Cu nebunii nu te joci

By Iulian in Filme 0 Comment

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

De basme avem nevoie acum ca dintotdeauna

By Iulian in Filme 0 Comment

V-ați întrebat vreodată de ce basmul, în structura și forma lui, a supraviețuit, cu metamorfozele de rigoare, până în zilele noastre?

Are oare ceva care răspunde năzuințelor și naturii noastre umane?

Capete mai luminate ca al meu au varii răspunsuri la această întrebare.

Eu mă limitez să constat și să mă bucur că basmele ne însoțesc.

Una dintre formele pe care le-au luat este cea a jocurilor de societate, ulterior pe calculator, grupate sub denumirea generică de Dungeons & Dragons.

Inspirate din mitologia lui Tolkien, au meritul de fi făcut basmele interactive, de a le fi dezvoltat, dar și de a fi lăsat jucătorilor libertatea de a alege cine să fie și ce să facă.

Din acest univers și-au smuls realizatorii filmului Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves personajele și intriga și estetica.

Dar au făcut-o cu o plăcere și o poftă de viață și o veselie care sunt molipsitoare.

Un grup de aventurieri de rase, personalități și abilități diferite are de recuperat un artefact cu puteri magice, ca să salveze o domniță și să împiedice un plan sinistru.

Sună cunoscut, da?

Bineînțeles, e basm și de asta avem nevoie.

Pelicula făcută cu atâta dedicare și haz de John Francis Daley și Jonathan Goldstein are tot ce ți-ai putea dori: acțiune fulminantă (secvența transformărilor multiple ale lui Doric e fabuloasă), efecte speciale inventive și naive (micile stângăcii servesc, mai degrabă decât să dăuneze atmosferei) și personaje adorabile.

Nu întâmplător, unul dintre tăticii cu care am fost la film își întreba băiatul la final:

Personajul preferat?

Și să vezi controversă.

Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves abundă în aluzii, nume și tropi din jocurile de tip RPG, gen Baldur’s Gate, Icewind Dale sau Neverwinter Nights.

Aceste trimiteri adăugă savoare pentru cei le cunosc, dar nu sunt indispensabile celorlalți. Oricine se poate bucura de vrăji, de umor și de party banter.

Asta este cea mai mare calitate a celor doi cineaști care și-au dat mână și au scos producția asta.

Au înțeles că într-un Role Playing Game cele mai importante lucruri sunt scriitura și interacțiunile dintre personaje.

Iar primii care trebuie să le fi îndrăgit au fost actorii.

Chris Pine e arătos, dar pișicher, e un fel de Autolycus shakespearian, cu vorbă multă, dar și slăbiciuni care îl fac simpatic.

Justice Smith e vrăjitorul diletant, cu accent britanic irezistibil.

Michelle Smith e smardoaica de serviciu.

Sophia Lillis e curat Annah din Planescape Torment, adolescenta sarcastică și dinamică.

Rene-Jean Page e paladin (aaaa, personajul meu preferat din Diablo 2!) , are dicția de invidiat și vocabularul academic.

Însă, dacă e să aleg vreun actor din toată distribuția haioasă a filmului, acesta este fără doar și poate, Hugh Grant.

Romanticul incurabil din tinerețe nu mai e tânăr. Și, spre deosebire de nouă zecimi din omenire, pare că se simte foarte bine cu asta, pare chiar eliberat de constrângerile anterioare și își poate da frâu liber unui talent care i-a îmbătrânit ca un Cabernet Sauvignon de mare clasă.

Cu zâmbetul de odinioară făcea doamnele, domnișoarele (și domnii, ce știu eu) să se topească de drag.

Cu zâmbetul de acum e cuceritor fără discriminare.

Teoretic, la film eram doi puști și trei adulți.

Practic, eram cinci copii fără vârstă, care s-au bucurat de Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves, uitând de teme, credite, like-uri de Facebook și alte necromanții contemporane.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa.

