Paradoxul barocului

Ceea ce numim baroc provine dintr-o perioadă paradoxală.

Era o epocă de profunde inegalități sociale, cu regi absolutiști și nobili înfumurați, dar și cu o masă de oameni nevoiași dintre care mulți nu aveau după ce bea apă, darămite să se bucure de beneficiile muzicii.

Și, cu toate acestea, compozițiile de atunci proiectează o aură de speranță și de liniște, așa cum s-a vădit la cel recent mai spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, centrat în jurul lui Vivaldi și Bach și al câtorva contemporani ai lor.

Un alt paradox a fost că, dacă perioada istorică aferentă barocului muzical a fost caracterizată de o crasă imobilitate socială (țăran te nășteai, țăran mureai), creațiile de atunci erau expresia dinamismului pur.

Să luăm de pildă Anotimpurile lui Vivaldi, dintre care concertul condus în stil adecvat de violonistul Dan Predoi ne-a oferit Primăvara.

Ascultând aceste capodopere, ai spune că sunt barocul vivaldian definitoriu, că nu mai există nimic în afara lor.

Ar fi o mare eroare, pentru că în prodigioasa sa carieră, marele roșcovan a plăsmuit și alte delicii înscrise în registrul sonor al barocului, precum Concertele în Mi sau Re minor pentru vioară și orchestră sau, o veritabilă revelație pentru mine, La Folia pentru vioară și orchestră, care e splendidă și antrenantă ca oricare dintre sezoanele muzicale de legendă.

Vorbeam despre rigida ierarhie socială a perioadei corespunzătoare barocului. În spatele ei domneau ura reciprocă dintre clasele sociale, însă n-ai bănui asta, dacă ți-ai întemeia impresia doar ascultând compozițiile lui Johann Sebastian Bach.

În spectacolul de la Filarmonica din Craiova am avut Concertul în La minor pentru vioară și orchestră și A Suita orchestrală a treia supranumită și Air, care te transportă într-o zonă astrală unde nu sunt nici durere, nici întristare.

Nu în ultimul rând, paradoxul barocului muzical vine și din cât de expresiv este, în ciuda caracterului limitat al diversității instrumentale.

În afară de orchestra de coarde strunită de Dan Predoi am mai avut clavecinul excelent interpretat de Samuel Guiu și cam atât.

Suntem departe de desfășurarea de forțe a unei simfonii romantice a unui Brahms, bunăoară, și totuși barocul acesta melodios a umplut sala filarmonicii și sufletele spectatorilor.

Muzica are darul de străbate istoria și de a o curăța de toate murdăriile.

P.S. Dacă vi se pare că mulți dintre instrumentiști, în frunte cu Dan Predoi, sunt îmbrăcați ca și cum ar fi urmat să se prezinte în fața Regelui-Soare, nu vă înșelați.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2027

Cu Project Hail Mary, nu e prima dată când omul cinematografic se avântă în spațiu.

A mai făcut-o în expediții precum Gravity sau Interstellar sau The Martian, ba chiar ne putem duce înapoi la origini cu 2001: A Space Odyssey sau Solyaris, ba chiar ne putem referi la Le Voyage dans la Lune ca la proto-istoria acestei preocupări fictive.

Ryan Goslin însuși a mai fost astronaut, dar era mult prea serios în First Man și de asta nu avut prea mare impact.

Nu și aici, unde e senzațional.

Cu toți antecesorii pe care îi are și care ar trebuie să atârne greu, Project Hail Mary impresionează că te ia în expediție ca și cum ai fi novice și te expune la acel simț al uimirii care însoțeste cea mai neastâmpărată pornire a ființei umane.

Și nu se putea găsi un companion mai potrivit decât Ryan Gosling, care nu e doar un actor înzestrat și deja experimentat, ci și un om generos, iar asta răzbate din toate reacțiile sale din film, din toate planurile narative și prim-planurile vizuale.

Îl vedem făcând ce au făcut Amy Adams în Arrival sau Tom Hanks în Cast Away sau Brad Pitt în Ad Astra și totuși mintea numai la el ne e.

La el și la zâmbetul său liniștitor, pe care mi-l aduc aminte din zarva de pe scena de la Oscaruri, când cu încurcătura dintre La La Land și Moonlight.

Toată lumea se agita încoace și încolo, numai el observa totul de pe margine, cu surâs în colțul gurii.

