Cu demonii trebuie luptat în echipă

E aproape deplasat din partea mea ca, pe canicula asta, să vă vorbesc despre Înghețat, o carte care, fidelă titlului, se petrece într-o regiune muntoasă, iarna.

Dar, fie pe plajă, fie în pridvorul unei cabane înconjurate de brazi, romanul lui Bernard Minier are darul de a umple relaxarea de vacanța cu acea componentă de inteligență care separă popoarele deștepte de cele naive, care citesc cărți siropoase (acest din urmă eufemism îmi aparține, distincția vine de la Mircea Eliade).

Povestea începe cu o descoperire macabră – un cadavru de cal de rasă, decapitat, jupuit parțial de piele și atârnat deasupra unei văi, lângă o uzină parțial dezafectată.

Ineditul acestei brutalități nu pune în mișcare doar o investigație ale cărei ramificații sunt greu de rezumat, ci și un amestec de interes intelectual și încordare emoțională a cititorului, care simte dintru început că va avea de coborât în inima întunericului, acolo unde sălășluiesc cele mai înspăimântătoare impulsuri umane.

Dar nu se poate sustrage curiozității, cea mai mare dintre calitățile neutre ale omului.

Fără cusur redactat, Înghețat dovedește că între literatură și film nu este o relație unilaterală. Nu doar prima artă e sursă de inspirație pentru a doua, ci și invers.

Atât structura romanului, cu planurile sale narative paralele, care converg la un moment dat, cât și atmosfera multor momente sunt impecabile transpuneri romanești ale unor tehnici și motive cinematografice deja clasice. Îmi vine în minte acum modul detaliat în care personajul principal, comandantul Servaz, caută în amănunt în camera fetei care avusese o soartă crudă și neașteptată. De la rând te aștepți să dea peste un amănunt relevant și dureros. Iar autorul are inteligența (și cinismul) să nu lase asta să se întâmple.

Protagonistul, că tot l-am amintit, pare a avea origini mai vechi decât metodele cinematografice de compunere a atmosferei. În el am i-am regăsit pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau pe Sam Spade al lui Dashiell Hammett, adică detectivul nu lipsit de defecte, nu strălucit precum Sherlock Holmes și nici savuros precum Hercule Poirot, dar neabătut și integru.

Ce distinge, însă, traseul către dezvăluire și dreptate al cărții lui Bernand Minier de ale confraților din trecut este că nu reprezintă doar opera lui Servaz, oricât de meritorie ar fi activitatea acestuia.

Totul se întâmplă ca rod al muncii în echipă, în care tentaculele informative ale unuia, agilitatea fizică a altuia sau autoritatea juridică a celor de mai sus se combină pentru a pune stavilă și a răzbi prin hățișul monstruos al crimelor de tot felul.

Demonii sunt printre noi.

Numai împreună le putem dejuca oribilele planuri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură intensă, parcă făcută pentru o coloană sonoră de Hans Zimmer.

Mântuirea e în umor, altruism și ciocane

Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.

Situația economică generală se agravează.

Cea colectivă psihică așijderea.

Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.

Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.

Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?

Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.

Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.

Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.

Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!

Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.

Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.

Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.

Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.

Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.

S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.

Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.

Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.

Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!

*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.

Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.

Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!

Și pentru caprele alea care zbiară.

Încă un pas către stele

Una dintre micile rețete pentru fericire pe care le-am descoperit de-a lungul timpului este să trăiesc la un moment dat aievea experiențe facilitate de imaginație în copilărie.

Una dintre sursele de sporire și hrănire a imaginației este, binînțeles, lectura.

Lectura de puștan te aduce aproape inevitabil în contact cu Jules Verne.

Iar printre cărțile acestuia se află și Cinci săptămâni în balon.

Așa că apelez tot la imaginație, de data asta a voastră, în a vă face să vă dați seama cât a însemnat pentru mine ocazia de a mă află într-o nacelă la zeci de metri deasupra solului.

Dar nu doar zborul cu balonul a constituit experiența, ci întreaga operațiune de despachetare, aranjare și umflare a balonului cu aer cald. Am descoperit aici nu doar un meșteșug, ci o artă veritabilă, un set de procedee și proceduri care trebuie executate fără cusur, care nu sunt ușoare deloc și care, împreună, conduc către senzații pe care viața de zi cu zi nu le poate oferi.

