Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Cuceriri SF (26)

Iată că am mai lăsat mintea să zburde pe alte patru tărâmuri SF:

At the Mountains of Madness – una dintre creațiile importante ale bunicului genului horror, H.P. Lovecraft. Așa cum ne-a obișnuit părintele lui Chtulu, povestea este spusă din perspectiva unui narator traumatizat, care relatează o expediție în Antarctica, în care sunt descoperite vestigiile ciclopice ale unei civilizații străvechi. Sunt momente când scriitorul vrea să potențeze tensiunea artificial, dar arhitectura locurilor și acumularea descoperirilor sunt bine construite din condei. Un roman cu valoare mai degrabă de artefact al începuturilor genului SF, dar încă important, totuși.

Children of Dune – cea de-a treia carte din universul plăsmuit de Frank Herbert și cea mai încurcată din câte am apucat să citesc din această serie. Are multiple fire narative, care îi urmăresc pe gemenii Leto și Ghanima, copiii lui Paul Atreides, pe Alia, soră-sa, pe Lady Jessica, maică-sa, precum și pe alții care conspiră în fel și chip, încercând să atingă obiective care deseori sunt neclare chiar și personajelor. Dacă narațiunea ca întreg te obosește și nu îți mai pasă de la un punct de ea, scenele separate îi ies excelent lui Herbert. Multe dintre ele au o intensitate aproape dramaturgică și îți dau puterea să mergi mai departe cu lectura, așa cum un Fremen străbate lent, dar neabătut deșertul stăpânit de Shai-Hulud.

Deathworld – începutul acestui roman de Harry Harrison aduce cu savuroasele aventuri din The Stainless Steel Rat, însă continuare este mai gravă și mai cu tâlc. După ce acceptă provocarea de a da lovitura într-un cazino intergalactic, protagonistul, care deține și vagi abilități telepatice, ajunge pe o planetă atât de inospitalieră pentru oameni, încât mica societatea aciuată acolo e construită militărește în jurul unui singur scop – supraviețuirea. Fidel preceptelor ei, personajul principal începe să vadă dincolo de eternul conflict cu natura și să descopere că există o alternativă la această dușmănie din care cele două părți nu au decât de pierdut. Chiar dacă narațiunea se poticnește pe alocuri, mesajul rămâne relevant.

Dying Inside – una dintre plăcerile regulatelor mele incursiuni în lumea literaturii SF este să dezgrop cărți atât de bune, încât nu mai au nevoie să fie categorisite în aceste gen și pot fi prezentare fără opreliște oricărui cititor. Acest roman al lui Robert Silverberg întrunește toate condițiile, prin scriitură, atmosferă și emoție. Protagonistul este un telepat care își pierde treptat puterile. Acest proces al degradării este redat impecabil, atât stilistic, cât și ca metaforă a îmbătrânirii și tuturor micilor înfrângeri care îl însoțesc. În paralele, autorul ne prezintă și modul cum personajul principal și-a descoperit harul în copilărie, cum a învățat să îl utilizeze și să îl mascheze. Droguri, sex, deznădejde și alte trăiri ale decadei critice a anilor ’70 se regăsesc în roman, dar nu într-un mod care deprimă iremediabil. Dimpotrivă, sunt însoțite de multă compasiune și de o invitație de a privi înăuntru. Al nostru și al altora.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.