizeci de ani, pe cale să se căsătorească, față de o tânără de-abia ieșită din adolescență, cealaltă este a autorului față de un Istanbul al anilor ’70, un oraș contorsionat și pitoresc, în plin proces de modernizare și europenizare, dar nu atât de puternic, încât să anihileze tradițiile trecutului.

Admirabilă nu este doar scriitura lui Pamuk, care reușește să te poarte prin 700 (șapte sute!) de pagini de descrieri de locuri, obiecte și sentimente, ci și abilitatea sa de a uni cele două povești, de a da sens atât avatarurilor sentimentale ale protagonistului, cât și pretextelor de a reda fresce ale obiceiurilor cât se poate de mundane ale epocii.

De fiecare dată când Kemal sustrage un obiect legat de Fusun, ca manifestare a unui fetișism pe care Pamuk aproape că îl face scuzabil, ni se deschide spectacolul societății turce a acelei perioade, pe care ajungem să o cunoaștem în intimitate, ca un iubit pe adorata sa.

Muzeul inocenței cel literar ar fi o experiență bogată în sine, dar existența Muzeului Inocenței cel fizic din Istanbul și alăturarea lor sunt o experiența unică.

Nu știam exact la ce să mă aștept când am ajuns lângă clădirea aceea, dar îmi doream nespus să primesc ștampila pe exemplarul meu al cărții, pentru a o transforma astfel într-un artefact valoros.

Și am primit-o, împreună cu intrarea gratuită pe care Kemal însuși o propune în universul paralel al ficțiunii.

Orhan Pamuk declara că muzeul poate fi receptat și decodat independent de lectura cărții. Am rezerve în această privință, cred că asta e valabil, doar dacă apelezi la audio-ghid, dar am mărturie de la companionul meu, care nu citise romanul, de fapt nu avea habar de existența lui, că exponatele sunt elocvente în sine.

Unele sunt ilustrări literale ale câte unui obiect semnificativ de pe tărâmul fictiv.

Altele sunt înduioșătoare și ușor amuzante metafore ale suferinței lui Kemal.

Sunt și unele care subliniază un aspect discret al cărții, critica la adresa condiției femeii turce, condamnate la virtute, înfierate când aceasta nu e nepătată și izolate în fața agresiunilor fățișe sau alunecoase ale bărbaților.

Există chiar și compoziții plastice suprarealiste, care te fascinează, eliberându-se de cătușele romanescului.

Ce unește cele două narațiuni, cea literară și cea muzeală, este senzația de tristețe pe care o încerci la capătul fiecăreia.

Este tristețea care caracterizează marile povești de dragoste ale omenirii.

A lui Kemal față de Fusun e una dintre ale.

Una care ne spune că dragostea stă în lucrurile mici.

Shakespeare scrâșnind din dinți

The Northman nu e un simplu film.

E un urlet al lui Robert Eggers, din vârful unei faleze mărginite de un hău și de marea învolburată.

E o provocare adresată tuturor regizorilor care sunt și vor mai fi.

– Să văd care va mai avea curaj să plăsmuiască un așa spectacol de acum încolo!

Plasată într-o epocă brutală, pe care vikingii au făcut-o și mai brutală, această producție-eveniment nu face nicio concesie privitorului sau noțiunilor hollywoodiene ale binelui și răului.

E un Hamlet mai sângeros chiar și decât în coșmarurile lui Shakespeare, dar e Hamlet fără doar și poate și nu doar pentru că protagonistul are aproximativ acest nume și pentru că are o răzbunare de urmat. Ba mai sunt și câteva intarsii de Macbeth, mai ales prin modul cum supranaturalul învăluie lumea materială a oțelului și sângelui și îi mână pe bieții muritori înspre glorie și pierzanie.

În timp ce priveam cu un amestec neverosimil de fascinație și oroare scenele-capodoperă pe care Eggers le construiește una după alta, fără greșeală și fără menajamente, creierul meu lucra mai ales pe plan senzorial.

Dar, acum, retrospectiv, cred că apreciez cel mai mult cum o atenție aproape microscopică pentru istorie este pusă în slujba tragediei. Exemple ar fi multe în acest sens, dar am unul care poate părea neobservat și tocmai de-asta îmi stăruie în minte.

