Femeile sub fundamentalism

Până de curând, intelighenția românească (dacă nu cumva este un oximoron) de pe Facebook murea de grija femeilor din Afganistan, în condițiile în care talibanii au recâștigat controlul în această țară și nu au pregetat să impună restricții inumane asupra acestora.

Între timp, opinia publică mioritică s-a orientat spre alte subiecte, însă acesta rămâne unul grav, așa că m-am gândit să trec în revistă câteva produse ficțiune și non-ficțiune care să întregească un tablou al dramei femeii într-un regim fundamentalist.

Prima creație de acest gen nu poate fi decât Osama, film pe care îl descriam într-un mod patetic (de, tinerețile scriitoricești) acum mai bine de o decadă. Povestea este a unei fetițe nevoite să se deghizeze în băiat, pentru a putea munci și întreține familia, formată numai din femei, cărora altminteri le este interzis și să iasă singure pe stradă, darămite să mai aibă o slujbă. Precisă și lipsită de artificii cinematografice, pelicula scrisă și regizată de Siddiq Barmak nu face niciun fel de concesie hollywoodiană privitorului. Viața acolo e crudă și aia e.

De la aceeași idee, a fetiței care se deghizează în băiat pentru a procura cele necesare familiei, pornește și filmul de animație The Breadwinner, realizat de Nora Twomey, părtașă la creația minunatelor The Secret of Kells și WolfWalkers. Spre deosebire de aerul de docudramă implacabilă din Osama, aici atmosfera, deși uneori egal de apăsătoare, mai lasă să răzbată și câte o rază de lumină și de umanitate. Cu excepția lui Hotaru no Haka al lui Isao Takahata, nu cred să fi văzut vreodată mediul animației pus în slujba unui fresce mai dureroase a ororilor la care sunt supuși copiii care au ghinionul să se nască în timpuri și societăți vitrege. Însă poveștile ne țin în viață.

Rămânem pe tărâmul desenelor, cu Burqa, o scurtă și ironic-amaruie cronică a vieții femeilor din Kabulul talibanilor. Rod al colaborării dintre jurnalista Jamila Mujahed (ce nume predestinat rezistenței, nu?), care a trăit nemijlocit cele descrise în carte, și artista Simona Bassano de Tufillo, acest album șugubăț și inteligent spune aceleași lucruri pe care deja le știm, dar presară și un strop de umor. Un alt ingredient de care e nevoie pentru a supraviețui fundamentalismului. Știm și noi asta din comunism.

Și, nu în ultimul rând, pentru că se apropie săptămâna decernării premiilor Nobel pentru 2021, să pătrundem în sfera realității, prin intermediul vocii Malalei Yousafzai, care, deși nu era decât o simplă fetițe de provincie din zona paștună a Pakistanului (unde s-au adăpostit și antrenat în așteptarea revanșei talibanii de acum), a îndrăznit să ridice glasul și să revendice dreptul la educație și la libertate al copiilor. Spre deosebire de vitejii de pe rețelele sociale, dintre care mulți se revoltă și sub pseudonime, Malala a fost victima unei tentative de asasinat. Iar lungul și anevoiosul drum către recuperare relevă și că, în ciuda tutror beteșugurile ei, democrația de tip occidental este totuși cea mai bună formă de societate pe care omenirea a reușit să o închege până acum. Iar dacă vrem să supraviețuiască, și eu trebuie să fiu Malala, și tu trebuie să fii Malala.

Americanii le-au mai suflat francezilor submarine

Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.

Avuția națiunilor

În studiul istoriei, unul dintre ungherele în care descoperi lucruri fascinante este cel al jocurilor

pe care oamenii le-au plăsmuit de-a lungul timpului, ca expresii a lumii în care trăiau, cu provocările și credințele și particularitățile fiecăreia.

Prin mărinimia prietenilor de la Libris, m-am întors în timp în Mesopotamia antică, prin intermediul Jocului Regal din Ur, dar și în vremea vikingilor, cu Vulpea și gâștele, iar acum am fost transportat într-o Africă imemorială, cu ajutorul jocului Awale.

Membru al marii familii Mancala, jocul e poate familiar celor care sunt suficient de bătrâni să fi avut pe vremuri telefon mobil Nokia. Printre metodele rudimentare, dar fermecătoare, de a-ți pierde timpul în acea perioadă, pe lângă deja clasicul Snake, se găsea și acesta, într-o formă schematică vizual.

