Au trecut deja douăzeci de ani.

Însă și-acum mi-aduc aminte cum am pornit televizorul cu un gest plictisit, iar imaginea care a apărut era a unuia dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center fumegând. Am rămas țintuit și nici nu mi-a mai trecut prin minte să fac câțiva pași spre canapea. M-am așezat pe măsuța din sufragerie și am fost martorul mut de uimire și de groază al momentului când silueta unui avion a apărut ca o stihie a morții și a lovit cea de-a doua clădire.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt un eveniment care a zguduit lumea, iar reverberații sale se mai simt și azi.

Însă, această poveste oribilă conține și un episod în care se întrezărește un firicel de lumină.

Dintre cele patru avioane deturnate, United 93 a fost singurul care nu și-a atins ținta (în cazul acesta – Casa Albă), pentru că pasagerii s-au mobilizat și, cu energia disperării, au încercat să îi imobilizeze pe teroriști și să le smulgă controlul asupra aparatului de zbor.

Nu au reușit întru totul, iar avionul s-a prăbușit în Pennsylvania.

Cum s-au petrecut lucrurile cu exactitate la bordul aeronavei nu vom ști niciodată cu exactitate.

Dar nu cred că a fost departe de modul cum Paul Greengrass reconstituie tragedia în United 93.

Filmul te ia de gât rapid, îți accelerează pulsul de la primele cadre, când operatorii din turnurile de control încep să bage de seamă că anumite avioane s-au abătut de la ruta stabilită și nici nu mai răspunde la apeluri.

Agitație care ia amploare este punctată de normalitatea aparentă a zborului United 93, iar rezultatul este o tensiune insuportabilă.

Erau momente când îmi spuneam ”Hai să acționeze odată criminalii ăia, că nu mai pot!”.

Însă, abia când lucrurile se precipită și violența erupe în cadrul avionului, am simțit adevăratul calvar.

De regulă, îmi displace profund tehnica cinematografică a utilizării camerelor de filmare ținute în mână, dar aici mă înclin în fața inspirației regizorului și a modului cum apropierea de actori și de cadre te fac părtaș neputincios la tot ce fac și simt oamenii aceia de pe ecran.

Ajută și montajul excepțional de alert și de bine strunit de echipa formată din Clare Douglas, Richard Pearson și Christopher Rouse, care demonstrează că mintea noastră este un biet lut, care se modelează în funcție de stimulii care apasă asupră-i, dar și de ordinea în care aceștia îl asaltează.

Repet, nu vom ști niciodată cum au găsit pasagerii zborului United 93 energia și curajul să lupte împotriva cumplitei sorți care le era rezervată.

Ce știu, totuși, este că acele minute finale în care, în cele mai vitrege condiții cu putință, oameni care nu se cunoșteau încearcă să se coordoneze, să gândească, să își împartă sarcini, să insufle hotărâre celor speriați m-au pus în situația aproape neverosimilă a unei stări vecine cu beatitudinea.

Acesta să fie catharsisul despre care vorbeau anticii?

Azi, 11 septembrie, vă îndemn să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au pierdut viața în acele zile și să recităm în gând versurile lui Dylan Thomas:

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.