Ajuns în Țara Rus, Amleth participă la un raid viking tipic, destinat jafului și prinderii de sclavi. După o secvență fabuloasă din punct de vedere al realizării, un personaj menționează în treacăt că majoritatea captivilor va fi trimisă la Uppsala. După cum bine știți, acesta este un oraș din Suedia, iar acesta nu e un amănunt întâmplător.

S-a stabilit de către istorici că acei varegi care au pătruns pe teritoriul slavilor și au pus bazele primelor formațiuni statale proveneau din Suedia. Contează asta pentru privitor?

Poate că nu, dar mie îmi spune că trebuie să revăd The Northman de câteva ori și să explorez după aceea cum fiecare costum sau cutumă sau conflict social a fost redat documentat și redat filmic.

Iar asta nu mi s-a întâmplat de prea multe ori în viața-mi de cinefil.

Un argument peremptoriu că Robert Eggers nu e un simplu artizan de senzații, ci un regizor care va fi mare (dacă nu este deja) constă în interpretările pe care le păstorește, creații umane care nu sunt copleșite de mizanscena demiurgică.

Uitați-vă îndeaproape la variația posturii lui Alexander Skarsgard, de la brută a nordului la umilința slavului încătușat. Deși nu au prezențe prelungi, Ethan Hawke și Willem Dafoe și le fac simțite, cât despre Nicole Kidman, este leit pistolul enunțat de Cehov în dramaturgie.

Când o asemenea actriță e prezentă încă din primul act, să fiți siguri că explodează prin al patrulea.

Se spune că, în momentul când The Northman a fost lansat pe ecrane, a avut loc o eclipsă de soare la Hollywood, iar numele de pe dealul californian s-a crăpat, stârnind panică în Cetatea Viselor.

Câțiva bătrâni cu darul clarviziunii au înțeles semnele.

Un vifor se arată la orizont.

Numele lui e Robert Eggers.

Să redescoperim Bizanțul

Ca foști profesori, chiar dacă nu de istorie, și ca membri ai unei generații care s-a ținut de carte, părinții mei au habar de cele mai multe evenimente și personaje marcante ale evoluției omenirii.

Cu toate acestea, povestea Imperiului Bizantin, care, să nu uităm, a dăinuit aproape o mie de ani, le este aproape necunoscută.

O explicație ar fi că istoriografia sovietică a vrut să minimalizeze rolul acestei puteri, care, deseori, i-a cam pus cu botul pe labe pe slavi. Sau poate că rolul esențial jucat de religie în cadrul acestei civilizații să nu fi fost pe placul ideologiei marxiste.

Cert este că, față de importanța pe care a avut-o pentru această parte a Europei din care facem și noi parte, Bizanțul este prea puțin cunoscut, așa că am demarat o campanie micuță, dar, sper eu, eficientă, de a-l readuce în atenția publicului larg.

Și, așa cum Hagia Sophia, prin statura-i grandioasă și muzica sferelor care îi compun arhitectura, domină orice realizare materială a imperiului a cărui inimă a fost Constantinopolul, când începem orice discuție pe acest subiect, pornim de la monumentala lucrare a lui A. A. Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin.

Nu e nevoie să fii expert în domeniu, încât să îți dai seama de amploarea și importanța acestui volum. E suficient să îl ții în mână, să îi simți aura de tom mustind de cunoaștere, și să îi parcurgi cuprinsul, căci și numai atât și deja ai un tablou general coerent al prefacerilor și zbaterilor Bizanțului.

Pentru cei slabi de inimă, nu recomand consultarea secțiunii dedicate bibliografiei, este copleșitoare.

A. A. Vasiliev are o imensă capacitate de sinteză, astfel că, sub cupola cărții, asemănătoare capodoperei care tronează deasupra Hagiei Sophia, își găsesc locul aspecte politice, militare, religioase, sociale, culturale, precum și mici detalii care dovedesc că autorul nu a văzut istoria ca pe ceva mecanic și determinist, ci și ca pe o complicată urzeală a patimilor omenești.

Evident, Istoria Imperiului Bizantin nu se poate citi de la un cap la altul, ca un roman. Cea mai lucidă abordare este să mergi direct la perioada sau tematica de interes, așa cum am procedat eu însumi în privința celei iconoclaste, astfel că, aflându-mă în Hagia Irene, singurul edificiu de cult bizantin pe care otomanii nu l-au transformat în moschee, acest mozaic, care înfățișează o cruce misterios de simplă, mi-a dezvăluit întreaga dramă a conflictului ideologic și chiar mediatic care a zdruncinat Bizanțul în secolele VIII-IX.

