Relaxați-vă și distrați-vă

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.

muicaaa!

By Iulian in Filme 0 Comment

Darren Aronofsky e ateu (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e ecologist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e artist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Sub aceasta sfanta treime a indiciilor sa vedeti mother!, altfel riscati sa ajungeti precum in versetele:

Nefericiti cei oripilati, caci lor li se va strica somnul („Este cel mai fucked up film pe care l-am vazut ever”).

Nefericiti cei dezamagiti, caci lor li se vor fi consumat banii („Decat sa vad filmul asta, mai bine bagam 7 litri de benzina”).

Nefericiti cei prosti, caci a lor nu va fi in veci imparatia cerurilor.

Ce ati citit in parantezele primelor doua sentinte sunt vorbe pe care le-am auzit in jurul meu in timpul vizionarii; nu va faceti griji, am citate si pentru a treia, doar vreau sa le dezvolt putin.

E o scena sublima, cand, sub un unghi mestesugit ales de Aronosfky, Jennifer Lawrence ii spune lui Javier Bardem cu acea ingenua fericire pe care numai o femeie o poate simti:

Sunt insarcinata!

O voce din sala:

Du-te dreacu’!

Filmul isi desfasoara suita fulminanta de cadre si orori si, la un moment dat, protagonista naste, iar aceeasi voce se face auzita din nou:

‘Tu-ti copilu’ ma-tii!

Cum sa nu impartasesti condescendanta regizorului fata de rasa umana?

Altminteri, mother! este o alegorie morbida, destul de transparenta, a unor motive biblice si sartriene („L’enfer c’est les autres”), incheiata in cheie hindusa.

Si ar mai fi o cheie, una foarte simpla, in care poate fi vazut acest film, atat de simpla, incat nu v-o spun, pentru ca, daca n-ati intuit-o nici pe asta, atunci chiar v-ati dus degeaba.

Lui Aronovsky i se cuvin laude pentru deplina stapanire a nelinistii pe care o induce inca din primele minute si pentru debandada grotesca pe care o instaureaza treptat. I se tot reproseaza acest haos, de parca scopul unui cineast e sa puna ordine in viata fictiva, cand cea insasi cea reala e dominata de entropie si hazard.

Daca nu v-am convins cu metafizicul, hai sa va spun si cat de frumos o pune Aronosky in valoare pe Jennifer Lawrence. O urmareste aproape in fiecare cadru, iar acel unghi usor lateral al obrazului este o tusa vizuala care iti persista cumva in meandrele memoriei. Il ajuta si actrita cu o diversitate uluitoare a expresivitatii – daca as fi folosit manerul scanului ca raboj de cate ori ii vedeam o reactie nou, il faceam ferfenita.

Javier Bardem este Jack Nicholson al secolului al XXI-lea. Nu numai care are un talent imens, dar are si o figura anume daltuita de natura, de care se ajuta pentru a-si supradimensiona prezenta pe ecran.

Cat despre Michelle Pfeiffer, se face vinovata de incalcarea poruncii a opta din Decalog, pentru ca fura fiecare moment cu manifestarile-i lasciv demoniace, suficient de puternice sa-ti insufle inspita de a incalca porunca a saptea.

Daca v-a placut Requiem for a Dream, Black Swan sau The Fountain si nu va place mother!, inseamna ca nu stiti ce e libertatea.

Cineastul e liber sa faca un film despre ce vrea el si cum vrea el, nu despre ce vor si cum vor ceilalti.

 

 

 

Neseriozitatea ca arta

By Iulian in Filme 1 Comment

American Hustle1Vazand si American Hustle, mi-e limpede ca lumina zilei ca anul asta Oscarurile se invart in jurul unor abateri mai mult sau mai putin grave de la moralitate si decenta, asta presupunand ca acestea exista in mod imuabil.

Spre deosebire de restul filmelor, cel regizat de David O. Russell se distinge prin evolutia ascendenta a placerii pe care mi-a generat-o. Daca la 12 Years a Slave placerometrul a stat tot timpul jos, la Captain Phillips a scazut datorita lungimii si a conventionalitatii, pentru a creste usor spre final, la Gravity a oscilat datorita ineptiei scenariului, iar la The Wolf of Wall Street a atins maximul pentru a cadea la medie, din cauza supraincarcarii, la American Hustle acul a stat la inceput nemiscat vreo 20 de minute, perioada care pare un elogiu adus inutilitatii.

Apoi are loc revelatia!

Gainariile unei Amy Adams foarte femme fatale si ale unui Christian Bale durduliu si cu acelasi complex pe care il avea Basescu pana sa isi taie suvita, precum si mega-complotul de demascare a coruptilor in care ii atrage agentul FBI interpretat de Bradley Cooper nu trebuie sub nicio forma luate in serios! Daca faceti asta, actiunea vi se va parea puerila, asa cum si este, si veti pierde exact deliciile pe care le ofera aceasta pelicula.

American Hustle este facut pentru pura incantare de a pune niste actori formidabili sa joace in scene amuzante, ridicole, tandre, agitate sau absurde, fara ca acestea sa aiba neaparat vreo logica sau coerenta. Daca puteti accepta asta, va asteapta o distractie pe cinste. Nu stiu cum face, dar David O. Russell e un fel de Midas in ceea ce priveste scenariile si interpretarile.

Are si cu cine. Amy Adams este derutanta si fermecatoare si afiseaza masiv un decolteu inuman pentru barbati, Christian Bale este retinut, dar foarte expresiv, chiar si sub machiaj si ochelari fumurii, Bradley Cooper este inca o data halucinant de hazliu, dupa ce acum doi ani nu dadeam un pol pe potentialul lui actoricesc, iar Jennifer Lawrence isi joaca rolul de casnica tzatza cu o verva aiuritoare. Acestia sunt nominalizatii la Oscar, dar nu merita ignorati nici Jeremy Renner, Louis C.K. sau Michael Pena.

Reiau, pentru cine n-a avut rabdare sa-mi citeasca tot articolul: Mergeti la American Hustle, lasati logica la usa la cinematograf si va asteapta o distractie pe cinste!

Serialul Oscarurilor – Episodul 8

By Iulian in Filme 4 Comments

Silver Linings1Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Silver Linings2

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables