Departe și nu prea

Anii ’70 ai cinematografiei sunt ai unei marii depresii.

Tot entuziasmul clădit de generația care a contribuit la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial se epuizase deja și apăreau marile întrebări fără răspuns ale omenirii.

Printre acestea, una care încă persistă – suprapopularea și deficitul de hrană – deși teroarea pe care o provoacă s-a mai estompat, mai ales acum, când avem altele pe cap.

E suficient, însă, să revizitezi Soylent Green și să simți cum neliniștea te invadează din nou.

Principalii artizani ai acestei neplăcute (pentru privitor) performanțe le revine regizorului Richard Fleischer și scenaristului Stanley R. Greenberg prin modul cum au înțeles să transpună viziunea coșmărească a lui Harry Harrison din romanul cu titlu pe măsură – Make Room! Make Room!.

Pe scurt, oamenii sunt mulți și hrana puțină și raționalizată, iar cea pentru vulg constă în alimentul care dă și titlul filmului, Soylent Green, cu o proveniență pe care o descoperim pe măsură ce protagonistul jucat de Charlton Heston investighează moartea unuia dintre ștabii corporației care o distribuie.

Distopii s-au mai făcut și se vor mai tot face. Unele credibile, altele sugestive. Aceasta de față nu mai întrunește prima dintre trăsături, dar punctează masiv la a doua, prin detalii.

Pe unul pe care mi-l aduc aminte de când am văzut prima dată Soylent Green în copilărie: mai-marii megalopolisului de beton unde are loc acțiunea se întâlnesc în cel mai exclusivist loc cu putință, muzeul care adăpostea ultimul copac în viață.

Un aspect mărunt, dar sinistru, pe care simțim că nu putem să-l dezavuăm pe deplin ca fiind anacronic.

La fel cum nu putem respinge întru totul brutalitatea reprimării mișcărilor de stradă, corupția poliției sau apartamentele care vin cu escorte feminine incluse.

Tonul întunecat al narațiunii se reflectă și în personajul central. Cu figura sa aspră, minunat dăltuită de natură, cu vocea ușor răgușită, Heston se depărtează simțitor de arhetipul omului legii american, deși păstrează pe undeva acea integritate în care avem mare nevoie să credem.

Iar scânteia de umanitate care îl salvează pe spectator de genunile disperării este relația dintre Charlton Heston și Edward G. Robinson, bătrânul bibliotecare care mai păstrează amintirea unor gusturi naturale.

Alături de copacul solitar, scena mesei copioase de care au parte ce-i doi mi-a rămas în minte încă de când eram mic și Soylent Green era difuzat la Cinemateca de duminică seara.

Atunci n-aveam voie să stau până prea târziu, așa că multă vreme n-am știut deznodământul acestei funeste parabole.

Între timp, am aflat un mic amănunt biografic, din care nu vă divulg decât o parte (Heston și Robinson erau prieteni buni și în viața reală), care a transformat o secvență dinspre final, cutremurătoare în sine, într-unul dintre cele mai înălțătoare momente ale manifestării omului pe ecran.

Ale omului, nu doar ale actorului.

Mâncare, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Copaci, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Dar umanitate?

Mai avem?

Sau Soylent Green e mai aproape decât ne place să credem?

CFR-ul ar ajuta gangsterii

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.