Comedia românească și-a dat definitivatul

După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.

De partea cealaltă a ecranului e problema

BREAKING NEWS! În România e la fel de nașpa ca întotdeauna.

După ce ni s-a transmis până la sațietate asta de către Noul Val Românesc, adică prin ciorbe sorbite prelung, camera smucită, voci ininteligibile și blocuri gri, ni se spune același lucru și de către Și Mai Noul Val Românesc, a cărui trăsătură distinctivă este realizarea impecabilă.

Da, aceasta este paradoxul care mi-a atras atenția la Taximetriști. Deși nu mai sunt tinerel și impresionabil, iar viața nu m-a acrit, ci dimpotrivă, m-a fortificat, vizionarea acestui film m-a usturat mai mult decât pelicule similare tematic de odinioară.

Totul vine, probabil, de la calitatea componentelor și a execuției.

Povestea urmărește avatarurile nocturne a doi taximetriști diferiți ca personalitate, care au de înfruntat demonii unor existențe precare, precum și provocările relaționale cu diverse specimene de clienți.

Foarte compact din punct de vedere al producției, fără hibe de ordin tehnic, filmul beneficiază de un scenariu care are vădite influențe teatrale și care are meritul de a ne oferi și o deplasare emoțională a celor doi protagoniști. La final, fiecare dintre ei va fi suferit o transformare, iar asta e o dovadă de maturitate cinematografică pentru care îi felicit pe condeierii peliculei, Adrian Nicolae și Bogdan Theodor Olteanu, acesta din urmă având de adunat lauri și pentru regie.

Bineînțeles, toate acestea n-ar conta, fără interpretările fără cusur ale tuturor membrilor distribuției, incluzând-o aici chiar și pe Monica Bîrlădeanu.

Evident, Alexandru Ion drept volubilul Lică ia caimacul atenției, însă merită urmărit îndeaproape omologul său mai taciturn, Rolando Matsangos alias Liviu, pentru că în incapacitatea sa de comunicare regăsim o deficiență pe care, eu unul, am identificat-o la cei din jur mai des decât limbuția celui dintâi.

Campioană la furat scenele este Maria Popistașu, Andi Vasluianu are o apariție scurtă, dar de efect, iar Micutzu merită apreciat că încearcă să iasă din tiparul la care el însuși s-a condamnat prin activitatea din comedia stand-up (dacă nu cumva bonomia lui de-aici o fi vreo glumă în sine).

S-a discutat mult despre volumul de înjurături din Taximetriști. Mi se pare un aspect prea puțin important. Filmul nu va fi vreo bornă revoluționară în cinematografia românească și nici nu va intra în istorie drept vreun monument de vulgaritate.

Este doar o dovadă vie și reușită a faptului că, de o parte a ecranului, România progresează.

De cealaltă parte, însă, avem probleme.

În sala de cinema au fost părinți cu copii. Discutabilă alegere, dar generațiile cele fragede sunt precoce în cunoașterea celor lumești, așa că treacă, meargă.

Totuși, m-a durut că în timpul uneia dintre scenele cele mai încărcate emoțional, în care strălucește interpretativ Victoria Răileanu, o scenă care e oricum, numai amuzantă nu, puștanul râdea cu hohote.

Asta e, când aude cuvinte gen ”futut”, un copchil de 11-12 ani ori fuge și se ascunde, ori râde. Dar de ce râdeau mama și bunica lui? Da, ați citit bine, două generații diferite, ca vârstă, experiență de viață și mentalitate, au eșuat lamentabil în a simți fărâma de catharsis pe care Taximetriști se străduiește să o trezească spectatorilor.

Trist. TaximeTrist.

Măcar știm ce avem de făcut.

Să ne purtăm fiecare cât putem de bine, astfel încât cei care vin din urmă să vadă că poți să nu fii nici șmecher, nici papagal și tot să ai o viață bună în țara asta încurcată și frumoasă care este România.

Râdem, glumim, înjurăm, gândim!

Articolul ăsta despre Teambuilding o să fie citit de către…

… aceia cărora le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia cărora nu le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia care n-au văzut filmul și vor să știe dacă merită.

… aceia care n-au văzut filmul și fac pe fasonații elevați, dar sunt curioși nevoie mare.

… aceia care mă cunosc și care nu înțeleg cum reușesc să reconciliez gustul pentru pelicule fine cu vulgaritatea de aici.

Kind reminder pentru toți aceștia că fiecare are dreptul la opinie.

Și de alegere.

Iar dacă niște români au hotărât să facă un film ca acesta este un fapt care merită aplaudat.

De ce?

Pentru că este bine realizat, coerent în grosolănia lui, amuzant cât cuprinde și excelent jucat.

Spre deosebire de Miami Bici, unde exista un dezechilibru accentuat între Matei Dima și Codin Maticiuc din punct de vedere al capacităților interpretative, aici lucrurile se balansează bine de tot între Bromania, pe care din nou îl văd ca pe un Fernandel de România, și Cosmin Nedelcu alias Micutzu, fiecare dintre ei având personalitățile comice deja cristalizate și utilizate pentru a stârni distracția aproape pavlovian.

Lor li se adaugă deja veteranul Șerban Pavlu, bașca o pleiadă de actori tineri care nu se sfiesc să se manifeste în cele mai ridicole moduri, întru hohotele de râs ale spectatorilor, printre care se numără și mandea.

Nu vă plictisesc cu un kind reminder al tramei narative, o știați deja din cele câteva zeci de vizionări ale reclamelor (hai, nu vă ascundeți, de parcă ați fi la vreo ședință de evaluare a Chei-Pi-Ailor).

Ce trebuie spus este că, deși muile și țâțele iau fața, e multă glagorie în glumele din teambuilding. Nu sunt atinse doar ipocrizia și lehamitea corporatiste, ci și arhetipurile regionale și mentalitățile conspiraționiste, precum și afecțiuni prevalente în contemporaneitate, cum ar fi anxietatea.

Un comentator mai ciufut asemuia filmul scris și regizat de Dima și Nedelcu (Rodgers și Hammerstein mai țopârlani, dar ai noștri) cu American Pie.

Vericule, asta nu e insultă, asta e laudă!

Pentru că dacă e să aleg ce apreciez cel mai mult la Teambuilding este cum preia modelul hollywoodian al comediei scabroase, dar care reușește cumva să înnoade toate atentatele la bunul simț într-un mod care arată ce contează cu adevărat în viață și care invită la speranța că poate totuși umanitatea învinge.

Nu prea v-ați distrat cu recenzia asta până acum, așa-i?

Da’ ce sunt io, bă, HR-ul vostru?

Ia mai duceți-vă în motivația mea!

Ba nu, mai bine duceți-vă la Teambuilding!

În grup cât mai mare.

Sursă imagine: www.cinemagia.ro.