Iulian

Muzicienii și Oscarul

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 13 martie 2025 0 Comment

S-a încheiat de curând încă un sezon de Oscar și de fiecare dată când mă vă prins în mrejele chibițatului, îmi vin și idei de explorări în fel și chip ale istoriei acestor premii atât de râvnite, dar și atât de controversate.

De data aceasta, m-am aplecat asupra acelor muzicieni de marcă nomnalizați sau câștigători de Oscar.

Se cuvine, însă, să menționez două lucruri.

În primul rând, este vorba despre acele figuri marcante ale muzicii care și-au făurit renumele în afara lumii filmului, nominalizarea sau statueta venind ca un adaos la o carieră deja ilustră.

În al doilea rând, este vorba despre coloana sonoră a unei producții cinematografice, nu cântecul original, unde lista este mult mai vastă.

***

Supranumit ”Decanul Compozitorilor Americani”, Aaron Copland, autor al unor opere inspirate de istoria și întinderile Americii (Appalachian Spring sau Billy the Kid), a fost foarte activ și pe tărâmul muzicii de film, fiind nominalizat la Oscar de multiple ori și chiar a câștigat pentru The Heiress.

***

Neobosit dirijor și educator al celor tineri într-ale muzicii clasice, Leonard Bernstein (cărui Bradley Cooper îi închină un portret sugestiv, deși exagerat în Maestro), a cochetat și cu cinematografia, fiind nominalizat pentru coloana sonoră a capodoperei lui Elia Kazan, On the Waterfront.

***

Un nume de legendă al muzicii clasice, Dmitri Șostakovici, a primit o nominalizare la Oscar pentru creația sa din Khovanschina, versiune cinematografică a unui spectacol de operă care redă povestea din secolul al XVII-lea a boierului Ivan Khovansky, răzvrătit împotriva țarilor minori Petru I și Ivan al V-lea, conduși din umbră de sora lor, temuta regentă Sofia Alexeevna.

***

Colos al jazzului, Duke Ellington n-a fost străin de muzica de film, iar coloana sonoră a peliculei Paris Blues, esențială pentru povestea celor doi americani la Paris (Paul Newman și Sidney Poitier) i-a adus o nominalizare la Oscar.

***

Figură emblematică a muzicii soul, Isaac Hayes este cel care a impus în conștiința colectivă coloana sonoră din filmul Shaft, care i-a adus o nominalizare la Oscar și chiar o statuetă, căci acel cântec original din același film este practic chintensența creației extinse a întregii pelicule.

***

Ravi Shankar, cel care a devenit sinonim cu instrumentul specific indian numit ”sitar”, a fost nominalizat la Oscar împreună cu George Fenton pentru muzica din Gandhi, monumentală frescă a părintelui independenței Indiei și Pakistanului.

***

Artist plurivalent, care s-a remarcat nu doar în calitate de creator de muzică, dar și ca naș al unor albume care au făcut istorie (precum Thriller sau Bad ale lui Michael Jackson), Quincy Jones a fost de nenumărate ori nominalizat la Oscar, poate cea mai importantă creație a sa din acest domeniu fiind coloana sonoră din The Color Purple, al cărui producător a și fost alături de Steven Spielberg.

***

Philip Glass, unul dintre cei de seamă exponenți ai minimalismului în muzică, a primit trei nominalizări la Oscar până acum, poate cea mai interesantă dintre creațiile sale fiind cea din Kundun al lui Martin Scorsese, unde îmbină temele sale specifice cu sonoritatea aparte a Tibetului tradițional.

***

Artist eclectic și dedicat, Jon Batiste a făcut parte echipă cu Trent Reznor și Atticus Ross și a câștigat Oscarul pentru coloana sonoră din Soul, un film Pixar un pic atipic, care se adresează mai mult ca oricând adulților în căutarea sensului vieții.

Sezon de Oscar 2025 – Flow

By Iulian in Filme 11 martie 2025 0 Comment

Știu, acest sezon de Oscar s-a încheiat demult, însă printre rezultatele sale s-a regăsit și o imensă supriză – Flow (în original, Straume), film de animație leton, care a bătut toate producțiile hollywoodiene, printre care marii favoriți Inside Out 2 și, mai ales, The Wild Robot.

