Filmul pe care mulți români se grăbesc să îl vadă în această perioadă este Cravata galbenă al lui Serge Ioan Celibidache.
Am făcut-o eu însumi și îi înțeleg.
I-a mânat o combinație de curiozitate și patriotism.
Eu, unul, mi le-am văzut satisfăcute pe amândouă, ba chiar am primit ca bonus întărirea unei pasiuni care s-a născut și s-a maturizat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.
Filmul urmărește două planuri narative, ambele avându-l în prim-plan pe tatăl cineastului, ilustrul Sergiu Celibidache, atât în tinerețea zbuciumată și evoluția către faimă, cât și la senectute, când se încăpățânează să lupte pentru un ideal aparent anacronic – refuzul de a permite reproducerea digitală a concertelor dirijate de el, cu argumentul că prin asta se pierde însăși spiritul muzicii.
Aici îi dau parțial dreptate. Tehnologia este indispensabilă în a-ți extinde orizontul, dar un concert ascultat pe viu este unic și irepetabil.
John Malkovich este numele mare care a împins pelicula spre atenția internațională, iar veteranul într-ale actoriei aduce prestanță rolului, dar sufletul producției este tânărul Ben Schnetzer, căci bildungsromanul e al lui.
Pe el îl urmărim descoperindu-se pe sine, pe el îl vedem pătruns de muzică și de orgoliu, pe el îl compătimim când suferă privațiuni în război.
Regia lui Serge Ioan Celibidache emană profesionalism, iar dacă sunt unele secvențe mai stângace sau exagerat de patetice în formă (vezi epifania de la concertul din biserică), altele te captivează de-a dreptul prin tensiune (vezi legitimarea de noapte) sau triumf al talentului (vezi proba de la Berlin) sau erotism (vezi scena când dirijează Boleroul lui Ravel).
Iar totul culminează cu acel spectacol de la Ateneu, căruia i-am simțit vibrația parcă aievea.
Scenariul semnat de același Serge Ioan Celibidache în colaborare cu James Olivier (care a mai lucrat și la Octav cel cu Marcel Iureș) e măsurat în melodramă, dându-le astfel actorilor posibilitatea să se afirme prin forța interpretării.
Dintr-o distribuție de o competență fără abateri, preferații mei sunt Sean Bean drept tatăl exigent și dominator (povestea lui Celibidache Sr. o oglindește pe a lui Jean Negulescu) sau Robert Dolle drept profesorul inimos, care, cu bonomia unui Dobby din Harry Potter și înțelepciunea de Yoda din Star Wars, face din padawanul său Sergiu un veritabil Skywalker al muzicii.
Până acum am vorbit în calitate de cinefil universal, dar se cuvine a se exprima și românul din mine.
Iar acesta e încântat de cum istoria noastră, cu bună și rele, e racordată la istoria universală și cum unul de-al nostru face istorie.
Da, am trimis și noi ceva în Univers.
Perfecțiunea Nadiei, stângul lui Hagi, esența lui Brâncuși, pagaia ruptă a lui Patzaichin.
Sau dedicarea lui Sergiu Celibidache.
