Masă pentru noi (2)

Printre evenimentele care mi-au atras atenția spre sfârșitul lui 2020, un an bogat în de toate, combinate, era și un proiect foarte frumos, intitulat Masă pentru doi, prin care Betano România și-a propus și a reușit să ajute atât personalul medical din linia întâi, cât și afacerile mici din domeniul HoReCa.

Ambele aveau nevoie de ajutor, iar noi toți de speranță.

Și, uitându-mă la cifrele oficiale ale proiectului, simt cum îmi înflorește un zâmbet pe buze:

În perioada 17 decembrie 2020 – 15 ianuarie 2021, cu ajutorul Asociatiei CSR Nest, 15 restaurante au livrat 15.000 de meniuri calde catre 5 spitale, din 4 orașe din România.

În Craiova, timp de treizeci de zile, meniurile calde ale celor care au luptat cu pandemia la Spitalul Județean de Urgență au fost asigurate de Garden Pizza, Ribs House și Sas Catering.

Și, cum în spatele unor statistici sunt de fapt oameni în carne și oase, care au muncit și au beneficiat de inițiativa celor de la Betano, iată câteva imagini grăitoare și două mărturii de o parte și de alta a mesei.

Una este celor de la Sas Catering și poate fi urmărită aici.

Cealaltă este a unor membri ai personalului medical și poate fi urmărită aici.

Iar mai jos aveți un excelent exercițiu de concizie, iar dacă urmați link-ul de pe imagine, veți vedea o prezentare completă a proiectului Masă pentru doi.

La acestea adaug și eu o expresie simplă, dar din adâncul inimii, adresată tuturor celor implicați în Masă pentru doi:

Mulțumim!

Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì!

Se dă un film – Matrimonio all’italiana.

Se dau și ZECE întrebări:

E fabulos de comic?

Sì.

E suprinzător?

Sì.

E înduioșător?

Sì.

E Sophia Loren minunată?

Sì.

E Marcello Mastroianni minunat?

Sì.

E cuplul lor delicios?

Sì.

E Vittorio de Sica un mare regizor?

Sì.

E cinematografia din Cizmă inegalabilă?

Sì.

E mama numai una?

Sì.

E Italia cea mai frumoasă țară din lume?

Sì.

Un calcul simplu ne spune că:

Matrimonio all’italiana e un film de ZECE con congratulazioni!

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Ruyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Tușe colorate după un an cam gri

Chiar și în comparație cu tonul general spectacolelor pe care le propun, cel mai recent al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a fost unul colorat.

Însă, dacă socotim și marasmul cultural al anului de grație 2020, o să înțelegeți de ce îl numesc exuberant de-a dreptul.

De fapt, de la un cap la altul, acest concert mi s-a asociat mental cu impresionismul pictural, fiecare bucată în felu-i propriu.

La început a fost minunata Serenada pentru orchestră de coarde, op. 20 a lui Edward Elgar, pe care am alăturat-o acelor peisaje nocturne nostalgice și difuze ale lui James McNeill Whistler. Nu puteam trece din 2020 direct în fericire pură, nu?

Acum am remarcat pentru prima dată că dirijorul Bogdan Vodă se ridică la înălțimea numelui său de domnitor. A condus cu o mână fermă, aproape exigentă, însă autoritatea i-a fost dreaptă, deoarece, la final, nu s-a sfiit să străbată orchestra de la un cap la altul, pentru a-i elogia pe acei muzicieni care s-au depășit pe sine.

A urmat Concertul nr. 4 în Mi b major pentru corn și orchestră, K. 495; și dacă n-aș fi știut că e de Mozart, tot mi-aș fi dat seama încă de la primele acorduri. E ceva jucăuș, poznaș în stilul său, dovedind că lui Amadeus al lui Milos Forman i se pot reproșa multe, dar nu și că nu i-ar fi surprins spiritul acestui meteor genial pe cerul muzicii universale.

Tot cu acest prilej, am avut parte de o premieră.

Mărturisesc, dintre instrumentele unei orchestre simfonice, cornul mi-a părut întotdeauna ca unul de sprijin, ca un actor menit să joace de-a pururi roluri secundare sau episodice.

Am greșit, pre legea mea!

Solistul Petrea Gîscă mi-a spulberat această prejudecată, atât prin modul impecabil în care i-a manevrat sonoritatea (și nu doar prin suflu, așa cum mi-a explicat ulterior), ci și prin bunăvoința de a mi-l arăta îndeaproape.

