Desculț în parc

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

A venit vara, vremea este (în general) bună, așa că e chiar indicat să ne îndreptăm către activități de exterior, care să ne recreeze și să ne dezmorțească după o primăvară cu toane.

Asta nu s-ar potrivi cu a pătrunde în sala Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova și totuși exact aceasta a fost senzația de la cel mai recent spectacol pe care l-am trăit acolo.

Așa cum exercițiile trebuie precedate de încălzire, am fost puși în atmosferă de înviorarea pricinuită de Uvertura Operei Flautul fermecat a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care a fost, este și va fi energizant prin însăși natura sa.

Tot Mozart ne-a condus printr-o alergare ușoară, pe care am întreprins-o desculți, într-o poiană muzicală.

Concertul nr. 24 în Do minor pentru pian și orchestră, K. 491 are exact acea sonoritate relaxantă a barocului târziu și flamboiant, perioadă care a generat acele compoziții care au întreținut (și încă fac) ipotezele că astfel de muzică te ajută să dormi mai bine.

Știința mai are până să dea un răspuns răspicat, dar fiecare dintre noi a cam acumulat dovezi empirice în acest sens.

A urmat partea cea mai solicitantă și mai complexă a antrenamentului, aceea în care grupe diferite de mușchi, dar și rețele neuronale ample sunt puse în mișcare – Concertul nr. 2 în Sol minor pentru pian și orchestră, op. 16 de Serghei Prokofiev.

Multe întorsături de articulații sonore și nenumărate încordări de fibre armonioase s-au manifestat în această bucată care trebuie că e probă de foc pentru orice sportiv al pianului.

Iar atlet al acestui concert a fost Uladzislau Khandohi din Belarus, pe care mai avusesem ocazia să-l urmăresc sprintând prin muzică la memorabila finală a Concursului ”Dinu Lipatti” de acum doi ani, despre scriam aici.

Condiția sa fizică a fost de invidiat căci ne-a oferit nu unul sau două, ci trei (TREI!) bisuri și cred că nu s-ar fi oprit acolo, dar obosiseră spectatorii de atât deliciu.

Ca orice sportiv de performanță, Uladzislau Khandohi a avut nevoie de un antrenor și de un mentor, găsindu-le pe amândouă în persoana dirijorului Ovidiu Bălan.

Dumnealui însuși s-a dovedit a fi un maratonist veritabil, căci, deși avea nu mai puțin de 82 doi (OPTZECI ȘI DOI!) de ani, a condus și acea finală de ”Dinu Lipatti” de vreo patru ore pe care am avocat-o anterior, iar acum a fost protagonistul unui moment care poate fi desprins din analele sportului.

Într-un moment când tânărul pianist avea de redat câteva note lente solo, dirijorul s-a întors către el și, sprijinindu-se ușor pe pian, îl urmărea cu acea combinație de atenție, bucurie reținută și plăcere pe care trebuie să le fi simțit acei dascăli care au ghidat primii pași ai unei Nadia, ai unui Pele sau ai unui Federer.

Să mergem la sală, pentru a fortifica trupul.

Să mergem la sala de muzică, pentru a fortifica sufletul.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Stări shakespeariene

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Recunosc, în ultima vreme mă duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova pentru deliciile necunoscute, pentru a explora creații și instrumente și artiști pentru întâiași oară.

Însă, uneori, nu e nimic mai plăcut și mai folositor decât o doză de lucrări legendare, care să fie precum Alfred față de un Bruce Wayne copil, să te ia de umeri și să te convingă că lumea nu s-a sfârșit.

Programul a debutat cu Simfonia nr. 35 în Re major, K. 385, cunoscută și ca Simfonia Haffner a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care e o explicație asupra unei percepții colective care dănuie de pe la 1800 încoace.

Acest geniu al muzicii a murit la 35 de ani, o vârstă mijlocie, dacă e să luăm în calcul speranța de viață din perioada respectivă.

Însă și eu, și voi, și oricine avem în minte un copil-minune care s-a stins de tânăr, iar sonoritatea jucăușă a acestei compoziții trebuie să fi contribuit la acest construct mental.

Principala componentă a spectacolului de la Filarmonica din Craiova a fost potpuriul din Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev.

Aceste selecțiuni din Suitele I și II ar fi fost captivante în sine, însă o precizare a Ivonei Stănculeasa la început mi-a oferit o cheie de interpretare neprețuită:

Prokofiev n-a urmărit neapărat narațiunea piesei, ci stările psihologice ale personajelor.

Așa mi s-a deschis o nouă versiune muzicală a acestei tragedii, în condițiile în care cea a lui Franco Zeffirelli și Nino Rota este ștanțată iremediabil în psihicul meu.

Am receptat tensiunea insuportabilă a conflictului dintre familiile Montague și Capulet.

Am fost cutremurat de dramatismul morții lui Tybalt și al reverberațiilor funeste ale acestui eveniment.

Am fost sfâșiat de durerea despărțirii dintre cei doi îndrăgostiți.

Am simțit genunile deznădejdii lui Romeo, contemplând chipul stins al Julietei.

A ajutat la tot acest dramatism sonor și că dirijorul Tiberiu Soare venea cu experiența conducerii acestui spectacol de balet în București.

Transpunerea sa s-a transmis și restului orchestrei și, îndrăznesc să spun, și spectatorilor.

