Ca Goe la Dl. Noe

By Iulian in Filme 2 Comments

noah1Nu m-am identificat niciodata cu dl. Goe. Nu am fost repetent, desi la chimie m-am apropiat asimptotic de corigenta, iar mamitica nu mi-a cantat in struna cand am facut vreo boroboata. Insa la Noah m-am dus exact ca dl. Goe – fara nimic in cap. Fara prejudecati, fara vreo atitudine extremista, doar cu o oarecare stiinta a personajelor si a ce spune povestea biblica in cauza.

Drept urmare, spre deosebire de ateii (mai numerosi) sau habotnicii din jurul meu din sala de cinema, m-am putut bucura de un film remarcabil. Darren Aronofsky poate fi acuzat de multe, numai de lipsa de curaj nu. Pentru ca asta e ce a facut in Noah: a riscat sa supere pe multa lume si a si facut-o, dupa cum ii descreste nota pe IMDB in mod constant.

Filmul poarta apasat amprenta stilistica a regizorului, asta e clar. Imaginile, modul cum sunt compuse si combinate si caracterul socant al unor aspecte ale scenariului sunt marca Aronofsky. Unele sunt superbe, altele nu, dar cert este ca acest cineast este un om cu o anumita viziune. Ca nu-i functioneaza intotdeauna la fel, este o chestiune cu totul diferita.

Noah s-ar putea imparti in trei capitole: 1. SF post-apocaliptic; 2. film de bubuiala; 3. dileme morale si tensiune psihologica.

Primul este cel mai inspirat din punct de vedere vizual, campurile acelea dezolante si siluetele personajelor profilate la crepuscul mi s-au parut foarte reusite, iar atmosfera de lume secatuita de excese e subtil indusa.

noah2

 

Al doilea este surprinzator, deoarece nu mi-am putut reprima impresia ca Aronofsky a plecat in concediu si l-a lasat pe Michael Bay sa-si faca de cap pe platou, pentru ca apoi sa revina si sa mai grefeze si el cateva elemente specifice. Avem astfel niste colosi de piatra care smardoiesc la multimi si cateva scene de maxima exaltare vizuala, cu pasari si animale care vin sa populeze Arca. Tot acum apar si elementele dilemei morale care va ocupa capitolul al treilea.

Acesta este mai static si, desi suspansul nu-i foarte apasat, adica nu prea te indoiesti de ce o sa se intample, e bine potrivit din condeiul scenaristului. Acum se pun intrebari grave, carora nu le strica un pic de reflectie: cat lasi misiunea pe care ti-o asumi sa interfereze cu viata personala? care e raportul omului fata de natura – microb sau stapanitor? si pana unde merge puterea unui parinte asupra copiilor?

Distributia isi face treaba bine. Russell Crowe este alegerea fireasca pentru acest Noe imaginat de Darren Aronofsky, pentru ca este o combinatie rara de vitalitate si expresivitate, chiar daca a mai inaintat in varsta. Noe da bine cu reteveiul, dar este si muncit de dubii si ganduri negre, poarta poveri fizice, dar si morale pe umerii sai largi. Il secondeaza onorabil Jennifer Connelly, in rolul sotiei devotate (acelasi cuplu superb din A Beautiful Mind), si este urmat binisor de cei trei fii si de Emma Watson.

noah3

Despre ea am auzit cele mai antitetice pareri: extraordinara vs. scandura. Impresia mea este fix la mijloc. Mai dureaza pana se va scutura de imaginea de copilita adorabila din seria Harry Potter, dar talent are si exista cateva scene puternice, al caror merit ii revin. Intalnirea dintre ea si personajul cam bufon al lui Anthony Hopkins are efect in economia actiunii, dar si valoare de simbol: nu una, ci doua generatii ii despart pe cel care a scris o pagina de nesters in istoria cinematografiei si pe cea care se pregateste sa o scrie pe a ei.

Personajul asa-zis negativ al lui Ray Winstone are o situatia inedita. Este mai important pentru privitori, decat pentru actiunea propriu-zisa a filmului. El contribuie semnificativ la relativitatea morala care face din Noah mai mult decat o simpla ecranizare a unui episod din Biblie. Sub stratul de duritate gratuita, ideile pe care le intruchipeaza exista fara doar si poate in lumea reala. Cunosc oameni educati, seriosi, cu simt de raspundere, care sunt de parere ca Rosia Montana trebuie exploatata, ca natura trebuie stoarsa acum, nu maine, ca industria e cheia prosperitatii. Gresesc? Au dreptate?

Ca sa ma intorc la un verdict general, impresia este ca Darren Aronofksy a vrut sa faca prea multe, l-a tras in jos si sensibilitatea subiectului, rezultatul fiind un film mai putin omogen decat alte creatii ale sale.

Insa, in ciuda betesugurilor, Noah ramane un film-eveniment, care nu trebuie ratat.

noah4

 

 

Omul sfinteste filmul

By Iulian in Filme 3 Comments

The Wrestler a fost la un pas sa fie un film mediocru, dar s-a salvat in extremis datorita oamenilor implicati in realizarea lui.

Ca scenariu aduce cam prea mult cu Raging Bull, dar este chiar mai conventional, fapt surprinzator, pentru ca regizorul, pe care eu il ador, pentru ca, pe ce a pus mana, a transformat in aur curat (Pi, Requiem for a Dream, The Fountain), nu parea genul care sa se apuce de asa ceva. Fara a mai avea exuberanta senzoriala a celorlalte pelicule, unele imagini sunt in asa fel compuse incat spun mai multe decat arata.

Interpretarile sunt cele salta filmul in mod decisiv. Marisa Tomei e decenta (ma rog, poate nu e cel mai potrivit cuvant :P), in rolul ei de stripteuza cu sentimente, dar Mickey Rourke e un veritabil Atlas care duce filmul in spinare, chiar si cand e vai de el, chiar si cand isi vomita matele cu totul. E egoistul cu omenie, e bruta sensibila, e un amalgan in care cred ca actorul a pus si ceva din propria fiinta. Daca cinematografia ar fi un corp omenesc, rolul lui Mickey Rourke ar fi un tatuaj permanent.

Pomeneam mai sus de asemanarea cu Raging Bull. Si capodopera lui Scorsese, si filmul lui Aronofsky exploreaza cate un univers al unui sport violent, dar spectaculos. Wrestlingul mi s-a parut intotdeauna un pic absurd, dar dupa ce regizorul intra in culisele lui si mai si pune in scena niste lupte care gadila prin coregrafie gustul atavic al fiecaruia pentru sange, mi-am mai schimbat parerea.

E clar ca urmatoarea recenzie va fi despre Milk, filmul in care Sean Penn i-a sustras Oscarul lui Mickey Rourke. Sunt curios sa vad de ce.

Un miracol

By Iulian in Filme 7 Comments

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om