Hai că nu-i așa rău

By Iulian in Filme 0 Comment

Valul de reacții iscat inițial de Mickey 17 a fost preponderent negativ.

Bănuiesc că mulți s-au raportat la Parasite, ceea ce nu e tocmai relevant.

Nu doar că acel film e o capodoperă absolută, așa cum unui regizor, chiar și unuia mare precum Bong Joon-Ho, nu îi iese orșicând, însă e și aparte din punct de vedere stilistic.

Păstrează, ce-i drept, obiectivul principal, acela de a ilustra probleme ale societății, însă o face mai subtil, nu la nivel de fabulă sau caricatură, așa cum îi e îndeobște felul cineastului coreean.

Dacă se stabilim filiații ale lui Mickey 17, cele mai consistente ar fi cu Okja, mai ales prin modul cum îngroașă anumite personaje și situații și prin introducerea unor creaturi neomenești, care, deși urâte la înfățișare, se dovedesc la umane decât alde Homo Sapiens.

Ce-i drept, Mickey 17 e sub Okja în ceea ce privește coerența și ritmul narațiunii. Aici se deschid prea multe fire narative care sunt abandonate, uneori satira e în supradoze nenecesare, așa că deznodământul nu mai are prea mare valoare emoțională.

Pe parcurs, însă, se înregistrează destule momente hazlii sau tensionate sau memorabile, grație impecabilei stăpâniri a meșteșugului filmic de către Bong Joon-Ho, dar și a distribuției care îi înțelege intențiile și nu se dă în lături de la nimic.

Robert Pattinson a ieșit de mult din acea prăpastie cinematografică numită Twilight, dar tot am fost suprins nițel să văd câtă disponibilitate actoricească zace în spatele acelui chip care mi se părea odinioară iremediabil pierdut pentru cea de-a șaptea artă.

Aici este mediocrul simpatic, individul fără prea multe calități decât o inimă bună și faptul că este un ”dispensabil”, adică poate muri (și o face din belșug) oricând, readus la viață fiind de o tehnologie de clonare cum s-a mai văzut prin SF și cu alte prilejuri.

Dincolo de expresivitatea posturii, dacă vocea aia narativă e chiar a lui (că, de când cu The Brutalist și AI-ul, nu mai poți să ai încredere în nimic), atunci îl așteaptă vremuri glorioase în lumea filmului.

În juru-i colcăie de interpretări distractive, de la Mark Ruffalo, care e un demagog limitat și narcisist, un fel de hibrid între Trump și Musk, secondat de o Toni Collette pe post de Leana din capu’ trebii plină de vervă, la Stevn Yeun cel escroc, care demonstrează că faciesul asiatic nu e nicicum un impediment în a reda nesimțirea universală.

Așa că nu aplecați urechea la toate clevetirile.

Mickey 17 nu e strălucit, dar nu e rău deloc.

Oscarurile alea erau anunțate

By Iulian in Filme 0 Comment

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Lupta de casă

By Iulian in Filme 0 Comment

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.