Și pentru că m-am implicat în prima linie a acestor manevre complexe și destul de solicitante fizic, am constatat că acel ”efect IKEA”, cum este cunoscut în psihologie, este real și produce efecte fără echivoc. Când tu însuți contribui la realizarea a ceva, te bucuri mai mult de roadele muncii tale.

Aș putea filosofa la nesfârșit despre cât de mult a însemnat această experiență pentru mine, însă cel mai important mi se pare să vă descriu senzația de a fi în zbor.

Da, nu ajungi deasupra norilor, nu vezi Alpii de la înălțime, nu atingi viteze de croazieră amețitoare.

Însă acestea nu contează, pentru că, în balon, ești în contact nemijlocit cu văzduhul.

Inspiri aerul care de la înălțime.

Ești acolo, sus, fără a fi protejat sau ascuns de plexiglas.

Ești Robur, Cuceritorul Aerului.

Ești Eddie Redmanyne sau Felicity Jones în Aeronauts, nebuni frumoși și temerari ai atmosferei.

Ești tot ceea ce existența chtoniană nu te lasă să fii.

Cum am ajuns să am parte de un asemenea privilegiu care sfidează gravitația?

Totul a avut loc cu ajutorul prietenilor de la Aventura Baloanelor, inițiativă a unui grup de entuziaști îndrăgostiți de zborul cu balonul cu aer cald și dornici să împărtășească aceste senzații cu cât mai multă lume.

Aventura a început în anul 2016, când ARIES Oltenia, alături Incubatorul de afaceri Vidin și Incubatorul de afaceri din Montana (acestea două din urmă din Bulgaria) au implementat proiectul Aventura cu balonul, un nou produs turistic transfrontalier și au achiziționat două baloane cu aer cald (unul în România și unul în Bulgaria). Detalii despre această superbă inițiativă puteți citi pe www.balloonadventure.eu.

Cei de la Aventura Baloanelor nu s-au oprit aici, iar în perioada 30 august – 1 septembrie 2019, au organizat la aerodromul Cilieni – Băilești prima ediția a Festivalului ”Aventura Baloanelor”, primul de acest fel organizat la sud de Carpați.

Pasiunea autentică se împarte cu alții, așa că, începând din 2021, au înființat și prima școală privată pentru licențierea piloților de baloane de aer cald din România, oferind celor interesați cursuri care însumează 50 de ore pregătire teoretică și 16 ore de pregătire practică. Mai multe detalii puteți găsi pe site-ul www.aventurabaloanelor.ro.

Nicio amintire n-ar fi completă, dacă nu i-ar include pe aceia care ți-au fost alături într-o experiență memorabilă.

În cazul de față, este vorba de tovarășii mei de jurnalism personal și virtual de la ASBO – Asociația Blogger-ilor Olteni, a căror reuniune a avut loc la Sky Fun Predești, o oază de relaxare într-o mare de imaș, reuniune udată de vinurile puse de la dispoziție cu multă generozitate de cei de la Domeniile Sâmburești (consumate numai după ce orice activitate de zbor luase sfârșit, stați liniștiți).

Când balonul a aterizat, iar eu am pășit pe pământ, un citat al lui Leonardo da Vinci mi-a apărut în plenitudinea înțelepciunii lui:

Odată ce ai gustat zborul

pe pământ vei păși cu privirea

întoarsă spre cer,

căci acolo sus ai fost

și într-acolo tânjești a te întoarce.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, care, fie din pasiune pentru vin, fie știind ce efort presupune, s-a sustras de la titanica muncă de ridicare a balonului cu aer cald.

Parisul în jocuri

Este 14 iulie, Ziua Franței, așa că îmi voi acorda le plaisir de a combina pasiunea pentru Paris cu aceea pentru jocurile pe calculator și le voi explora pe acelea care se petrec în cel mai pitoresc oraș din lume.