Popcorn, apa plata si un pic de minte

By Iulian in Filme 0 Comment

The_Man_from_U.N.C.L.E.1De atat aveti nevoie ca sa savurati The Man from U.N.C.L.E., un film care n-are cum sa candideze la Oscaruri, dar care isi indeplineste misiunea de divertisment cu eficienta unui agent al CIA/KGB/MI6/Mossad/SRI.

Dupa acest foarte subtil carlig care agata in treacat universul in care are loc actiunea, merita mentionat ca filmul se bazeaza pe un serial de anii ’60, de aici si subiectul (un spion american face echipa cu unul sovietic pentru a preveni un dezastru nuclear clocit de cripto-nazisti – ei au inceput razboiul, ei sa sufere oprobriul fictiunii) si preocuparea apasata pentru decoruri si costume ale acelei apuse, dar nu foarte indepartate epoci.

Seful operatiunilor regizorale este un Guy Ritchie in mare revenire de forma, cu responsabilitati si in ceea ce priveste scenariul, care smulge zambete si tine interesul treaz, desi e structural previzibil.

Americanu’si rusu’ au partituri inegale, din care rezulta discreptanta modului cum le ies rolurile celor doi actori. Ca sovietic, Armie Hammer (interpretul gemenilor din The Social Network) pare bine ales fizic vorbind si nici accentul pe care si-l compune nu e de lepadat, insa personalitatea care ii e rezervata (accente psihotice, dar si un dram de decenta) si interactiunile la care e supus presupun o oarece profunzime care uneori nu-i iese prea convingator.

De partea cealalta, Henry Cavill are un rol mai schematic, de tip bine, nonsalant, alunecos si afemeiat, o versiune mai neserioasa de James Bond (apropo, voi il mai suportati pe Daniel Craig?), care ii iese cu precizia unui lunetist. De apreciat ca interpretul lui Superman stie si sa joace, nu numai sa-si arate pectoralii.

THE MAN FROM U.N.C.L.E.

Exista si doua dame atragatoare, fiecare in felul ei, in acest film: Alicia Vikander, steaua in devenire a Hollywood-ului (la editia 2016 a Globurilor de Aur, are nominalizari si la rol secundar, si la rol principal) si Elizabeth Debicki, o femme fatale pusa pe fapte rele.

O mare supriza actoriceasca a venit din partea lui Hugh Grant, mai ridat ca oricand, dar mai amuzant ca oricand. Poate ca acum, cand nu-l mai crede nimeni un sex-simbol, sa-si dea drumul la talentul interpretativ pe care sigur il are.

Mai presus de toate calitatile sale, The Man from U.N.C.L.E. m-a incantat prin modul prin peisajele italiene in care este plasata actiunea. De la Colosseum si Teatrul lui Marcelus, la Palatul Farnese si coastele napoletane, Italia se dezvaluie inca o data ca un superb dar al naturii si al istoriei, pentru care o viata intreaga nu pare a fi suficienta pentru a a-l vizita si cunoaste.

Daca filmul asta nu creste turismul in Cizma cu vreo trei-patru puncte procentuale in 2016, sa nu-mi ziceti mie pe numele de cod Iulik00000000007.

The_Man_from_U.N.C.L.E.2

Pur si simplu superb

By Iulian in Filme 7 Comments

Dragoste si suferinta, dragoste din nimic, dragoste dincolo de sex, dragoste neimpartasita. dragoste si incurcaturi, dragoste pe dos, dragoste fara bariere, pur si simplu dragoste.

Bill Nighy, Colin Firth, Liam Neeson, Emma Thompson, Keira Knightly, Hugh Grant, Alan Rickman, Rodrigo Santoro, Billy Bob Thornton, Mr. Bean si un regizor+scenarist cu mintea in tjjjj de mii de directii – Richard Curtis.

Asta e Love actually, care n-are niciun scop metafizic decat acela de a te face sa te simti bine.

Nu e cel mai bun film facut vreodata, dar e cel mai apropiat de perfectiune.

Pur si simplu, vedeti-l!