Cu acesta din urmă împărtășește ideea de la care pornește, așa că merită explorat ceva anume i-a fermecat pe votanți Academiei.

O mâță neagră nenumită (căreia îi vom spune Mâța de acum încolo) încearcă să supraviețuiască apelor care cresc necontenit și ajunge pe o barcă fără stăpân alături de alte animale, precum o pasăre secretar, o capibara, un lemur și un câine.

Împreună învață să se accepte, să colaboreze și să treacă peste ciondăneli și neîncredere organică, pentru a supraviețui călătoriei către un punct înalt care pare a fi izbăvirea supremă.

Totul are loc fără dialog, singurele replici fiind sunetele mai mult mai puțin specifice ale fiecărei viețuitoare.

Însă nu e nicio scenă a cărei psihologie să fie ambiguă, deoarece realizatorii, în frunte cu Gints Zilbalodis, conferă personajelor și situațiilor o expresivitate superbă, de la mimică la gestică, fără a ajunge la antropomorfizare tipică Disney, pe care o știm de când eram de-o șchioapă.

Din punct de vedere grafic, Flow pare necizelat față de competitorii hollywodieni cu bugete infinit mai mari, însă ce pornește ca neajuns sfârșește ca o calitate, mai ales că modul de compunere a secvențelor și dinamica scenelor sunt desăvârșit produse.

Tocmai pentru că aspectele fizice ale poveștii sunt atât de bine redate, cele emoționale se încheagă cu o forță pe care n-ai fi bănuit-o.

Urmărind-o pe Mâță, descoperind, suferind și simțind uimirea față de ea, ajungi la un atașament față de personaje pe care l-am asemuit unei lecturi de mare impact sufletesc de odinioară, cea a romanului The Road de Cormac McCarthy.

Și acolo lumea pare a fi suferit un cataclism, și acolo te agăți de protagoniști aproape cu disperare, și acolo îți dorești cu toată ființa să supraviețuiască.

Ajută și că Flow nu urmează canoanele moralității hollywoodiene, pe care o bifează fără abatere The Wild Robot, ci duce înțelesurile spre sfere mai profunde și mai complexe.

Mâța parcurge o călătorie inițiatică, iar noi avem privilegiul de a o însoți.

P.S. La întoarcerea de la film, ce-mi iese în cale?

O mâță neagră, semn că Universul îmi spune:

Ai făcut bine că ai fost la Flow, du-te și grăiește lumii despre această creație extraordinară.

Stări shakespeariene

By Iulian in Intre muzical si conceptual 10 martie 2025 0 Comment

Recunosc, în ultima vreme mă duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova pentru deliciile necunoscute, pentru a explora creații și instrumente și artiști pentru întâiași oară.

Însă, uneori, nu e nimic mai plăcut și mai folositor decât o doză de lucrări legendare, care să fie precum Alfred față de un Bruce Wayne copil, să te ia de umeri și să te convingă că lumea nu s-a sfârșit.

Programul a debutat cu Simfonia nr. 35 în Re major, K. 385, cunoscută și ca Simfonia Haffner a lui Wolfgang Amadeus Mozart, care e o explicație asupra unei percepții colective care dănuie de pe la 1800 încoace.

Acest geniu al muzicii a murit la 35 de ani, o vârstă mijlocie, dacă e să luăm în calcul speranța de viață din perioada respectivă.

Însă și eu, și voi, și oricine avem în minte un copil-minune care s-a stins de tânăr, iar sonoritatea jucăușă a acestei compoziții trebuie să fi contribuit la acest construct mental.

Principala componentă a spectacolului de la Filarmonica din Craiova a fost potpuriul din Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev.

Aceste selecțiuni din Suitele I și II ar fi fost captivante în sine, însă o precizare a Ivonei Stănculeasa la început mi-a oferit o cheie de interpretare neprețuită:

Prokofiev n-a urmărit neapărat narațiunea piesei, ci stările psihologice ale personajelor.

Așa mi s-a deschis o nouă versiune muzicală a acestei tragedii, în condițiile în care cea a lui Franco Zeffirelli și Nino Rota este ștanțată iremediabil în psihicul meu.