Pe mine, unul, nu m-a prins atunci, dar i-am înțeles un pic mai bine farmecul la ceva timp după aceea, când am avut ocazia să îl redescopăr mulțumită unui prieten, mare pionier într-ale tehnologiei, care tocmai își luase un dispozitiv nemaivăzut, un telefon inteligent, fără taste, numit iPhone 3.

Dar frumusețea și subtilitatea acestui Awale și a variantelor sale nu mi s-a dezvăluit pe deplin decât acum, când am avut parte de o experiență tactilă nemijlocită.

Originea acestui tip de joc se pierde în negura cronologiei. Unii cercetători consideră că anumite adâncituri simetrice și corespunzând ca număr de pe bordurile unor temple ale Egiptului antic sunt mărturii ale începutului său. În forma de față, Awale reconstituie sistemul ludic din Africa neagră, iar aici nu mă pot abține să nu mă aventurez în câteva speculații.

Jocul are un mecanism simplu, dar subtil. Semeni de la tine, dar culegi de la celălalt. Nimeni nu rămâne vreodată fără piese, iar modul cum alegi să împărtășești din propriile resurse va dicta cât vei beneficia de pe urma lor.

În Africa, există societăți care păstrează încă practica deținerii la comun a roadelor pământului și împărțirea lor conform nevoilor fiecăruia. Însă omul este o creatură care își dorește să acumuleze, fapt pe care îl atestă gânditori ai economiei de la Adam Smith la Marx.

Awale redă, abstractizat, dar sugestiv, această veșnică tensiune dintre spiritul altruist și cel egoist, între comunism și capitalism, iar simpla reflecție asupra acestui maniheism ne-ar releva și lămuri multe dintre cele pe care le trăim chiar în această perioadă.

Cei de la D-Toys, producătorii jocului, am avut marea inspirație să îl transpună într-o formă accesibilă transportului, astfel că se poate savura oriunde. Cutia pare a avea o textură un pic necizelată, dar cred că a fost o decizie deliberată, deoarece îl apropie și mai mult de artefactele de pe vremuri.

În Africa, un set de Awale nu putea fi realizat decât de un om bătrân și trecut prin multe (preferabil căruia îi murise de ceva nevasta*), care lăsa în mod deliberat lemnul cu asperități, pentru a fi lustruit prin utilizare repetată de jucători iscusiți.

Cât alegem să oferim și cât ne propunem să primim sunt lucruri care țin de fiecare dintre noi.

Dar un lucru este cert:

Avuția națiunilor nu constă doar în PIB, ci și în moștenirea culturală pe care o lasă generațiilor viitoare.

Iar Awale este o părticică a ei de pe urma căreia poate beneficia oricine.

*Nu glumesc, detaliul are legătură cu credințele africane în spiritele care se întorc să îi viziteze pe cei vii, fapt care poate fi declanșat și de a practica Awale, mai ales după asfințit.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o seducătoare lecție de economie, filosofie și aritmetica permutărilor.

Magicianul pișicher

Că scriitori sunt magicieni care construiesc în mințile cititorilor lumi care nu există știam.

Nu știam, însă, cât de pișicheri pot fi unii dintre ei.

Precum Eric-Emmanuel Schmitt, de pildă.

Oscar și Tanti Roz este o carte scurtă, compusă ca o serie de scrisori adresate lui Doamne-Doamne de un băiețel de zece ani bolnav de cancer.

Respectiva doamnă colorată țipător îi este sprijin și ghid prin suișurile și coborâșurile vieții, pe care le parcurge într-un mod comprimat adorabil.

Rețetă nerușinat de irezistibilă.

Pe mine, unul, mă făcut să postesc în timpul lecturii.

De regulă, mai sorb dintr-un ceai sau dintr-o limonadă, mai mușc dintr-un măr, mai ronțăi un covrigel.

Nu și acum, pentru că, pe lângă nodul din gât, cu un ochi plângeam și cu altul râdeam și mi-era că nu nimeresc farfuria sau paharul și le dau pe jos, se sparg, calc pe cioburi când mă repede să îmi mai iau șervețele și o mă tai la tălpi.

