De Crăciun, fii mai bun și mai bine fotografiat

Una dintre cele mai frumoase imagini imortalizate în perioada Crăciunului pe care le știu este cu un șir de puștani așteptându-și rândul la Moșu’, cu bărbiile lipite de spătarul unei canapele.

Nu pot să v-o arăt, din rațiuni de GDPR de mămici, dar este duioasă, savuroasă și, pentru mine, e o amintire neprețuită.

Dar un astfel de moment apare rar, iar Crăciunurile trec, așa că merită imortalizate.

Pentru aceasta, în Craiova există acum un studio profesionist, cu decoruri variate (mai haioase sau mai festive, după plac și înclinații), cu fotograf care știe să te scoată măgulitor (a făcut-o cu mine, cu un alt prilej), iar asta se aplică și editării ulterioare.

Prețul unei astfel de ședințe este 300 de lei, dar se aplică o reducere de 20%, dacă prindeți un loc acolo până pe 30 noiembrie 2022.

Pentru programări și detalii, puteți suna la 0738 960 081 sau scrie pe WhatsApp la același număr.

Mai vreți un argument?

Acolo o să stați câteva ore, o să fie cald și o să economisiți energia sau gazul consumate acasă.

Ce, unde vă grăbiți așa?

Cri, cri, cri, toamnă gri, Anda, să ne mai scrii!

Una dintre cărțile fragedei mele copilării a fost Căluțul cocoșat de P. Ersov, cu ilustrații de N. Kocerghin.

O poveste rusească în versuri, pe care mama era obligată să mi-o citească și mi-o recitească, până i-am învățat versurile pe de rost.

Iar când mama, din oboseală sau șmechereală, mai sărea din ele, interveneam foarte prompt și o puneam să reia cum trebuie.

Care lapte e mai bun? de Anda Simion (pe care o știu de hăt, de când era Șoșea), cu ilustrații de Raisa Bunăiașu (care are paisprezece ani, PAISPREZECE!) și tehnoredactare de Victor Șoșea mi-a transmis exact impresia asta.

Că prichindeii o s-o îndrăgească atât de mult, încât o vor ști pe dinafară, însă părinții tot vor fi obligați să o lectureze cu precizie ritualică în fiecare dimineața, după-amiază sau seară.

Nu că le-ar strica, pentru că, în ciuda stilului copilăros al versurilor, atinge și o meteahnă de care oamenii mari se fac cei mai vinovați – dorul primejdios al comparației și competitivității.

Dar ce mai tura vura, luați de citiți și vă lămuriți!

Cartea se găsește la Librăria Cărturești din Craiova, online pe site-ul celor de la Lizuka Educativ, de pe site-uri de profil (librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro) sau contactând-o pe autoare, prilej cu care puteți primi și o dedicație cu tâlc.

P.S. Sper că Anda nu o să să se oprească aici și că, în spiritul multiubitei corectitudini politice, o să scrie și pentru cei cu intoleranță la lactoză.

Eu, unul, aștept cu mare interes și pohtă Care brânzică e mai bună?.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Încă trei cărți de non-ficțiune au făurit sinapse în creierul meu:

Focus – de la specialistul care a propus termenul de inteligență emoțională, Daniel Goleman, vine această carte care explorează mecanismele și beneficiile atenției. O distincție importantă și demnă de luat în seamă este cea dintre tipul de atenție față de propriile trăiri și atenția față de cei din jur și față de tot ce se petrece în lume. Tot lucide sunt și opinia că oamenii nu sunt echipați a înțelege situații foarte complexe (Goleman le numește sistemice), precum și analiza mitului celor 10 000 de ore, care duc la măiestria oricui, oricând, oriunde. Totuși, sunt destule momente când mi s-a părut că autorul divaghează mult, prea mult. Dar demersul său, elaborat acum un deceniu, este și mai presant acum, când oamenii nu mai scot nasul din telefon.

12 Rules for Life – având subtitlul An Antidote to Chaos, această carte este o parte a ideilor unui gânditor adulat de mulți și detestat de și mai mulți: Jordan Peterson. Reprezentat al unor valori numite tradiționaliste și conservatoare, autorul compune un dodecalog de precepte a ne servi drept promptele în rezistența împotriva talazurilor unei lumi agitate și neliniștite. Fiecare capitol e un melanj de păreri spuse pe șleau, trimiteri culturale, elemente autobiografice și episoade din cariera clinică a lui Peterson, unele mai elocvente decât altele. Am rezonat cu unele dintre ele, la altele n-am prea înțeles ce aș avea de înțeles și n-am putut scăpă de senzația că autorului îi place să vorbească și să se audă vorbind (nu o întâmplare că faima lui e clădită mai ales pe aparițiile audio-vizuale). Însă e o voce influentă, merită să știi ce spune, tocmai pentru că îl ascultă atât de multă lume.

The Paradox of Choice – mecanismul alegerii și întreaga drama cognitivă și emoțională care îl înconjoară nu îmi erau străine, au mai avut parte de destule lecturi cu această tematică, însă cartea lui Barry Schwartz îmi va rămâne ca unul de căpătâi. Deși nu lipsesc exemplele din propria experiență și nici trimiteri la studii celebre (precum cel cu gemurile al Sheenei Iyengar sau cele financiare ale lui Kahneman și Tversky), autorul se concentrează pe a construi un ansamblu teoretic a ce înseamnă să alegi și să suferi pentru asta, într-o lume a abundenței. Deși nu recomand asta cu niciun chip, dacă sunteți prea ocupați să citiți tot volumul, rezumatul de la final e mai mult decât util, e ca un veritabil manual de buzunar pentru cum să abordezi procesul de luare a deciziilor și, implicit, modul cum își organizezi și trăiești viața. O carte importantă, care merită studiată în școli, încă de la cicluri de învățământ fragede.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Big boss, little boss și scârbos

Din bătrâni se spune că există trei tipuri de șefi:

Big boss, little boss și scârbos.

Doar la noi, la Românica?

Se pare că nu, dacă judecăm după El buen patron, un film spaniol în urma căreia cele câteva doamne (și domni, ce știu eu) care încă nu sunt îndrăgostite de Javier Bardem o să îngroașe rândurile celor care sunt.

Un director de fabrică de cântare se pregătește pentru vizita unei comisii externe, moment vital în obținerea unui mult râvnit premiu. Pentru a evita orice pată pe reputația companiei, are de lămurit pricina dereglării șefului de producție, de dezamorsat protestul stradal al unui angajat proaspăt concediat și de gestionat nurii unei noi stagiare.

Aceste provocări de management și leadership îl poartă pe Bardem printr-o suită de interacțiuni și de schimburi verbale care îi scot tot arsenalul interpretativ la vedere.

Și ce arsenal!

Ăla etalat de ruși de 9 mai e o simplă colecție de petarde.

Încă de început se vădesc calitățile de orator mieros, de Tartuffe cu glazură fină, iar asta e linia generală pe care o păstrează până la final, însă savoarea vine din micile momente când e dezorientat, excitat, exasperat, înduioșat sau când își dă arama coclită pe față.

Căci, dacă El Buen Patron amuză la suprafață, în profunzime ustură de parcă te-ai fi rostogolit prin urzici. Fără vreo pretenție de socialism militant, scenariul lui Fernando Leon de Aranoa, care preia și regia, face din capitalism și corporatism surse de mari rele.

E ochiul unui Moliere mai deprimat, dar care încă mai are resurse de umor.

M-au purtat pașii prin câteva organizații de diverse profiluri și am recunoscut ipocrizia și nepotismul și dictatura mascată pe care filmul le radiografiază HD.

Iar o prietenă care a fost alături de mine îmi mărturisea că a regăsit amintiri neplăcute, pe care le credea de mult uitate.

Românii au Teambuilding, spaniolii au El buen patron și or avea și alte cinematografii ale unor economii sălbatice de piață câte ceva de spus în privința racilelor ei.

Trebuie să facem ceva în privința asta, e clar.

Problema e cu alternativele.

Vorba ceea:

În capitalism omul exploatează pe om. În socialism e exact invers.

Death Is the Road to Awe

Poate ați văzut The Fountain și ați recunoscut laitmotivul acelui film tulburător al lui Darren Aronofsky.

