Să asculți pe Ceaikovski, nu de Ceaikovski

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

N-am început epopeea leatului 2025 la Filarmonica „Oltenia” Craiova cu tradiționalul Concert de Anul Nou, dar nici departe n-am fost.

Spectacolul de acum a fost bogat, colorat și a inclus bucăți muzicale asupra cărora însuși timpul este neputincios.

Orice epopee are nevoie de o uvertură corespunzătoare, care să te ia din mundan și să te transfere pe tărâmul fantasticului, unde orice este posibil.

Acum a fost cea a operei Ruslan și Ludmila a lui Mihail Glinka, iar povestea, scrisă cu condeiul dirijorului Radu Zaharia și cu literele muzicienilor filarmonicii, a putut începe.

A urmat Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102 de Dimitri Șostakovici, o veritabilă parabolă convexă din matematică (o înfățișez mai jos, pentru cei care au chiulit de la orele alea), redată muzical de pianistul Leonard Mihale.

A început năvalnic (Dana, îți „împrumut” comparațiile cu o urmărire de western sau un film de acțiune), apoi a coborât treptat până la o serenitate aproape primordială, pentru ca după aceea să salte în intensitatea până la aceleași cote tunătoare.

Alt amic din gașca blogosferică spunea (nici lui nu i-am cerut permisiunea sa-l citez):

Poți să adormi la Ceaikovski, dar în nici un caz la Șostakovici.

Slabe șanse ca aluzia la acel efect soporific să se refere la mine, căci pentru acele fragmente din Lacul lebedelor, Spărgatorul de nuci și Frumoasa din pădurea adormită venisem în primul rând.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai au același farmec, dezlegate de sprijinul vizual, balet sau altele, care ne însoțesc de obicei?

Răspunsul este, cel puțin ceea ce mă privește, un răspicat da.

În primul rând, e uimitor să observi cum se compun acele sunete răpitoare, care fac mintea să vibreze.

De pildă, Dansul arab din Spărgătorul de nuci a fost o lecție că e greșit să desconsiderăm cele mai mici și neînsemnate elemente din jurul nostru. Efectul său senzual ar fi înjumătățit fără acea tamburină care e ca mirodenie auditivă presărată la fix.

În al doilea, și cel mai important, rând, audiția acestor bijuterii muzicale care aparțin patrimoniului universal m-a purtat prin toate creațiile cărora le-au împrumutat savoarea.

Am revăzut mental același Dans Arab unduitor, transpus animat în minunatul Fantasia din 1940 a studiourilor Disney.

Am revăzut chipul șugubăț al Spărgătorului de nuci din scurtmetrajul rusesc eponim din 1973.

Am revăzut grația personajelor din Swan Lake, anime-ul din 1981.

Am revăzut-o pe fetița care a stat captivată în brațele mamei ei lângă mine la Lacul lebedelor al artiștilor din Kiev, poposiți la Craiova.

I-am aruncat o privirea Spărgătorului de nuci care îmi străjuiește camera cu abnegație de când mi-a fost făcut cadou la o aniversare.

Am revăzut-o pe Natalie Portman în rolul ei tulburător și câștigător de Oscar din Black Swan.

Am revăzut-o și pe Vivien Leigh în adorabila secvență din Waterloo Bridge.

Dar anamneza cea mai intensă l-a vizat pe Ceaikovski însuși și producțiile cinematografice în care viața-i chinuită a post înfățișată în fel și chip.

În Ceaikovski, film din 1970 regizat de Igor Talankin, i se construiește un monument curățat de controverse, în care protagonistul, jucat cu excelentă reținere de Innokenti Smoktunovski (care, cu câțiva ani înainte fusese un Hamlet încrâncenat) este melancolicul prin excelență. Nu i se poate reproșa decât că e cam molcom în relația cu oamenii.

