În spatele camerei e dezmățul

By Iulian in Carti 0 Comment

Decenii la rând, publicul s-a delectat cu picanteriile din viețile marilor actori și actrițe.

Unele dintre aceste povești au fost fabricate special pentru a întreține interesul și, implicit, valoarea de piață a respectivului artist.

Având atenția abătută astfel, spectatorii avizi de voyerism răutăcios n-au știut că dezmăț, dereglări și amănunte cel puțin la fel de maladive se găseau din belșug de partea cealaltă a camerei, în rândul regizorilor.

Robert Schnakenberg, același care ne-a oferit și incursiuni în Viața secretă a marilor scriitori sau Viața secretă a marilor artiști, recidivează cu o savuroasă aventură în Viața secretă a marilor regizori.

Ca și celelalte lucrări, și aceasta este structurată pe capitole, fiecare alocat câte unui cineast celebru, ilustru profesionist și, în cea mai are parte a cazurilor, neașteptat deviant.

Despre unele nume mai știam niște lucruri, dar au fost și altele savuros de frapante.

De pildă, David Lynch mi s-a părut tot timpul sărit, dar acum cred că era nebun de-a binelea.

Tot așa, pe Werner Herzog îl credeam doar un strălucit cinic, când colo el e un ditamani odiosul.

Pe Scorsese îl consideram paradoxal – omul cu bun simț (că de, a cochetat cu seminarul teologic), care face filme violente – ca să aflu că a luat cocaină până i-a ieșit pe ochi (la propriu, dacă citiți volumul de față, o să aflați ce și cum).

Cam la fel au stat lucrurile și cu Oliver Stone, pe care îl credeam un monument de echilibru, mai ales după interviul acela cu Putin. Dar nu, și el le-a tras pe nas masiv și a fost un scandalagiu notoriu.

Autorul e la adăpost că ar fi vitriolant în mod părtinitor, deoarece nu ezită să atace apucăturile unor figuri sacrosancte precum Akira Kurosawa sau să i-o dea pe șleau lui Spike Lee, marele apostol al drepturilor negrilor, dar care trăiește ca un lord alb.

Există, însă, și regizori care rezistă chiar și scrutării mușcătoare a lui Schnakenberg. E cazul fraților Coen sau al marelui (că altfel nu-i putem spune) Steven Spielberg, un tip mai degrabă sfios, așa cum l-am putut descoperi în semi-autobiografia The Fabelmans.

Un singur lucru am a-i reproșa acestei cărți.

Lipsa impardonabilă a unui capitol despre John Huston, un alt titan al cinematografiei și, în același timp, un derbedeu fără pereche.

Dar, cine știe, va exista o a doua ediție, care să îndrepte asta, ba chiar să includă și niște referințe la Sergiu Nicolaescu sau Geo Saizescu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de documentare pentru sezonul 4 de Cinemateca, proiectul de suflet pentru care colaborez cu prietenii de la Inspire Cinema Craiova.

Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare

By Iulian in Filme 0 Comment

Când spui Kurosawa și Shakespeare, te gândești la Ran și Kumonosu-jo.

Însă mai există o peliculă în care marele regizor nipon a preluat idei, personaje și conflicte morale din opera bardului de pe Stratford-upon-Avon.

Ce-i drept, Warui yatsu hodo yoku nemuru (Escrocii dorm în pace) are particularitatea că doar pornește de la o premisă shakespeariană, pentru ca treptat să compună o frescă socio-morală care trebuie să fi produs un cutremur serios când a fost dezvelită publicului.

Un bărbat încă tânăr se căsătorește cu fiica fragilă a unui director de top într-o corporație japoneză, ca să aibă acces la informații din interior și să se răzbune pentru moartea tatălui său, provocată mai mult sau mai mult puțin direct de cei din vârful organizației cu ani înainte.

Îi recunoaștem, bineînțeles, pe Hamlet, pe un hibrid de Polonius-Claudius, pe Ofelia sau Laertes în persoana fratelui miresei, un tip cam zurbagiu, dar care își iubește nespus sora, iar acestora li se adaugă o superbă reinterpretare a motivului stafiei, cu trimiteri mai degrabă la apariția celei a lui Banquo în fața lui Macbeth.