Sau poate nu l-ați văzut și vă gândiți că o astfel de sintagmă nu are de-a face cu o expresie a bucuriei vieții, așa cum este orice concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Însă cele trei componente ale celui mai recent spectacol de acolo au stat sub semnul unei expresii paradoxal-funeste.

Prima dintre acestea a fost Poemul simfonic „O noapte pe muntele pleșuv” de Modest Musorgski. Nu știu ce semnificație se dă îndeobște acestei lucrări sau ce au simțit ceilalți colegi de audiție, însă pe mine m-au apucat fiorii de la acele prime acorduri care sugerează în mod strălucit un vânt înghețat de care nu te poți ascunde.

Mi-am imaginat astfel cum e să te găsești la mila stihiilor dezlănțuite, iar pasajele duioase care au urmat, inclusiv cel de final, nu au mai semnificat speranță, ci alunecarea către șoc hipotermic și halucinațiile celui care își vede cele mai de preț amintiri desfășurându-se în fața ochilor. Un sfârșit fericit, ar zice unii.

Iar incursiunea muzicală în contemplarea Călătoriei Dincolo a continuat cu o compoziție a lui Paul Constantinescu, Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră. Faptul că sonoritatea acestei bucăți muzicale a invitat la frisoane a fost confirmat de reacțiile tovarășilor mei de audiție, în pauza dintre cele două reprize ale spectacolului.

Remarcabilă a fost coeziunea triumviratului interpretativ, format de din Luminița Burcă la vioară, Andreea Țimiraș la violoncel și Mihai Ungureanu la pian. Cu gravitate, fără zâmbete, dar cu impecabilă ținută, cei trei soliști m-au trimis cu gândul la Moirele vechilor greci, stăpânele destinelor, în fața cărora se plecau până și zeii.

Cea de-a treia parte a concertului a constat în selecțiuni din Suitele I și II ale operei Romeo și Julieta de Seghei Prokofiev.

Știm cu toții ce înseamnă că Romeo și Julieta e o tragedie.

E un cocktail de ură prostească, orbire, cutume stupide, ghinion și lipsă de comunicare în urma cărei doi tineri mor.

Doi tineri al căror păcat nu era decât acela că s-au iubit în ciuda tuturor obstacolelor.

Dincolo de caracterul captivant al sunetelor compoziției lui Prokofiev, pe care dirijorul Gheorghe Costin a condus-o fără partitură, fapt uimitor în sine, am fost copleșit de cât de bine au fost punctate momentele-cheie ale tragediei. Înverșunarea reciproca a celor două case, Montague și Capulet, revelația iubirii, șocul evenimentelor care îi despart pe cei doi, iminența dezastrului și durerea reconcilierii tardive a adulților încuiați.

Și astfel mi-au trecut prin minte toate avatarurile acestei piese shakespeariene pe care le-am trăit într-un fel sau altul.

Cea a Teatrului Național din Craiova, inovatoare și tulburătoare.

Cea independentă de la Casa de Cultură a Studenților, cu trei Juliete diferite.

Cea lituaniană cu multă făină.

Cea israeliană, la care s-a plâns în public.

Cea serafică a lui Franco Zeffirelli.

Cea agitată a lui Baz Luhrmann.

Cea în care protagoniștii sunt cam bătrâiori, dar joacă extraordinar.

Cea în care Julieta e ca o Madonă de Botticelli.

Toată acea seară de la Filarmonica din Craiova a fost despre moarte, însă cumva am plecat simțindu-mă și mai în viață.

Așa că, sigur de asentimentul celor care au fost alături de mine la concert, dar și de al fanilor Bardului de la Stratford-upon-Avon, o să mă joc un pic cu vorbele sale:

For never was a story of more awe than this of Juliet and her Romeo.

Imaginile sunt surprinse de vechiul meu tovarăș de audiție și prieten, Daniel Botea.

Artiștii aduc reconcilierea

Ernest este urs, locuiește în lumea mercantilă de deasupra.

Celestine este șoricică, locuiește în lumea ideologizată de dedesubt.

Cele două lumi nu se suportă.

Cei doi au înclinații artistice și sunt un pic marginalizați.

Cumva, reușesc să sudeze o prietenie trainică și, de ce nu, să aducă pacea între societățile lor aflate la mare zâzanie.