Antonina Ivanovna Miliukova este redată aici drept o prostuță incurabilă, cu o apariție meteorică, așa că ne concentrăm pe relația platonică și foarte intelectuală pe care compozitorul o are cu baroneasa Nadejda von Meck.

Lentă, dar plină de culoare, această peliculă ne schițează portretul canonic al lui Ceaikovski, ca să putem rumega mai bine controversele din următoarele filme.

Unul este agitatul The Music Lovers, realizat în 1971 de Ken Russell, un regizor cu multe abilițăți, dar cu puține țigle pe casă, fapt dovedit irefutabil în ultimul sfert al producției.

Ceaikovski de aici nu mai e taciturn sau moale, ci e un boem agitat despre care ni se spune, voalat, că ar juca în echipa cealaltă. De aceea nu poate răspunde afecțiunii consoartei Antonina Miliukova cum se cuvine, din asta rezultând o criză maritală extremă.

Nu lipsește idila epistolară dintre artist și baroneasă, dar, în concordanță cu atitudinea generală a filmului, i se conferă un aer de fetișism care, să recunoaștem, nu e chiar neplauzibil.

Richard Chamberlain, Anjin-san însuși, e Ceaikovski și face toate cele i se cer din punct de vedere actoricesc, însă vedeta filmului este extraordinara Glenda Jackson, care are un angajament actoricesc, corporal și afectiv, copleșitor.

Ea înclină să tragă simpatia noastră dinspre Ceaikovski înspre ea.

Ceea ce în filmul lui Ken Russel e o consecință colaterală e obiectiv asumat în Zhena Chaikovskogo (Nevasta lui Ceaikovski), film recent, scris și regizat în 2022 de Kirill Serebrennikov.

Protagonistă este aceeași nefericită Antonina Miliukova, însă, spre deosebire de ipostaza din The Music Lovers, unde Glenda Jackson pare a veni cu un bagaj incipient de nevroză, cea de aici e doar o tânără femeie, nu strălucită ca intelect, dar nici bătută în cap, iubitoare și dedicată, a cărei singură greșeală e că se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil emoțional, mofturos și pasiv-agresiv în manifestări.

Deși tot rusească, această creație cinematografică e total antitetică peliculei cu același subiect din 1970.

Aceea e colorată, această e cenușie, aceea e favorabilă lui Ceaikovski, aceasta îl scoate rău.

Ba chiar în aceeași scenă evocată și acolo, cea în care consoarta iese de proastă, protagonista e acum o victimă a snobismului și batjocurii subtile a anturajului exclusiv masculin (se menține ipoteza răsucirii lui Ceaikovski) a soțului.

În rolul central, Aliona Mihailova are o interpretare formidabilă, care o întrece chiar și pe a Glendei Jackson. Traseul ei, de la afecțiune la dezamăgire reprimată și apoi la deznădejde, e sfâșietor și, încă de pe la jumătatea filmului, îți vine să dai cu Ceaikovski de pământ.

Probabil vă întrebați de ce m-am apucat să mă iau de însuși artistul căruia îi datorez plăcerea divină din acea seara.

Pentru că, asemeni lebedei, păsare pe care a cântat-o atât de frumos, Piotr Ilici Ceaikovski întruchipează o antinomie pe care merită să nu o uităm.

Când lebăda deschide pliscul, te cutremuri de ce urât se aud sunetele pe care le scoate.

Așa că preferi să te limitezi la a-i admira grația desăvârșită și silueta elegantă, greu de egalat pe tărâmul viețuitoarelor.

Așa e și cu Ceaikovski și muzica sa.

Trebuie să uităm de om și să ne amintim muzica sa.

Căci acolo sunt puterea și gloria artei din veșnicie.

Credit foto: Imaginile din timpul concertului aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Llorando por David Lynch

By Iulian in Filme 0 Comment

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

Pe urme de Goncourt – Blestemul poveștilor

By Iulian in Carti 0 Comment

Așa cum Booker Prize răsplătește proza în limba engleză, indiferent de originea autorilor, tot așa și Premiul Goncourt îi recompensează pe scriitorii francofili, iar Mohamed Mbougar Sarr, deși originar din Senegal, este unul dintre ei.