Așa că am citit cartea ca un ascet și am lăsat-o să mă hrănească sufletește.

Luați de gustați și voi.

P.S. Combinația băiețel năpăstuit – doamna Roz e și cea din Ai toată viața înainte de Romain Gary. Dacă a furat, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut-o cu stil. Dacă e un omagiu, atunci e și mai cu stil.

Încă un Nobel care n-a venit la timp

”Cretanii, întotdeauna mincinoși”, spunea Epimenide, cretan el însuși.

Un paradox care i se aplică și lui Nikos Kazantzakis, născut la rându-i pe această insulă cu o istorie milenară, mai ales când citești Raport către El Greco.

O carte compusă ca un bilanț de viață, ca un șirag de memorii sau ca o sumă a tot ce l-a măcinat și animat pe scriitor de-a lungul vieții.

În aceste pagini găsim lupta dintre trup și suflet, dintre internaționalismul intelectualului și naționalismul grecului, dintre idealistul metafizic și socialistul materialist.

Toate reies și se contrazic și evoluează pe parcursul unei odisei prin care Kazantzakis anulează spațiul și timpul. Chiar dacă multe dintre capitole sunt localizate (Paris, Viena, Moscova), nu sunt rare momentele când îți dai seamă că nu mai ești acolo, ci în creuzetul amintirilor unui bătrân care încearcă să își pună ordine și sens înainte de Marea Călătorie.

În acuratețea sau chiar consecvența lui Kazantzakis nu prea poți astfel să ai încredere (deși asta e o dovadă în sine a umanității sale), însă te poți lăsa pe mână lui dacă iubești poveștile.

Chiar și în cele mai abstracte momente, scriitura-i e fluidă, e aromată, dar nu pustiitoare. E panta rei a cuvintelor. Iar când filosoful coboară ocazional din empireu și reușește să se aplece asupra muritorilor, condeiul său însuflețește figuri de mult dispărute, de la unele înregistrate de posteritate, precum Panait Istrati sau Maxim Gorki, la minunați anonimi, precum ciobanul cretan pe care îl preocupa sincer soarta Norvegiei în fața agresiunii naziste.

Raport către El Greco a fost grea și frumoasă.

Ca existența noastră pe Pământ.

P.S. Se apropie decernarea premiilor Nobel pentru 2021, iar asta mi-a adus aminte că membrii Academiei cu pricina au dat niște rateuri impardonabile de-a lungul istoriei lor – Lev Tolstoi, Karel Capek sau Nikos Kazantzakis.

Anima Mundi românești

Aș putea foarte ușor să mă dedau la un panegiric al filmului România sălbatică.

Însă consider că aceste meleaguri minunate au nevoie să fie populate și cu un pic de onestitate, așa că voi menționa că documentarul realizat cu multă dragoste de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache nu este chiar pionierul producțiilor de gen.

În 2018 apărea România neîmblânzită, o creație înrudită, un pic mai convențională în abordare și mai profesoral în scenariu, înnobilată de vocea inconfundabilă a maestrului Victor Rebengiuc.

Încă de la primele cadre, e limpede că realizatorii României sălbatice și-au propus să meargă mai departe și mai sus, către piscurile artei.

Și le-a ieșit, în principal în prima parte a filmului, când episoade narative precum triunghiul amoros al prigoriilor sunt savuroase și cu nimic mai prejos decât etalonul din domeniu, adică acelea povestite de Sir David Attenborough.

Ajută și finețea cu care Adrian Titieni își modulează vocea pentru a conferi interacțiunilor necuvântătoarelor o notă de ironie sau duioșie sau dramatism, după caz.

În a doua jumătate, deși imaginile rămân la fel de spectaculoase, documentarul alunecă ușurel pe grohotișul atitudinii didactice, neîndoios utile, dar care nu mai suscită același angajament emoțional.

Impresionează oricând faptul că realizatorii au surprins rarități naturale aproape neverosimile, precum o familie de râși, animale discrete, despre care știam chiar că sunt dispărute din fauna României.

La final, însă, România sălbatică redevine acel manifest al frumosului și acel îndemn la comuniune cu ființele din jur care își propusese să fie.

Privind aceste minunate viețuitoare în ochi, mi-am adus aminte de Anima Mundi, poemul vizual al lui Godfrey Reggio, însoțit de muzica lui Phillip Glass.