Dar de ce să ne intereseze lumea aceasta moartă de mult?

O întrebare legitimă, la care vă răspund cu imagini pentru care n-a fost nevoie să călătoresc peste mări și țări, pentru că le am foarte aproape, în orașul meu, Craiova, mai precis în Biserica purtând hramul Sfântului Nicolae (cunoscută și drept Belivacă, după numele unuia dintre ctitori).

Ca o primă dovadă, uitați-vă la crucea pe care acest personaj sanctificat o are în mână – este crucea specifică Bizanțului, fapt pe care îl putem verifica în diverse moduri, inclusiv prin recursul la jocul pe calculator Medieval: Total War, cu extraordinara-i grijă pentru detalii.

Apoi, vedem chiar cum Imperiul Bizantin a fost continuatorul, în multe privințe, al tradițiilor Romei antice; acești doi sfinți, Gheorghe și Pricopie, au fost la origini soldați romani, care purtau pe armuri sau scuturi figuri mitologice, precum cea a Medusei, pe care le regăsim la ambele personaje din imagine.

După ce a Hagia Sophia a redevenit moschee, o parte din mozaicurile bizantine nu mai sunt ușor accesibile publicului. Cu toate acestea, în spatele acestor văluri, putem întrezări imaginea Fecioarei Maria, pe care o regăsim, la fel de maiestuoasă, și în Biserica Sfântul Nicolae (Belivacă).

Și, ca o ultimă dovadă a persistenței culturii bizantine în zilele noastre, de aici și utilitatea redescoperirii ei, vizibila paralelă între imaginile lui Iisus Pantocrator din Hagia Sophia și edificiul craiovean.

Bizanț după Bizanț, spunea Nicolae Iorga.

Bizanț în căutare de Bizanț, am spune noi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a așternut în față cărarea către universul fascinant al unei civilizații apuse, dar nu dispărute.

Anchetă biblică

Așa cum mi-am format tradiția de câțiva ani, în ziua de Paște vă aplec asupra unui film cu tematică biblică, iar acum a venit rândul lui Risen, o peliculă care se remarcă, în primul rând, prin idee.

Un tribun roman (Joseph Fiennes), obosit de omoruri și de războaie neîncetate, primește sarcina de a lămuri chestiunea dispariției din mormânt ale rămășițelor unui anume Yeshua, la trei zile după crucificare.

Cred că ați intuit pe ce făgaș spiritual o va lua protagonistul, însă, până să ajungă acolo, filmul are ritm și suspans, ajutat fiind de regia lui Kevin Reynolds, inspirată, cu numite limite.

Reconstituirea istorică e sugestivă și realizată cu multă grijă pentru detaliu, scena de luptă din debut e surprinzător de dinamică, însă efectele speciale digitale nu se ridică la același nivel, și tocmai de ele este nevoie pentru secvențele transcendentale.

Momentele de epifanie și de înălțare religioasă sunt cele mai firave din punct de vedere strict cinematografic, iar Risen funcționează cel mai bine când lucrează cu aluzii și fragmente și îndoială.

Câtă vreme ancheta este în desfășurare, atei și credincioși deopotrivă își pot vedea interesul ținut treaz. De la un punct încolo, și unii, și alții vor găsi confirmare pentru propriile preconcepții.

Actor înzestrat și experimentat, Fiennes reușește să redea traseul de la spirit cazon arid la remușcare și umanitate, chiar și când scenariul îl obligă la transformări subite. Din distribuția care îl înconjoară se mai remarcă Tom Felton, Draco Malfoy din seria Harry Potter, care pare a-și fi găsit nișa de personaje potrivită, Peter Firth, același interpret care, acum multe decenii, îi dădea o replică de neuitat lui Richard Burton în Equus, aici un Pilat cinic, precum și o gașca voioasă de apostoli.

Un cuvânt des folosit în Risen este ”reconciliere”.

Multe personaje încearcă să reconcilieze ceea ce văd cu ceea ce vor să creadă.

Așa cum sunt nevoiți să facem fiecare dintre noi.

