Sezon de Oscar 2023 – The Martha Mitchell Effect

Al doilea dintre cele două documentare scurte pe care Netflixul le propune la această ediție a Oscarurilor este unul deosebit, nu neapărat prin valoarea istorisirii, ci mai degrabă ca perfectă ilustrare a conceputului psihologic pe care posteritatea l-a înregistrat.

The Martha Mitchell Effect o urmărește pe doamna eponimă, soția Procurorului General din administrația lui Richard Nixon, foarte vizibilă și vocală, într-o epocă în care consoartele înalților demnitari erau decorative în cel mai bun caz.

Ca persoană publică cu mare priză la public, Martha Mitchell i-a pus deseori probleme lui Nixon, toate culminând cu declarațiile ei în plin scandal Watergate, pe care l-a ațâțat sau readus în prim-planul opiniei publice, exact când ciracii șefului de la Casa Albă se dădeau de ceasul morții să îl facă uitat.

Iar pentru asta, nu s-au dat în lături a o discredita și readuce la tăcere prin metode care au ajuns până la a o sechestra temporar și droga.

Documentarul realizat de Anne Alvergue și Debra McClutchy încearcă să apese cam prea mult pe ideea că doamna Mitchell a fost hotărâtoare în deznodământul Afacerii Watergate, însă funcționează excelent ca explicația a fenomenului redat în titlu.

Mai precis, este vorba despre situațiile când un profesionist din domeniul medical (psiholog sau psihiatru) cataloghează afirmațiile și percepțiile unui pacient drept distorsionate și maladive, rezultatul fiind un diagnostic greșit și un tratament așijderea. Iar timpul ajunge să îi dea dreptate celui așa-zis nebun.

Cum spunea un specialist în domeniu:

Paranoicii chiar au dușmani uneori.

Până ca evenimentele să ia turnura dramatică pe care o știm, Martha Michell, așa cum apare în documentar, este o gură spartă cu apucături narcisiste gigibecaliene, o figură publică pe care m-aș feri s-o urmăresc și care m-ar face să schimb canalul de cum ar apărea pe ecran.

Așa că e lesne de imaginat că mulți dintre contemporanii ei n-au luat-o în serios, așa cum nu îmi venea nici mie, deși știam că ar trebui.

O Cassandra modernă, mai puțin gravă în profeții și mai enervantă în manifestări.

Și, totuși, nu doar că a spus adevărul, dar și-a sacrificat ce avea mai de preț – căsnicia – pentru asta.

O lecție pentru posteritate.

Dreptatea e ascunsă uneori sub straturi kilometrice de limbuție agasantă.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Blonde

Sezon de Oscar 2023 – Blonde

Raportat la contribuția cu nominalizări, cred că Blonde a beneficiat de cea mai amplă expunere mediatică din sezonul acesta de Oscar.

Și nu neapărat dintre cele mai fericite, dat fiind purcoiul de candidaturi la Zmeura de Aur cu care a fost blagoslovită.

Pe de o parte, aversiunea față de filmul lui Andrew Dominik este pedeapsa pentru spulberarea unui refugiu colectiv de drăgălășenie. Da, știm cu toții că Marilyn Monroe n-a dus-o prea bine în cap, dar să distrugi și atmosfera din filmele ei, inclusiv sacrosanctul Some Like It Hot, e prea mult. Avem nevoie de bombonică, nu de fiere.

Pe de altă parte, Blonde este un film prost.

Nu neapărat ca realizare, deși uneori uzează de niște figuri de stil audio-vizuale care se nimeresc ca oiștea-n gard (exemplu: copilul nenăscut care vorbește cu mă-sa).

Ce te descurajează până la aversiune este, însă, modul cum pelicula înțelege să își promoveze ideea extremă. E ca și cum cineva încearcă să te convingă urlându-ți în față și umplându-te de salivă.

Norma Jean alias Marilyn Monroe de aici este abuzată, folosită și trădată de toți care îi ies în cale, inclusiv de cei care îi câștigă vremelnic încrederea.