Cartea sa, Cea mai tainică amintire a oamenilor, este simplu, dar și dificil de rezumat.

Un scriitor senegalez aspirant (alter ego al autorului, dar niciodată nu poți fi sigur de asta) se lansează într-o căutare inițiatică a unui misterios scriitor african de care îl despart câteva decenii, autor al unui roman cu efect hipnotic asupra tuturor celor care îl lecturează.

Indiciile sunt firave și, urmându-le, străbate un complicat periplu spațial, temporal și sufletesc și ascultă mărturii la a doua sau chiar a treia mână.

Aceasta este trăsătura cărții care m-a impresionat și mai mult.

Că, deși Mbougar Sarr e modern în scriitură și tematică, uzează de structurii narative vechi de când lumea, cu povești în povești în povești în povești, precum în Panciatantra sau în O mie și una de nopți.

Christopher Nolan, cartea asta e și mai abitir decât Inception al domniei tale.

Oricât de alambicată ar fi această poveste, autorul nu o scapă niciodată din mână.

Cum ar putea, când cartea sa este, în fapt, un imn închinat poveștii ca minciună deturnatoare de vieți și binecuvântare împotriva absurdului.

Ce ne spune Yann Martel în Viața lui Pi ne spune și Mohamed Mbougar Sarr în Cea mai tainică amintire a oamenilor.

Iată profesiunea de credință a acestuia din urmă:

Viața mea, ca orișice viață semăna cu o serie de ecuații. După ce le-ai stabilit gradul, termenii, necunoscutele și complexitatea, ce mai rămâne? Literatura. Nu rămâne niciodată decât literatura. Indecenta literatură, ca răspuns, ca o problemă, ca o credință, ca orgoliu, ca viață.

De asta trebuie sa continuăm să scriem și să citim literatură.

Ca să fim în viață.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un final grandios al aventurii în lumea Premiilor Goncourt.

Să privim pictura! (XCIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Curățitoarea de cupru

Hoinărind prin sălile Muzeului de Arte Frumoase din Lille, am descoperit un joc cromatic metatextual deosebit.

Pictura de mai sus se intitulează Curățitoarea de cupru, iar autor îi este Antoine Watteau, ceea ce este o surpriză în sine.

Autorul atâtor picturi galante sau serafice prin tonuri și tematică se apleacă aici asupra unui categorii sociale diferite de aristocrații sau artiștii care i-au servit drept de modele.

Însă o face cu aceeași combinație unică de contururi deopotrivă de ferme și de discrete, iar ce mai atras cel mai mult, mai ales după ce am descoperit titlul, a fost cum însăși trăsătura esențială a cuprului, culoarea, este utilizată dominant.

Iar această dominație este de o subtilitate aparte. Simți prezența nuanței cuprurii peste tot, dar nu o percepi ca pe ceva ostentativ. Este doar un mediu natural, în care figura doamnei care robotește se evidențiază ca punct central al tabloului.

Ca și alți confrați, din alte perioade sau culturi, Antoine Watteau a înțeles câtă grație se poate găsi în lumea celor care trudesc cu mâinile.

Trebuie doar ochi buni și o inimă cu un dram de compasiune.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

By Iulian in Teatru 0 Comment

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Fundațiile monumentului (Vivien Leigh)

By Iulian in Filme 0 Comment

Mă încument să dau un pronostic:

În ochii posterității, Vivien Leigh e 70% Scarlett O’Hara și 30% Blanche DuBois.

Nimic nefiresc, sunt două roluri colosale, iar cel din din Gone wih the Wind transcende simpla istoria a cinematografiei și e deja legendă.

Însă, încă din timpul vieții, actrița declara că rolul ei preferat este cel din Waterloo Bridge.