Și nu e ușor.

Însă cred că tocmai această tensiune este un privilegiu.

Pentru că este spațiul unde fiecare își manifestă libertatea de a alege.

Animalele au fost primele muze

Eram în Muzeul Quai Branly, la o superbă expoziție despre olmeci și populațiile înrudite, geografic și cultural, când s-a închegat o idee care germina de mult în mintea mea, poate de când văzusem frizele asiriene ale vânătorii de lei din British Museum.

Dintotdeauna, omul s-a redat pe sine în moduri distorsionate de propriile limite sau credințe. În schimb, animalele, care i-au fost alături de când a făcut ochi pe lumea aceasta, au beneficiat de reprezentări care nu doar că au atins devreme în istorie un naturalism desăvârșit, dar au trecut și în sfera următoare, a jocului artistic.

La Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, această reflecție a primit atât de mult combustibil estetic, încât a devenit o certitudine.

De reținut că oricare dintre artefactele pe care le veți vedea mai jos sau în seriile următoare are o vechime de câteva mii de ani.

Membrele filiforme ale acestor cerbi transmit senzația de suplețe pe care o degajă aceste făpturi
Impecabil modul cum curbura coarnelor se integrează celei generale a vasului
O posibilă fabulă vizuală, naivă, dar eficace în caracterizarea personajelor
Un simplu obiect de os de acum câteva milenii, dar atât de frumos, încât m-a trecut prin o sumedenie de produse culturale ale omenirii în care regăsim lebede
Un personaj de Pixar (o analogie pe care o voi face în repetate rânduri în viitor)
Irezistibil, pur și simplu irezistibil
Sugestia galopului, capul întors; nu doar simplă reprezentare a unui animal, ci artă care spune o poveste
Nu impresionează doar migala pusă în redarea blănii, ci și varietatea ei

Stambulul face casă bună cu spionajul

This city was created by Allah primarily for the convenience of spies. Nobody ever found anybody in Istanbul.

O replică dintr-un film de mai jos, care rezumă minunat senzația pe care o ai odată ajuns în Istanbul.

Aglomerat, agitat, întortocheat, plesnind de istorie, punte între Est și Vest, acest oraș milenar pare făcut pentru a fi cadru cinematografic pentru spionaj și intrigi.

Nu e de mirare că, printre altele, în lista de mai jos, veți găsi trei ipostaze diferite ale unui anume agent pe care îl știe un mapamond întreg.

***

Tinker Tailor Soldier Spy – o poveste încurcată, dar nu lipsită de interes, avându-l în centru pe Gary Oldman, despre trădare și trădători în sânul serviciilor secrete britanice. La un moment dat, acțiunea se mută în zona Bosforului și îl are temporar în prim-plan pe un Tom Hardy cu o coafură discutabilă.

***

Skyfall – după uluitoare secvență a urmăririi din debutul lui Casino Royale, poate cea mai tare din analele cinematografiei, fiecare film James Bond cu Daniel Craig a avut sarcina să o recreeze în fel și chip și nici aceasta nu dezamăgește, utilizând motociclete și derulându-se prin și deasupra Marelui Bazar, acest labirint fascinant al negustoriei, un organism viu care palpită de viață și ciorovăieli și târguieli.

***

Argo – de acord, acțiunea se derulează în triunghiul Teheran – Hollywood – CIA, dar există o scenă care loc în Istanbul, mai precis în Hagia Sophia, și este preferata mea, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un film care abundă în momente memorabile. După câteva cadre fugitive, excelent montate, care ne transportă acolo, îl găsim pe Ben Affleck privind domul cel măreț de la galeria superioară a edificiului, unde este abordat de un confrate, care îi vinde niște ponturi despre cum să o scoată la capăt în Iran. Îi vedem apoi plimbându-se în marea sală de jos, iar unghiurile, scenariul și interpretarea sunt o bijuterie de Oscar.

***

The World Is Not Enough – vă avertizez că voi face referire la chestiuni dinspre deznodământ, așa că săriți cu privirea acest paragraf, dacă n-ați apucat să vedeți filmul. După ce Sophie Marceau își da arama pe fața-i superbă, înfruntarea decisivă cu un Pierce Brosnan cătrănit are loc într-una dintre construcțiile învăluite de legendă de pe Bosfor, Turnul Fecioarei (zis și Turnul lui Leandru). Tot prin apele învolburate ale strâmtorii are loc și zbaterea submarină care îl opune pe Bond lui Robert Carlyle cel insensibil la durere.