Nu că lumea artelor n-ar avea din abundență așa ceva (vezi cazul recent cu marele regizor al Avarului din Craiova), dar emfaza pe care regizorul o pune în fiecare secvență denotă mai mult decât lipsă de talent, ci de chiar de minte.

Nu ține scuza că Blonde nu e o biografie propriu-zisă, ci ecranizarea unui roman de Joyce Carol Oates. S-au văzut adaptări mai bune de cărți mai grele.

În atare condiții de cinematografie defectuoasă, interpretarea Anei de Armas e aproape miraculoasă. Nu doar că îndură martiriul în variile lui forme, dar evoluează de-a lungul lui. De la Norma Jean, peste care există un strat de Marilyn Monroe ajunge la o Marilyn Monroe care cotropește tot ce mai rămâne din personalitatea chinuită, dar autentică a ființei-sursă.

Un asemenea angajament într-ale suferinței este, îndeobște, materie primă pentru un sezon de Oscar (vezi Jokerul lui Joaquin Phoenix), dar există o scenă luminoasă, care înnobilează condiția de ciuca bătăilor a actriței.

Poate nu e o întâmplare că împarte acest moment cu cel mai înzestrat actor al distribuției, Adrien Brody pe post de Arthur Miller.

Ea îi prezintă versiunea proprie asupra unui personaj feminin dintr-o piesă a lui. El are revelația adâncii semnificații a acestui personaj (izvorât din surse autobiografice) și e zguduit de plâns, mulțumindu-i că i-a deschis ochii.

Și, pentru prima și singura dată, Marilyn Monroe se vede admirată și pentru altceva decât pentru nurii platinați.

Iar Ana de Armas redă această bucurie atât de frumos, încât închei articolul aici, cu un mesaj de 8 Martie pentru toate femeile:

Doamnelor, indiferent ce vi se spune, mai contează și sufletul!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Sezon de Oscar 2023 – The Elephant Whisperers

De vreo câteva sezoane de Oscar încoace, Netflixul contribuie consistent la secțiunile de documentar, atât standard, cât și scurt.

Nici anul acesta nu face excepție, oferindu-se două documentare scurte remarcabile, deși diferite.

Unul dintre acestea este The Elephant Whisperers, o mică oază de umanitate pură, într-o lume în care tehnologia e deja bine înstăpânită.

În statul indian Tamil Nadu, există o rezervație dedicată creșterii puilor de elefant rămași orfani. Dintre îngrijitori, povestea îi urmărește pe doi dintre ei, un bărbat și o femeie trecuți de vârsta a doua, a căror relație cu elefănțelul Raghu are toate trăsăturile unei comuniuni parentale în toată regula.

Fără să își propună vreo personificare prea apăsată, documentarul realizat de Kartiki Gonsalves te transpune parcă în viața unei familii. Frumos este cum evoluează relația dintre cei doi îngrijitori. Fiecare are trecutul său, cu bagajul său de suferință gravat pe chip, însă ajung să formeze un cuplu și chiar își celebrează nunta alături de cei doi copii adoptivi.

Doi?

Da, pentru că partea cea mai simpatică din The Elephant Whisperers este când în această familie mixtă oameni-pachiderme mai apare o surioară pentru Raghu.

Dinamica relației dintre cei doi elefanți mi-a adus aminte inevitabil de cea dintre mine și sora mea.

La început am fost frustrat de decăderea din drepturile de exclusivitate a atenției părinților, dar apoi am început să văd foloasele deținerii unei partenere de joacă relativ cooperante.

Filmat cu pasiune pentru frumusețea naturii, umane și animale, dar fără a fi pedant stilistic, The Elephant Whisperers e un mic refugiu într-o lume atemporală.

Este Sagrada Familia.