Am receptat tensiunea insuportabilă a conflictului dintre familiile Montague și Capulet.

Am fost cutremurat de dramatismul morții lui Tybalt și al reverberațiilor funeste ale acestui eveniment.

Am fost sfâșiat de durerea despărțirii dintre cei doi îndrăgostiți.

Am simțit genunile deznădejdii lui Romeo, contemplând chipul stins al Julietei.

A ajutat la tot acest dramatism sonor și că dirijorul Tiberiu Soare venea cu experiența conducerii acestui spectacol de balet în București.

Transpunerea sa s-a transmis și restului orchestrei și, îndrăznesc să spun, și spectatorilor.

Festivalul Shakespeare nu părăsește niciodată Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Chiorul e tiran în țara orbilor

By Iulian in Teatru 9 martie 2025 0 Comment

Era (și este) odată ca niciodată o minte strălucită, care putea însăila mesaje complexe, îmbrăcându-le într-o formă subtilă.

Această minte poartă numele de Matei Vișniec, iar una dintre emanațiile sale s-a întrupat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova în piesa Țara lui Gufi.

Un spectacol realizat stilistic și interpretativ de Dan Tudor ca în vechime, fapt care, paradoxal, îi sporește relevanța pentru prezent.

În țara orbilor, Gufi e văzător și se folosește de acest avantaj pentru a a-și exercita dominația asupra celorlați.

Asta până în momentul când propria-i fiică pornește o revoluție cromatică personală.

Țara lui Gufi acționează pe două mari fronturi.

Primul este al alegoriei dictaturii, simplă în esență, dar ascunsă cu abilitate de Vișniec în straie de tramă de basm inițiatic.

Dacă orbirea e alt cuvânt pentru prostire, atunci Țara lui Gufi e România sau SUA sau oricare alt ținut de pe mapamond unde guvernanții, nici ei prea limpezi la vedere, încurajează și profită de îndobitocirea cetățenilor.

Al doilea front este pitorescul specific (contemporanii mai reduși ar spune unic în lume, ba chiar galaxie) al limbii române. Am auzit în Țara lui Gufi expresii deja considerate arhaice, dar de un farmec irepetabil.

Am auzit proverbe neaoșe, uneori ca atare, alteori răsucite cu tâlc.

Toate au fost declamate clar și bombastic în cel mai bun mod cu putință de distribuția excelentă, condusă de un Nicolae Vicol cu vocea-i tunătoare.

Iar ca suplimentară distincție pentru toți actorii, dicția impecabilă a fost dublată de o dedicare fizică scenică pe măsură.

La final, aplauzele n-au fost furtunoase.

Nici nu aveau cum.

Țara lui Gufi e o piesă care pare grea pentru creierul hiperdinamic hrănit cu digital.

E o creație care îți întrebuințează serios atenția și vocabularul și gândirea abstractă.

E despre metafore și efortul de a le decoda.

Dar tot acest efort a sporit senzația de sublim care învăluie momentul, minunat coregrafiat, când Iola, minunat jucată de Alexandra Francu, descoperă minunatele culori.

Câtă vreme ne putem minuna, tirania n-a obținut victoria definitivă.

Credit foto: Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

Istoria pe dos tot acolo ajunge

By Iulian in Carti 7 martie 2025 0 Comment

Condițiile contrafactuale sunt un exercițiu al celor care studiază istoria și presupune interogații de tipul ”Ce-ar fi fost, dacă…?”.

Ce-ar fi fost, dacă Napoleon nu invada Rusia?

Ce-ar fi fost, dacă Hitler ar fi murit în complotul lui Stauffenberg?

Ce-ar fi fost, dacă vikingii ar fi prins rădăcini pe continentul american?

De la această din urmă ipoteză pornește Laurent Binet în romanul său contrafactual Civilizații.

Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.

Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.

Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.

Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.

Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.

Iar concluzia e importantă:

Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.

Habar n-au.

Nimeni n-are.