Ceea ce poate părea o anomalie, însă e perfect explicabil.

Filmul are o idee și o desfășurare care i-au prilejuit lui Leigh un viraj de reacții emoționale și interpretative comparabil cu al lui Hillary Swank în Million Dollar Baby.

În timpul Primului Război Mondial, o balerină și un ofițer se găsesc pe numitul pod exact când se dă o alarmă aeriană și, regăsindu-se în adăpost, sunt atinși de lunetistul cupidonian.

Afecțiunea e mare, e reciprocă și se soldează cu o căsătorie intempestivă, umbrită de faptul că el trebuie să plece pe front imediat.

La scurt timp, taman când e pe punctul să o cunoască pe mama soacră, soția vede o știre care îi dă de înțeles că bărbatul ei a murit în decursul uneia dintre băile de sânge numite bătălii din prima conflagrație mondială.

Rămasă singură și șomeră, e nevoită să practice cea mai veche meserie din lume.

Apoi, are o loc lovitura de teatru care schimbă lucrurile și conduce povestea spre tragicul ei deznodământ.

Waterloo Bridge e realizat în 1940, când simpla enunțare a cuvântului ”prostituție” era de neconceput, așa că unora toate eforturile scenariului de a-l ocoli și de a rămâne elocvent ar părea desuete.

Însă tocmai această exprimare eliptică potențează eficacitatea dramei, precum și superba interpretare a lui Vivien Leigh.

Duioasă și grațioasă la început, protagonista e un munte de durere ascunsă spre final, iar toate acestea sunt redate cu impecabilă finețe de Leigh.

Însă, dacă e să aleg un moment prin care locul ei în Panteonul celei de-a șaptea arte e dăltuit pe vecie, acela este secvența când se amestecă în noianul de soldați coborâți din tren, pentru a-și racola clienții.

Transformarea fizionomiei e cel puțin la fel de glorioasă și are același impact precum mersul știți-voi-cui de la finalul din The Usual Suspects (cine știe, știe, cine nu, să facă bine să afle).

Retrospectiv, am fi tentați să vedem în acea metamorfoză semnele concupiscenței maladive de mai târziu, dar poate că e doar o raționalizare, defect perpetuu al naturii umane.

Cert este că Vivien Leigh a fost, este și va rămâne o mare actriță.

Deși ea este ca un astru care strălucește în noapte cețoasă a Londrei, restul distribuției are propriile licăriri inspirate. Robert Taylor e la fel de arătos ca în Ivanhoe sau Quo Vadis, dar mai nuanțat, cu toate limitele-i interpretative (și el spunea că acest film este preferatul lui din câte a făcut), Virginia Field e o prietenă devotată, iar pitoreasca Maria Ouspenskaya e afurisită rău, cu accentul ei slav cu tot.

Pelicula este regizată de Mervyn Leroy cu mult meșteșug, dar și cu multă sensibilitate și are atâtea momente deosebite (învăluite de muzica superba a lui Herbert Stothart, căruia îi datorăm și The Wizard of Oz), încât parcă nici nu-ți vine să o cataloghezi drept o tragedie.

E pur și simplu ceva frumos.

Pe urme de Goncourt – Bocet contrafactual

By Iulian in Carti 0 Comment

Viața e fragilă.

Nu ne dăm seamă de asta până nu pierdem pe cineva drag într-o clipită și apoi ne întrebăm cum de s-a întâmplat așa ceva.

Acesta este demersul literar al lui Brigitte Giraud în Viața la viteză maximă.

Naratoarea și-a pierdut soțul într-un accident de mașină în urmă cu douăzeci de ani și încă îl jelește.

Încă nu poate să accepte că viața i-a răpit ce avea mai de preț și procedează la un vast ansamblu de ipoteze contrafactuale.

