Din start va spun ca demersul istoric al lui in Jean-Louis Brunaux in Druizii. Filosofi printre barbari a rezonat cu mine pentru ca am vizitat Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, ascunsa in munti si in istorie, despre care stim cateva lucruri, dar nu suficiente pentru a fi feriti de ispita de a o invalui in legende.

Foarte similara este situatia druizilor in istoria Frantei. Autorul dovedeste o luciditate foarte simpatica inca din primele randuri ale prefetei, cand invoca atat imaginea lui Panoramix din Asterix si Obelix, cat si pe cea a magilor cu practici oculte nasole, ambele propagate de media si literatura, mai degraba decat de izvoare istorice cu un grad acceptabil de incredere.

Brunaux procedeaza la a deslusi adevarul din spatele legendei druizilor cu o metoda de o rigurozitate pe care i-o poate invidia orice investigator criminalist: face inventarul oricarui firicel de informatie referitoare la acesti enigmatici preoti-filosofi ai galilor, de la surse antice pana la compilatii contemporane, le pune in contextul in care au fost redactate, pentru a le testa veridicitatea (de exemplu, faimosul pasaj al lui Caesar din De bello galico ar fi aparut acolo pentru ca generalul roman a vrut sa acopere, in raportul sau catre Senat, o perioada lipsita de victorii semnificative) si le compara pentru a extrage elemente comune, dar si divergente.

Pentru un cititor laic intr-ale muzei Clio, acest capitol are potential de a fi ucigator de plictisitor, dar tocmai asupra acestuia merita sa te apleci, nu atat pentru informatii, cat pentru abordarea epistemologica, pentru modalitatea de a cauta acel ceva intr-o multitudine de surse. Intr-o lume in care informatia este supra-abundenta, nu strica abilitatea de a gasi acul in carul cu fan.

Druizii, asa cum ii dezvaluie cartea francezului, sunt mai putin spectaculosi decat ii stim, dar chiar si asa, ipoteza autorului, potrivit careia aveau cunostinta de ideile lui Pitagora, pe care le-au dezvoltat in mod original, m-a intors cu gandul la Sarmizegetusa si la senzatia aceea de spiritualitate pe care o degaja.

Inca o lucru care a rezonat cu persoana mea a fost ca Brunaux nu cade in niciun moment in patima glorificarii trecutului ne-roman al francezilor (cum fac unii de pe la noi care pretind ca leaganul civilizatiei ar fi in curbura Carpatilor, de parca asta ar scuza in vreun fel mediocritatea contemporanilor), fiind realist in privinta influentelor care au mai ramas de la aceasta antica populatie pana in prezent. Si civilizatia galica, si cea dacica au fost remarcabile si originale, dar au avut ghinionul sa fie contemporane cu o putere covarsitoare si nemiloasa – Roma.

In urma conflictului pe care l-au pierdut in fata acesteia, nu s-au mai pastrat decat franturi, frumoase si romantice, pe care le putem lasa sa ne incite imaginatia, dar nu pana la a ne pierde simtul realitatii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care mai nou, apropo, are transportul gratuit) pentru o investigatie ca la carte.