***

Broken Sword: The Shadow of the Templars 1996) este un joc de aventuri (numit și Quest) care urmărește peripețiile unui tip foarte simpatic, pe nume George Stobbart, un fel de Indiana Jones mai puțin agil, care, împreună cu prietena Nico, se vede prins în ițele unui amplu conflict între urmașii Templierilor și Asasinilor din timpul Cruciadelor. Povestea începe în Paris, ale cărui străzi pline de farmecul savoir vivre-ului sunt superb redate prin acea grafică făcută cu dragoste a jocurilor din anii ’90. Continuarea Broken Sword II: The Smoking Mirror reînvie magia Parisului, poate un pic și Broken Sword III: The Sleeping Dragon, după aceea totul se diluează.

***

Nu e o întâmplare că Deus Ex (2000) apare în toate antologiile pe pozițiile fruntașe în clasamentele celor mai bune jocuri din toate timpurile. O atmosferă intensă, întunecată și distopică, personaje și situații memorabile, varietate în modul cum poți parcurge acțiunea și, nu în ultimul rând, destinații legendare, precum New York, Hong Kong sau Paris. În acesta din urmă ai neasemuita ocazie de a străbate lugubrele Catacombele, unde măiestria realizatorilor atinge cote extraordinare. Pereți formați din oase, apa licărind pe pereți și lipăitul pașilor pe podeaua umedă a coridoarelor sunt redate cu mijloace tehnice modeste după standardele de acum, însă atât de sugestiv, încât, peste ani, când am avut ocazia să vizitez acest loc, le-am regăsit întocmai.

***

O altă viziune întunecată asupra viitorului, de asemenea plasată în Paris, se regăsește și în Remember Me (2013), un joc de acțiune și explorare, cu puternice influențe din Inception, The Matrix sau Minority Report. O lume hipertehnologizată, în care o corporație omnipotentă oferă oamenilor posibilitatea să își implanteze cipuri, pentru a-și controla amintirile și a le elimina pe cele neplăcute. Evident, asta sună a stat polițienesc, ceea ce ni se și întâmplă în realitate, de altfel, iar protagonista are de luptat împotriva acestei insidioase dictaturi. Poate prea complex să funcționeze ca întreg, jocul este o experiență de încercat.

***

Nu mă omor după universul Assassin’s Creed, dar e lucru știut că Parisul apare în mod repetat prin locurile unde se cațără, luptă și dă în cap personajul său principal. Dintre nenumăratele jocuri ale acestei serii se remarcă Assassin’s Creed Unity (2014), plasat într-un Paris zguduit de Revoluția din 1789, iar atenția acordată de realizatori detaliilor este cu adevărat impresionantă. În timp ce protagonistul se furișează pe acoperișuri, Notre-Dame fumegă în depărtare, iar pe străzi ghilotina nu mai prididește în a reteza capete. Da, câteodată și mie mi-e greu să îmi imagineze că prin acele idilice locuri pariziene au avut loc asemenea orori.

***

Cel mai bun omagiu pe care i-l poți aduce lui Jules Verne este să îi iei ideile și stilistica și să le duci mai departe. 80 Days (2014) este un creație minunată, care pornește de la povestea inubliabilă a lui Phileas Fogg și Passepartout, dar care lasă jucătorului libertatea de a-și alege propriul traseu. Deși are destule elemente de RPG și o grafică modernă, jocul se bazează pe text, scris cu atât har de o echipă condusă de Meg Jayanth, încât simți că ești practic în mijlocul unui roman al lui Jules Verne revenit printre noi. Evident, acțiunea nu are loc doar în Paris, dar, ca una dintre cele două prime destinații după plecarea din Londra, capitala Franței e atât de generoasă cu variantele de explorat, încât riști să pierzi zile prețioase doar acolo. Așa mi s-a întâmplat mie, dar nu regret. Călătoria este scopul, nu destinația.

***

Eagle Flight (2016) este un provocare ludică aparte, pentru că ne oferă o ocazie unică – să experimentăm zborul și să cotrobăim înălțimile Parisului. Conceput pentru tehnologia de Realitate Virtuală, acest joc te pun în penele unui vultur care trebuie să domine văzduhul parizian, să-și înfrângă rivalii și să își așeze cuibul în vârfurile unor monumente emblematice ale orașului. Modul de a controla creatura înaripată nu este impecabil, însă, când te apropii de Turnul Eiffel din aer, uiți de toate beteșugurile tehnice. Să nu uit: acțiunea are loc într-o lume din care oamenii au dispărut. Aviz climato-negaționiștilor.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Sportul, practicat sau, mai degrabă, privit, e parte integrantă din viața noastră, așa că mi-am spus să citesc câteva cărți de non-ficțiune chiar din acest domeniu. Și ce lecturi pasionante au fost!

What We Think About When We Think About Football – dacă te duci la un meci de fotbal, e greu să vezi în spectatori niște filosofi rasați, însă Simon Critchley ne demonstrează că aceste două direcții ontologice nu sunt incompatibile. Profund cunoscător al sportului-rege, dar și tobă de carte într-ale evoluției înțelepciunii milenare, autorul atacă diverse subiecte, de la contradicția capitalism-socialism pe care o prezintă fotbalul, la estetica aparte a jocului lui Zidane. Simpatic este faptul că Critchley nu își neagă condiția de înrăit suporter al lui Liverpool, ba chiar o canalizează pentru a-și ilustra și mai abitir panseurile. Care sunt scrise într-un limbaj elevat, dar niciodată inaccesibil. Iar dacă, microbist aflându-vă, vă sperie ideea de a citi, merită măcar și vă aruncați o privire pe coperta ediției românești, cu citatul ei delicios din Jean-Paul Sartre: Jocul de fotbal se complică mult prin apariția echipei adverse.

Nadia și Securitatea – că Zeița de Montreal a fost în mijlocul unui păienjeniș de informatori și delatori e lucru știut. Însă chiar și așa, volumul imens de documente pe care îl consultă și organizează Stejărel Olaru relevă o societate comunistă în Nadia Comăneci n-a fost o vedetă, ci mai degrabă o victimă a propriului succes. Nu e personaj real al acestei povești aproape neverosimile care să nu fi dat cu subsemnatul la Secu’. Iar imaginea lui Bela Karolyi care rezultă din această carte este a unui veritabil protagonist odios hollywoodian, cu nimic mai prejos de Charles Boyer în Gaslight, film care a dat numele unei întregi categorii de abuz psihologic. Ca și în volumul despre Maria Tănase, autorul nu excelează prin stilistica textului, care e destul de plat, dar acest este un neajuns minor, față de amploarea dezvăluirilor pe care ni le oferă. Cartea lui Stejărel Olaru merită citită în tandem cu a lui Ioan Chirilă. Ambele sunt biografii, dar sunt de părți diferite ale fațadei.

Love Game – un titlu cu tâlc, în care primul cuvânt are multiple sensuri, toate regăsindu-se în tenis, sportul care este pentru disciplinele individuale ce este fotbalul pentru cele de echipă: un fenomen global care tinde către a deveni un fel de religie. Elizabeth Wilson trasează istoria tenisului din epoca victoriană și până în debutul anilor 2010 și prezintă cu un condei puțin spus inspirat cum mentalitățile din acest sport le-au prefațat sau le-au oglindit pe cele din societate. Portretistă de mare clasă, autoarea readuce în atenție figuri uitate, dar nu mai puțin fascinante, din perioada romantică a tenisului, precum Suzanne Lenglen sau Helen Wills, iar unul ca Ilie Năstase, cu care eu, unul, nu m-am mândrit niciodată, nu mai e doar o notă de subsol caricaturală în povestea sportului alb, ci expresia vie a unui stări de spirit din epocă. Am savurat cartea asta ca pe un Fedal clasic.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Vara asta servim Sarmalele Reci

Când eram tânăr, n-am înțeles prea bine despre ce cântau cei de la Sarmalele Reci.

Acum, că am îmbătrânit și am mai trecut prin viață, îi înțeleg, deși mi-aș dori să nu o fac, pentru că au punctat prea bine tarele unei societăți care continuă să fie bolnăvicioasă ca un personaj de Cehov sau Dostoievski.