Dacă aș fi…

Dacă n-aș fi…

Dacă n-ar fi…

Dacă ar fi…

Fiecare dintre aceste scenarii alternative este detaliat, este întors pe toate părțile, este îngrămădit cu detalii tehnice aparente inutile.

Doar aparent, pentru că mintea umană chiar așa operează.

Caută un dram de logică, oricât ar fi de crudă, chiar și în cele mai absurde evenimente.

Vocea din roman explică această trăsătură foarte omenească mai bine ca oricine:

Când nu survine nicio catastrofă, mergi înainte fără să te întorci, te uiți țintă la linia orizontului, drept înainte. Când se produce o dramă, faci cale-ntoarsă, revii să bântui locurile, faci reconstituirea. Vrei să înțelegi originea fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dai filmul înapoi de o sută de ori. Devii specialist în relația cauză-efect. Urmărești, diseci, autopsiezi. Vrei să știi totul despre natura umană, despre resorturile intime care fac să se întâmple ceea ce se întâmplă. Sociolog, polițist sau scriitor, nici tu nu mai știi, delirezi, vrei să pricepi cum ajungi o cifră în statistici, o virgulă în marele tot. Deși te credeai unic și nemuritor.

Proza Brigittei Giraud nu este dureroasă doar pentru că se referă la o tragedie, ci și pentru cum accelerează traseul spre aceasta.

La început la pas, după aceea la trap și apoi la galop, te vezi prins în suita de evenimente care ar fi putut să nu fie, dar au fost, îți dorești cu ardoare ca istoria să se rescrie și suferi pentru că finalul e inevitabil.

Iar lectura cărții mi-a adus aminte de o simetrie sinistră la care am fost martor fugitiv.

Eram în mașina condusă de cumnatul meu și mergeam pe o autostradă cum mai multe benzi pe sens.

La dus, am văzut în treacăt pe sens opus traficul oprit, motocicletă dărâmată, câteva resturi și o ambulanță lângă un corp în sac.

La întoarcere, pe aceeași autostradă, dar în alt loc, o scenă similară.

M-am cutremurat.

Motocicletele sunt periculoase.

Unora le place viața la viteză maximă, dar ar trebui și să citească romanul cu același titlu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un Goncourt de mare efect.

Geniul premergător al Renașterii

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

Când spui Renaștere, te gândești imediat la unul dintre cei trei mari, Michelangelo, Leonardo sau Rafael.

Poate și la Donatello, dacă memoria îți merge pe filiera Țestoaselor Ninja.

Orice activare mnezică automată de acest fel este justificată, însă e nevoie să ne introducem în sistemul de operare mental încă una.

Giotto di Bondone.

Este, fără îndială, primul mare geniu al acelei epocii glorioase în felul ei, în care arta l-a recuperat cu om cu toate ale sale.

iar Giotto a fost cel care a repus emoțiile umane în prim-plan.

Este ceea ce, secole mai târziu, Elia Kazan enunța ca fiind misiunea de căpătâi a unui film sau a nei piese de teatru.

Să redea psihologia prin comportament.

Îm comparație cu figurile statice și plate de inspirație bizantină care îl precedaseră, Giotto aduce trăirea.

Am simțit asta plenar în Capela Scrovegni din Padova, unde n-am avut, din păcate, prea mult timp la dispoziție pentru a absorbi întreaga-i măiestrie, așa că mi-am concentrat atenția pe Sărutul lui Iuda și intensitatea sa aproape cinematografică.

Confirmarea incontestabilă a geniului său plastic a venit la descoperirea unei mici bijuterii în Palatul Rohan (secția de pictură) din Strasbourg, o pictură de dimensiuni reduse, înfățisând ceea ce o arată și titlul – Crucificarea.

Nici nu mai știu cât timp am petrecut observând-o de aproape și admirând detaliile grupurilor umane din partea de jos a tabloului.

Profunzimea spațiului este redată într-un mod discret, dar sigur, cumva mai blând decât artificiile tehnice la care s-au redat artiștii de mai târziu, ispitiți de redescoperirea geometriei.

