Știință despre neștiință

Ne așteaptă patru rânduri de alegeri anul acesta, numai în România, ca să nu mai vorbim despre cele din restul lumii, dintre care unele ne interesează direct, precum cele din Uniunea Europeană sau din SUA.

Mai avem două conflicte armate acerbe, în Ucraina și în Gaza, ba chiar și un al treilea, dacă socotim atacurile rebelilor Houthi și ripostele britanico-americane.

Urmează o primăvară în care nu vor înflori doar arborii fructiferi, ci și știrile false sau, în denumirea lor anglo-saxonă deja încetățenită, fake news.

Ce ne facem cu ele?

De ce prind atât de bine la atât de mulți oameni și cum ne putem proteja de a ne infecta insidios?

Cartea Psihologia Fake News e o terapie dificilă, dar foarte eficace, dacă îi acorzi timp și energie să-și facă efectul.

Volumul coordonat de Rainer Greifeneder, Mariela E. Jaffe, Eryn J. Newman și Norbert Schwartz, care semnează și o parte din articole, însumează doisprezece studii ample asupra unor chestiuni care au legătură cu foarte complexul fenomen al acceptării și propagării informațiilor false.

Vă las mai jos câteva idei esențiale.

O fotografie care are legătură vagă cu titlul unei știri, fără să fie neapărat o ilustrare a ei, îi sporește șansele de a fi percepută drept veridică.

În lipsa unei decizii bazate pe date clare, se ia una pe bază de identitate de grup (vezi cazul Brexit).

Sentimentul lipsei de control asupra circumstanțelor exterioare conduce la nevoia de a construi o structură coerentă lumii, iar acesta este terenul fertil pe care prind rădăcini teoriile conspirației.

Într-un fel, eu însumi mă fac vinovat de dezinformare, pentru că rezum toate cele de mai sus, în condițiile în care fiecare dintre simplele mele afirmații este argumentată, demonstrată și chiar contrazisă în pagini multe, care au la final o bibliografie puțin spus consistentă.

Aceasta este o lecție în sine a cărții – nu trage concluzii dintr-un crâmpei de informație, pune mâna și documentează-te, încearcă să găsești argumente contrare și dovezi din alte părți care confirmă ipoteza.

E greu, dar cunoașterea adevărată este a înfrunta incertitudinea cu pieptul gol, nu înzăuat cu preconcepții.

Un beneficiu inedit, poate cel mai accesibil al acestei lecturi, a fost că, menționat fiind într-unul dintre articole, am descoperit jocul Bad News.

Conceput de cercetători ca un instrument de lucru, această experiență ludică este pe cât de captivantă, pe atât de relevantă.

Prin intermediul unor ferestre de text, jucătorul preia sarcina unui expert în dezinformare și parcurge toate manevrele deja clasice ale acestei bresle de comunicatori-păcălitori: polarizarea, atacul la persoană, supradimensionarea unor subiecte sau recursul la emoții primare precum frica.

Expus fiind la adânca reflecție provocată de cartea Psihologia Fake News și la experiența practică din acest joc, mă simt un pic inoculat la manipularea care vine peste noi în valuri.

Nu sunt imun, dar când îi ascult pe ăștia din imagine, nu mai văd decât niște ageamii care încearcă să prostească lumea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ceaslov de înțelepciune demonstrată pe îndelete.

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Psihologia ca joc

Multe jocuri pe calculator se aventurează pe tărâmul psihologiei, nu doar ca motivație a personajelor, ci ca deplin fundament tematic.

Însă puține o fac cu atâta dedicare ca Disco Elysium.

Apărut în 2019, jocul are un mecanism narativ, dar și ludic care îl poziționează asumat drept urmaș al inegalabilului Planescape Torment.

Un polițist aflat într-o stare fizică și psihică deplorabilă se trezește într-o cameră de hotel, fără să aibă habar cine și unde este.

De aici începe odiseea regăsirii de sine, precum și elucidarea unei crime oribile, care a avut loc mai hacana de spațiul de cazare cu pricina, într-o oraș măcinat de conflicte sociale, etnice și ideologice, cu un trecut zbuciumat, totul cu o tentă de SF.

Spre deosebire de Planescape Torment, în care, în funcție de alegerile jucătorilor, parcursul ludic putea include și lupte diverse, în Disco Elysium totul se desfășoară prin opțiuni de dialog și prin alegerile pe care protagonistul le face.

Ca și în ilustrul predecesor, volumul de text pe care se bazează este întrecut doar de calitatea lui.