Nu doar a lui Gaudi, ci a fiecăruia dintre noi.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

Sezon de Oscar 2023 – The Sea Beast

În sezonul acesta de Oscaruri, Netflix are Pinocchio, deci și-a arvunit deja statueta la film de animație, categorie pe care o domină, mai având o producție nominalizată – The Sea Beast.

O poveste despre lupi de mare care vânează monstruoase și gigantice lighioane subacvatice și care m-a cucerit încă de la primele acorduri ale coloanei sonore, pentru că mi-au adus aminte de muzica de neuitat din Treasure Island, adică de farmecul aventurilor copilăriei.

N-a durat mult până să constat că această creație realizată de Chris Williams preia cu o nonșalanță piraterească elemente narative și stilistice de la o sumedenie de alte reprezentante remarcabile ale genului, precum cea de mai sus, sau The Pirates of the Caribbean sau Moby Dick, ba chiar și dincolo de lumea oceanică, de la How to Train Your Dragon. Unde mai pui că un animăluț simpatic și cu rol în economia desfășurării acțiunii e leit creatura cu gura mare din Lilo & Stitch.

Însă execuția tehnică din The Sea Beast este atât de bună, încât treci toate acestea cu vederea. Tot ansamblul vieții și manevrelor de pe corăbii este redat cu grija pentru detalii și veridic a unui Herman Melville, secvențele încleștărilor cu dușmanii din adânc nu sunt cu nimic mai prejos decât cele mai dinamice scene din Avatar – The Way of Water, iar personajele sunt bine reliefate, vizual și auditiv, prin interpretări vocale fără cusur. Bineînțeles, senzația de deja vu e prezentă; de pildă, pot să jur că Jacob e leit Bob din The Incredibles.

Ideologic, The Sea Beast întrunește toate caracteristicile unei pelicule de secolul al XXI-lea. Însă și asta îi merge, pentru că, deși corectitudinea politică e de manual, evoluția emoțională a protagoniștilor curge lin și n-are nimic strident.

Până la urmă, chiar ar fi bine, dacă fiecare dintre noi ar reuși să se scuture de bagajul de idei preconcepute care i se livrează de mic.

Două ore petrecute în tihnă, cu umor, acțiune și mesaj motivațional. Cred că oricine își dorește asta la un moment dat.

Când vă apucă un astfel de dor de relaxare, aveți The Sea Beast la dispoziție.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

Sezon de Oscar 2023 – Im Westen nichts Neues

Internaționalizarea Oscarurilor e un fenomen în plină desfășurare.

Parasite a fost un moment crucial în acest sens, iar Im Westen nichts Neues (Nimic nou pe Frontul de Vest) demonstrează că procesul e ireversibil și ia amploare.

Pelicula lui Edward Berger însumează nouă nominalizări la Oscar, un record pentru o producție care nu este în limba engleză.

Aceste onoruri sunt meritate, mai ales cele care vizează aspectele tehnice.

Am o obiecție față de cea la scenariu adaptat, pentru că nu am agreat prea mult că realizatorii au diminuat sentimentul de camaraderie, pe care l-am simțit drept sufletul romanului lui Erich Maria Remarque, și au accentuat absurditatea și brutalitatea războiului.

Angajamentul meu afectiv față de Im Westen nichts Neues a fost aproape nul, dar am apreciat performanța pur cinematografică a redării plastice a unor grozăvii de neînchipuit.

Suntem departe de poezia macabrului de care s-a lăsat furat Sam Mendes în 1917. Filmul de față e chitit să transpună mizeria și zloata și carnagiul cât mai fidel cu putință, lăsând loc și pentru varii artificii pur cinematografice.

Scenele de luptă m-au impresionat în mod special, pentru că amploarea e dublată de dinamică, e ca și cum Edward Berger ar fi învățat magistrala lecție a lui Spielberg din Saving Private Ryan, profitând de toate beneficiile la zi ale acestui meșteșug.

Așa cum soldații devin pioni fără chip într-o astfel de conflagrație, actorii din Im Westen nichts Neues nu se disting foarte mult.