Cel mai mult impresionează, însă, varietatea expresiilor durerii.

Așa cum o culoare poate avea diverse nuanțe, așa și personajele se manifestă diferit, în funcție de impactul pe care tragica scenă îl are asupră-le.

Iar fiecare dintre noi, mai reținut sau mai coleric, mai predispus la a exterioriza durerea sau, dimpotrivă, a o consuma în interior, ne identificăm cu una sau alta dintre figurile înfățișate de Giotto.

V-am convins să vă actualizați sistemul de operare, astfel încât acest pictor incredibil să apară instantaneu la accesarea motorului de căutare al memoriei când vine vorba de Renaștere?

Cred că da.

Dracula e ungur!

By Iulian in Filme 0 Comment

Nosferatu al lui Robert Eggers e reeditarea lui Nosferatu al lui Murnau din 1927, care este Dracula al lui Bram Stoker fără drepturi de autor.

Acestea fiind zise, știam la ce să ne așteptăm și intuiam vulnerabilitățile filmului de acum, mai ales că, între timp a mai apărut și Dracula: Dead and Loving It al lui Mel Brooks.

Având deja tăpușa amuzamentului înfiptă în inimă, mă pomenesc încă de pe la începutul peliculei prezente că disting în silueta adumbrită a contelui Orlok (Dracula piratat) o mustață.

O mustață ungurească.

Completată mai apoi de niște straie zdrențuite de grof.

Vadimeee!

Vadimeeee, unde ești, să te vezi răzbunat!

Uite că Dracula ăla cu care te enerva Agathon e ungur de fapt.

Îmi susțin ipoteza și cu o poveste personală.

Orlok al lui Bill Skarsgard aduce mult de tot cu un barman din Budapesta, înalt ca un brad dintre ăia pe care ni i-a tăiat Attila Verestoy, cu aceeași mustață de acum și care m-a tratat exact ca personajul de aici pe sclavul lui damnat, întinzîndu-mi o pahar cu bere aleasă de el cu aerul că face o favoare unui imbecil vierme de pământ.

Atunci m-am distrat, acu’ mi se pare că am scăpat ieftin.

Ca un test de control al ipotezei că Nosferatu de 2024 e mai hazliu decât și-ar dori realizatorii este și faptul că M., tovarășul de vizionare din stânga, s-a apucat să-mi recite la un moment dat Balada lui Dracula a celor de la Vacanța Mare din perioada aia glorioasă de casete.

Apropo de perioadă glorioasă, când pe sărmanul jucat de Nicholas Hoult îl fugăreau dulăii demonici, tot la Patraulea al lui Jean Constantin mi-era gândul: Lupiii, Doamne!

Ca să nu rămâneți cu idei greșite, meritele regizorale despre care mă declaram încântat la The Northman rămân valabile și aici.

Robert Eggers știe al naibii de bine să construiască niște secvențe de mare efect scenic, chiar și în cele mai macabre momente.

Unele se vor și șocante, dar, dacă apeși până în podea pe toate elementele premergătoare, se întâmplă ca la fotbal, când un portar se pregătește să degajeze din careul de șase metri, iar galeria adversă începe să strige ”Ooooooooooooo”.

Știi bine ce urare vampirică urmează.

Competența cineastului se extinde și la interpretări.

Lily-Rose Depp e fata lui Johnny Depp.

Vă las un moment să reflectați cât am îmbătrânit.

Și nu doar eu.

Fără a străluci prin expresivitate, e total dedicată rolului de mare angajament convulsiv.

Restul distribuției e rezonabil de performantă, cel mai slab fiind poate Aaron Tylor-Johnson, căruia îi șade mai bine ca bagabont decât ca om respectabil.

Cât despre Willem Dafoe, de care regizorul are mare drag, e la fel de pitoresc cum îl știm, însă personajul lui chiar nu ne e de trebuință.