Festivalul Shakespeare nu părăsește niciodată Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ale vieții valuri

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Știu că am cunoștințe limitate în domeniul muzicii clasice, dar mă gândeam că, după câțiva ani de audiții la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu voi mai simți acea senzație că nu mi-ar ajunge o viață pentru a cunoaște măcar o câtime din acest tezaur inestimabil al umanității.

Cele două compoziții din cadrul celui mai recent spectacol de acolo mi-au demonstrat fără putință de tăgadă că ar trebui să mă relaxez și să mă bucur de o călătorie fără sfârșit.

Simfonia concertantă în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 125 de Serghei Prokofiev este prima dintre aceste noi teritorii explorate de orchestra craioveană.

Debutul a avut ceva din gravitatea coloanei sonore pe care compozitorul rus a plăsmuit-o pentru Aleksandr Nevski, mai ales bucata aceea a atacului ca o stihie a cavaleriei teutone.

Apoi, creația lui Prokofiev evoluează spre un fel de circ macabru, în care clovnii mai degrabă ne sperie, decât ne fac să râdem. Se simte tranziția de la lumea bine ordonată (cel puțin în teorie) a secolului al XIX-lea la cea bântuită de nevroze și de căutări de sens a secolului XX.

Toți muzicienii au fost întrebuințați serios pentru convulsiile acestei compoziții, dar primus inter pares la efort a fost Atanas Krastev. Tânărul violoncelist bulgar a venit cu mânecile suflecate, semn că era pus pe treabă, pe care a săvârșit-o ca un sculptor, prin consistență fizică și profundă aplecare spirituală.

Cea de-a doua componentă a programului acelei seri a fost Simfonia în Si bemol major, op. 20 de Ernest Chausson.

Atmosfera generală a acestei bucăți muzicale a fost una încurajatoare, ca o inspirată contrapondere a tulburării induse de cea dintâi. Asta nu înseamnă, însă, că totul a curs lin și jovial.

Au existat momente de subtil nadir emoțional, un mesaj util, căci optimismul nu exclude tristețea ocazională, iar viața nu e universul roz din Barbie.

Toate acestea s-au reflectat și în figura interesantă a dirijorului bulgar Christo Pavlov, bonomă, dar cu o anume sclipire în ochi, ca și cum ar fi vrut să ne spună:

Vă ghidez către lumină, dar nu vă scutesc de provocări.

Mă supun acestei lecții și o aștept pe următoarea.

Imaginile au fost surprinse de amicul meloman Daniel Botea.

Propagandă cu ștaif

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!

Terapie prin sinestezie (2)

By Iulian in Special 0 Comment

Sărbătorile de anul acest vor fi puternic văduvite din punct de vedere social.

Mai vine și tulpina a noua de Covid să dea o lovitură serenității atât de necesare perioadei.

Ce e de făcut?

Căutăm metode alternative de a pune mintea în acea stare de fină beatitudine de care am nevoie pentru a da piept cu un 2021 care rânjește de după 2020 cu un aer sardonic.

Având la dispoziție aroma difuzorul de la Aroma Land, m-am prefăcut într-un fel de alchimist intelectual și pornind de la câteva uleiuri parfumate, am scornit niște experiențe sinestezice de mai mare frumusețea.

Cu aroma de portocale m-am lăsat cuprins de nostalgia din superba povestire Mandarinele de Ryūnosuke Akutagawa, un autor japonez deosebit, care merită descoperit dincolo de capodopera sa, Rashōmon, căreia i-a fost asigurată nemurirea de ecranizarea strălucită a lui Akira Kurosawa.

În tot acest timp, pe fundal a rulat Dragostea celor trei portocale de Serghei Prokofiev, operă satirică, dar nu lipsită de lirism.

Altă zi a fost dedicată mărului, fruct pe care eu îl ador, dar căruia episodul petrecut în Grădina Edenului i-a conferit o faimă cam proastă. Mântuirea a venit de la unul dintre aceste uleiuri aromaterapie, care și-a combinat izul cu lectura cărții lui Emil Rebreanu, Adam și Eva, pe care unii o pun mai prejos decât marile sale romane, dar pe care eu o apreciez în mod deosebit pentru tușele rapide prin care scriitorul redă fiecare dintre epocile istorice pe care le parcurge o dragoste nemuritoare.

Deoarece Pasărea de Foc se hrănea cu mere de aur, creația de neuitat a lui Igor Stravinski a fost alegerea firească pentru partea sonoră a acestei experiențe multisenzoriale.

Printre uleiurile aromaterapie pe care mi-a fost dat să le încerc s-a numărat și cel de scorțișoară, una dintre acele mirodenii care i-am împins pe europeni la a înfrunta necunoscutul și mările pentru a o procura. Așa m-am reîntors la un minunat album editat de Larousse, Mari exploratori, și am lecturat capitolele despre Columb, Vasco da Gama sau Magellan, legănat de 1492: Conquest of Paradise, album de excepție al lui Vangelis, pe care Oscarurile l-au ocolit, dar nu și prețuirea posterității.

Un mare păcat al oricărui final de an este că unii se îmbată și se îndoapă.

Am făcut-o și eu, dar altfel:

M-am îmbătat cu arome diverse și m-am îndopat cu bunătățile culturii universale.

Sărbători fericite și sigure tuturor!