Ca protagonist, Toshiro Mifune reduce simțitor turațiile expresivității din alte roluri emblematice, însă e abordarea adecvată pentru duplicitatea pe care o are de redat. Ceilalți actori sunt pe măsură de inspirați, iar ca exemplu nu pot să nu-l amintesc pe Takashi Shimura, pe care îl știam impunător ca lider al Celor șapte samurai sau înălțător în Ikiru, dar pe care l-am regăsit drept meschin și odios de slugarnic aici.

Filmul debutează cu scena grandioasă a nunții, impecabilă nu doar din punct de vedere al realizării, ci și pentru cum stabilește antinomia dintre aparențe și esență, dintre lumea opacă a unui zaibatsu și asaltul instituțiilor juridice și mediatice asupra neregulilor pe care o adăpostește.

Această corupție instituționalizată este deopotrivă de familiară și de fascinantă, mai ales pentru un român care s-a confruntat cu ea, dacă nu a și practicat-o.

Unele aspecte par rupte din știrile pe care le-am consumat mai azi-dimineață.

Altele sunt îndepărtate, pentru că reacțiile celor prinși în angrenajul dării și luării de foloase necuvenite sunt guvernate de acel spirit japonez al obedienței oarbe față de superior.

De aici izvorăsc tragediile, dar și situațiile dilematice din film, uneori de intensitate dramatică aproape palpabilă.

Atât de mare este această încărcătură psihologică, încât e lesne de înțeles de ce finalul din Warui yatsu hodo yoku nemuru nu i-a satisfăcut pe contemporani și nu prea e nici pe placul posterității.

Nu că ar fi mai rău întocmit ideatic sau construit scenic, însă lasă același gust mult prea amar pe care l-a avut și Ace in the Hole al lui Billy Wilder.

Uneori avem nevoie să ni se spună că moralitatea va triumfa.

Ceea ce nu e garantat.

Triangulatie animata

By Iulian in Filme 3 Comments

Ca sa fiu scurt si sa nu intru iar in consideratii egocentrice: imi plac anime-urile.

Dintre ele, Memories, de Katsuhiro Otomo, creatorul superbului Akira, mi-a ramas in minte pentru ca, desi compus din trei segmente diferite ca tematica, tonalitate si realizare, exista un fir straveziu care le uneste, lasand deoparte faptul ca toate apartin speciei SF-ului.

Primul este intitulat Magnetic Rose si infatiseaza cativa astronauti ajunsi pe o planeta ciudata, recreata dupa amintirile unei femei. Sub decorurile victoriene pandeste insa un pericol fara stridente, dar neinduplecat. Combinatia inedita de melancolie si suspans e bine intregita de ariile clasice care o insotesc si, desi e segmentul cel mai greu de patruns, are un farmec caruia cu greu ii poti rezista.

Al doilea poarta titlul de Stink Bomb si, daca e sa fac un clasament, ar fi cel care mi-a placut cel mai putin. Am incercat sa-mi dau seama de ce si raspunsul ar fi pentru ca, desi pare a se baza cel mai mult pe umor, natura umana iese cel mai sifonat dintre toate. Un pustan, asistent la un laborator de biologie, ramane inchis intr-un costum ermetic, din care se degaja un gaz foarte toxic. Face ravagii in jurul lui si se indreapta spre Tokyo, iar autoritatile nu mai stiu cum sa faca sa il opreasca. Avem iresponsabilitate, pe de o parte, ilustrata de seninatatea cu care personajul principal ii afecteaza pe cei din jur fara a-si da seama, si paranoia si indecizie, pe de alta, dinspre institutiile care conlucreaza sa ii stopeze inaintarea.