Mă feresc să spun prea multe despre ce se întâmplă în Project Hail Mary, pentru că, deși probabil vor fi răsuflat deja destule din poantele de pe Internet, cel mai frumos lucru este devenirea personajului, iar asta e ceva ce trebuie descoperit pas cu pas.

Vă spun doar că pelicula regizată de Phil Lord și Christopher Miller are efecte speciale reușite, deși nu revoluționare, un scenariu inteligent și amuzant, o Sandra Huller impunătoare și o coloană sonoră antrenantă și de o diversitate fabuloasă.

Și, așa cum personajele noastre se aventurează în necunoscut, o fac și eu declarând ritos că o să regăsim Project Hail Mary la Oscarurile din 2027.

Dacă n-o fi așa, atunci omenirea chiar se duce de râpă.

Nu-i ușor să faci teatru

The Play That Goes Wrong face furo(u)ri de peste un deceniu, așa că mi-am călcat pe inimă și, deși e regizată de Alexandru Boureanu, a mers să o văd în vesiunea ei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, unde a fost pusă în scenă alături de membri ai Teatrului Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu Jiu sub titlul de Crimă la conacul Haversham.

Din punct de vedere al construcției, piesa scrisă de trioul Henry Lewis, Jonathan Sayer și Henry Shields e deșteaptă.

Ia trama agathachristiană a unei crimuțe în spațiu restrâns și număr limitat de suspecți și o stâlcește pe toate părțile, înlănțuind toate belele posibile și imposibile din partea de producție sau interpretare sau mizanscenă.

Nu e puțin lucru să organizezi gagurile fizice astfel încât să decurgă natural unul dintr-altul, iar versiunea oltenească preia, bănuiesc, ce s-a făcut prin toate celelalte părți ale lumii și o face remarcabil.

Vorba aia, e greu să faci teatru bine, dar și mai greu este să faci teatru prost bine.

Dar Alexandru Boureanu are experiență cu piesele proaste.

Ce nu mi s-a părut adecvat deloc, ba chiar dăunător a fost modul cum au fost actorii puși să joace.

Înțeleg, trebuie să fie incompetenți, dar de ce stridenți?

La ce calitate are piesa ca întreg și știind de la ce tradiție se revendică, aș fi văzut mult mai potrivită o abordare de maximă seriozitate englezească, aceea care e dezastruos de amuzantă, cu cât situația în care se manifestă e mai constrastantă.

Nu știu dacă stilul bombastic e copiat de la alte versiuni din alte părți ale lumii, dar e o greșeală oricum ar fi.

Iar ca dovadă a validității spuselor mele, îl avem pe Vlad Fiu în rolul lui Perkins. Vocea sa plată și atitudinea stoică, indiferent de stupizenia deliberată a contextului, au fost cele mai apreciate și gustate, atât de subsemnatul, cât și de mulți spectatori din jur.

Ceilalți urlau și se dădeau de ceasul morții exagerat de mult și deveneau obositori.

Mai puțin Ștefan Cepoi, care n-are multe de spus și tocmai de aceea rămâne simpatic până la final.

Azi e 27 martie, adică Ziua Internațională a Teatrului, așă că hai să le adresăm mulțumiri tuturor din breasla asta.

Avem nevoie de ei, chiar dacă uneori fac piese proaste.

Sufletul în arhitectură

Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.

Sesame, deschide-te (gustului)!

Pe cât de umil pare susanul, pe atât de îndelungată îi este istoria.

Adus din sălbăticie între plantele cultivate de om încă de acum 3000 de ani, a călătorit din Africa de baștină până în diverse părți ale lumii, ajutat de faptul că rezistă foarte bine la uscăciune și chiar secetă.

Principala sa proprietate, faptul că este boagt în uleiuri vegetale utile organismului uman se reflectă în numele său, care vine din latinescul sesamum, la rându-i derivat din anticul akkadian samassamu, care se traduce simplu prin ”ulei” sau ”grăsime lichidă”.

Pe unde a pătruns ca plantă, pe acolo s-a impus și în gastronomie, iar unul dintre cele mai importante avataruri culinare ale sale este pasta de susan numită Tahini, pe care am avut ocazia să o descopăr la cei de la Sundy Bites, deja experimentați realizatori ai unor astfel de produse.

