Nu mă mai miră când iranienii scot un film mare.
De mult am constatat că e ceva acolo care îi mână către creații foarte puternice, foarte bine jucate, în care umanitatea e dezvăluită în toată complexitatea ei.
Nu mai încerc să găsesc o explicație, pur și simplu mă bucur de fiecare astfel de producție cinematografică.
Yek tasadef sadeh (It Was Just an Accident) al lui Jafar Panahi (cel din spatele excelentului Afsaid) este încă o perlă în salba cinematografiei iraniene.
Porniți la drum de noapte cu mașina, o familie formată din tată, mamă însărcinată și fiica de vreo șapte ani suferă un accident care îi obligă să poposească undeva pe traseu.
Acolo, un alt personaj pare a-l recunoaște pe tată și de aici să te ții sarabandă de pățanii.
Nu pot să vă spun mai mult, dar mergeți pe mâna mea când vă spun că rar s-a mai întâlnit vreun film în care tragedia pură să coabiteze cu umorul și impulsurile antisociale să își dea mâna cu cele altruiste, fără să se amestece, dar și fără să se anuleze reciproc.
Râzi și te încrâncenezi, te încrâncenezi și te înduioșezi, de nu mai știe amigdala ce neurotransmițători să producă: cortizol sau serotononină sau oxitocină?
Noi, românii, care am trecut printr-o dictatură și ne zbatem într-o societate încă dominată de bacșiș (sunt câteva scene gen de tot hazul în peliculă), ar trebui să rezonăm cu ce ne înfățișează Jajar Panahi, de aceea mi s-a părut regretabil că puținii spectatori din sala de cinema au părut a nu înțelege mai nimic, dovadă fiind reacțiile lor revoltate.
It Was Just an Accident e o critică a regimului represiv de la Teheran și nu e de mirare că filmul e promovat mai degrabă ca fiind din Franța, însă acesta este doar un aspect tehnic.
Cultural vorbind, e iranian toată ziua.
Cutumele, traumele, situațiile și caracterul volubil și expresiv al întregii distribuții sunt inimitabile și sunt de-acolo, le știu din A Separation sau The Seed of a Sacred Fig sau Crimson Gold.
Iranienii știu să reziste prin cinematografie.
Sunt convins că istoria îi va răsplăti pentru asta.
Până atunci, It Was Just an Accident a fost răsplătit cu Palme d’Or și o să joace și la masa Oscarurilor de la anul.
De fapt, mi s-a înfiripat un gând nebunesc sau irezistibil.
Cum ar fi ca membrii Academiei să îi enerveze în același timp și pe Trump, și pe Ayatollah, dând premiul cel mare acestui film?
Sunt nedumerit si un pic ingrijorat: sa nu am capacitatea de a recepta un estetic de nivel prea inalt? Gandesc asa pentru ca am vazut Narayama bushiko, film premiat cu Palme d’Or, deci nu ceva de ici de colo, si nu numai ca n-am fost impresionat, dar chiar am ramas cu un sentiment acut de pierdere a timpului.
