După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.