S-a făcut că am dat cep activităților culturale în anul 2021 cu un spectacol suficient de inedit, încât să fie emblemă pentru ce va să vie.

Povestea soldatului de Igor Stravinski este un melanj aparent șubred de teatru și muzică, dar straturile de subtilitate se dezvăluie treptat și nu oricum.

Latura declamatoriu-narativă, combinație nu tot timpul coerentă de Faust și tragedia lui Orfeu și Euridice, mi-a provocat o vagă impresie de nelalocul ei, în parte grație emfazei tinerești a interpreților (Gloria Bucătaru, Mihaela Dobre și Robert Vladu), dar și pentru că nu avea în sine foarte mult cap și coadă.

Oricum ar fi, a jucat însă un rol esențial în a oferi pretexte pentru cea muzicală, excepțională prin însuși modul defect în care se prezenta.

Dacă aș fi ascultat acele melodii în mod separat, aș fi ajuns la concluzia că sunt insultat sau luat la mișto. Însă Stravinski le compune în așa fel, încât ciudățenia și lipsa de armonie te captivează, mai ales în contextul firavei trame narative.

Aici se cuvin laude muzicienilor de la Filarmonică ”Oltenia” Craiova, care au avut sarcina de a cânta așa cum nu cred că ar face-o de bunăvoie. Conduși cu mână fermă de dirijorul Eduard Dabrowski, Octavian Gorun (vioară), Ion Birovescu (contrabas), Liviu Chisăr (clarinet), Mihail Tcaci (fagot), Dumitru Stănescu (trompetă), Alexandru Aolăriți (trombon) și Marian Uță (percuție) și-au pus abilitățile în joc și s-au jucat cu dăruire.

Iar joacă muzicală a fost potențată de o alta.

Povestea soldatului mi-ar fi rămas în minte ca un ecou elocvent al bizareriei anului trecut și a începutului celui prezent, dacă n-aș fi observat devreme că în fața mea se aflau două surori frumușele și cuminți în limita vârstei, alături de un personaj de pluș, cărui stupoare pe care puteți vedea mai jos o oglindea pe a multor spectatori (doar că a lor era parțial ascunsă de măștile obligatorii).

La începerea multor secvențe muzicale debutau și scenete care îi includeau pe Dino (căci acesta îi era numele, am aflat ulterior), precum și pe Giră, amicul și rival deopotrivă.

Mânuiți de cele două fetițe și la adăpostul spătarelor, aveau loc interacțiuni savuroase, care urmau muzica sau o marcau în contrapunct.

Am simțit în acele momente că toată obida și neliniștea și oboseala la care am fost supus de vreun an încoace se risipește și lasă loc unei bucurii a vieții pe care sunt hotărât să o permanentizez.

Multă lume spune că nu mai au copiii ce învăța, de când stau acasă.

Eu cred că noi adulții mai avem de învățat de la ei.

Iar un loc precum Filarmonica ”Oltenia” din Craiova e o școală, scaunele sunt pupitrele și muzica e materialul didactic.

Și profesorii?

Dino și Giră, bineînțeles.