13 X 2 motive să redescoperim The 13th Warrior

By Iulian in Filme 5 martie 2025 0 Comment

Anul acesta se împlinesc 26 (2 X 13) de ani de când a apărut The 13th Warrior, un excelent film de acțiune, așa că iată mai jos tot atâtea motive de a fi descoperit:

1. Ideea intereferenței culturilor, arabul ajuns la vikingi și relatarea reală a lui Ahmad ibd Fadlan combinată cu Beowulf, pentru toate având a mulțumi lui Michael Crichton.

2. Antonio Banderas, în mare formă, expresivă și fizică, excelent ales să redea un arab.

3. Figura impozantă a lui Vladimir Kulich drept căpetenie a oamenilor nordului.

4. Modul cum se reliefează figura fiecăruia dintre ceilalți vikingi, precum Cei Șapte Samurai ai lui Kurosawa.

5. Farmecul inegalabil al unui Omar Sharif la senectute, în scurta lui apariția de la început.

6. Glorioasa coloană sonoră a lui Jerry Goldsmith (care știe exact ce să accentueze pentru a reda specificul civilizației pe care o tratează, vezi The Mummy).

7. Entuziasmanta scenă în care se anunță cei treisprezece războinici, numărați de Omar Sharif cu încântare crescândă.

8. Copleșitoarea declamație funerară a vikingilor.

9. Ținuturile cețoase pe care le străbate grupul protagoniștilor pe drakkar.

10. Faptul că realizatorii peliculei au rezistat tentației de a-l pune pe vreun viking să poarte coif cu coarne, una dintre marile făcături ale ficțiunii în ceea ce-i privește pe acești războinici.

11. Secvența în care personajul lui Antonio Banderas învață limba vikingilor într-o noapte (Neverosimilă? Da. Irezistibilă? DA!).

12. Modul cum vikingii râd de căluțul lui Ibd Fadlan.

13. Modul cum cal și călăreț le dau peste nas.

14. Modul cum vikingii râd de neputința arabului de a mânui o sabie de-a lor.

15. Iataganul pe care și-l face Banderas.

16. Modul cum râd iar vikingii de această armă.

16. Integrarea treptată, dar profundă a lui ibn Fadlan în rândul vajnicilor lui companioni.

17. Scena duelului și tâlcul ei.

18. Înfricoșătorii Wendoli.

19. Și mai înfricoșătoarea lor mumă.

20. Râurile de foc care se abat asupra localității apărate de protagoniști.

21. Scenele de luptă, intense și brutale.

22. Cum stai cu inimă la gură, știind cât de asimetric este conflictul.

23. Ideea că nu trebuie să îl aștepți pe dușman, trebuie să te duci tu peste el.

24. Confruntarea finală, cu tot tragismul și eroismul ei.

25. Reiterarea de maxim efect a copleșitoarei declamații funerare a vikingilor.

26. Se bea hidromel, când apare și pe la noi?

Monezi noi, apucături vechi

By Iulian in Carti 3 martie 2025 0 Comment

Despre criptomonede se tot discută, mai ales că inclusiv cuplul prezidențial din SUA a lansat unele care au dat rasol rău de tot, alimentând temerile că nu sunt decât o schemă de fraierit naivii tehnofili sau care vor îmbogățire rapidă.

Sunt criptomonedele viitorul sau doar un aspect marginal al valului de digitalizare care mătură toate aspectele vieții?

Viitorul e incert, însă trecutul primei și celei mai importante dintre acestea este explorat foarte sugestiv de Ben Mezrich în Miliardari în bitcoin.

Dacă vă este vag cunoscut numele autorului, nu vă înșelați, este același care a scris cartea care l-a inspirat pe David Fincher în realizarea excelentului The Social Network.

De fapt, unele dintre personajele de acolo se regăsesc și aici, pentru că o mare parte a acestei complicate urzeli tehno-psihologice îi are în prim-plan pe gemenii Tyler și Cameron Winklevoss, care l-au acuzat pe Mark Zuckerberg că le-a furat ideea care a dus, într-un final, la realizarea Facebook-ului.

Interesant este că lucrarea de față este scrisă după apariția filmului, așa că nu sunt ocolite zbaterile celor doi antreprenori de a se scutura de imaginea ușor caricaturală și de pierzători pe care le-a proiectat-o creația cinematografică.