***

5 Fingers – delicioasă poveste de spionaj, inspirată vag din evenimente reale, în care majordomul ambasadorului britanic din Ankara vinde nemților secrete în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Replici care de care mai savuroase (printre care și cea care deschide prezentul articol), un James Mason seducător, chiar și când e detestabil, și câteva imagini neprețuite cu un Istanbul de odinioară, de dinainte de a deveni orașul modern și atât de râvnit de turiști.

***

From Russia with Love – depășit în multe privințe (atitudinea față de femei, de pildă), acest al doilea film James Bond al lui Sean Connery rămâne unul remarcabil, iar faptul că are o parte consistentă realizată în Istanbul trebuie să fi contribuit la aprecierea de care încă se bucură. Avem ocazia să-l urmărim pe 007 prin Hagia Sophia, prin Cisterna Basilica, pe Bosfor sau în gara Sirkeci, în încercările sale de a le juca feste rușilor, neștiind că pe urmele sale este amenințătorul Robert Shaw.

75 de ani dintre care câțiva au fost și-ai mei

De 75 de ani, Craiova are privilegiul de a asculta muzică pe viu.

Muzică clasică, muzică de de calitate, muzică de patrimoniu.

În această perioadă cât o viață de om, câțiva ani îmi aparțin și mie, ca umil spectator care a descoperit, târzior, dar mai bine decât niciodată, beneficiile audiției nemijlocite de tehnologie.

Nu puteam, astfel, să ratez concertul aniversar de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu doar pentru a-mi aduce astfel micul omagiu, ci pentru că m-aș fi văduvit nepermis de câteva momente fără seamăn.

Întors în urbea natală, ilustrul violonist Liviu Prunaru a demonstrat pe scena filarmonicii craiovene nu doar o virtuozitate pe care i-am gustat-o îndeaproape (am stat pe rândul al doilea), dar și o imensă capacitate de colaborare, proprie artiștilor care trăiesc prin plăcerea artei, nu a gloriei ei.

Mărturie stă duioșia interpretării alături de soție – Valentina Sviatlovskaya-Prunaru în timpul Concertului în Re minor pentru două viori și orchestră de cameră, BWV 1043 de Johann Sebastian Bach, compoziție care proclamă eternul farmec al barocului.

Mărturie stă și dialogul aproape tangibil cu pianistul Mihai Ungureanu în timpul Concertului în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de corzi de Felix Mendelssohn-Bartholdy, creație romantică de o sublimă complexitate.

Nu în ultimul rând, Liviu Prunaru n-a precupețit să-și transmită dăruirea interpretativă către colegii instrumentiști, iar cel care a servit cu generozitate reținută drept amplificator al acestor trăiri a fost dirijorul Jin Wang.

Confruntat cu așa talent, publicul nu i-a iertat pe acești extraordinari muzicieni și le-a smuls bis după bis, adică alte și alte ocazii de încântare, dar și de pioasă reflecție asupra caracterului trecător al vieții.

Partea a doua a programului a constat în Simfonia nr. 5 în Do minor, op. 67 de Ludwig van Beethoven, a cărei primă parte este tunetul care face să tresalte inimile oricui, inițiați în muzică clasică au ba. Tot acum, am observat o interesantă transformare a dirijorului. Dacă, inițial, era rezervat, preferând să lase soliștii în prim-plan, acum și-a asumat zbuciumul compoziției și l-a canalizat către orchestră, ca o materializare a vibrantului prinos adus victimelor războiului și celor care luptă pentru libertate.

Poziția din rândul al doilea a avut și avantajul de a mă expune la sonoritate vijelioasă a simfoniei, de parcă m-aș fi aflat la prova unei corăbii pe o mare tălăzuită, cu stropi mari de apă izbindu-mă în față, dar, paradoxal, fără a simți pericolul, ci exaltarea.

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova că, de 75 de ani, le pricinuiți unor profani pasionați ca mine astfel de exteriorizări a tot ce înseamnă să fii viu.

Imaginile sunt surprinse de un vechi camarad în multe și felurite acțiuni, Daniel Botea.