Fascinant de complexitatea acestei superb rezultat al progresului în tehnică muzicală, m-am pomenit transportat în universul steampunk sau în creațiile lui Hayao Miyazaki, care plăsmuiește mașinării pitorești în același stil.

Nu vă voi lipsi, bineînțeles, de paralela impresionistă.

Aerul hazliu și un pic ireverențios al concertului mozartian îl apropie neîndoios de Toulouse-Lautrec, deși au fost momente când sunetul cornului, al cărui strămoș era utilizat în timpul vânătorilor, te scoate în aer liber, așa că n-au lipsit niște vagi atingeri ale lui Monet.

Ultima parte a concertului, Dansuri și arii antice, P 109 (suita nr. 1) de Ottorino Respighi, a fost Vincent Van Gogh, pur și simplu.

Au fost momente de exaltare, când parcă aș fi trăit aievea senzația de a mă afla în fața câmpurilor explodând de galben sau a unui portret viguros și expresiv.

Dar a existat și o secțiune de mijloc, de tristețe care invita la reflecție, ca și cum culorile s-ar fi dat un moment la o parte și ar fi dezvăluit viața ca o luptă a acestui suprem artist.

Iar niște vorbe ale sale merită să ne călăuzească și pe noi în provocările care vor veni:

Deși sunt adesea în adâncul suferinței, în mine încă există calm, armonie și muzică pură.

Cu excepția prim-planului cornului, care este rezultatul propriei curiozități, celelalte imagini sunt surprinse de amicul Daniel Botea.

Odisee tactilă

Dintre categoriile de la Oscar există una care pare, de obicei, populată cu titluri ultra-mediatizate – filmul de animație.

Însă, strecurate printre realizări ale unor studiouri consacrate, se găsesc uneori creații deosebite, nu doar prin proveniență, ci prin idee sau execuție.

Așa am descoperit minunatul The Secret of Kells sau haiosul Les triplettes de Belleville, iar pe această listă aparte va intra și J’ai’ai perdu mon corps.

O mână scapă dintr-o morgă.

Da, o mână leit personajul din The Addams Family.

Da, o mână, adică o palmă umblătoare pe cele cinci degete ale sale.

O mână care pornește într-o Odisee a cărei Ithacă și Penelopă ni se dezvăluie pe măsură ce, pe lângă aventurile-i picarești-grotești, ni se înfățișează și momente din viața posesorului.

Filmul este brutal, dar nu în sens neplăcut.

Este o brutalitate necesară, atât pentru a genera emoții fruste, cât și pentru a contribui la un amestec foarte complex de elegie și tristețe, de tragedie și frumusețe.

Deși liniile narative au tonalități sau perspective spațiale diferite și ai impresia că urmărești două povești distincte, existe mici detalii care le leagă și le încheagă.

Ca regizor și co-scenarist, Jérémy Clapin reușește e să înnoade tradiția romantismului cu a suspansului, ambele direcții în care cinematografia franceză a excelat întotdeauna (vezi La jetée). Chiar finalul, ambiguu până la ermetic, pare adecvat, pentru că îi lasă fiecăruia libertatea și responsabilitatea unui verdict.

Pentru mine, J’ai’ai perdu mon corps n-a fost numai o experiență audio-vizuală, ci și una mnezică.

Au fost momente când, urmărind pățaniile mâinii, am privit-o pe una dintre ale mele, am savurat miracolul acestui inegalabil instrument al ființei umane și mi-am dat seama că am cam uitat să folosesc cremă hidratantă în ultima vreme.

Așa mi-am adus aminte și de o scenă de la începutul romanului Colț Alb de Jack London, în care un vânător amenințat de frig și de o haită de lupi își privește mâinile cu duioșie.

Așa mi-am amintit de misterioasele palme imprimate pe pereți de peșteră de omul preistoric, dar și de gluma pe care un prof hazos din facultate ne-a spus-o pe tema asta.

Așa mi-am adus aminte și de ce a spus unul dintre concurenții de la emisiunea lui Virgil Ianțu, Câștigă România:

Ce ai în suflet, în cap și în vârful degetelor nu-ți poate lua nimeni.

Fundațiile monumentului (Deborah Kerr)

Actriță de o grație desăvârșită, Deborah Kerr a avut o carieră care se confundă cu Epoca de Aur a Hollywood-ului și aparține unei ilustre și triste galerii, a oamenilor de film remarcabili (Richard Burton, Peter O’Toole, Alfred Hitchcock sau, mai recent, Amy Adams sau Glenn Close) care, în ciuda unui puhoi de nominalizări, nu au câștigat niciodată un Oscar.