Acest preparat este rodul tradițiilor bucătărești ale Orientului Mijlociu, fiind o pastă realizată din susan copt și măcinat, iar cei de la Sunday Bites își păstrează principiul de a nu adăuga zahăr, sare, emulsificatori, stabilizatori sau alte uleiuri și grăsimi hidrogenate.

Acest Tahini pe care l-am încercat este din susan alb, dar există și varianta din susan negru.

Dacă sunteți cât de cât gurman sau ați călătorit (și mâncat) în Levant, atunci v-ați întâlnit negreșit cu Tahini ca element important în humus, pe care îl savurau chiar și cei care au adunat cele O mie și una de nopți, în baba ganoush, strămoșul salatei de vinete românești, sau în halva, unul dintre puținele deserturi care încă mă fac să mă ling pe degete.

Dar inedit a fost pentru mine să încerc tahini-ul de la Sunday Bites așa cum l-am primit.

I-am remarcat gustul amărui, dar nu neplăcut, ca un simbol al vieții care nu poate și nu trebuie să fie întotdeauna dulce.

Dar combinația care s-a impus ca standard personal de savurare a unei lingurițe de tahini a fost cea care a constat dintr-o felie de pâine prăjită, un strat de pastă de susan și câteva picături de miere. Uneori s-au alăturat și niște nuci, iar rezultatul a fost un deliciu de poveste.

Lumea la o ocheadă

Ați jucat Avioane când erai școlari?

Era foarte potrivit în timpul orelor, pentru că, spre deosebire de Spânzurătoarea sau X și 0, care necesitau reacții rapide și te puteau da de gol, acest joc putea fi rulat lejer în momente de privire întoarsă a profei/profului.

Cartografii pornește, în esență, de la același mecanism ludic.

Pe suprafața de hârtie care nu diferă de foia de mate pentru Avioane, jucătorii au de trasat contururi care însumează pătrățele în diverse aranjamente, adaosul fiind că trebuie să le completeze cu simboluri ale unor păduri sau sate sau monștri.

Toate sunt dictate de cărțile care sunt întoarse din pachetul principal de joc, dar și de obiectivele fiecărui anotimp.

Pare complicat, nu?

Asta a fost prima mea impresie.

Că are niște reguli atât de stufoase, că nu o să le pot da de cap, darămite să le mai și explic și altora și să le explic altora și să îi conving să încerce jocul elaborat de Jordy Adan.

Dar n-a durat mult și am constatat că, de fapt, Cartografii este impecabil de coerent și de antrenant.

Ce-i drept, e solicitant cognitiv.

Abilitățile de organizare spațială (despre care vorbeam și referindu-mă la Paris: La Cité de la Lumière) sunt bine întrebuințate, dar oricât de bună ți-ar fi aceste aptitudini, n-ai nicio șansă să câștigi jocul, dacă nu ai și atenție distributivă, indispensabilă pentru a urmări posibilitățile deschise de fiecare rundă, precum și simțul adaptării, căci oportunitățile de a trasa diverse contururi pe hartă variază cu fiecare carte extrasă și expusă pe masă.

Cartografii oferă și varianta jocului individual, care nu doar că te ajută să antrenezi pentru confruntarea cu ceilalți, dar e și o metodă de relaxare activă intelectual, oricând preferabilă față de ofertele digitale din ce în ce mai nocive.

La finalul oricărei sesiuni de joc, merită să vă lasați un pic pe spate, să admirați rezultatul de pe foaie și să reflectați la vorbele aviatoarei și scriitoarei Beryl Markham, care a avut la rându-i ocazia să contemple lumea de sus:

O hartă îți spune – citește-mă cu atenție, urmează-mă îndeaproape, nu te îndoi de mine. Sunt Pământul în palma ta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că am retrăit plăcerea jocului ascuns al vieții de școlar, dar de zece ori mai intens.

Să privim pictura! (CXXIX)

Autoportret

În 2013, cei de la Oxford Dictionary au decretat că ”selfie” este Cuvântul Anului.

Sunt în 2026, iar această practică a te imortaliza singur în ipostaze cât mai măgulitoare și glorioase este deja parte integrantă a vieții.

Cum, necum, nepoțica mea de trei ani a fost surprinsă cu telefonul în mână simulând activitatea asta.

Dar să nu ne gândim că a te trage în selfie este o practică recentă.