Remarcabil este că personajele reale au reușit și au avut intuiția și curajul de a investi într-un proiect care, acum o decadă, părea neverosimil – o monedă virtuală, care nu depinde de bănci și instituții financiare centralizate.

Este același impuls libertarian (sau chiar anarhic, dacă vreți), care a însoțit dezvoltarea Internetului la începuturile sale.

Ca într-un roman tolstoian, Ben Mezreh urmărește evoluția unor diverse figuri marcante din lumea criptomonedelor, contrapunându-i, de pildă, pe gemenii disciplinați și viguroși, unuia precum Charlie Shrem, un tocilar antisocial care se pomenește cu mulți bani și mult succes și se lasă ros de ele ca într-o fabulă de La Fontaine.

Bineînțeles, nu lipsesc ample explicații tehnice despre cum funcționează bitcoin, inteligibile cât s-a priceput autorul să le facă, știind că nu e ușor nici pentru experții să le deslușească întru totul.

Deocamdată, criptomonedele sunt încă la periferia societății, nu sunt acceptate de toată lumea (eu, unul, mă număr încă printre sceptici).

Nu știu dacă viitorul le va păstra ca notă de subsol sau le va transforma în puncte focale ale economiei și vieții de zi cu zi.

Ce știu, însă, e că trăsăturile umane din ambele părți, inventivitatea sau lăcomia, curajul sau aroganța, par nepieritoare.

Cumpărați bitcoin, dacă vreți, dar aveți grijă de la cine.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o poveste fascinantă despre banii care există și nu prea.

Sezon de Oscar 2025 – Epilog

By Iulian in Filme 2 martie 2025 0 Comment

Ne mai despart câteva ore de decernarea Oscarurilor pentru sezonul 2025, așa că mă grăbesc să vă prezint deja tradiționalul cocktail de pronosticuri și preferințe pentru varii categorii:

Cel mai bun regizor – până mai deunăzi, părea că Brady Corbet era favorit detașat, ca și The Brutalist la cel mai bun film, însă i-a dăunat controversa referitoare la utilizarea Inteligenței Artificiale, ceea ce l-a propulsat în pole position pe Sean Baker, fapt care nu poate decât să mă bucure, pentru că Anora, care pare un haos de reacții și trăiri (dar nu este), rămâne preferatul meu din tot sezonul.

Cel mai bun actor în rol principal – bătălia se dă în momentul ăsta între Adrien Brody și Timothee Chalamet, nu doar pentru statuetă, ci și pentru titlul de cel mai tânăr câștigător al ei (Brody să-l păstreze, Chalamet să-l detroneze), dar, dacă e adevărat că la cel mai bun film se înfiripează o victorie a Conclave, atunci n-ar fi frumos să fie recompensat și protagonistul lui, adică Ralph Fiennes?

Cea mai bună actriță în rol principal – aici e o încleștare ca aceea generată de Eris când a aruncat mărul discordiei: Demi Moore are deja Globul de Aur, Mikey Madison a înhățat premiul la Bafta, dar eu nu o scot din cursă nici pe Fernanda Torres, așa că deznodământul e mai greu de prezis decât următoarele tâmpenii comise de tandemul Trump-Musk.

Cel mai bun actor în rol secundar – am vorbit pe larg despre frauda care îi va aduce, probabil, statueta lui Kieran Culkin, iar dacă ar fi pe drepte, aș oscila între Guy Pearce și Edward Norton.

Cea mai bună actriță în rol secundar – e remarcabil că Zoe Zaldana, a cărei interpretare e meritorie, a reușit să rămână favorită, în condițiile în care Emilia Perez a căzut rău de tot, după ce s-a descoperit că Sofia Carla Gascon a vorbit ca proasta (na, că facem acordul după cum se identifică) pe Twitter mai demult.

Cel mai bun scenariu original – pentru a-i ajuta peliculei mele preferate, Anora, la premiul cel mare îi doresc succes aici, deși nu m-aș supăra să văd distincția asta mergând fie către A Real Pain, fie către September 5.