Aceasta este o tradiție în producții de tip Role Playing Game, însă aici șef al echipei creative a fost un scriitor sadea, estonianul Robert Kurvitz, iar asta se vede în faptul că, deși Disco Elysium urmează mulți dintre tropii genului, are o viziune și un stil proprii.

Dar să ajungem la aspectul cel mai semnificativ al jocului, adică modul cum psihologia este integrată experienței pe care ți-o compui tu jucătorul, adică acel anima care îl mână pe detectiv în investigația sa exterioară și interioară.

Indiferent că alegi un personaj prefabricat sau îl personalizezi la început, trebuie să îți asumi că va fi ros de disfuncționalități, care se vor regăsi atât în interacțiunile cu ceilalți, cât și receptarea a tot ce îi va ieși în cale.

Iar această personalitate imperfectă sau de-a dreptul deviantă va evolua în mod unic pentru fiecare jucător, în funcție de felul cum acesta va aloca puncte în fascinantul tabel al trăsăturilor, pe care îl aveți mai jos.

Nu cred că va fi acceptat ca atare de comunitatea științifică și e limpede că e construit și pentru a servi jocului, însă nu poți să nu fii impresionat de faptul că realizatorii jocului acoperă schematic cam tot ce este omul, trup și suflet.

Există trăsături de intelect, dar și emoționale, există caracteristici fizice intrinseci, dar și unele strict legate de manifestarea lor în lumea exterioară.

Personajul poate astfel să citească aure precum Patricia Arquette în Medium sau semnale non-verbale precum Tim Roth în Lie to Me.

Poate fi Sherlock Holmes sau John McClane.

Însă niciodată nu este întreg.

Așa cum fiecare dintre noi e o lucrare imperfectă, în continuă transformare.

Iar aceasta este cea mai importantă lecție din Disco Elysium, care, deși produs al hulitului domeniu al jocurilor video, poate fi incontestabil catalogat drept o operă de artă.

Comedia nu merge oriunde și oricând

Perioada interbelică este Epoca de Aur a dramaturgiei românești.

Argumente?

Titanic Vals, Tache, Ianke și Cadîr, Jocul Ielelelor, Steaua fără nume (da, știu, cronologic vorbind, am cam forțat nota cu aceasta din urmă).

Piese care sunt atât fresce subtile ale societății de atunci, cât și expresii ale unor trăiri și conflicte psihologice universale.

În această ilustră galerie intră neîndoios Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu, care a cunoscut nenumărate puneri în scenă, dintre care una, recentă, a poposit la Craiova de curând.

Abordarea regizorală a Oanei Cămărășan este de a deplasa piesa dinspre o elegie a căutării conexiunii umane către un spectacol burlesc, care să exploateze abilitățile interpretative ale distribuției, care o are în frunte pe Oana Pellea și din care mai fac parte Richard Bovnoczki, Florina Gleznea, Cristina Casian și George Rotaru.

Că Oana Pellea e o actriță mare, știam.

Dar, dincolo de faptul că rolul ei, al Stăvăroaiei, e supradimensionat, se simte o prea apăsată hotărâre să smulgă hohote și aplauze de la public.

Ea e capul de afiș, desigur, dar nu e un argument suficient pentru răsturnarea întregii logici a piesei.

La fel sunt și multe alte momente care pun accentul pe mișcare scenică și mai puțin pe declamația superbei poezii a replicilor imaginate de G.M. Zamfirescu.

Ce-i drept, au fost scene când am râs copios, vârful fiind atins de relatarea Cristinei Casian alias Mioara despre încercarea de seducție din partea Morții Obosite.

Însă toate giumbușlucurile fernandeliene atârnă prea greu, iar ceva din Idolul și Ion Anapoda se pierde.

Ceva important.

Personalitatea protagonistului e un foarte complex studiu de caz al inadaptatului, al celui care întâmpină bariere în nemilosul joc al vieții.

Iar toate glumițele ne obturează ocazia de a-l examina pe îndelete.

Apoi, citind printre rânduri, putem vedea în personalitatea Frosei toate efectele nocive ale unor abuzuri emoționale sistematice.

Și nu se vorbește despre bullying peste tot acum?

Însă și asta se diluează în noianul de giumbușlucuri pe care actorii le prestează cu profesionalism.

N-am plecat de la această versiune de Idolul și Ion Anapoda cu regretul de a o fi văzut-o.

Dar mi-e limpede că, oricât de benefic ar fi râsul, nu e loc de comedie oriunde și oricând.