Un Autoportret al pictorului Nicolae Polcovnicul de la Muzeul de Artă al României atestă continuitatea ei pe meleagurile românești.

Despre autor nu se cunosc foarte multe, doar că trăit la cumpăna secolelor XVIII și XIX (în cel mai amplu material pe care l-am găsit, pe care îl puteți citi aici, am găsit anii 1788-1842), că a fost activ ca artist în zona Bucureștiului, la mânăstiri precum Cernica sau Pasărea și că era ”altoit”, adică vaccinat (tot de aici am preluat informația).

Oroare, ar striga suveraniștii, care se suprapun mult cu antivacciniștii.

Dar să nu divagăm.

Tabloul nu se distinge prin calități artistice senzaționale, însă multiplele conexiuni și semnificații pe care le generează sunt vrednice a fi explorate.

În primul rând, numele indică un rang boieresc, iar autorul se înfățișează cu vestimentație și calpac, așa că îi putem recunoaște fără tăgadă apartenența la această clasă socială.

Și așa ajungem la una dintre plăcutele întrebări pe care le suscită pictura:

Aveau boierii noștri și alte preocupări decât cele pe care le știm din Ciocoii vechi și noi, de pildă?

Îi interesa și altceva decât să facă bani, să țeasă intrigi și să fumeze narghilea sau ciubuc?

De asemenea, numele ”Polcovnic” indică faptul că artistul a deținut la un moment dat acest rang militar, echivalent colonelului modern, cu mențiunea că un astfel de comandant avea atribuțiuni în zona liniștii publice.

Și iar survine întrebările:

Cum se face că un boier de epocă fanariotă cu îndatoriri cazone a deprins o pasiune care i-a devenit chiar meserie?

Care să fi fost personalitea sa sau traseul de viață care să-l fi dus într-acolo?

Nu în ultimul rând, Nicolae Polcovnicul nu se redă pe sine cu o atitudine marțială sau una care să sugereze că e pictor.

Dimpotrivă, ne apare într-o ipostază intelectuală, fie de administrator, fie de cronicar.

Așadar, știința de carte nu era chiar de lepădat, ba chiar motiv de fală.

Oameni polivalenți ca Nicolae Polcovnicul a clădit România modernă.

Oameni polivalenți ca noi vor fi nevoiți să clădească România viitorului.

Momente și schiță

Încă de la primul sezon al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, m-am prins că teatrul care întrunește cele două caracteristici are preponderent ca apucatură abordarea fragmentară a unei piese.

Nu mai e un tot care curge, e o însăilare de momente.

Așa este și O scrisoare pierdută elaborată la Tipografia Hub, dar transplantată la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Nu urmează tot firul bineștiut al spectacolului caragialian, ci e mai mult o schiță prin care regizorul Cătălin Vieru și echipa lui de actori vor să apropie metehnele de-acolo cu cele din prezent.

Nu e mare dificultate, căci fondul uman e același, dar ar fi o provocare forma, iar aici băieților le iese de belea.

Cosmin Dolea, Petrișor Diamantu, Darko Huruială și Valentin Motroc se distrează și ne distrează și pe noi.

Le place textul și se bazează că ne place și îl știm și noi.

Armonia asta e o raritate pe care am savurat-o în fiecare minuțel al piesei.

Iar dacă vi se pare că lipsește Zoe cea bărbată, aveți puțintică răbdare, e și ea pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.

Pe unde prindeți spectacolul ăsta, vedeți-l.

Le faceți lor un bine, vă faceți vouă un bine, ne faceți tuturor un bine.

Credit foto: www.tncms.ro.

Sezon de Oscar 2026 – Epilog

În noaptea aceasta se vor decerna Oscarurile din 2026, așa că vă aștern în față deja tradiționalul cocktail de previziuni și preferințe pur personale:

Cel mai bun regizor – nu prea cred că are cine să-l bată aici pe Paul Thomas Anderson, care pe lângă faptul că e în spatele filmului favorit la statueta supremă (One Battle after Another), are și avantajul faptului că a mai fost nominalizat de o cătățime de ori și n-a cîștigat niciodată până acum.