Aceasta este esența lui Ernest et Celestine, un film franțuzesc de animație care reușește să atingă performanța perpetuă a confraților de la Pixar – să ofere fiecărei categorii de vârstă și de gust câte ceva.

Adulții o să guste multitudinea de săgeți îndreptate către capitalism și paranoia colectivă (scenariul e semnat de Daniel Pennac, ceea ce explică dintre aluziile deștepte din peliculă).

Copiii vor fi seduși de drăgălășenia personajelor.

Dependenții de adrenalină vor avea parte de niște scene de acțiune de tot hazul.

Desenatorii vor aprecia aerul minimal și eficient al realizării.

Artiștii de tot felul vor simți satisfacția de a vedea că aceia precum ei sunt capetele podului care poate unii lumi antagonice.

Mângâietor pentru auz, văz și psihic, Ernest et Celestine e ca o minusculă capodoperă pe care o găsești printre lucrările frumușele, dar mediocre ale unui vânzător de suveniruri de pe stradă.

Shakespeare pe canapeaua lui Freud

Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.

Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.

Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.

Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.

În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!

Costumele și perucile sunt androgine.

Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.

Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.

Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.

La minte.

Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.

Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.

Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.

Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.

Disconfortul spectatorului.

O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.

Cum?

Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.

Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.

A horse, a horse, my kingdom for a horse!

Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:

Oare cum va fi SCENA ACEEA?

După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.

Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.

Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.

Cine câștigă, asta nici nu mai contează.

Credit foto: Albert Dobrin.

Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.

La solitude, ca n’existe pas

Există în psihologie un concept numit ”priming”, adică acele subtile modificări ale limbajului, gândiri sau comportamentului, odată ce ai fost expus la un stimul.

În acest sens, s-a realizat un experiment rămas celebru, în care participanții la studiu au fost filmați mergând pe un coridor după ascultaseră diverse cuvinte, iar aceia care ascultaseră unele cu conotații negative au mers mai încet.

Pare de necrezut, dar subiecții au fost mulți, iar rezultatele au fost confirmate ulterior de studii similare.

La un astfel de priming m-am supus singur, citind Secolul singurătății de Noreena Hertz, pentru că în timpul lecturii am simțit organic că nu mi-e bine.

Singurătatea ne face rău în multe feluri și mai îngrijorător de-atât este că secolul XXI ne expune la acest flagel pe toate palierele vieții.

Ne simțim singuri față de autorități.

Ne simțim singuri în câmpul muncii.

Ne simțim singuri în relațiile romantice.

Ne simțim singuri în raport cu vecinii.

Ne simțim singuri din cauza tehnologiei.

Foarte pe șleau vă spun că nu am reușit să citesc două capitole unul după altul, tocmai pentru că erau multe lucruri de digerat și cădeau cam greu la psihic.

Nu cred că e ceva ce ne spune autoarea în acest volum ce nu s-a mai rostogolit în presă sau pe rețelele sociale până acum, însă este remarcabil cum reușește să sintetizeze surse multiple și să uniformizeze prezentarea, astfel încât, la final, m-am simțit precum bătrânul marinar al lui Coleridge:

A sadder and wiser man.

Trist, pentru că ofensiva singurătății este pe atâtea fronturi, încât e greu să o oprești, poți doar să îi limitezi efectele.

Înțelept, pentru că știu ce am de făcut.

Noreena Hertz propune multe soluții la nivel instituțional și guvernamental și sper din tot sufletul că toți aceia implicați în luarea deciziilor vor înțelege că, dacă nu fac ceva, nu o să mai aibă mare lucru de condus în viitor.

Însă singurătatea trebuie combătută și de la firul ierbii, de la nivelul individului.

Așa că o să închei acest articol și o să pun la cale o ieșire la film cu niște prieteni, o să stabilesc când merg pe la o rudă mai în vârstă și o aflu când are loc Adunarea Generală a Bloggerilor din Craiova (da, există și nu e la prima ediție).

Să trăiți bine și cu alții.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte la fel de neplăcută și de necesară precum sucul ală de sfeclă și ceapă pe care ni-l dădeau pe vremuri când eram mici și răciți.

Pelerinaj ultra-sibaritic pe la Dealu Mare

Zică lumea ce-o vrea, spre deosebire de fotbal, la vinuri România se poate bate cu granzi ai domeniului, precum Italia sau Franța.