Un ospăț a la Lucullus

Orice spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova este un veritabil festin muzical.

Meniul este diferit, dar strucura lui este, de obicei, aceeași:

O bucățică dintr-o lucrare foarte cunoscută ca antreu.

Un prim fel cu un gust intens, provenind de la un solist de marcă.

Felul principal, o simfonie suculentă ca o friptură din vită Kobe.

De data aceasta, însă, aranjamentul culinaro-sonor a fost diferit.

Am început prin a sorbi din supa primordială a meditației asupra condiției umane. Cu greu se poate găsi în universul atât de vast al muzicii clasice un îndemn mai potrivit la a reflecta asupra existenței decât “Aria pe coarda sol” din Suita pentru orchestra nr. 3 în Re major de Johann Sebastian Bach.

În continuare, Master Cheful Svilen Simeonov ne-a așternut în față Simfonia nr. 60 în Do major, „Il distratto”, adică o masă în stil indian, plină de boluri cu porții mici, dar variate și condimentate.

Creatorul rețetei, Joseph Haydn, ne-a propus chiar să gustăm din amarul unor dezacorduri instrumentale, relevându-ne astfel ce dar minunat pentru omenire sunt aceia care știu să aducă armonie în auditiv sau gustativ.

Cu toate cele petrecute până acum, orice meloman ar fi fost deja ghiftuit.

Dar ospățul ajunsese de-abia la jumătate.

În cea de-a doua parte, am fost supuși la un experiment senzorial aparte.

Am fost puși să degustăm din două combinații de ingrediente similare, dar asezonate diferit pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Eu, unul, nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut mai mult buchetul de arome din Romanța nr. 1 pentru vioară si orchestră in Sol Major, Op. 40 sau cel din Romanța nr. 2 pentru vioară si orchestră in Fa Major, Op. 50.

Două lucruri știu cu certitudine, totuși:

Beethoven a fost un geniu.

Remus Azoiței este un magician al viorii.

Și tot el ne-a condus prin înmiresmata Introducere și Rondo Capriccioso în la minor, Op. 28 de Camille Saint-Saens, a cărei exuberanță mi-a adus aminte de modul cum simpaticul Jamie Oliver arunca în oală ingrediente pe care bunul simț le consideră antagonice, dar din care scotea ceva care telespectatorului îi lăsa gura apă, iar pe invitații lui cu ea căscată.

Orice merită un desert, iar noi l-am primit de la Remus Azoiței, sub forma a trei figurine de marțipan, întruchipându-i pe George Enescu, Vasile Filip și Johann Sebastian Bach.

Așa am fost îndopat la Filarmonica din Craiova, de unde am plecat plesnind de fericire.

Imaginile au fost surprinse de comeseanul meu Daniel Botea.

Sezon de Oscar 2024 – The After

Lungmetrajele sunt grosul oricărui sezon de Oscar, precum și cele care ne absorb interesul.

Însă, deseori, în josul listelor nominalizărilor, la secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, se găsesc producții remarcabile care prezintă și avantajul că nu îți răpesc mult timp.

De câțiva ani am descoperit beneficiile îndreptării atenției și spre acea zonă.

Iar acum, în 2024, am din nou confirmarea că nu greșesc procedând astfel.

The After ni-l prezintă pe un șofer de taxi din Londra, care poartă pasageri încolo și încoace, fiind părtaș la crâmpeie din ridicolele sau tragicele lor zbateri.

Ce nu știe aproape niciunul dintre acești călători este că protagonistul duce povara unei tragedii cumplite.

Aproape niciunul, pentru că, la final, unul dintre ei îi oferă un scurt, dar, sperăm, decisiv moment expiator.

Asta e tot ce se întâmplă în scurtmetrajul realizat de Misan Harriman.

Nu e mult, dar e arhisuficient din punct de vedere emoțional, pentru că suntem martori ai tragediei despre care vorbeam.

Iar impactul ei este ca un pumn de boxer într-un stomac învățat cu delicatețurile.

De aceea, puținul care urmează e ca o nevralgie insuportabilă, iar acel minuscul gest dobândește valoarea unei mântuiri providențiale.

La toate trăirile pe care ni le stârnește această mică poveste contribuie și interpretarea lui David Oyelowo.

Deși îl vedem doar douăzeci de minute, rolul său are complexitatea și consistența unei veritabile partituri de Oscar.