Cel mai bun actor în rol principal – până la un punct, Timothee Chamalet parea că aleargă spre victorie detașat față de pluton, dar l-a mâncat undeva să se dea în spectacol în fel și chip, totul culminând cu declarațiile ale stupide despre operă și balet, așa că acum favorit a devenit Michael B. Jordan, ceea ce n-are cum să deranjeze, căci dualitatea lui perfect dozată lui e pilonul principal al extraordinarului Sinners.

Cea mai bună actriță în rol principal – categoria unde câștigătoarea se cunoaște încă de la începutul sezonului, adică Jesse Buckley, care domină Hamnet și care, din câte am auzit, a improvizat toate reacțiile din ultima jumătate de oră aceea a filmului, acea bucată care poate mișca și o stâncă.

Cel mai bun actor în rol secundar – o lungă perioadă de timp, părea că Stellan Skarsgard se îndrepta spre acel tip de Oscar care recompensează un rol mare, dar și o carieră îmbelșugată, însă acum a pierdut suflu față de Sean Penn; personal, înclin spre actorul scandinav, pentru că Penn are deja Oscaruri, însă personajul acestuia din urmă din One Battle after Another e deranjant de amuzant, așa că las lucrurile să își urmeze făgașul.

Cea mai bună actriță în rol secundar – aud că acum în pole position ar fi Amy Madigan din Weapons, mai demult ar fi fost agitata Teyana Taylor din One Battle after Another, iar Wunmi Mosaku, superbă în Sinners, a câștigat recent la BAFTA, așa că facă-se voia Academiei, deși eu unul îi acord o distincție specială Ingăi Ibsdotter Lilleaas, discretă și emoționantă în Sentimental Value.

Cel mai bun scenariu original – blues, vampiri și cultura din Delta Mississippiului, bașca discuțiile alea tensionate și savuroase din pragul ușii, toate fac din Sinners laureatul magna cum laudae al acestei secțiuni, mai ales că în felul ăsta primește un Oscar și Ryan Coogler, omul din spatele acestui film cu record de nominalizări.

Cel mai bun scenariu adaptat – acesta este o statuetă care îi va veni la pachet cu cea pentru regie lui Thomas Paul Anderson, care are șanse mari să ia chiar tripla cu One Battle after Another.

Cel mai bun casting – o categorie nou înființată, despre al cărei deznodământ mi-e greu să mă pronunț, pentru că am văzut patru dintre cele cinci filme nominalizate și toate au distribuții excelente pentru ce își propun; bănuiesc că se dă încă o luptă după alta între cele două pelicule favorite ale sezonului, deja le știți.

Cea mai bună imagine – aici m-aș opri asupra poeticului Train Dreams, pentru că un film de o așa profunzime merită un dram de recunoștință din partea tuturor.

Cel mai bun montaj – în afară de Sentimental Value, despre care nu știu de ce e aici, restul nominalizatelor au argumente solide să câștige, iar dacă ar fi după mine, aș da un premiu ex aequo lui F1 și Marty Supreme.

Cel mai bun sunet – aici e între șcrâșnetul roților din F1 și scrâșnetul caninilor din Sinners.

Cele mai bune efect speciale – Avatar: Fire and Ash n-a mai avut influență să intre la cel mai bun film, dar aici e rege.

Cele mai bune decoruri – aici mă îndur să dau ceva și lui Frankenstein, despre care repet că e filmul cu onoruri exagerat de mari sezonul acesta.

Cele mai bune costume – tot Frankenstein pare favoritul, dar eu sunt tot cu gândul la rochia aia roșie a lui Jesse Buckley din Hamnet.

Cel mai bun machiaj – se întâmplă chestii prin Sinners care n-ar avea efect fără un machiaj specific, așa că statueta să meargă între meseriașii de acolo.

Cea mai bună coloană sonoră – am tropăit și aplaudat de nenumărate ori la Sinners, așa că e limpede că Oscarul merge către Ludwig Goransson, deși merită menționat că atmosfera din One Battle after Another e semnificativ potențată de modul apăsător în care Jonny Greenwood exploatează claviatura pianului.

Cel mai bun cântec – o să câștige Golden, ca reprezentant al suitei senzaționale din KPop Demon Hunters, dar să nu ocolim incredibila voce a lui Miles Caton cu I Lied to You din Sinners sau elegia lui Nick Cave din Train Dreams.

Cel mai bun film de animație – KPop Demon Hunters a cucerit un mapamond întreg, așa că statueta nu va veni decât ca o parafă a valorii sale entuziasmante.