România sălbatică e parte din sufletul lumii.

Iar dacă ne pierdem sufletul, ce ne mai rămâne?

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Mâncare, bani și război, trei coordonate esențiale ale existenței, care s-au regăsit în cele mai noi lecturi ale mele:

Nutriție și bună dispoziție – de la o serie de postări pe Internet s-a ajuns la această carte, în care Simona Tivadar luptă cu fervoarea și înverșunarea unei cruciate împotriva păcatelor moderne ale prostiei și dereglării modului cum privim mâncarea. Sabia cu care se abate asupra liftelor păgâne care propovăduiesc greșalele detoxifierii și veganismelor fără noimă este sarcasmul. Stilul umoristic pe care îl încearcă autoarea, doctor diabetolog și specialist cu patalama în nutriție este prea căutat, prea prețios, să funcționeze stric ca proză. Însă i-am înțeles demersul, iar competența sa reiese fără putință de tăgadă din interviurile din partea de final a volumului. Acolo, tonul bășcălios până la agresivitate lasă locul unei lucidități admirabile. Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de un amic, care bea de zor un suc de țelină de vreo câteva luni, ca să se detoxifieze și purifice. Ar cam trebui să-i dau cartea asta.

Le Capital au XXIe siècle – la fel precum o altă lucrare cu titlul de Capital, și aceasta este una monumentală. Nu știu dacă va avea același impact cu a lui Marx, pentru că Thomas Piketty nu face pe apostolul și nu conturează o mitologie economică și socială. Dimpotrivă, cercetătorul francez operează cu cifre, multe, atât de multe, că uneori devin obositoare. Dar nu le contest necesitatea, pentru că, astfel, concluziile sale capătă tăria unei inscripții în granit. Capitalul se acumulează și patrimoniile moștenite se adună, astfel că, în lipsa unei rearanjări a societății, preferabil pașnică, discrepanțele dintre cei avuți și cei nevoiași vor crește, iar ideea de căpătâi a capitalismului și a democrației – ascensiunea prin merit – va păli. Iar istoria ne arată că acestea este sămânța unor cataclisme precum 1789 sau octombrie 1917. Nu cred că mai avem nevoie și chef de așa ceva.

Arta războiului – o capodoperă a culturii universale, care își păstrează utilitatea chiar și după două milenii și jumătate și chiar dacă felul cum ne luptăm s-a schimbat din punct de vedere fizic. Am citit această carte în diverse momente ale vieții și de fiecare dată mi-a relevat noi și noi moduri de a privi tot ce trăisem până atunci. Acum, de pildă, mi-a atras atenția caracteristica unui general cu adevărat stăpân pe arta sa: nu vrea glorie și nici nu se teme de oprobriul public, retrăgându-se când situația o cere. Într-o eră în care, prin intermediul rețelelor sociale, pare că suntem sclavii propriei imagini publice, o astfel de virtute pare și mai prețioasă. Mă așteaptă încă multe bătălii în cursul existenței mele. Dar nu mă tem, căci, din când în când, mă voi sfătui cu acest înțelept care îmi glăsuiește de dincolo de timp.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Nu ne avem decât unii pe alții

Au trecut deja douăzeci de ani.

Însă și-acum mi-aduc aminte cum am pornit televizorul cu un gest plictisit, iar imaginea care a apărut era a unuia dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center fumegând. Am rămas țintuit și nici nu mi-a mai trecut prin minte să fac câțiva pași spre canapea. M-am așezat pe măsuța din sufragerie și am fost martorul mut de uimire și de groază al momentului când silueta unui avion a apărut ca o stihie a morții și a lovit cea de-a doua clădire.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt un eveniment care a zguduit lumea, iar reverberații sale se mai simt și azi.

Însă, această poveste oribilă conține și un episod în care se întrezărește un firicel de lumină.

Dintre cele patru avioane deturnate, United 93 a fost singurul care nu și-a atins ținta (în cazul acesta – Casa Albă), pentru că pasagerii s-au mobilizat și, cu energia disperării, au încercat să îi imobilizeze pe teroriști și să le smulgă controlul asupra aparatului de zbor.

Nu au reușit întru totul, iar avionul s-a prăbușit în Pennsylvania.

