Voi deschide oficial sezonul Oscarurilor din 2023 într-un mod atipic, aplecându-mă prima data asupra unui film internațional – Close.
Atipic, dar nu neapărat justificat, pentru că această producție belgiană este, cel puțin până la jumătate, o realizare sublimă, de o mare subtilitate a evoluției psihologice.
Remi și Leo sunt adolescenți sunt băieți, adolescenți și foarte buni prieteni.
Sunt nedespărțiți, precum Ahile și Patrocle, însă Leo, specific vârstei, căută validarea și integrarea și în alte grupuri, iar asta duce la o distanțare de fratele său de cruce.
Această graduală depărtare dintre cei doi este excelente redată în prima parte a peliculei, oferindu-ți ție, ca spectator, ocazia să contempli această latură proxemică a psihologiei și să constați că nu doar timpul e relativ, ci și spațiul dintre două persoane.
Când, însă, survine un eveniment mai grav, filmul lui Lukas Dhont se vede aruncat pe un tărâm unde nu prea ce știe ce are de făcut. Trauma nerezolvată nu e o noutate și nu e ușor de gestionat, nici în plan artistic, cu atât mai puțin în plan real.
Și beneficiind de astfel de circumstanțe acestea atenuante, în a doua sa parte, Close trenează și, chiar în stilu-i lent și taciturn, se face vinovat de excese în căutarea a efectului melodramatic.
Un exemplu ilustrativ:
Protagonistul merge la spitalul unde lucrează mama prietenului lui, intră fără să-l întrebe nimeni nimic și ajunge până în inima secției de neonatologie.
Băi, nici în România nu s-ar întâmpla așa ceva, darămite într-o țară cu sistem de sănătate pus la punct precum Belgia!
În toate aceste zbateri, actorul juvenil Eden Dambrine își duce rolul cu dedicarea și implicarea unui om mare, evitând, însă, maimuțărirea reacțiilor unui adult.
Tot ce trăiește este tipic adolescentin, cu toată intensitatea și dezorientarea care vin cu asta.
Toate sunt redate preponderent prin planuri ale chipului său, iar cea mai mare calitate a filmului este jocul cu luminozitatea care îl învăluie.
La început este radios ca un soare și are o delicatețe de efeb, așa cum l-ar picta un Leonardo da Vinci sau Caravaggio.
Apoi, pe măsură ce viața îl plesnește în față, aceasta devine mai întunecată și mai aspră, cu umbre și adâncituri.
Poate că asta e lecția pe care și-o propune Close.
Să luăm aminte la scânteia vieții și să avem grijă de ea, în noi și în alții, așa cum vechii romani întrețineau focul sacru al căminului.