The After își merită locul în acest sezon al premiilor Academiei Americane de Film.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

Economia de minte

Pe Tomas Sedlacek l-am descoperit acum ceva ani la Garantat 100%, emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, una dintre ultimele din peisajul audio-vizual românesc care ține flacăra culturii intelectuale aprinse.

Am fost plăcut surprins atunci să descopăr un economist atipic, cu vervă în discurs și analogii în varii domenii ale vieții, inclusiv din opere fundamentale ale civilizației universale.

Intrigat de această abordare, am continuat prin a-i citi opera de căpătâi, Economics of Good and Evil, în care, cu o erudiție fabuloasă, reconstruiește peisajul mentalităților economice din Epopeea lui Ghilgameș, Biblie, scrierile lui Toma d’Aquino și alte numeroase monumente ale umanității.

Lilith și demonii capitalului, scrisă în colaborare cu Oliver Tanzer, urmează aceeași linie și își propune să examineze neajunsurile capitalismului în forma sa prezentă, prin filtrul psihologiei abisale și al psihoanalizei. După cum vă puteți imagina, Freud și Jung figurează masiv printre cei ale căror idei sunt exploatate în scopurile argumentative ale autorilor.

Lilith este, conform unor legende de origine ebraică, prima soție a lui Adam, izgonită din Grădina Raiului pentru că a refuzat să se supună acesteia, ajungând în timp să întruchipeze partea luciferică a inconștientului uman.

Această bucată a cărții, deși fascinantă din punct de vedere intelectual, este neclară din punct de vedere al paralelelor cu economia prezentului.

Însă, pe măsură ce Sedlacek și Tanzer descompun maladiile capitalismului în disfuncționalități ușor recognoscibile, cum ar fi agresivitatea, narcisismul, sadismul, disonanța cognitivă sau fetișismul, demersul lor începe să lovească la țintă.

Unele dintre tulburările examinate par familiare, dar, uneori, concluziile și remediile propuse diferă de gândirea tradițională. Dacă ar fi să extrag o idee de ansamblu, aceea ar fi că instituția statală ar cam trebui să joace rol de psihoterapeut sau chiar psihiatru care vine cu tratamente medicamentoase (a se citi măsuri de protecție socială).

Ce ne facem, însă, când chiar acești slujitori a unui Hipocrate economic sunt ei înșiși măcinați de aceleași tare pe care au menirea să le combată?

Ușor de opinat, greu de răspuns.

În final, îi provoc, amical, bineînțeles, pe Tomas Sedlacek și Oliver Tanzer să-mi spună cum au de gând să iasă din următorul paradox al cretanului.

În Lilith și demonii capitalului, îi acuză pe mulți economiști că fie sunt naivi, fie de rea credință.

Ei înșiși sunt economiști.

Noi pe cine să credem?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie prin probleme economiei via Freud et comp.

Sezon de Oscar 2024 – Perfect Days

Hirayama curăță toalete publice.

Hirayama este aproape fericit.

Cele două afirmații nu se contrazic, ci îl caracterizează pe protagonistului filmului Perfect Days.

Întors pe tărâmul ficțiunii, după o lungă și ilustră activitate de realizator de documentare, Wim Wenders ne propune o poveste care, văzută de departe, pare a fi ruptă din deja vechiul Nou Val Românesc.

Personajul nostru are o rutină a lui, pe care regizorul ne-o prezintă în detaliu, în mod repetat.

Dar estetica lui Wenders nu e menită să te agaseze, forțându-te să privești pe cineva cu lingura-n ciorbă sau cu țigara-n gură sau pur și simplu stând, ci are darul să te introducă în personalitatea taciturnă, dar plăcută a personajului.

Există o scenă chiar la început, în care Hirayama udă niște flori, apoi se dă un pic înapoi și le privește cu drag.

Apoi, iese pe ușă și primul lucru pe care îl face este să privească spre cer cu voioșia celui care știe că începe un nou episod din aventura vieții.

În jurul acestei atitudini, pelicula construiește elegia rutinei și a micilor gesturi și întâmplări care sunt ingrediente a acelui concept greu de definit, numit îndeobște ”fericire”.

Dar Perfect Days nu se limitează la a fi doar înduioșător și amuzant.

Scenariul are inteligența să ne arate și cum această existență ordonată poate fi tulburată sau îmbogățită de evenimente neprevăzute.

