Tropicul A.I.-ului

Neuromantul este un roman care incepe palpitant si se termina filosofic si, de la un cap la altul, este scris foarte imbacsit. Autorul, William Gibson, s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica in care tot ce e natural a fost suprimat, in care orice particica a corpului omenesc poate fi schimbata cu produse mai bune sau mai proaste, dupa buget. Lumea imaginata de Gibson musteste de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital, stralucind de curatenie si cu o lumina albastra, halucinanta.

In mijlocul unui astfel de univers dezumanizat il gasim pe personajul principal, un fost hacker de exceptie, care si-a luat-o urat de tot de la niste angajatori mai drastici, si a ajuns sa traiasca la limita societatii si a subzistentei, intrand astfel intr-o galerie ilustra, la care au mai contribuit William Burroughs sau Henry Miller. Apropo de hacker, sa nu cumva sa uit sa va spun ca romanul are si parti in care actiunea se petrece intr-o realitate virtuala, a carei descriere, in cazul in care nu veti sucomba in fata ultratehnicismului stilistic general al cartii, va va da gata cu siguranta.

Omul nostru primeste propunerea de a se alatura unui plan cu alura de sabotaj, cu scopuri care nu ii sunt clare si, cu atat mai putin, noua, cititorilor. Inumana incalceala a evenimentelor, dublata de deja mentionata supraincarcare cu termeni tehnico-futuristici, m-ar fi doborat pana la urma, daca nu ar fi existat un companion al protagonistului, o anume Molly, une gajique fatalle modificata, pe ici, pe colo, prin partile esentiale, avand tintuiti de orbite niste ochelari ca ai Lady Gagai la inceputul Alejandroului si cu lame ascutite care ii ies din buricele degetelor. Simpla ei prezenta m-a facut sa o urmez si sa imi fac loc cu coatele mintii prin paginile Neuromantului.

Plin de vanatai mentale, am reusit, la un moment dat, sa patrund si ceva din noima cartii, care a mai capatat astfel o calitate in ochii mei. M-au atras intotdeauna speculatiile despre autonomizarea intelectuala a tehnologiei care ne inconjoara, ideea ca printre miriade de microcipuri si circuite poate aparea scanteia a ceva ce nu putem numi nici suflet, nici constiinta, dar careia nu ii putem refuza capacitatea de a avea aspiratii sau scopuri proprii. M-a fascinat in Ghost in the Shell, m-a fascinat in GOLEM XIV, iar in Neuromantul m-am vazut din nou incapabil sa ma sustrag acestei atractii.

Macar pentru asta pot sa imi zic ca a meritat truda de a citi cartea.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

4 Comments

  1. Un roman care „este scris foarte imbacsit” de catre un autor care „s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica „,ce descrie un „univers dezumanizat” mustind de „de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital” nu pare a fi foarte imbietor!:) Iar daca ascunde pericolul unei sucombari la lecturare, ba chiar „vanatai mentale”, cine sa se incumete la asa …sinucidere?! Plus ca nu toata lumea e atrasa de …fatalitate;)
    Mi-a placut foarte mult stilul in care ai scris anti-recenzia, nu-s insa convinsa sa citesc si cartea,desi m-ai intrigat, reunosc:) Qui sait?!

    Reply

Dă-i un răspuns lui Oana Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.