Cum s-au petrecut lucrurile cu exactitate la bordul aeronavei nu vom ști niciodată cu exactitate.

Dar nu cred că a fost departe de modul cum Paul Greengrass reconstituie tragedia în United 93.

Filmul te ia de gât rapid, îți accelerează pulsul de la primele cadre, când operatorii din turnurile de control încep să bage de seamă că anumite avioane s-au abătut de la ruta stabilită și nici nu mai răspunde la apeluri.

Agitație care ia amploare este punctată de normalitatea aparentă a zborului United 93, iar rezultatul este o tensiune insuportabilă.

Erau momente când îmi spuneam ”Hai să acționeze odată criminalii ăia, că nu mai pot!”.

Însă, abia când lucrurile se precipită și violența erupe în cadrul avionului, am simțit adevăratul calvar.

De regulă, îmi displace profund tehnica cinematografică a utilizării camerelor de filmare ținute în mână, dar aici mă înclin în fața inspirației regizorului și a modului cum apropierea de actori și de cadre te fac părtaș neputincios la tot ce fac și simt oamenii aceia de pe ecran.

Ajută și montajul excepțional de alert și de bine strunit de echipa formată din Clare Douglas, Richard Pearson și Christopher Rouse, care demonstrează că mintea noastră este un biet lut, care se modelează în funcție de stimulii care apasă asupră-i, dar și de ordinea în care aceștia îl asaltează.

Repet, nu vom ști niciodată cum au găsit pasagerii zborului United 93 energia și curajul să lupte împotriva cumplitei sorți care le era rezervată.

Ce știu, totuși, este că acele minute finale în care, în cele mai vitrege condiții cu putință, oameni care nu se cunoșteau încearcă să se coordoneze, să gândească, să își împartă sarcini, să insufle hotărâre celor speriați m-au pus în situația aproape neverosimilă a unei stări vecine cu beatitudinea.

Acesta să fie catharsisul despre care vorbeau anticii?

Azi, 11 septembrie, vă îndemn să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au pierdut viața în acele zile și să recităm în gând versurile lui Dylan Thomas:

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Cuceriri SF (22)

SF-ul nu se uită, SF-ul continuă:

The World of Null-A – un roman dintr-o epocă care, din punct de vedere al ideilor și desfășurării, pare îndepărtat ca istoria antică, dar care are câteva calități intacte. Prima dintre acestea este cadrul în care este plasată acțiunea, un viitor în care o Mașină atotștiutoare organizează destinele oamenilor, idee pe care o vom regăsi chiar mai jos, într-o altă creație SF, dar care devine și devine realitate pe zi ce trece. Protagonistul poveștii este un om fără identitate și cu abilități deosebite, pe care le descoperă în stil deux ex machina, când narațiunea are mai mare nevoie de ele, silit să supraviețuiască unei urzeli extrem de complicate de intrigi și personaje. Autorul A. E. Vogt nu urmărește neapărat tehnologia, ci mai degrabă conceptualul, cu aluzii către filosofia greacă (null-A s-ar traduce prin non-aristotelian). Acest aspect este util în a înțelege finalul, care capătă un sens remarcabil, mai ales că vine după o învălmășeală care mi-a adus aminte de cea plăsmuită de Alfred Bester în The Stars My Destination. Ca și acesta din urmă, și romanul în discuție aici merită citit dintr-un interes istoric față de evoluția SF-ului ca expresie a imaginarului.

Starship Troopers – o creație de referință a genului, dar și una care mi-a relevat că Robert A. Heinlein putea să scrie și din puncte de vedere care nu corespundeau ideologiei sale libertariene, atât de prezente în The Moon Is a Harsh Mistress sau Stranger in a Strange Land. Protagonistul cărții își descrie transformarea de la simplu recrut la ofițer cu experiență, într-un viitor în care omenirea a populat spațiul și are de înfruntat specia brutală și tenace a unor Bugs, neîndoios sursă de inspirație pentru universurile Alien sau Starcraft. Autorul nu ne scutește de inteligentele sale tirade, însă acestea sunt doar momente de respiro într-o narațiune intensă și foarte meșteșugit condusă. Spiritul cazon și dăruirea față de un esprit de corps descris în detaliu sunt atât de pătimașe, că nu m-a mirat să aflu că romanul este prins în bibliografiile recomandate la Academiile Militare de pe glob. Am o bănuială, însă: nu cumva Heinlein a vrut de fapt să satirizeze și să înfiereze o astfel de cultură belicoasă, tocmai imaginând una dus la extrem? O carte mare e mereu deschisă interpretărilor.