Cel mai bun documentar – n-am văzut decât The Perfect Neighbour, care ar putea fi foarte bine laureat, în special pentru tragismul poveștii reale pe care o relatează, dar și pentru modul cum o face.

Cel mai bun documentar scurt – e greu de bătut durerea vie pe care ți-o provoacă All the Empty Rooms.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – a mai grea alegere dintre toate, căci aici se bat The Singers și Jane Austen’s Period Drama și mai e și Deux personnes échangeant de la salive în ecuație.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – nu știu, dar chiar nu știu ce să aleg între Papillon și The Girl Who Cried Pearls.

Cel mai bun film internațional – atârnă greu multiplele nominalizări pe care le are Sentimental Value, dar, în lumina a tot ce s-a petrecut în lume de când a apărut It Was Just an Accident, tot cred că filmul lui Jafar Panahi e cel mai important de la această secțiune.

Cel mai bun film – deși Sinners a recuperat enorm de mult teren în ultimele săptămâni, tot cred că va câștiga One Battle after Another, dar și de-o fi invers, nu o să am niciun motiv de supărare.

Să sperăm că nu va mai fi o bătălie după alta până în 2027 și singurele conflicte pe care le vom avea de gestionat vor fi controversele de la Oscarurile de atunci.

Avatarul unei povești

Povestea Annei Leonowens, englezoaica ajunsă profesoară a copiilor regelui Siamului și confidentă a acestuia, a înflăcărat mult imaginația colectivă, încă din secolul al XIX-lea, când numita și-a publicat memoriile.

Problema este că relatarea ei exact asta este – o poveste.

Autoarea a recunoscut, mai mult sau mai puțin fățiș, că a mai retușat lucrurile pe ici, pe colo, dar asta n-a contat pentru posteritate, care a transformat relația dintre ea și monarhul thailandez într-o veritabilă idilă care transcende barierele culturale și ierarhice.

Această denaturare, altminteri duioasă, ne-a oferit minunatele The King and I și Anna and the King, însă, înainte de acestea, a existat Anna and the King of Siam din 1946, care se apropie cel mai mult de o oarecare plauzibilitate istorică.

Narațiunea urmărește aceeași evoluție, însă acum protagonistă nu ajunge explicit să câștige afecțiunea romantică a regelui, ci încrederea în calitățile ei de dascăl, precum și în sfaturile ei referitoare la modernizarea țării.

De asemenea, sunt accentuate efectele benefice ale educației date de englezoaică prințului Chulalongkorn, viitorul rege și marele reformator al țării.

De aceea, dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele este diferită de a celorlalte filme.

Impecabilă ca întotdeauna, Irene Dunne e o Anna Leonowens mai puțin colțoasă și mai stoică, iar în fața stăpânului țării e demnă, dar nu atotputernică.

Acum ajungem la un aspect al peliculei care, în lumina modernității, poate părea ridicol, dacă nu ofensator, mai ales pentru thailandezi.

Partitura regelui i-a revenit lui Rex Harrison. Da, ați citit bine. Profesorul Higgins sau Papa Iulius al II-lea a fost mai întâi Mongkut.

A aloca roluri de asiatici unor actori care n-au treabă cu acel continent era o practică frecventă în epocă la Hollywood (vezi The Good Earth), iar Harrison, cu chipul cu trăsături ușor alungite și sarcasmul din dotare, face o treabă rezonabil de bună în această ipostază.

Mai greu de digerat este figura lui Lee J. Cobb, cel mai coleric dintre cei Doisprezece oameni furioși ai lui Lumet, boit măsliniu pe față și cu o coafură discutabilă, încercând să pozeze drept primul ministru al Siamului.

Aceste accente ridicole sunt compensate de două personaje secundare feminine reușite – excelenta Gale Sondergaard ca Doamna Thiang, concubina decăzută, care nu mai trăiește decât prin ascensiunea fiului, și superba Linda Darnell drept rebela Tuptim.

Realizat cu fast de John Cromwell în dulcele stil clasic de studiu al anilor ’40 hollywoodieni, Anna and the King of Siam păcătuiește la fel ca The Keys of the Kingdom printr-o cădere în melodramă în ultima sa parte.

Până atunci, însă, este încă o pledoarie că bunul simț și conștiinciozitatea deschid uși chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.