Aș petrece mult timp rememorând fiecare rol deosebit al său, însă acesta din The Innocents îi relevă în mod suprem talentul imens.

Inspirat din povestirea The Turn of The Screw a lui Henry James și sursă de inspirație la rându-i pentru The Others al lui Alejandro Amenabar, filmul regizat de Jack Clayton o urmărește pe o guvernantă a unor orfani dintr-un conac englezesc un pic izolat, care observă treptat imagini stranii, comportamente stranii și apariții stranii.

Superbă ilustrare cinematografică a romanului gotic al secolelor trecute, The Innocents îi bifează canoanele din punct de vedere audio-vizual (umbre, zgomote, ferestre deschise), însă îl depășește cu mult în ceea ce privește latura umană.

Aproape fiecare cadru o urmărește pe Deborah Kerr, iar interpretarea pe care o vedem este magia artei actorului în două manifestări fundamentale.

Pe de o parte, vedem transformarea din entuziasm sfios și maniere indulgente înspre o mai pronunțată asprime, hotărâre și chiar un dram de duplicitate. Nimic strident, evoluția este lină și niciodată definitivă.

Pe de altă parte, deoarece filmul nu trenează și nu slăbește ritmul suspansului și al ororilor reale sau închipuite, panoplia de reacții ale protagonistei este atât de vastă, încât s-ar putea face un catalog al expresiilor figurii omenești doar cu chipul său.

Cei doi copii, jucați de Pamela Franklin și Martin Stephens, întregesc prin înfățișările și prestațiile excelente ambiguitatea acestei pelicule, la al cărei scenariu a contribuit și Truman Capote.

Indiferent cum îl apuci, The Innocents îți fuge printre degetele înțelegerii ca o nalucă.

Îl poți recepta exclusiv prin prisma supranaturalului, dar nu e suficient.

Îl poți recepta exclusiv prin prima psihologicului, dar nu e suficient.

Mai ales că poți bifurca atenția – ori spre guvernantă, ori spre copii.

În oricare dintre aceste cazuri, pentru cinefilul care nu își reprimă emoțiile și știe să le savureze, The Innocents este un deliciu.

Care mă întoarce iar la vorbele nemuritorului Will:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt in your philosophy.

SF cu atingere de basm

Numele lui Vladimir Colin este și va rămâne de-a pururi legat în mintea mea de traducerea alături de Radu Maier a unui volum de Basme ale popoarelor Asiei, o carte care mi-a hrănit copilăria ca puține altele.

O raritate bibliofilă, căreia sper să îi văd vreodată copertele, deoarece am moștenit de la mama doar o parte a ei, restul pierzându-se în zeci de ani de lectură ardentă a mai multor generații.

Dar despre Vladimir Colin știam și că este unul dintre marii autori români de basme, precum și de literatură SF, iar asta mi-a întețit curiozitatea de a citi romanul Babel.

Exista și o doză de scepticism, deoarece puținele-mi experiențe cu producțiile scrise ale concetățenilor care s-au aventurat pe tărâmul ăsta nu au fost prea fericite.

Aici nu a mai fost, însă, pic de disconfort sau senzația că pierd vremea, ci, dimpotrivă, o provocare intelectuală interesantă din mai multe puncte de vedere.

Într-un illo tempore în care omenirea a populat astrele, un poet pământean, un asasin marțian și o telepată venusiană, fiecare cu povara unor traume trecute, călătoresc pe planeta cu nume de simbol al multilingvismului, spre a se confrunta cu un personaj atotputernic misterios, care le exploatează demonii interior cu sadism.

În contrapunctul acțiunii, mai mult un spectacol al minții decât al fizicului, avem scurte, dar eficace capitole, care, pastișând stilul unor mărturii oficiale, biografii sau istorii, aruncă în joc detalii care compun peisajul cosmic în care are loc această luptă pentru redescoperirea de sine.

Nu o să vă divulg prea multe, nu doar că n-ar fi etic, ci și pentru că nu ar fi ușor. Deși scurt, romanul lui Vladimir Colin este încurcat și pitoresc ca un arabesc și merită explorat de fiecare în parte.

Pe lângă plăcerea lecturii ca atare, nu mi-am putut refuza și pe aceea de a realiza comparații între scriitorul român și nume grele ale genului SF.