A Plague of Demons and Other Stories – tot despre războinici scrie și Keith Laumer, însă despre unii care acționează solitar, uneori chiar împotriva sistemului. Acest tipar narativ se regăsește în aproape toate povestirile acestui volum și, totuși, niciodată nu am simțit vreun deja vu, ci, dimpotrivă, parcurgeam fiecare fir narativ cu sufletul la gură. Autorul nu stăpânește doar meșteșugul suspansului, ci este și un maestru al stilului. În nuvela cea mai amplă, care dă și numele cărții, se întâlnesc la un moment dat (nu vă îngrijorați, nu dezvălui nimic semnificativ) soldați din diverse perioade ale istoriei, iar modul cum Laumer le recreează modul de a vorbi este o încântare. Un scriitor care mi-a relevat că n-aș avea decât de câștigat explorând proza scurtă a SF-ului, pe care am atins-o doar ocazional.

Player Piano – inteligența, sarcasmul, intuiția, imaginația sunt calități ale lui Kurt Vonnegut pe care le cunoșteam dinainte. Dar în acest prim roman al său le-am simțit în cea mai curată formă, grație și faptului că are o structură mai clasică, mai puțin alambicată sau psihedelică decât creații ulterioare. Protagonistul cărții este un director de fabrică plictisit de viață, într-un viitor în care mașinile au înlocuit munca oamenilor, iar un supercomputer ia toate deciziile în locul instituțiilor publice. Stai așa, nu cumva ăsta e făgașul pe care s-a angajat omenirea în secolul XXI? Ba da, iar colosal nu este doar faptul că o astfel de viziune s-a închegat în mintea unui om acum șapte decenii (romanul a apărut în 1952), ci și că include efectele devastatoare asupra condiției umane, precum și revolta celor văduviți astfel de roadele muncii și pregătirii lor. Pentru aceia care au fost supuși la acea cutumă tipic corporatistă numită teambuilding, există o bucată a cărții dedicată unei versiune extreme, grotești și amuzante, a acestei manifestări a ipocriziei spiritului de echipă. Cu umor și sinceritate, Vonnegut mărturisea într-un interviu că ”I cheerfully ripped off the plot of Brave New World, whose plot had been cheerfully ripped off from Yevgeny Zamyatin’s We”. Da, SF-ul este o panoramă în perpetuă transformare a felului cum privim lumea în care trăim și lumea în care credem că o să trăim.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Unde mi-e sufletul?

Se spune că, după moarte, sufletul hoinărește prin locurile unde te-au purtat pașii și ai petrecut cel mai mult timp în cursul vieții.

Dacă e pe-așa, atunci al meu se va deplasa după cum urmează.

Pe aleile Parcului Romanescu, dar și pe cărările Hipodromului, veghind tufele de măceș și ascultând privighetorile roșcate.

Pe coridoarele Muzeului de Artă, oprindu-se des în fața câte unui tablou și poposind multișor în sălile dedicate lui Brâncuși.

În sala cinematografului Patria, în special pe la locurile de la mijlocul culoarului, acolo unde se ajunge cel mai ușor, dacă ai intrat după ce s-a stins lumina.

Pe holurile și prin sălile Universității din Craiova, dar și prin barurile din apropiere.

Pe aleile, dar și dâmburile Grădinii Botanice, pe care a prins-o pe vremea când nu era împănată cu tot felul de nimicuri.

La Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, unde o va căuta pe pisica melomană.

Pe aleile Parcului Tineretului, luându-se la goană cu tricicliștii zvăpăiați.

Pe toată zona Lacului Tanchiștilor, desfătându-se îndeaproape cu spectacolul vieții sălbatice de acolo.

La Teatrul Național ”Marin Sorescu”, rememorând cum, uneori, potriviri celeste de texte strălucite (Marin Sorescu), idee și regie inspirate (Norbert Boda) și actori înzestrați și motivați (Alina Mangra, Angel Rababoc, Marian Politic, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Vicol și Ștefan Cepoi) l-au pregătit pentru Marea Călătorie Dincolo.