Nu se întâmplă foarte des ca toate componentele unui spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova să stea sub semnul aceleiași metafore.

S-a întâmplat acum, când am văzut fluxul pierderii și refluxul regăsirii manifestate în trei chipuri diferite.

Primul dintre acestea are în prim-plan Andante con moto din Trio op. 100 în Do minor de Franz Schubert, aranjată pentru orchestră de George Enescu.

Povestea acestei compoziții cu viață dublă, relatată nouă de dirijorul Radu Zaharia, este în parte emoționantă, în parte proverbială.

Aflat în carantină într-o cameră de hotel, Enescu a pierdut ultima ocazie de a-i cânta generoasei sale protectoare, regina Elisabeta, care s-a stins în martie 1916, dar a dorit să-i onoreze amintirea, aranjând pentru orchestră una dintre bucățile ei muzicale preferate.

A făcut-o redactând cu fervoare pagină cu pagină, pe care le-a transmis sub ușă asistentului, pentru a fi multiplicate pentru muzicienii orchestrei.

După câteva reprezentații publice, lucrarea lui Enescu a rămas uitată peste o sută de ani (!) într-un sertar al Academiei Române și a fost găsită în 2022 de dirijorul Gabriel Bebeșelea și istoricul Eugen Ciurtin.

De ce a durat atât, n-are sens a ne întreba.

Superficialitatea și delăsarea nu sunt străine de aceste meleaguri.

Compoziția în sine are un laitmotiv funebru, reluat dar purtat parcă spre înălțimi celeste, aducându-mi cumva aminte de o operă emblematică a lui El Greco – Înmormântarea contelui de Orgaz.

Cel de-al doilea episod al pierderii și regăsirii ne-a purtat pe căi mult mai moderne, conduși fiind de ”Ciaccona con canone” pentru vioară și orchestră de cameră de Mihaela Vosganian.

Cred că așa se aude când îți pierzi mințile.

Realitatea înconjurătoarea nu mai este un tot, ci se fragmentează, unele detalii concurează cu altele, unele sunt stridente, altele înăbușite.

Au fost momente când am asemuit-o mental scenelor onirice din Spellbound al lui Alfred Hitchcock

O bucată muzicală care nu este destinată confortului, ci mai mult conștientizării abisului care se cască sub fragila pojghiță a conștientului.

A ajutat la această impresie și prezența scenică a solistei Luminița Burcă și nu doar prin impecabil de deranjantele sunete produse la vioară, ci și prin îmbrăcăminte sau chiar designul ochelarilor.

Și nu pot să nu aduc laude speciale echipei de percuționiști, care interveneau sonor și tulburător cu o precizie despre care cred că nu era deloc lesne de atins.

La finalul acestui număr muzical, am simțit cu și mai mare satisfacție că mi-am regăsit echilibrul interior.

Pentru acea seară de la filarmonică, momentul de frunte prevăzut era Cantata „Alexandr Nevski” pentru mezzosoprană, cor și orchestră, op. 78 de Serghei Prokofiev, intrată în istorie drept prima coloană sonoră scrisă special pentru un film.

Ajunși la sala de concerte ni s-a comunicat că, din cauza unei indispoziții a mezzosopranei Alexandra Leșiu, am pierdut ocazia de a asculta această partitură făcută celebră de filmul eponim al lui Serghei Eisenstein.

Îi urez toate cele bune doamnei în cauză, dar nu pot să nu-mi exprim bănuiala că schimbarea a survenit din cauza faptul că au mârâit unii sau alții că o bucată de propagandă artistică sovietică n-ar fi oportună în contextul actual.

Înțeleg acest raționament, dar îmi permit să nu fiu de acord cu el.

Aleksandr Nevski, cu contribuția sa incontestabilă la istoria cinematografiei și a muzicii, transcende astfel de considerente politice vremelnice.

Pentru a ni îndulci amarul, ni s-a oferit Simfonia nr. 40 în sol minor, K. 550. Da, e o creație arhicunoscută, declanșează reacții proustiene încă de la primele acorduri, dar, chiar și așa, tot e de apreciat cât de rapid s-au adaptat muzicienii la filarmonicii la noua direcție, astfel încât evoluția lor a părut exersată vreme îndelungată.

Și iată că finalul acestui concert m-a prins regăsindu-mi buna dispoziție, continuată acasă cu programul scurt de la proba de dans de la Campionatul Mondial de Patinaj Artistic.

Și acolo muzica e regină.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.