Ca stil de ansamblu, îl asemuiesc cel mai mult cu Roger Zelazny; pentru cufundarea în abisul conștiinței umane, nu e departe de Philip K. Dick; minunata incursiune în Babilonul antic nu e cu nimic mai prejos decât a lui Ted Chiang în prima nuvela din uimitorul volum Stories of Your Life and Others; nu în ultimul rând, personajul feminin înzestrat cu puteri telepatice e o alternativă la temutele Bene Gesserit ale lui Frank Herbert.

Dar au fost și momente când, prin dulceața neaoșă a cuvintelor alese, Vladimir Colin mi-a adus aminte că este român:

[…] Potop de fulgi cusuți cu funigei. Horbote fluide, flori de ger curgând ca ceara încălzită și încântarea se curmă neașteptat.

Ca expresie a confruntării între materie și spirit, între a accepta trecutul și a-l schimba, între aspirația către stele și întoarcerea către sine, Babel este făcut din materia primă a basmelor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au prilejuit o întâlnire cu acela care a adus sufletul Asiei în România.

Revoluția Industrială a avut și părțile ei bune

Una dintre preocupările-mi care au luat avânt în perioada pandemiei a fost să urmez diverse cursuri gratuite online, în special în domenii în care am deficit de cunoștințe (și, spre plăcerea mea, sunt multe).

În prezent, parcurg o superbă Introducere în muzica clasică de pe Coursera.org alături de Craig Wright, un reputat profesor de la Universitatea Yale.

Bonomia, umorul și erudiția sa m-au salvat chiar și în cele mai dificile momente, când terminologia muzicală (în engleză!) era pe punctul să mă doboare.

Întâmplarea a făcut ca, la scurt timp după ce am urmărit povestea pianului și a evoluției sale de la clavecinul barocului la forma modernă, să particip la un concert în dulcele stil clasic al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, care a propus două lucrări (Concertul în La minor pentru pian și orchestră, op. 54 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, op. 38, „Primăvara”) ca două fațete diferite ale unui compozitor cu un destin aparte – Robert Schumann.

Cred că bănuiți de unde știu și despre tragicu-i traseu în viață.

În timp ce recunoșteam și mă delectam cu virtuozitatea și expresivitatea pianistei Anca Săftulescu, precum și cu dialogul ei muzical, dar și cromatic (ea în alb, restul în negru) cu orchestra noastră simfonică (energic condusă de dirijorul Cristian Sandu), poziția în sală îmi permitea să văd reflectată în capacul deschis al pianului acea urzeală de corzi încrucișate și cadre de metal, mecanism uluitor de complex și de generos.

Și nu am fi putut fi încântați de bogăția sonoră a pianului, descurajați de dificultatea manevrării sale (amicul Daniel Botea mi-a mărturisit cât de fascinat a fost de efortul acționării pedalei de către Anca Săftulescu) sau alinați de sonoritatea sa, dacă nu ar fi avut loc Revoluția Industrială a secolului al XIX-lea.

Acele vremuri întunecate (vezi cerul Londrei victoriene) ne-au oferit însă și astfel de daruri eterne, pe care merită să le prețuim.

Unii dintre noi direct, prin dedicarea Ancăi Săftulescu și a altor pianiști de marcă pe care am avut ocazia să îi ascult la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Alții, ca mine, prin simpla, dar fericita prezență în sala de spectacole.

De ce Dumbo nu este rasist (pe înțelesul stângiștilor de două parale)

Una dintre știrile care mi-au crescut temperatura corpului, fără să am Covid, a fost decizia celor de la Disney de a elimina de pe conturile de utilizatori-copii a filmului de animație Dumbo (1941), pe motiv că încurajează stereotipiile rasiale.

Pelicula a stârnit încă de demult o astfel de controversă (îi vizează pe acei păsăroi haioși negri), însă mă mir că nimeni nu a observat că avem de-a face de fapt cu o minunată alegorie a integrării și depășirii unei condiții speciale.

Povestea este cam așa:

Elefănțelul eponim se naște cu o malformație, niște urechi mari, care îl bagă în tot felul de buclucuri și îl expun la marginalizare, pe care o depășește cu ajutorul înduioșătoarei afecțiuni materne, a unui șoricel de tot hazul și a păsăroilor mai sus amintiți.

Stai așa!

Adică mitul aversiunii elefanților față de rozătoare se transformă aici într-o simpatică prietenie?

Ce frumos!

Să ne referim la păsăroi acum. Sunt construiți având în minte niște personaje de culoare (inclusiv marii trubaduri rătăcitori ai blues-ului din Delta Mississippi-ului), dar rolul lor în economia acțiunii este decisiv.

