Tușe românești la Hollywood – Noir-ul

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să atribui câte un superlativ filmelor lui Jean Negulescu, Boy on a Dolphin ar fi cel mai distractiv, Johnny Belinda cel mai premiat, iar Road House cel mai compact.

Nu e niciun moment irosit în această peliculă, dar merită menționat că această eficiență narativă și artistică se manifestă în cadrul canoanelor genului noir, cu limitele pe care acesta le impune.

Un triunghi amoros, o femme fatale, porniri pătimașe, fum de țigară, clar-obscur și tensiune.

Și un pistol, bineînțeles.

Toate se regăsesc în povestea din localul eponim, unde grațiile sentimentale ale unei cântărețe cu tupeu (Ida Lupino) sunt disputate între proprietar, un tip afemeiat și cu ceva porniri psihotice (Richard Widmark) și administrator (Cornel Wilde), integru și arătos, prieten cu cel dintâi.

Senzualitatea dintre Lupino și Wilde este aproape palpabilă, iar ipostazele seducătoare și colțoase ale interpretei ne dau ocazia de a o admira pe una dintre artistele deosebite ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.

Înzestrată cu un talent polivalent, Ida Lupino a fost prima femeie-regizor într-o lume care de-atunci a rămas preponderent masculină (ca un fapt divers, în Anno Domini 2021 Chloé Zhao a fost de-abia a doua cineastă care a câștigat Oscarul pentru această categorie).

În Road House, dintre toate personajele, Lupino beneficiază de cea mai vastă gamă de reacții psihologice, iar rochiile ei cu o singură bretea nu pot trece neobservate.

Dar reflectorul nu rămâne permanent îndreptat asupra figurii ei expresive. De la un punct, jocul seducției lasă loc unei cruzimi inteligente, care îl are în prim-plan pe Richard Widmark, al cărui râs sinistru nu e cu nimic mai prejos decât al Joker-ului lui Heath Ledger.

Cornel Wilde e credibil în rolul personajului pozitiv și excelent în scena bătăii din bar, pe care Jean Negulescu o orchestrează cu un dinamism remarcabil.

În rest, atingerea sa regizorală e discretă, dar eficace, concentrată pe a-și pune în valoare actorii.

Ca un argument în plus asupra faptul ca a și reușit, merită menționată și savoarea pe care Celeste Holm o aduce în partitura sa secundară, în special în schimburile sarcastice cu Ida Lupino.

După ce-am văzut Road House, o ipoteză contrafactuală îmi stăruie în minte:

Începuturile la The Maltese Falcon au fost făcute de Jean Negulescu, desemnat să îl înlocuiască pe John Huston, chemat în armată (se întâmplă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial).

Întors mai devreme decât se preconiza, Huston a reluat cârma ecranizării romanului lui Dashiell Hammet, iar lui Negulescu, drept consolare, i s-a oferit realizarea adaptării pentru cinema a cărții lui Eric Ambler, The Mask of Dimitrios, sarcina de care s-a achitat într-un mod care l-a propulsat în elita Cetății Filmului.

The Maltese Falcon al lui John Huston s-a impus incontestabil ca unul dintre cele mai mari creații noir ale cinematografiei din toate timpurile.

Dar eu nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest film, dacă ar fi încăput pe mâna lui Jean Negulescu.

Rău nu, asta e sigur.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tuse romanesti la Hollywood (Bella Italia)

By Iulian in Filme 0 Comment

Marturisesc ca la toate celelalte filme ale lui Jean Negulescu pe care le-am vazut mi-am lasat garda exigentei un pic jos si, dintr-un subiectivism pe care mi-l asum, am cautat ce-i mai bun in ele, fara a ocoli, bineinteles, betesugurile.

Three Coins in the Fountain mi-a facut facilitat aceasta atitudine pentru ca se distinge in filmografia regizorului de origine romana drept una dintre cele mai agreabile pelicule pe care le-a realizat.

Actiunea (cu multa ingaduinta ii putem spune asa) urmareste avatarurile a trei americance de varste diferite in Italia, toate avand acelasi obiectiv: maritisul.

Fiecare dintre ele are un potential consort, insa dinamica relatiei cu aceasta difera de la caz la caz, de aici si senzatia de divertisment inegal pe care o resimti de-a lungul filmului.

Cea dintre Jean Peters si Rossano Brazzi este cea mai schematica, dar proiecteaza o perspectiva interesanta a mentalitatilor de acum jumatate de secol.

Cea dintre Maggie McNamara si fermecatorul Louis Jourdan (acceptabil ca print italian, desi este francez) e simpatica si ofera o imagine nesperata din culisele strategiei pe care o femeie o utilizeaza cand vor sa prinda in mreje un barbat.

Cea dintre Dorothy McGuire (Gentleman’s Agreement) si Clifton Webb (Titanic, Laura), desi sufera la capitolul plauzibil din cauza lipsei de compatibilitate a interpretilor, beneficiaza, paradoxal, de cele mai consistente mostre de arta actoriceasca. Clifton Webb, in special, beneficiaza de un numar bunicel de replici care ii pun in valoare superba pedanterie.