Ca urmare, când am auzit că Sarmalele Reci vin la Craiova cu cele mai important șlagăre (ce parfum vetust are cuvântul ăsta, nu-i așa?), prima mea reacție a fost de curiozitate. Oare cum voi rezona cu albumul cu titlul dureros de corect Țara te vrea prost?

Îl simt ca profetic?

Îl contrazic?

Îl savurez pentru premoniție?

Îl detest pentru aceeași premoniție?

Oricum, deși ajuns la o vârstă venerabilă, albumul Țara te vrea prost, un amestec original de rock’n’roll, funk, jazz şi folclor, vine la Craiova în straie noi, pe vinil, reînregistrat, cu un sunet mai proaspăt, cu o tehnologie mai nouă, cu o voce mai matură, cu o energie mai punk.

Concertul celor de la Sarmalele Reci va avea loc în Craiova, pe 9 iulie 2022, ora 19:00, la Cafe Teatru Play și va include șlagăre (ce parfum vetust are cuvântul ăsta, nu-i așa?) precum Violeta, Gașca de la bloc, Vărsătorul, N-ai nimic pe sub tricou sau Șpriț de vară.

Apropo de acesta din urmă, vinul se savurează mai bine cu apa băută separat, dar cine sunt eu să vă impun ce garnitură luați la Sarmalele Reci?

Later edit: Dacă ați ajuns cu lectura până aici, trebuie să vă anunț că acest concert a fost reprogramat pentru 21 octombrie 2022, iar locul de desfășurare va fi Cult Music Club.

Elvira Popescu tot româncă a fost

Pentru mulți români, Elvira Popescu este nume vag cunoscut, dar cam greu de plasat în timp și spațiu.

De fapt, această actriță cu alură și chiar viață asemănătoare cu a Gretei Garbo poate fi considerată echivalentul interbelic al lui Jean Negulescu, adică o artistă care a căpătat notorietate internațională numai după ce a depășit fruntariile țării și a ajuns într-un mediu cultural superior.

În cazul ei este Parisul, unde s-a impus atât în teatru, cât și în cinematografie, iar acest din urmă domeniu ne oferă nesperate ocazii de a o redescoperi.

Ma cousine de Varsovie (1931) este ecranizarea piesei cu care și-a făcut intrarea pe scena pariziană și, strict din punct de vedere calitativ, este prăfuită rău.

Ca să scape de soțul devenit bănuitor, nevasta și amantul, pictor, o roagă pe exotica și exuberanta verișoară poloneză (Elvira Popescu) să îl seducă. Soțul are planul propriu și o roagă la rându-i să îl seducă pe amant, ca să-i lase consoarta în pace.

Amuzată de a această duală misiune, verișoara cu pricina (nici ea ușă de biserică, după cum reiese din anumite secvențe) acceptă, iar din asta rezultă varii încurcături situaționale, emoționale și verbale, dintre care unele (puține, în special numerele muzicale) mai stârnesc zâmbete, în timp ce restul (majoritatea) merită privite pentru valoarea lor documentară.

Francezii din perioada Années folles erau cei mai nepăsători, dacă nu chiar superficiali oameni din lume, neștiind că peste o decadă o să se abată asupra lor o urgie care îi va bântui hăt în secolul al XXI-lea.

Ce remarcăm noi, românii, este distincția de manifestare artistică dintre actorii francezi și Elvira Popescu. Dacă primii vădeau specializarea de vodevil și o aplecare naturală spre astfel de duplicități amoroase, actrița româncă păstrează acea vivacitate și onestitate care îi distinge pe compatrioții mei ajunși să locuiască și să muncească peste hotare, în țări mai civilizate.

Într-o lume rafinată, decadentă, ușuratică, Elvira Popescu trebuie să fi avut ceva de divă demiurgică, cu accent străin, rețetă impecabilă pentru succes.

Un succes care, transpus, ar fi inundat Facebook-ul românesc mai ceva ca ploile recente, așa că hai s-o redescoperim și să ne-o însușim din nou.

Că doar noi, românii, murim de drag să readucem aminte omenirii câte i-ar fi lipsit fără noi.

The Moon Is a Harsh Mistress

După aselenizare, și aceea subiect de controversă, omenirea a cam lăsat Luna baltă.

De-abia acum renaște interesul pentru explorarea satelitului nostru natural.