Cel mai bun scenariu adaptat – Conclave pare a-și fi arvunit premiul, rămânând de văzut cât de mult va atârna în cursa pentru Oscarul ăl mare, însă vă invit să nu ocoliți profunda compasiune care răzbate din Sing Sing.

Cea mai bună imagine – sprintul de final se joacă între The Brutalist și Dune – Part Two, facă-se voia Academiei.

Cel mai bun montaj – aici e, probabil, cheia care va decide întrecerea pentru cel mai bun film: dacă ia Conclave, are prima șansă acolo, deși, personal, prefer secvența aia antologică de pe la mijlocul preferatului meu, Anora, când trei bărbați se dau de ceasul morții să o imobilizeze pe o Mikey Madison ca lovită de streche.

Cel mai bun sunet – văd că tendința se deplasează dinspre Wicked către A Complete Unknown, deși Dune – Part Two e cel mai meseriaș din acest punct de vedere, dacă mă întrebați pe mine.

Cele mai bune efecte speciale – dacă nu ia Dune – Part Two aici, înseamnă că e ceva putred în America (mă rog, e, dar asta e altă poveste).

Cea mai bună coloană sonoră – pe lângă aerul maiestuos și reținut al lui Ralph Fiennes, coloana sonoră e cea care te captivează cel mai bun în Conclave, așa că preferința mea merge într-acolo, dar pot să înțeleg și dacă statueta îi revine lui The Brutalist.

Cele mai bune decoruri – cred că Wicked e cel mai îndreptățit aici, deși probabil că se vor găsi destule voturi și pentru Dune – Part Two.

Cele mai bune costume – tot Wicked.

Cel mai bun machiaj – din câte aud, desfigurările din The Substance sunt greu de bătut (și de suportat).

Cel mai bun cântec – cu toate scăderile lui, Emilia Perez are niște numere muzicale deosebite, așa că merită recunoaștere pentru unul dintre ele, ca reprezentat al întregii selecții.

Cel mai bun film de animație – duelul, asimetric, în ultimă instanță, e între două producții cu mesaje similare, The Wild Robot și Flow, deși îmi pare rău de Inside Out 2, care a fost excelent la rându-i.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – n-am văzut decât Anuja, ala că îi urez succes.

Cel mai bun documentar scurt – idem pentru The Only Girl in the Orchestra.

Cel mai bun film internațional – deși Emilia Perez dă semne că începe să iasă din mlaștina despre care vorbeam mai sus, nu cred că Ainda Estou Aqui poate fi surclasat, pentru că e o creație extraordinară, tulburătoare și înălțătoare deopotrivă.

Cel mai bun film – știu că Papei Francisc nu-i e prea bine, iar Conclave devine cu atât mai relevant (bașca finalul ăla menit a-l enerva pe Trump et comp.), dar parcă îi lipsește ceva pentru a câștiga premiul suprem, așa că sper să fie superba echipă din Anora cea care urcă pe scenă la finalul ceremoniei.

Având convingerea că, deși locatarul vremelnic de la Casa Albă le-ar vrea interzise, Oscarurile vor continua și la anul, vă dau întâlnire în 2026.

Până atunci, pace vouă.

Și nouă.

Sezon de Oscar 2025 – Anuja

By Iulian in Filme 1 martie 2025 0 Comment

Ne apropiem de încheierea acestui sezon de Oscar, nu însă înainte de a ne apleca asupra unui scurtmetraj de ficțiune intitulat Anuja, care, prin mijloacele-i modeste, de lungime și artistice, ne transmite mesaje înduișătoare, dar și triste.

Această scurtă poveste se petrece în India contemporană, în acele straturi profunde și năpăstuite ale societății, pe care le cunoaștem din The Slumdog Millionaire, și le are în prim plan pe două surori orfane, Panak, cea mare, și Anuja, cea mică.

Ambele lucrează într-o fabrică de textile, iar dacă asta nu vi se pare conform cu vârsta fragedă a mezinei, atunci ați atins primul punct nevralgic pe care realizatorul Adam J. Graves îl scoate în evidență – că există părți ale lumii unde ceea ce considerăm lege a firii nu se aplică.