Cele trei idile cunosc momente de cumpana, insa se solutioneaza atat de abrupt, incat mai sa cred ca scenaristul a fost concediat in timpul filmarilor, iar restul povestii a fost scris de peruchier.

Nu conteaza prea mult, insa, pentru ca, pe tot parcursul sau, Three Coins in the Fountain ne rasfata cu mirobolante imagini din Italia, filmate cu o tehnica inedita in epoca, numita Cinemascope, si care mi-a relevat, inca o data, ce minunat dar al naturii si istoriei este aceasta tara.

Roma beneficiaza de partea leului, nelipsind locuri celebre precum Colosseum-ul, Piazza din Spagna sau Fontana di Trevi, insa ne putem delecta si cu niste cadre magnifice din Venetia, precum si cateva imagini din peisajul rural italian, cu acea convivialitate specific latina, care ii incanta pe straini si cand vin in tara noastra.

Deliciul vizual pe care ni-l faciliteaza Jean Negulescu n-a ramas nerasplatit: Three Coins in the Fountain a castigat Oscarul pentru Cea mai buna imagine color, surclasand la aceasta categorie adversari de marca, precum Rear Window al lui Alfred Hitchcock sau Seven Brides for Seven Brothers al lui Stanley Donen. Banuiesc ca imaginile de o frumusete ravasitoare au contribuit si la nominalizarea peliculei (ceea ce a fost un pic peste meritele ei, sa recunoastem) la categoria Cel mai bun film, a doua distinctie de acel fel primita de vreo creatie a craioveanului hollywoodian, dupa Johnny Belinda.

Melodia cu titlu eponim a lui Frank Sinatra, la randu-i oscarizata, intregeste magia facila, dar necesara, pe care o degaja acest film, care ne aminteste ceva ce si multi dintre voi stiti:

Italia este cea mai frumoasa tara din lume.

Tuse romanesti la Hollywood

Tuse romanesti la Hollywood (Inceputul)

Tuse romanesti la Hollywood (Lacrimile)

Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Tuse romanesti la Hollywood (Speaker for the Dead)

By Iulian in Filme 0 Comment

Phone Call from a StrangerPeriplul prin creatiile cinematografice care poarta semnatura romanului hollywoodizat Jean Negulescu imi releva lucruri pe care le stiam, dar si unele noi.

Din punct de vedere al scenariului, Phone Call from a Stranger este cel mai indraznet dintre filmele lui Negulescu pe care le-am vazut pana acum (Johnny Belinda, The Mask of Dimitrios, Titanic). Firul narativ il urmareste pe un avocat (Gary Merrill) care isi ia lumea in cap, suparat fiind de o infidelitate a sotiei; in aeroport, in avion si in escala pe care acesta o face fortat interactioneaza mai strans cu alte trei personaje: un doctor apasat de trecut, un comis-voiajor fanfaron si obositor prin glumele nesarate pe care le face permanent si o starleta de cabaret care are probleme cu soacra. Protagonistul este unul dintre putinii care supravietuieste teribului accident aviatic care urmeaza si isi asuma obligatia morala de a ii contacta pe apropiatii fiecaruia dintre cei trei tovarasi de drum.

De aici, filmul se desface precum un boboc de floare, in trei petale diferite, dar remarcabile. Din nou, Negulescu isi dezvaluie abilitatea de a lucra cu actorii, care au interpretari excelente. Avem doua nume mari in distributie: Shelley Winters, expresiva si hazlie, si Bette Davis care, surprinzator, apare doar intr-un rol episodic, dar care se constituie in cel mai emotionant al intregii pelicule. Prestatii meritorii mai vin si din partea lui Merrill insusi, mai ales in a doua parte a filmului, cand figura sa usor arida (amintindu-mi de cea a lui Humphrey Bogart) se potriveste de minune sarcinii de a regla postum relatiile companionilor cu ceilalti, precum si de la Michael Rennie, Keenan Wynn sau Beatrice Straight.

Din punct de vedere tehnic, Jean Negulescu este extrem de priceput in a starni senzatii de iminenta a dezastrului, ca in scenele accidentului rutier (nu va spun mai multe, vedeti voi ce si cum) sau ale celui aviatic care, in ciuda unor stangacii inerente perioadei (filmul e facut in 1952), da un pic de frisoane celor care au calatorit cu avionul si au simtit turbulente. In rest, regizorul nu are alta treaba decat sa isi urmareasca impecabilii actori in scene de interior sau prim-planuri.

Phone Call from a Stranger2

Ce am constatat, totusi, este ca lui Jean Negulescu i-a lipsit o viziune organica, o capacitate de a concepe unitar un film, asa cum o facea un William Wyler de pilda. Creatiile romanului sunt curajoase ca idee, dar fragmentate si inegale ca executie. In plus, uneori sunt excesiv de picturale, aici vadindu-se aplecarea pe care Negulescu a avut-o de mic catre aceasta arta.

Dar, ca si in cazul celorlalte filme amintite mai sus, si despre Phone Call from a Stranger pot sa afirm ca nu regret niciun moment ca l-am vazut.

Phone Call from a Stranger3

Bonus – imagine rara cu Jean Negulescu pregatind o scena cu Bette Davis si Gary Merrill, gasita pe site-ul www.acertaincinema.com

Phone Call from a Stranger4