Persona

plansul-lui-nietzscheNu ma pot abtine sa nu incep cu o gluma: ce am retinut cu siguranta din romanul lui Irvin D. Yalom, Plansul lui Nietzsche, este cum se scrie numele filosofului german.

Si o sa continui cu una de-a dreptul misogina: barbatii nu o sa-si vina in fire pana nu-si scot femeile nasoale din minte.

Gluma, gluma, dar daca si voi cititi cartea asta, sunt sanse mari sa ajungeti la aceeasi concluzie. Yalom nu e scriitor pur-sange, e psiholog si terapeut care are abilitati intr-ale scrisului, pe care le cultiva transpunand literar temele care ii sunt familiare.

De aici a rezultat nu un roman psihologic, ci un tratat de psihologie romantata, in care personaje istorice, precum Nietzsche sau Freud interactioneaza cu altele fictive, intr-o Viena de sfarsit de secol XIX.

Doctorul Breuer este solicitat intr-un mod inedit sa il trateze de migrene pe stralucitul si damnatul filosof (pe vremea aceea nu foarte apreciat, ba dimpotriva), iar intre cei doi se ajunge la o pendulare a rolurilor, care mi-a adus aminte de Persona al lui Ingmar Bergman. Paginile in care au loc aceste transmutari sunt cele mai dense ale romanului, insa ele sunt si acelea care ofera si cea mai mare recompensa: propriul examen interior.

Replicile pe care Yalom le atribuie celor doi sunt prea apasate, incat sa nu devina clar ca scriitorul ii are in minte si pe proprii cititori. Psihologul tot psiholog ramane, chiar daca a ales calea scriiturii.

Insa autorul mai puncteaza si un aspect care capata tot mai mare raspandire in zilele noastre: nu doar psihologia in forma ei clinica il poate ajuta pe un om, ci si diverse discipline umaniste, hulite pana acum pentru subiectivismul lor. Filosofia este cea care apare in roman, apoi avem literatura (am citit un roman, nu?), iar eu nu ma dau inapoi de la a adauga si celelalte arte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-a atras intr-o introspectie.

Vise cu Paprika

Paprika nu e vreun sortiment de chips-uri, ci un film de animatie japonez, care exploateaza visele oamenilor si cum psihoterapeutii se folosesc de ele.

Intr-un viitor nu foarte indepartat, in Japonia (unde altundeva?), un mecanism asemanator cu un hands free le permite psihiatrilor sa patrunda in visele pacientilor si sa identifice sursele diverselor afectiuni. Numai ca, la un moment dat, un astfel de dispozitiv este furat, iar toti cei care se conecteaza cu un altul isi vad spatiul oniric invadat si capturat de un vis colectiv care le distruge mintea.

Personajul principal este, ca in multe dintre anime-uri, o femeie, psihiatru, filiforma si atragatoare, avand un alter ego virtual in Paprika, o gagica abila in a scormoni prin inconstient, cu o coafura ca a Hertei Muller. Impreuna cu cateva personaje arhetipale (un doctor cam nebun, un geniu obez si un politist grizonant* pe care il trateaza) incearca sa desluseasca terifiantul mister.

Data fiind tema onirica, logica nu e o preocupare prioritara a realizatorilor, Paprika oferind insa enorm la capitolul vizual, fara a avea totusi coloritul fermecator al productiilor lui Hayao Miyazaki.

In timp ce ma desfatam cu imaginile captivante ale filmului, ma gandeam ca, daca as cadea vreodata prada unui astfel de vis malefic, as putea recunoaste cine s-a mai tratat cu mecanismul in chestiune. O superba sticla de whisky cu voluptoase forme feminine blonde mi-ar dansa in poala, pana cand as fi mistuit de flacarile violet ale pasiunii, dupa care voi fi nevoit sa fac un spagat pe doua blocuri vecine, ca sa ma racoresc; inainte ca mintea mea sa se scufunde definitiv in abis, aud o voce galgaita susurandu-mi in ureche: Hahalero, sa o iei razna tu si Dan Voiculescu si toata Antena 1!

Mai mult nu continui, pentru ca numai gandul ca as da de astia si in cele mai intime coltisoare ale psihicului meu, imi provoaca o stare vecina cu nervii. Ia sa va vad, cine face pe Freud cu mine si imi spune cine imi bantuie prin minte :)?

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.