După ce îl iau inițial în derâdere pe elefănțel, îi înțeleg durerea de a fi dat la o parte și îl ajută să își transforme beteșugul într-o calitate.

Ce frumos!

Stereotipiile care mai reies din Dumbo vizează tagma clovnilor, dar după ce ne-au oferit Heath Ledger și Joaquin Phoenix, nu cred că mai doare pe nimeni asta, sau gașca de elefănțoaice (adică tot ai lui, nota bene!) urâcioase și bârfitoare.

Ahaaaa! sar feministele de trei coți în sus.

Haida de, să nu-mi spuneți că n-ați avut de-a face niciodată cu asemenea specimene!

Dacă vă încăpățânați să susțineți sus și tare că nu, ori ați trăit în hrubă până acum, ori sunteți de rea credință.

Ce?

V-am jignit?

Vă poftesc să mă reclamați la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Între timp, eu mă duc să mai văd o dată Dumbo, care e o capodoperă de animație.

Vezi și numai pentru scena aia onirică, greu de egalat chiar și după atâta amar de timp.

Reconcilierea trece prin stomac

Una dintre edițiile recente ale excelentei emisiuni Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu a avut-o drept invitată digitală pe scriitoarea foarte în vogă Elif Shafak.

O frumusețe tipică meleagurilor de baștină, niște ochi care ar fi seducători chiar și din spatele burkăi, o îndrăgostită de tradițiile-i orientale, dar cu energia și deschiderea unei activiste feministe occidentale.

Discuția a fost una pasionantă, iar eu am avut o revelație:

Iulică, tu n-ai citit nimic de Elif Shafak până amu’!

Prin bunăvoința promptă a prietenilor de la Libris, am remediat această lipsă cu Bastarda Istanbulului.

Acest roman sinuos mi-a relevat toate trăsăturile autoarei pe care le-am enumerat mai sus.

Povestea izvorăște din demonii încă neexorcizați pe deplin ai genocidului căruia i-a căzut victimă populația armeană a unui Imperiu Otoman muribund acum aproape o sută de ani.

Atitudinea armenilor răspândiți prin diaspora, precum și a turcilor contemporani sunt departe de a fi împăciuitoare, iar personajele cărții vin cu multe variații, de la negaționism la înverșunare.

Fidelă culturii din care provine, aceeași care ne-a dat cele O mie și una de nopți, scriitoarea urzește o dramă familială complicată și supraetajată, la fel ca istorisirile în ramă ale Șeherezadei, împănând-o cu pagini de o etnografie apăsată.

Pe de altă parte, caracterizările personajelor au precizie vestică, iar întâlnirea celor două stiluri, deși impresionantă precum un covor oriental cu model pitoresc, mai lasă uneori să se vadă pe unde a lucrat războiul de țesut.

Totuși, precum prințesa care și-a salvat viața seducându-și soțul pus pe omor cu puterea cuvântului, Elif Shafak cucerește cu haru-i de povestitoare. Indiferent că sunt cutume sau orori sau amintiri sau fragmente de chat pe forum, condeiul ei alunecă mlădios, ca o dansatoare din serai.

Anumite pasaje te săgetează minunat cu inteligență discretă și cu mireasmă literară.

Fiecare lună din an știe din ce anotimp face parte și se comportă ca atare, fiecare în afară de una: martie.

Martie e extrem de dezechilibrată în Istanbul, atât din punct de vedere psihologic, cât și psihic. Martie poate hotărî că aparține primăverii calde și parfumate, ca a doua zi să se răzgândească și să se preschimbe în iarnă, suflând vânturi înghețate și lapoviță în toate părțile.

Animozitatea turco-armeană mai are mult până a se cicatriza, însă exista o dimensiune a existenței unde am simțit că reconcilierea poate avea deja loc: gastronomia.

Nu că doar că fiecare capitol (cu excepția unuia) are ca titlu o mică delicatesă pe care o poți găsi într-un bazar al Orientului, dar pasiunea pe care autoarea o pune în a descrie specialități culinare este irezistibilă și declanșează procese fiziologice la nivelul papilelor gustative.

De aceea, pentru redactarea acestui articol mi-am aranjat micul festin din imaginea de mai jos.

Și n-a fost doar de decor, credeți-mă, și-a împlinit menirea.

Nu doar dragostea trece prin stomac.

Și reconcilierile istorice pot avea același traseu.

P.S. Aferim, librăria online Libris!