Patru ipostaze ale lui Napoleon în așteptarea unei a cincea

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.

Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.

***

Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.

Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.

În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.

Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.

La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:

Vive la France! Vive la Gance!

***

Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.

Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.

Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.

***

Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.

Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.

Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.

La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.

De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.

***

Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.

Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.

Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.

Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.

Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.

Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.

Leave a Comment.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.