Asa cum am considerat ca un mod frumos de a-l sarbatori pe Neagu Djuvara la implinirea a 100 de ani a fost sa ii citesc o carte, tot asa am gasit ca este nimerit sa celebrez centenarul lui Kirk Douglas povestind despre unul dintre primele sale mari filme, Champion.
E bataie acerba (cum altfel?) pentru un loc in galeria celor mai ilustre pelicule cu box: Million Dollar Baby, Raging Bull, The Fighter, chiar si Rocky, iar lista poate continua, insa Champion reuseste cumva sa dea din coate si sa-si faca loc printre fruntasi.
Ingredientele succesului sunt multiple. Unul ar fi dinamismul scenelor din ring, care, desi sunt rudimentare in comparatie cu ale mai ilustrelor urmase, au o brutalitate naturala si eficienta in a transmite exact ce este boxul: o reminiscenta a animalitatii omului.
Scenariul este suprinzator de ambivalent – isi propune sa infatiseaze visul american, al omului de jos care, prin forte proprii, isi cladeste drum catre varf, dar nu ocoleste nici scaderile umane care insotesc traseul spre marire: promisiuni uitate, oportunitati inhatate fara scrupule sau debarasari de persoane-balast. Perioada in care este facut filmul (1949) impune, insa, si o tenta moralizatoare, manifestata prin existenta unor personaje apasat nobile (precum Arthur Kennedy in rolul fratelui), neabatute de pe cararea dificila a virtutii.
Evident, nu aceste personaje constituie principala atractie din Champion, in ciuda unor interpretari meritorii, ci protagonistul, cu luminile si umbrele sale. Kirk Douglas s-a mai transpus in cinici care nu se impiedica de principii pentru a-si atinge scopurile, insa parca niciodata, nici macar in The Bad and the Beautiful, nu o facut-o cu o mai mare finete ca aici.
Sunt momente cand il intelegi si il aprobi, dar si altele in care simti repulsie fata de deciziile pe care le ia. Pe langa aceasta complexitate, impresioneaza si angajamentul fizic de mare intensitate, asemanator cu al lui Leonardo DiCaprio in The Revenant – scenele in care se antreneaza sunt alerte si par foarte moderne, in comparatie cu restul filmului, realizat in stil static, specific perioadei.
In cei o suta de ani de viata si cateva zeci de cariera prolifica, Kirk Douglas a proiectat nenumarate imagini memorabile ale persoanei sale, insa, daca este sa aleg una singura, cu certitudine ar fi cea a boxerului cu fata tumefiata, dar emanand o energie furibunda, care fascineaza si infricoseaza deopotriva.
