Cand privesc fotografiile lui Travis Zielinski, simt poezia razboiului. Simt ca in mine este rascolita acea fascinatie inexplicabila pentru cea mai detestabila manifestare a naturii umane. Imaginile artistului intra in aceeasi camera obscura, acel tainic refugiu in care mai privesc cu rasuflarea accelerata elicopterele lui Coppola, decoland pe muzica lui Wagner si pe dementul personaj al lui Robert Duvall exclamand: Ador mirosul de napalm dimineata!
Tot aici, cuvintele lui Shakespeare isi fac loc in mintea mea fara sa ma pot impotrivi:
Pe capete de oameni va cadea
Blestemul greu si furia in case
………………………………………..
Distrugerea si sangele si groaza
Atat vor parea obisnuite
Ca mamele-or zambi, vazandu-si pruncii
Crunt sfasiati in gheare de razboinici,
Cruzimea mila va inabusi-o.
………………………………………….
Urcat fierbinte din infern, pamantul
L-o-nfiora, strigand cu glas tiranic
„Fara-ndurare”, pana cand copoii
Razboiului, scapati din lant, atata
Vor raspandi hidoasa lor isprava,
Ca tot pamantul o duhni a lesuri
Ce-si cata cuvioasa-ngropaciune.
(Iuliu Cezar, traducere: Tudor Vianu)
Aceasta este poezia razboiului. Savurati-o cu masura.
Robert Capa a spus ca razboiul are un romantism aparte…poezia razboiului?…neahh…Suferinta, durere, manie, neputinta, ura, speranta, credinta…in nici un caz romantism si poezie…
Totusi, Arghezi si Baudelaire sunt considerati mari poeti, desi au scris despre aspecte mizerabile ale existentei.
Dar nu despre razboi…nu stiu, eu nu pot vedea ceva frumos in razboi, ma dezgusta complet. Mai ales cand vad la TV copii ce plang langa cadravrul mamei nestiind sa faca, tati care isi ingroapa fii, foamea ce te face capabil sa iei viata altui om pentru o bucata de paine.
Nu stiu daca ai vazut, acum o saptmana era in voga filmuletul cu fata de 16 ani ucisa in Iran. Un glont direct in cap, pentru simplu fapt ca trecea pe acolo…cand am auzit tipetele tatalui ei am incremenit, cata suferinta, cata ura am simtit din glasul lui
Baudelaire intradevar a scris despre durerile vietii, dar le-a „nuantat” cu povesti de dragoste pline de sex si vin, despre inocente pierdute chiar si despre moarte…cred ca nu se compara cu „arta” mizerabila a razboiului.
Sa nu ma intelegi gresit: sunt de acord cu tine. Si eu urasc razboiul si sunt fericit ca traiesc intr-o perioada in care amenintarea unuia este aproape nula.
Razboiul este detestabil, dar infatisarea lui ne-a oferit un model pe care il admiram si pe care incercam, chiar la un nivel infim si inconstient, sa il urmam: eroul, acela care isi risca viata pentru ceilalti, care ii apara si care se sacrifica.
Avem nevoie de poezia razboiului, ca sa nu uitam ce imens flagel este si sa incercam sa fim eroi chiar si in vreme de pace.
„…sa fim eroi chiar si in vreme de pace”, frumos spus si ai dreptate. Mai trebuie sa inteleg poezia razboiului…o sa lucrez la asta:P
Ai toata viata inainte :P.