Între nenumăratele și pitoreștile zone viticole ale patriei, Dealu Mare ocupă un loc important în mod incontestabil.

Împărțit între județele Prahova și Buzău, acest leagăn al producerii licorii bahice adăpostește atâtea podgorii, încât îți trebuie o viață lungă și un ficat foarte solid, încât să le poți explora pe toate.

Mie mi s-a oferit ocazia de a vizita trei dintre ele în cadrul expediției numite Marea Evadare de la Dealu Mare, proiect organizat de Asociația Dealu Mare, care reunește crame cu recunoaștere și experiență din partea locului, cu scopul de a încuraja turismul viticol în zonă.

Vorba ceea, dacă stăm după autorități, ne mănâncă filoxera așteptând.

Pentru că sunt sigur că până la finalul articolului vă veți fi făcut deja planuri să ajungeți pe acolo, îmi permit să vă dau un sfat preliminar.

Pentru o astfel de aventură, e bine să vă dozați poftele, e indicat să nu vă năpustiți spre primele delicii, e recomandat să degustați în cel mai pur sens al cuvântului.

Și, ca orice sfat, funcționează mai ușor în teorie decât în practică.

Cele trei crame care au compus traseul unei istovitoare și încântătoare zile de sâmbătă mi-au relevat câtă varietate există în a conferi identitate unui produs și unei misii comerciale.

Cei de la Domeniul Aristiței își construiesc activitatea pe orizontală, țintind să ofere celor interesați o experiență completă, de la degustare de vin la o refugiere în liniștea versanților populați de viță de vie, precum și activități de teambuilding (nicio aluzie la filmul eponim, deși mă îndoiesc că nu v-am trimis deja cu gândul acolo).

Profesionalismul celor de la această cramă s-a reflectat și în discuția pasionantă despre drojdii cu unul dintre experții lor oenologi. Da, drojdia, acest organism deloc spectaculos în formă prezintă o complexitate nebănuită a utilizării, a creșterii și a depozitării.

Tot la Domeniul Aristiței am gustat dintr-o pâine atât de pufoasă, încât mi-a adus aminte de senzația de a-mi cufunda mâna până la cot în blana unui blânde alpaca de la grădina zoologică din Aachen, acum mai mulți ani.

A urmat crama Dagon, cu o filosofie cât se poate de diferită. După cum declarau fără înconjur chiar reprezentanții podgoriei, scopul lor este să aducă oamenii acolo și să îi facă să bea, să asculte muzică și să se simtă bine. Infrastructura vădit redusă față de a colegilor pe care îi vizitasem anterior era compensată de o atmosferă de hedonism asumat.

Vârful experienței a fost descinderea în măruntaiele pământului, într-o pivniță amplă, cu părți datând chiar din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Și nu vă ascund că aceste coridoare subterane m-au făcut să rememorez o experiență similară, cea din Provins, oraș medieval francez înscris în patrimoniul UNESCO, ceea ce e un titlu de onoare pentru cei de la Dagon, care au grijă de astfel de mici monumente ale trecutului.

În fapt de seară am poposit la Davino, vizită ingrată, căci eram deja burdușiți de trăiri senzoriale și nu numai.

Aici am completat triumviratul de impresii despre cum se poate clădi o lume a vinului. Dincolo de resursele sporite, de tehnologia avansată și de experiența îndelungată, foarte vizibile pe tot cuprinsul vizitei, m-a atras direcția pe care a urmat-o identitatea vizuală.

Nu e lipsit de riscuri să asociezi un vin cu simboluri atât de hieratice precum scara lui Iacob, însă în cazul celor de la Davino această abordare funcționează.

Cred că sunt în asentimentul tuturor când spun că după o așa zi sibaritică, nevoia de odihna a fost stringentă, iar noi ne-am satisfăcut-o la Hotel Plaisir din Ploiești.

Ar trebui să formulez și o încheiere, dar știu că puțini veți fi ajuns lectura până aici. Cei mai mulți sunt deja pe site-ul celor de la Asociația Dealu Mare, ca să-și organizez propria evadare în periculos de fascinanta lume a vinului.

Credit foto: Xaara Novack.