Însă ficțiunea n-a abandonat niciodată Luna.

E greu să te uiți la ea într-o noapte fără nori și să nu-ți simți imaginația decolând într-acolo.

În Luna nouă, Ian McDonald nu face doar atât, ci ne propune o întreagă societate selenară, cu nimic mai prejos decât cea umană, mai ales în privința patimilor necurate.

E greu să rezum povestea din acest roman, pentru că e ramificată ca o păpădie privită sub lupă. Îmi vin tot felul de paralele în minte:

Casa Buddenbrook de Thomas Mann, pentru că urmărește destinul unei familii de vază anume.

Saga Nașul de Mario Puzo, pentru ilustrarea relațiile de putere din sânul acestei familii, dar și conflictele acesteia cu unele rivale.

Urzeala tronurilor de George R. R. Martin, pentru volumul de sex și violența pe care îl include.

A nu se înțelege că autorul doar a ciupit de la cei de mai sus câte una, alta, ca Hagi Tudose, apoi le-a amestecat și le-a împachetat drept o creație nouă.

Se vede o viziune foarte amplă și coerentă asupra acestei societăți de pe Lună și, deși acțiunea e punctată mai ales de intrigi, idile și ample descrieri tehnice, se vede că McDonald n-a ales acest astru întâmplător.

Relieful Lunii, aspru, arid, ucigător, cu o gravitație diferită de a Terrei, dictează cursul evenimentelor, modelează psihicul personajelor și este mobilul carele mână în zbaterile lor.

McDonald urmează direcția trasată de The Windup Girl a lui Paolo Bacigalupi, aceea de a scoate narațiunea SF din chingile culturale anglo-saxone și de a o plasa în medii mai exotice.

Familia principală, Corta, este de origine braziliană, iar cartea abundă în trimiteri la melanjul portughezo-african al acestei nații, iar clanurile rivale au trăsături Yoruba sau slave sau chinezești.

Această multiculturalitate este un semnal clar că literatura științifico-fantastică nu face decât să oglindească evoluția mentalităților lumii reale, fapt și mai apăsat oglindit de moravurile sexuale ale selenarilor.

Homosexualitatea, bisexualitatea, travestiul, auto-satisfacerea sunt prezentate ca endemice, iar acest libertarianism erotic îmi consolidează convingerea că Luna nouă este o încercare de a omagia, dar și de a concura cu faimosul roman al lui Robert A. Heinlein, căruia i-am împrumutat titlul pentru acest articol.

Finalul cărții lasă loc de multe continuări și nu o să mă mir când seria Luna nouă va fi ecranizată într-un serial de mare succes, iar prietenii mei vor deveni inaccesibili câte un weekend întreg, ocupați fiind să hăpăie câte un sezon întreg.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o imagine complexă, dar nu neapărat plăcută a ce s-ar întâmpla după primul pas mic pentru om, mare pentru omenire.

Monumente pe care le-am văzut

L-am văzut pe Ilie Gheorghe în ultima sa reprezentație în Iona, mai profund ca niciodată când a rostit această replică:

Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Am văzut lumina unei dimineți sticloase de decembrie pătrunzând prin vitraliile lui Marc Chagall din Catedrala din Reims.

L-am văzut pe Lionel Messi alergând patruzeci de metri pentru a recupera, printr-o alunecare impecabilă, o minge pe care tot el o pierduse. Într-un meci amical.

Am văzut cum cântă sferele sub cupola Haghiei Sophia.

Am văzut-o pe Cristina Neagu aruncând la poartă atât de tare, încât, după ce mingea a atins transversala porții adverse, s-a întors aproape de poarta propriei echipe.

Am văzut Turnul din Pisa ițindu-se din spatele Catedralei din Piazza dei Miracoli.

L-am văzând pe Emil Boroghină cu un carnețel, dând telefon după telefon, ca să obțină bănuți pentru Festivalul Shakespeare.

Am văzut cât simț cinematografic a pus Giotto în Sărutul lui Iuda din Capela Scrovegni.

L-am văzut pe Jean-Michel Jarre dezlănțuit în magia sintetizatoarelor.