Am zâmbit, revăzându-l pe Daniel Bruhl (simpaticul și devotatul fiu din Good Bye, Lenin!) și am apreciat chipul de martir al protagonistului Felix Kammerer, dar, în cea mai mare parte a timpului, personajele n-au fost decât manechine care se deplasează și se defectează într-un spectacol al celui mai cumplit flagel de care e în stare omenirea.

Poate că asta a fost intenția filmului dintru început.

Să ne readucă aminte cât de rău e războiul.

Și când te gândești că e unul chiar la câțiva pași de noi!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Sezon de Oscar 2023 – Everything Everywhere All at Once

În orice alt univers, Everything Everywhere All at Once ar fi fost o mizerie.

O idee deșucheată, efecte speciale pentru care n-a existat un buget foarte mare, o actriță pe care o știi drept bătăușă pusă la redat o gamă de stări emoționale de parcă ar fi Meryl Streep.

Și totuși, în universul nostru, acest film scris și regizat de tandemul Dan Kwan – Daniel Scheinert funcționează atât de bine, încât ține trează bucuria că îndrăzneala, nu, nebunia creatoare se manifestă încă pe acest pământ.

Ca să poți spera să absorbi o parte cât mai mare din asaltul simțurilor la care te supune pelicula, e nevoie să fii un pic familiarizat și să ai îngăduință față de premisa multiversului, cu toți tropii, paradoxurile și nonsensurile lui.

Ce au făcut cei doi realizatori este să ia o astfel de narațiune, să mai ia una despre o multiplă criză existențială, să le mărunțească bine de tot, să le bage în malaxor și să le amestece până le-a ieșit o pastă omogenă, asezonată cu tot felul de prostioare, mai mult sau mai puțin porcoase.

Se servește cu mintea deschisă, alertă și cu doză de umor.

Povestea este a dificultăților pe care protagonista (Michelle Yeoh) le are cu bărbatul (Ke Huy Quan), cu fiica (Stephanie Hsu) și cu Fiscul (Jamie Lee Curtis).

În universul nostru, lucrurile stau rău, însă în altele e cu totul altfel. Și când spun altfel, luați-o literal, de fapt și-acum mă pufnește râsul, aducându-mi aminte ce le-a mai dat prin cap lui Kwan și Scheinert.

Cu multitudinea asta de chestii, că nu pot să le numesc altcumva, există șanse ca morala filmului, foarte importantă pentru zilele noastre, să își piardă oarecum din efect.

Însă un lucru nu va trece neobservat, indiferent de ce parte a universului vă veți afla – calitatea interpretărilor.

Despre Michelle Yeoh știu o anecdotă pe care trebuie să v-o împărtășesc. Provenind din școala filmelor de acțiune din Hong Kong, era învățată ca la scenele de luptă chiar să lovească, spre disperarea cascadorilor din Tomorrow Never Dies, care s-au dus și s-au plâns la regizor că îi altoia prea rău.

Că nu e doar o smardoaică strălucită știam din Crouching Tiger, Hidden Dragon, unde afecțiunea ei reținută față de personajul lui Chow Yun-Fat este poate cel mai frumos aspect al unei creații cinematografice și așa sublime. Aici, însă, repertoriul ei actoricesc se extinde în moduri frapante, de parcă realizatorii chiar ar fi scotocit prin toate universurile și ar fi adus împreună mai multe versiuni ale ei.

Ke Huy Quan, care reapare în prim-planul celei de-a șaptea arte după aproape patru decenii (da, el e puștanul din Indiana Jones and the Temple of Doom), manifestă o bonomie și o seninătate care țin scânteia umanității vie chiar și în cele mai negre momente ale narațiunii.

Stephanie Hsu este superbă prin discreta și bidirecționala metamorfoză de la adolescentă tulburată la personaj malefic în toată regula, cât despre Jamie Lee Curtis, uitându-mă la ea, mă întreb cum de au ocolit-o nominalizările la Oscar până acum.

