Apropieri și depărtări

By Iulian in Filme 0 Comment

Vă rog să-mi explicați ceva.

Cum se face că din una dintre țările cu cele mai mari probleme cu natalitatea, unde părinții nu mai știu ce să facă să-și împingă odraslele într-o relație, vin cele mai frumoase povești de dragoste ale ultimelor decenii?

My Sassy Girl, Decision to Leave, iar acum Past Lives.

Asta ca să mă limitez doar la Coreea de Sud, și să nu mă aventurez spre alte meleaguri asiatice, la fel de productive la rându-le.

Pelicula de față, scrisă și regizată de Celine Song cu acea dedicare pe care numai o operă proprie o poate suscita (vezi The Father al lui Florian Zeller), este o elegie a imposibilității care face dragostea înălțătoare.

Fata și băiatul sunt colegi de clasă.

Sunt rivali la învățătură, dar se plac reciproc mult de tot.

Din păcate, familia ei emigrează și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

Peste mai bine de o decadă se regăsesc online, iar flacăra iubirii se reaprinde, mediată de tehnologie.

Din păcate, ambițiile profesionale ale fiecăruia sunt divergente și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

După încă o decadă, el, matur și coreean până în măduva oaselor, călătorește la New York pentru a o vedea pe ea, matură, măritată și americanizată puternic.

Ce se va întâmpla între cei doi?

Vă las să descoperiți singuri și mă concentrez doar să vă dau motive să o faceți.

Primo, mai rar se poate întâlni un film în care verbalul și non-verbalul (gestica și proxemica) să se afle într-un asemenea sublim echilibru.

Da, vorbele sunt importante, dar ce greutate dobândesc când privirea alunecă într-o parte, când un umăr se întoarce ușor, când pașii încetinesc!

Toate acestea se dezvăluie cu o claritate care nu e întrecută decât de subtilitatea cu care triumviratul de interpreți (Great Lee – Nora, Teo Yoo – Hae Sung și John Magaro – Arthur) le redă.

Secundo, pentru Celine Song acesta este primul film de lungmetraj. Nu mai are la activ decât niște episoade de serial.

Cu toate acestea, cineasta coreeano-canadiană manifestă un control al celei de-a șaptea arte precum un realizator de top cu câteva decenii de activitate în branșă

Skype-ul, programul ăsta de comunicare care mi-a mâncat zilele cu defecțiunile lui când ai mai mare nevoie de el, devine aproape glorios prin modul cum facilitează idila ipostazelor studențești ale protagoniștilor.

Peisaje urbane din metropola new-yorkeză, familiare grație agitatelor producții hollywoodiene, devin sub atingerea lui Celine Song de-a dreptul poetice, cu nimic mai prejos decât cele din Veneția sau Paris.

Iar dacă ar fi aleg una dintre multele secvențe memorabile din Past Lives, aceea este cea a coloanei de așteptare la îmbarcarea spre Liberty Island. În ea e, comprimată, magia irepetabilă a cinematografiei.

Terțo, deși destinele pe care le urmărește sunt profund individuale, filmul ne lasă să întrezărim o amplă frescă a distanței dintre oameni.

Nu doar cea fizică, materială, ci și culturală.

Inocenți în egală măsură, cei doi copii evoluează în societăți diferite și se îmbibă de valorile și mentalitățile respective, chiar dacă personalitățile și sentimentele le rămân aceleași.

Fiecare pas făcut într-o altă direcție dublează depărtarea dintre doi oameni.

Nici eu nu sunt străin de efectele acestui proces inexorabil.

Dacă vă știți cu răbdare, mergeți la Past Lives.

Dacă vă știți fără răbdare, mergeți la Past Lives.

Veți descoperi că o capodoperă te ajută să te oprești în loc, ca să asculți, să vezi și să simți.

Dragostea și suspansul țin de sincronizare

By Iulian in Filme 0 Comment

După primul sfert de oră din Decision to Leave, credeam că l-am citit pe Park Chan-wook.

Influențe de Hitchcok, Vertigo și Rear Window, lasă, domnu’ cineast, mai știm și noi câte ceva.

Dar m-am pripit.

Poate că intriga filmului pornește de la obsesia pe care un detectiv o dezvoltă pentru suspecta pe care o anchetează, manifestată plenar prin voyerism, dar unde ajunge nu poate intui nimeni.

De la secvență la secvență, se acumulează dezvăluiri, dar, cumva, volumul de nedumerire a spectatorului rămâne constant, nu pentru că scenariul ar fi incoerent, dimpotrivă, ci pentru că are de spus o poveste, atât de încurcată și atipică, încât chiar cred că e posibilă în realitate.

Tehnicul și poeticul, staticul și dinamicul, tensiunea și tandrețea se îmbină în regia lui Chan-wook într-un mod de invidiat. Serios, să îți asumi atâtea riscuri stilistice și să nu dai rasol la chiar niciunul dintre ele ar cam trebui să provoace aversiune din partea oricui crede că știe cum se realizează o creație cinematografică.

Deși dragostea și suspansul sunt principalele linii directoare, amestecate ca în jocul acela al copilăriei numit „Mațele-ncurcate” , Decision to Leave nu duce lipsă de umor de calitate.

Dar, dacă până acum pare că afecțiunea mea pentru această peliculă pare platonică, pasiunea pentru interpreți devine ardentă de-a dreptul.

Protagonistul jucat de Park Hae-joon e lovit de revelații și de trăiri din toate părțile și le redă cu multă expresivitate, deși personajul e voit construit ca placid.

Însă zâmbetul posibilei criminale jucate de Tang Wei m-a doborât, pur și simplu.

E zâmbetul pe care numai o femei îl poate schița, care îți spune că e împotriva logicii pure să ai încredere în ea, dar căruia tu, ca bărbat, nu ai cum să-i reziști.

N-ai cum și gata.

Ca o paranteză, e aceeași Tang Wei din Se, jie al lui Ang Lee. Aceeași duplicitate senzațională, dar mai multă maturitate.

Poate ați observat că sunt vag în considerațiile mele despre Decision to Leave.

E un semn de respect pentru oricine va avea inteligența, răbdarea și sensibilitatea de vedea acest film.

Dar vă vând un pont:

Fiți cu băgare de seamă în privința momentului când zâmbetul acela pălește. E mai important decât credeți.

Decision to Leave ne demonstrează un paradox.

Când rațiunea și simțirea sunt în conflict, e vai de om.

Dar e minunat pentru artă.

Lupta de casă

By Iulian in Filme 0 Comment

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.

Fiecare anotimp cu dramele sale

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitatea pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.