Am văzut cum Atomiumul te poartă în viitor, deși e din trecut.

Am văzut-o pe Iga Swiatek deplasându-se pe zgură cu grația și ușurința unei antilope.

Am văzut mândria cuceritorului afișată în Călărețul de la Madara.

L-am văzut pe Victor Rebengiuc înfăptuind un miracol în Tatăl de Florin Zeller și în regia lui Cristi Juncu.

Un om bătrân de 90 de ani ține minte perfect replicile rolului unui bătrân care pierde treptat contactul cu realitatea.

Iar fiecare dintre aceste replici este însoțită de o grimasă sau de o reacție infinitezimal potrivite.

La final, am văzut în public oameni cu lacrimi în ochi.

Cine se uita la mine atunci vedea, probabil, același lucru.

Acestea sunt monumentele pe care le-am văzut.

Înot avem, teatru avem, ce ne mai lipsește?

Vara e anotimpul secetei în teatru, de regulă.

Nu și în Craiova, unde, de câțiva ani buni (ciuntiți de pandemie, desigur), s-a împământenit un proiect frumos și util – Theater Networking Talents.

Scopul acestei inițiative este de a da o șansă tinerilor profesioniști din teatru de a-și etala realizările din studenție și a avea o rampă de lansare în acest domeniu minunat, dar deloc lipsit de competitivitate.

Pentru mine, profan pasionat și teatrofil curios, TNT-ul este o ocazie atât de a revedea piese clasice (am rulat Matei Vișniec, Eugen Ionescu, Sofocle, Tennessee Williams, David Mamet, printre alții) și de a-mi reaminti că marile opere sunt de-a pururi generoase cu interpretările, cât și de a descoperi creații inedite, unele mai reușite decât altele.

Acest duet al interesului e amplu răsfățat anul acest,a pentru că Theater Networking Talents, ediția 2022 (desfășurată între 5 și 9 iulie) va include un număr record de 14 spectacole, bașca alte instalații urbane și vizionări de scurtmetraje.

Iată programul, avem de toate, combinate, cu intrare liberă, pe bază de invitații prealabile și în limita locurilor disponibile.

De ce să fii frumos, regia Mara Oprea, Teatrul Bulandra, București, Sala I.D. Sîrbu, marți, 5 iulie 2022, ora 18:00.

Hikikomori, regia Tudor Nicorici, Teatrul Luceafărul, Iași, Sala I.D. Sîrbu, miercuri, 6 iulie 2022, ora 13:30.

8 tați, regia Irisz Kovacs, Teatrul de Stat, Constanța, Sala Atelier, miercuri, 6 iulie 2022, ora 18:00.

Sclavi, regia Cosmin Panaite, Teatrul Matei Vișniec, Suceava, Sala Amza Pellea, miercuri, 6 iulie 2022, ora 21:00.

Partea 1. Iubirea, regia Petro Ionescu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, joi, 7 iulie 2022, ora 13:00.

Disney Thriller, regia Monica Stoica, UNATC – I.L. Caragiale, București, Sala I.D. Sîrbu, joi, 7 iulie 2022, ora 16:00.

Viața e vis, regia Tudor Antofie, Teatrul Ion D. Sîrbu, Petroșani, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 19:00.

TNT Cinema Night, joi, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 22:00.

Wasted, regia Vlad Isăilă, UNATC – I.L. Caragiale, București, Aula Buia, vineri, 8 iulie 2022, ora 13:30.

Restul vieții noastre, regia Alin Neguțoiu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, vineri, 8 iulie 2022, ora 16:00.

Trei surori, regia Irina Moscu, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, vineri, 8 iulie 2022, ora 18:30.

Interior – Lumina, regia Mihai Păcurar, Reactor de creație Cluj Napoca, Sala I.D. Sîrbu, vineri, 8 iulie 2022, ora 21:00.

Groapa cu nisip, regia Bianca Oprea, UNATC I.L. Caragiale, București, Sala Atelier, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 13:30.

Chip de foc, regia Răzvan Enciu, UNATC I.L. Caragiale, Sala I.D. Sîrbu, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 16:00.

Cum vă place, regia Mate Szilvay, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 19:00.