În contrapunct, în fiecare noapte care urmează unei zile din programul de o rigoare kantiană al lui Hirayama, Wim Wenders compune sublime secvențe onirice, care nu sunt narațiuni suprarealiste, ci urmează mai degrabă ipoteza mai credibilă, potrivit căreia visele sunt modul prin care creierul filtrează reziduuri cognitive și emoționale acumulate în starea de veghe imediat anterioară.

O altă calitate a scenariului este că nu face apologia vreunei filosofii zen de viață. Hirayama îți câștigă iremediabil simpatia, dar crâmpeie din istoria sa personală lasă să întrevadă un trecut deloc ferit de tragedii.

Și atunci nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă nu cumva impecabila sa rutină este pavăza care protejează un suflet măcinat de traume.

Orice îndoială, orice ambiguitate, orice reflecție se risipește, însă, când Hirayama zâmbește.

Când o face, automat zâmbim și noi.

Încerc să îmi aduc aminte dacă am văzut vreodată în vreun film vreun zâmbet mai fermecător.

Și zău dacă reușesc.

Iar zâmbetul nu e singurul cadou pe care ni-l face actorul Koji Yakusho. Figura sa e o întreaga geografie a expresivității reținute și perfect dozate, cu văi de disconfort, câmpii de seninătate și coline de bucurie.

S-a vorbit mult despre toaletele acelea publice și ce spectaculoase sunt.

Nu zic nu, dar mai impresionant mi s-a părut declarația de dragoste pe care Wim Wenders o face orașului Tokyo.

Sub ochiul său de cineast, dar și de documentarist, metropola deseori prezentată drept apăsătoare și ultratehnologizată se umanizează, iar vechiul și noul coexistă armonios.

Perfect Days nu e un film perfect.

Dar m-a ajutat să am o zi perfectă.

O zi aproape fericită.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Sezon de Oscar 2024 – La sociedad de la nieve

Te instalezi și tu frumos, ca omu’, să vezi La sociedad de la nieve, știind că e lăudat, că e nominalizat la Oscar, că e o poveste despre supraviețuire și solidaritate în condiții de vitregie maximă.

Și așa și e, dar cum decurge și cum te pocnește în față sunt lucruri la care nu te aștepți, chiar și dacă ești documentat în prealabil.

După o scurtă și idilică expozițiune, care ne arată cum se compune colectivul de tineri uruguayeni care se va urca în avionul fatidic, urmează intensa scenă a accidentului, care îi aruncă pe supraviețuitori într-o zonă înzăpezită din Anzi, unde natura e superbă, dar nemiloasă.

Dezastrul aviatic e șocant, dar nu e singular în analele cinematografiei, așa că, dacă ai ceva experiență în domeniu, treci ușor peste senzația pe care ți-o provoacă.

Dar acesta nu este decât primul sfert de oră.

Supliciul de-abia începe.

Cei rămași în viață sunt animați de cele mai bune instincte de cooperare.

Nu există conflicte pe resurse, ci pe idei.

Iar aceste idei se vădesc, pe măsură ce privațiunile se întețesc și nevoile primare își cer drepturile.

Atunci începe partea cea mai neplăcută pentru spectator.

Neplăcută, nu pentru că ar fi explicită, dimpotrivă e doar sugerată, ci pentru că, exfoliind stratul ideatic a ce numim civilizație, te pune mental în aceeași situație, iar concluzia pe care o tragi este că ai proceda la fel.

Este o întoarcere la origini, dar, și aici e meritul scenariului și al actorilor, nu e un regres.

E o radiografie lucidă a ce a făcut ca omenirea să supraviețuiască pe o planetă care nu le-a vrut musai binele.

Realizat cu mult meșteșug de J.A. Bayona (autorul cutremurătorului El Orfanato), chiar la locul real al accidentului, La sociedad de la nieve e însuflețit de o distribuție foarte dedicată.

Deși interpreții se disting individual, mai ales la început, privațiunile (și machiajul aferent, foarte reușit) nivelează trăsăturile, astfel că, în marea albă a omătului andin, palpită firav de viață un grup de încăpățânați.

Da, la final, n-am avut încotro și m-am raliat părerile pe care le auzisem anterior vizionării.

La sociedad de la nieve nu e despre moarte, e despre viață.

Despre scânteia care nu stinge, chiar când suflă asupră-i stihii nimicitoare.

E bine că există Oscarurile.

Mai afli despre câte un astfel de film, care te pune față în față cu natura umană primordială, aceea pe care am acoperit-o cu straturi, straturi de constructe psihice și sociale.

Dar care e acolo, n-a dispărut niciodată.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

Comedia românească și-a dat definitivatul

După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.