Comedia românească și-a dat definitivatul

By Iulian in Filme 0 Comment

După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.

All Star Game

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.

Râdem, glumim, înjurăm, gândim!

By Iulian in Filme 0 Comment

Articolul ăsta despre Teambuilding o să fie citit de către…

… aceia cărora le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia cărora nu le-a plăcut filmul și vor să-și vadă părerile confirmate.

… aceia care n-au văzut filmul și vor să știe dacă merită.

… aceia care n-au văzut filmul și fac pe fasonații elevați, dar sunt curioși nevoie mare.

… aceia care mă cunosc și care nu înțeleg cum reușesc să reconciliez gustul pentru pelicule fine cu vulgaritatea de aici.

Kind reminder pentru toți aceștia că fiecare are dreptul la opinie.

Și de alegere.

Iar dacă niște români au hotărât să facă un film ca acesta este un fapt care merită aplaudat.

De ce?

Pentru că este bine realizat, coerent în grosolănia lui, amuzant cât cuprinde și excelent jucat.

Spre deosebire de Miami Bici, unde exista un dezechilibru accentuat între Matei Dima și Codin Maticiuc din punct de vedere al capacităților interpretative, aici lucrurile se balansează bine de tot între Bromania, pe care din nou îl văd ca pe un Fernandel de România, și Cosmin Nedelcu alias Micutzu, fiecare dintre ei având personalitățile comice deja cristalizate și utilizate pentru a stârni distracția aproape pavlovian.

Lor li se adaugă deja veteranul Șerban Pavlu, bașca o pleiadă de actori tineri care nu se sfiesc să se manifeste în cele mai ridicole moduri, întru hohotele de râs ale spectatorilor, printre care se numără și mandea.

Nu vă plictisesc cu un kind reminder al tramei narative, o știați deja din cele câteva zeci de vizionări ale reclamelor (hai, nu vă ascundeți, de parcă ați fi la vreo ședință de evaluare a Chei-Pi-Ailor).

Ce trebuie spus este că, deși muile și țâțele iau fața, e multă glagorie în glumele din teambuilding. Nu sunt atinse doar ipocrizia și lehamitea corporatiste, ci și arhetipurile regionale și mentalitățile conspiraționiste, precum și afecțiuni prevalente în contemporaneitate, cum ar fi anxietatea.

Un comentator mai ciufut asemuia filmul scris și regizat de Dima și Nedelcu (Rodgers și Hammerstein mai țopârlani, dar ai noștri) cu American Pie.

Vericule, asta nu e insultă, asta e laudă!

Pentru că dacă e să aleg ce apreciez cel mai mult la Teambuilding este cum preia modelul hollywoodian al comediei scabroase, dar care reușește cumva să înnoade toate atentatele la bunul simț într-un mod care arată ce contează cu adevărat în viață și care invită la speranța că poate totuși umanitatea învinge.

Nu prea v-ați distrat cu recenzia asta până acum, așa-i?

Da’ ce sunt io, bă, HR-ul vostru?

Ia mai duceți-vă în motivația mea!

Ba nu, mai bine duceți-vă la Teambuilding!

În grup cât mai mare.

Sursă imagine: www.cinemagia.ro.