În ciuda mediul defavorizat în care locuiește, micuța protagonistă (jucată de o fetiță fără nicio pregătire actoricească – Sajda Pathan) este foarte înzestrată intelectual și primește propunerea din partea unui om de bine, profesor din partea locului, de a a un examen care i-ar putea aduce un loc la un internat, precum și posibilitatea de a urma o școală și de a avea un viitor mai bun.

Însă, după o scenă simpatică și de o suprinzătoare deșteptăciune, patronul cam escroc al fabricii de textile își dă seama la rându-i că se poate folosi de capacitățile Anujei, așa că îi cere imperativ să începe a-l ajuta la birou, chiar în ziua și la ora când ar avea loc examenul.

Vă las pe voi să descoperiți ce alege fetița, o să mă limitez la a spune că, deși titlul o amintește pe doar una dintre cele două surori, și cea mare e la fel de importantă în ansamblul narativ și emoțional al scurtmetrajului.

Panak (jucată de asemenea de o neprofesionistă – Ananya Shanbhag) știe că nu își poate depăși condiția, dar asta nu o împiedică să se folosească de orice fărâmă de creativitate și devotament pentru a-și sprijini surioara.

Relația dintre ele este ca o flăcăruie de speranță într-o lume de beznă, tot așa cum educația rămâne singura sursă de lumină în întunericul existenței.

Hai să nu îi lipsim pe copii de ea și hai să le oferim una de calitate.

E spre binele lor, dar și al nostru.

Anora

Wicked

Maria

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – September 5

By Iulian in Filme 26 februarie 2025 0 Comment

Se pot reproșa multe Oscarurilor, dar există un beneficiu de netăgăduit al instituției acestor premii.

Aduce în prim-plan filme remarcabile care, în noianul anual de producții cinematografice, ar putea trece neobservate.

Și nu mă refer aici neapărat la peliculele care adună nominalizări și statuete cu toptanul, ci la acelea care apar la categoria scenariu, mai precis la cel original.

Acolo am descoperit de-a lungul anilor niște scăpărări de inteligență sau profunzime pe care mi-ar fi părut rău să nu le trec prin filtrul gândirii și intelectului.

Este cazul din acest sezon al producției September 5, care prezintă zbaterile echipei de televiziune americane ajunse în situația neașteptată de a reda în timp real tragicele evenimente de la Olimpiada de Vară de la Munchen din 1972, când un grup de teroriști palestinieni a sechestrat o parte din delegația Israelului, rezultatul fiind o hecatombă în care și-au pierdut viețile atât agresorii, cât și ostaticii (fapte evocate și de Steven Spielberg în Munich).

Fiind specializați pe transmisiuni sportive, nu de știri, membrii respectivei echipe de televiziune își pun la bătaie toate resursele de ingeniozitate și energie, uneori peste limita legalității, pentru a obține informații, a prinde spațiu de emisie, a filma și a organiza conținutul difuzat în direct.

Nu lipsesc tensiunile dintr-un grup multicultural, în condițiile în care rănile celui de-al Doilea Război Mondial erau încă supurânde, alegerile care trebuie făcute între logica mediatică și moralitate sunt afurisit de grele, iar deciziile sunt luate sub presiunea amețitoare a timpului.

Regia lui Tim Fehlbaum (care semnează și scenariul alături de Moritz Binder și Alex David) este desăvârșită, prin modul intim de portretizare a personajelor, prin excelenta reconstituire a mijloacelor de producție TV ale perioadei și prin integrarea fără cusur a unor materiale audio-vizuale reale.

Distribuția, în care regăsim actori de compoziție precum Ben Chaplin, Peter Sarsgaard, John Magaro, Leonie Besesch sau Zinedine Zouadem, e de o democrație greu de găsit în vreo producție hollywoodiană, niciun interpret nu iese în evidență mai mult decât ceilalți, dar fiecare se reliefează, astfel că la final știi cine cu ce se ocupă și cum reacționează.

Deși înfațișa o poveste cu un final tragic cunoscut, am urmărit September 5 cu sufletul la gură, de parcă totul s-ar fi desfășurat atunci sub ochii mei.

Nu cunosc glorie mai mare a unui film decât să substituie imaginația memoriei.