Al treilea segment se numeste Cannon Fodder si are potential sa capteze cel mai mult atentia, pentru ca este cel mai accesibil, fara a fi insa lipsit de subtilitate. Urmarim o zi din viata a doua personaje, tata si fiu, locuitori ai unui oras ultra industrializat si specializat, al carui unic scop este sa asigure ca, zilnic, un tun urias trage asupra cuiva sau a ceva. Cultura universala are o traditie bogata in distopii, iar aceasta bucata din Memories i se alatura cu brio. Cromatica si stilul desenelor ies din tiparul anime-urilor (pe care il stiti chiar si daca ati vazut doar Sailor Moon :P) si au un rol important in a zugravi acel aer orwellian, statut, lipsit de speranta pe care il degaja societatea impietrita, care si-a pierdut sensul existentei.

Luate impreuna, cele trei parti imi dau impresia ca sunt proiectiile nelinistilor cuiva care incearca sa afle niste raspunsuri, dar se si teme de ele in acelasi timp. Poate ca marii creatori japonezi ajung intr-un asemenea punct, pentru ca nu e greu sa gasesti asemanari intre Memories si Dreams de Akira Kurosawa.

Maestrul nu se dezminte

By Iulian in Filme 2 Comments

Stau si ma gandesc la vreun film de Akira Kurosawa care sa nu-mi fi placut de la mult in sus si nu reusesc. Si ma intreb de ce. Si imi dau seama pentru ca au o complexitate naturala, pentru ca dramele, planurile narative si nivelele de interpretare se intrepatrund fara sa fie cu putinta sa te prinzi.

Ran, Cei sapte samurai, Rashomon, Kumonosu Jo (Tronul insangerat), Kagemusha, Rapsodie in august nu se abat de la perfectiune; poate doar Yojimbo sa fie mai simplist in fond, dar forma este atat de cool (uitati-va la scena de debut), incat intra fara nicio problema in galeria capodoperelor.

The Hidden Fortress (Kakushi-toride no san-akunin pentru puristi :P) avea reputatia unui film de Kurosawa cu o doza mai mare de umor decat celelalte creatii ale maestrului. Asa si a fost pentru mine, pentru ca incepe cu o cearta delicioasa intre doi dintre cei mai amuzanti, meschini, redusi si simpatici escroci pe care i-am vazut vreodata. Unul e plapand, celalalt e dolofan, amandoi sunt trentarosi si au o expresivitate a figurilor care ar smulge hohote si unei stane de piatra. Merita sa le stiti numele: Minoru Chiaki si Kamatari Fujiwara.

In incercarile lor disperate de a supravietui in vreme de razboi si, daca se poate, de a se imbogati din furtisaguri, dau peste un strain impunator (Toshiro Mifune), care se dovedeste a fi un faimos general a carui unica misiune este de a o proteja pe ultima supravietuitoare a unui clan invins. Care mostenitoare e o artagoasa plina de trufie, dar si de compasiune, asa ca misiunea celor patru de a trece in siguranta prin teritoriul inamic, avand si cativa cai incarcati cu aur, nu poate fi decat palpitanta si plina de delicii pentru privitor.

Mifune e la inaltime, dar parca atunci cand cuplul dezastru nu este pe ecran, atentia e furata de actrita Misa Uehara, a carei interpretare premeditat stridenta sugereaza un suflet coplesit de durere si incorsetat de conventii. Filmul abunda in scene memorabile, vizualul si fundalul sonor sunt impresionante; pe langa lirismul care insoteste toate filmele lui Kurosawa, avem parte si de actiune de calitate, cea mai inalta expresie fiind duelul personajului lui Mifune cu un vechi rival, uimitor prin realism, coregrafie si dramatism si care face sa para faimoasa lupta dintre Eric Bana si Brad Pitt din Troia drept un dans anost.

Revin la cuplul de pungasi, pentru ca este elementul care mi-a castigat cel mai mult inima. Nu cadeti in capcana de a considera ca, in comparatie cu nobletea celorlalte personaje, cei doi sunt intruchiparea formelor de jos ale naturii umane. Priviti cu atentia scena din primele minute minute ale filmului. Intr-un suvoi de oameni care alearga pe scari si care l-ar putea zdrobi, unul dintre ei simte bucuria revederii celuilalt si ii face frenetic cu mana, gest la care i se raspunde pe masura; asta dupa ce inainte se balacarisera si se scuipasera. Si in cei mai amarati oameni poate incolti acest suprem simtamant omenesc – prietenia.