E expertul în ocultism, iar noi, românii, avem pe unul care ne bântuie cu astfel de inepții de la o vreme.

Oricum, noi ieșim bine din Nosferatu.

Nu doar că inclusiv șatrarii noștri sunt mai prudenți și știu să nu se înhăiteze cu morții vii, spre deosebire de avocatul civilizat de Germania, iar Castelul Huniazilor e utilizat la mare artă de ochiul diabaci al lui Eggers, dar măicuțele noastre de la Voroneț (nu săriți cu anacronismele, e ficțiune) sunt chiar tari de tot.

Iar într-o atmosferă lingvistică voit victoriană, cu shan’t în sus și needn’t în jos, înjurătura noastră românească e ca o oază de fermitate în fața absurdului morților mă-sii.

Nu pot să închei înainte de a aminti și că, pe lângă toate spârcăielile și decapitările de columbe și toate ororile și sexul deviant, există un moment evanescent de o frumusețe sublimă.

E o un cadru rapid, când bărbații pleacă dintr-o cameră și rămâne doar figura lui Lily-Rose Depp. Modul cum e compus spațiul, cum bate lumina din geam, cum e îmbrăcată și coafata ea e curat o pictură de Vermeer.

În fața urâciunii, artă rămâne o mântuire eficace.

Sper ca pe Robert Eggers să îl ia de umeri un producător de vază și cu autoritate, gen Spielberg, și să îi zică:

Mă flăcău, ia scenariul ăsta ca lumea și fă-l film, că te pricepi.

Dar fără excese și aiureli.

O femeie căpoasă

By Iulian in Filme 0 Comment

Cinematografia nu e străină de ecologie și nu puține sunt filmele care prezintă diverse povești ale unor oameni care s-au dedicat protejării naturii, uneori peste ceea ce am numi limitele a ce numim moralitate.

Printre acestea se numără și Gorillas in the Mist, care ne oferă poate cel mai bun rol al lui Sigorney Weaver.

Cel mai bun, nu și cel mai cunoscut, pentru că seria Alien e cea care îi asigură nemurirea în panteonul în celei de-a șaptea arte.

Și aici interacționează cu altă specie, dar una terestră, adică gorilele de munte din Africa, asupra cărora planează pericolul extincției, din cauza reducerii habitatului, dar și a braconajului.

Dian Fossey, naturalista pe a cărei autobiografie se bazează pelicula, s-a cufundat în a înțelege aceste minunate creaturi cu aceeași uitare de sine pe care o regăsim și în faimosul moment spontan al lui David Attenborough în Life on Earth.

Între ea și aceste făpturi se face o conexiune emoționantă, iar modul cum Weaver o redă e ceea ce distinge interpretarea ei de multe altele de gen.

Altminteri, creația ei are toate ingredientele unui rol nominalizat la Oscar: angajament fizic, varietate de reacții (de la caracter aprig la femeie îndrăgostită) și expresivitate non-verbală.

FIlmul regizat de Michael Apted e remarcabil prin faptul că își propune să nu fie un simplu documentar cu niște actori pe ici, pe colo, însă există unele aspecte la care își vădește vârsta; de pildă, se cam vede când nu e vorba de gorile reale, ci de mimi în costume, iar prestația lor e sub aceea a primatelor din 2001: A Space Odyssey.

Bazând-se pe o carte de non-ficțiune, scenariul merge poticnit, dar oferă prilejul unor momente șocante sau emoționante, acestea din urmă avându-i în prim plan pe Sigorney Weaver și pe credinciosul localnic Sembegare (John Omirah Miluwi).

În română, dar nu numai, termenul de ”gorilă” este utilizat derogatoriu, simbolizând o huidumă brutală, așa că merită să reflectăm asupra ce spunea același Sir David Attenborough:

It seems very unfair that man should have chosen the gorilla to symbolise all that is aggressive and violent when that’s the one thing the gorilla is not, and we are.