Și nu pot să nu amintesc și de venerabilul James Hong, care, la 95 de ani, își face simțită prezența într-un așa amalgam de creativitate și aiureală. Poate nu îl știți după nume, dar e suficient să îi vedeți figura și să îi auziți vocea aparte, cavernoasă, dar molcomă, și vă veți vedea memoria invadată de zecile de producții în care a apărut.

În pre-sezonul Oscarurilor, când încă nu se anunțaseră nominalizările, dar se vehiculau deja niște titluri, credeam că favorit va fi The Fabelmans al lui Steven Spielberg.

Dar nu, duelul cel mare este între The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, care acoperă tot spectrul categoriilor care contează, inclusiv cu câte patru nume la secțiunile de interpretare.

În filmul lui, Martin MacDonagh, într-o scenă antologică, cea din bar, ridică la fileu una dintre marile dileme ale existenței umane.

În filmul lor, Dan Kwan și Daniel Scheinert îi dau o replică pe măsură:

You think because l’m kind that it means I’m naive, and maybe I am. It’s strategic and necessary. This is how I fight.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar: -The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Când Oscarul și Nobelul se întâlniră

Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.

Sezon de Oscar 2023 – Close

Voi deschide oficial sezonul Oscarurilor din 2023 într-un mod atipic, aplecându-mă prima data asupra unui film internațional – Close.

Atipic, dar nu neapărat justificat, pentru că această producție belgiană este, cel puțin până la jumătate, o realizare sublimă, de o mare subtilitate a evoluției psihologice.

Remi și Leo sunt adolescenți sunt băieți, adolescenți și foarte buni prieteni.

Sunt nedespărțiți, precum Ahile și Patrocle, însă Leo, specific vârstei, căută validarea și integrarea și în alte grupuri, iar asta duce la o distanțare de fratele său de cruce.

Această graduală depărtare dintre cei doi este excelente redată în prima parte a peliculei, oferindu-ți ție, ca spectator, ocazia să contempli această latură proxemică a psihologiei și să constați că nu doar timpul e relativ, ci și spațiul dintre două persoane.

Când, însă, survine un eveniment mai grav, filmul lui Lukas Dhont se vede aruncat pe un tărâm unde nu prea ce știe ce are de făcut. Trauma nerezolvată nu e o noutate și nu e ușor de gestionat, nici în plan artistic, cu atât mai puțin în plan real.

Și beneficiind de astfel de circumstanțe acestea atenuante, în a doua sa parte, Close trenează și, chiar în stilu-i lent și taciturn, se face vinovat de excese în căutarea a efectului melodramatic.

Un exemplu ilustrativ:

Protagonistul merge la spitalul unde lucrează mama prietenului lui, intră fără să-l întrebe nimeni nimic și ajunge până în inima secției de neonatologie.

Băi, nici în România nu s-ar întâmpla așa ceva, darămite într-o țară cu sistem de sănătate pus la punct precum Belgia!

În toate aceste zbateri, actorul juvenil Eden Dambrine își duce rolul cu dedicarea și implicarea unui om mare, evitând, însă, maimuțărirea reacțiilor unui adult.

Tot ce trăiește este tipic adolescentin, cu toată intensitatea și dezorientarea care vin cu asta.

Toate sunt redate preponderent prin planuri ale chipului său, iar cea mai mare calitate a filmului este jocul cu luminozitatea care îl învăluie.

La început este radios ca un soare și are o delicatețe de efeb, așa cum l-ar picta un Leonardo da Vinci sau Caravaggio.

Apoi, pe măsură ce viața îl plesnește în față, aceasta devine mai întunecată și mai aspră, cu umbre și adâncituri.

Poate că asta e lecția pe care și-o propune Close.

Să luăm aminte la scânteia vieții și să avem grijă de ea, în noi și în alții, așa cum vechii romani întrețineau focul sacru al căminului.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon