Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.