Șase fete dezghețate și Hamlet

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Meditațiile nedeclarate sunt de-a dreptul periculoase

Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povesteam la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Păun să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Ce știi tu, ești prea tânără!

Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.

Miga daga lugu dada nini fugu

Laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu momo ligi bege dibi lebi gige lughu pipi pepe sodi bebi dibi dibe nude sibi debe gade biga meme memi lapi dibi sige sigi mama mumu logo bigi dobo libo gogi lagha popo pipi sudo bibo dobo dobi nadi sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mimu lugu bogo dubu lobu gugo leghe pupu popo sadu bobu dubu dubo nedo subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mume lege baga debe labe gega logho saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu mami ligi bege dibi lebi gige lughu mimo lepo dobo sogi sogo meme mama sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mama lugu.

P.S. Toba a fost mișto, iar puștiul adorabil.

Marginali jucați, marginali o să rămâneți

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Gândește-te la spectatori

În vastul repertoriu al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, Gândește-te la Africa e o notă de subsol.

Nu e o piesă care strălucește de originalitate. Textul lui Gordon Dryland e o ciorbă reîncălzită de antici (asezonată cu un pic de Dallas ori Dinastia) sau, dacă vreți un altfel de indiciu, care uzează de același pocnet șocant al deznodământului precum prima mare realizare a unuia dintre cei mai tari cineaști contemporani.

Mai mult nu spun, mă împiedică etica de devorator înveterat de suspans.

Dar într-o notă de subsol poți găsi uneori o informație relevatoare sau trimiterea către un alt titlu care îți va dezvălui tainele existenței.

Tot așa, în Gândește-te la Africa am găsit o nestemată, o raritate în marea de monologuri și modernisme pe care Teatrul din Craiova le propune aproape cu obstinație.

Este vorba despre o relație umană.

Și nu una oarecare, ci una foarte disfuncțională.

Este cea dintre personajul Mirelei Cioabă (mama) și cel al Costinelei Ungureanu (fiica).

Adversitatea dintre cele două este admirabilă și este mai mult decât suma interpretărilor reușite cu care contribuie cele două actrițe. Disprețul e reciproc, e bilateral, e palpabil.

Relație este redată într-un punct de cotitură, când ascendentul moral al mamei se diminuează din cauza vârstei, iar pofta revanșardă a fiicei se manifestă plenar. De aici și dezamăgirea obosită pe care Mirela Cioabă o exprimă cu glasu-i inconfundabil, pe care i-l știu încă de când descopeream teatrul pentru oameni mari acum ceva ani.

În colțul opus al ringului, Costinela Ungureanu își ascute trăsăturile, își oțelește timbrul vocal și adună fulgere răutăcioase în privire, scuturându-se de aura de ingenuă din alte părți. Iar când apare cu voaleta pe chip, te trimite cu gândul direct la o intrigă de Agatha Christie, una cu testamente surprinzătoare, secrete ascunse și otrăvuri din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Britanic.

Și că tot veni vorba, după ce primesc o anumită carte, o să merg în audiență la prietenii de la TNC. Pentru că Popa Tanda nu e doar o nuvelă de Slavici.

Revenind la piesa regizată de Alexandru Boureanu, nu e de mirare că în încleștarea toxică dintre cele două protagoniste, personajul (poate voit) șters al lui Claudiu Mihail e ușor de pierdut cu vederea.

Altminteri, spectacolul îi mai are în distribuție pe Nicolae Poghirc și Raluca Păun, pe oricând te poți baza să se achite de rolurile de compoziție care le revin.

Între atâtea inimi și alte preparate din carne macerată, care fac rău la stomac, între atâtea solilocvii și giumbușlucuri fizice, Gândește-te la Africa le readuce aminte spectatorilor de ce vin la teatru.

Ca să vadă, cu tușe îngroșate (gluma e perpetuă), reacții și trăiri și dereglări pe care soarta li le va scoate în cale.

Chiar și cu acest firav antrenament, infernul care sunt ceilalți va fi mai suportabil.