In viata fiecarui om exista nista faze. Picasso a avut perioada roz si perioada albastra. Eu am avut perioada Shogun si perioada Gladiator. In ambele am dezvoltat o pasiune dusa la extrem pentru aceasta carte, respectiv film. Le-am citit si vazut de exagerat de multe ori, m-am semnat la lucrari cu nume de personaje si le-am impuiat capul celor din jur. Care m-au rabdat cu o ingereasca ingaduinta si chiar am reusit sa fac cativa prozeliti moderati.
Avand in minte acest trecut niponoman al meu, cativa fosti colegi mi-au facut cadou o carte despre care nu stiau mare lucru, dar care, inca de pe coperta, emana un iz japonez – Sa nu trezesti podeaua privighetoare de Lian Hearn. Un titlu incitant si un univers promitator, mai ales ca avem si o harta.
Numai ca problemele apar rapid si se simt pregnant in stil. Actiunea se invarte in jurul unui tip, care e si narator, care se vede implicat in luptele dintr-un teritoriu nipon fantastic si care descopera ca face parte dintr-un trib de asasini foarte meseriasi. Avem intrigi, tradari, dragoste imposibila, taieri de capete, dar tot acest amalgam esueaza sa impresioneze vreun pic. Textul nu e agramat scris, dar ii lipseste viata, acel clocot interior care te trage in vartejul lui, asa cum se intampla in Shogun.
Carte e prima dintr-o trilogie, dar sunt sanse nule sa ma intereseze restul.
In atentia colegilor care mi-au facut cadoul: L-ati gandit superb, asa ca stati linistiti :)!
Printre ei s-a aflat si o persoana care acum nu mai este printre noi. Ii dedic toata munca pe care am depus-o pana acum la acest blog.
