Votați pătrunjelu’!

Candidatul perfect la alegerile care vin în noiembrie-decembrie nu există.

De fapt, ne e cam greu să deslușim acel rău mai mic de care să ne agațăm, că de mântuitor nici vorbă.

Noroc că există Candidatul perfect, un film care demonstrează că, la români, nu speranța moare ultima (aia e cam dusă), ci umorul.

Înainte de toate, apel către realizatori să-i dea o primă babană celui care a gândit campania de promovare a acestei producții cinematografice.

Vezi mai jos de ce.

Localizare geografică, adaptare socio-intelectuală și simulare atât de credibilă, încât un nene care vindea ceva, pătrunjel, să zicem, în preajmă m-a îndemnat să nu-i cred, că oricum toți mint, ‘tu-le muma-n partea dorsală.

La asta socotiți și momentul lansării și rezultă o treabă strălucită.

Filmul e hollywoodian în idee și evoluție narativă, dar românesc în detaliile scenaristice care te țin cu gura la urechi da capo di tutii capi al fine.

Un individ redus, care își dorește doarcât un loc de parcare, ajunge să fie desemnat candidat sigur pierzător la prezidențiale de partidul aflat la putere, ai cărui lideri vor să nu fie ei ăia care plătesc amenda de multe milioarde care vine de la UE.

Știu, sună românesc de plauzibil.

Pelicula e scrisă și regizată de Alex Coteț cu aceeași competență lipsită de fandoseli din Teambuilding.

Care a fost un film excelent, apropo.

Ce, se miră intelectualii rasați că spun asta?

Na, c-o mai spun o dată.

Teambuilding a fost un film excelent.

Și așa e și acesta, continuându-i menirea, adică luatul la mișto al ansamblului vast de arhetipuri nașparlii, personaje nefaste, practici dubioase și dispute sterile care este societatea românească.

Poantele se țin lanț, n-apuci să faci fixarea uneia, că vine alta năvalnic, de parcă ar fi scrise de un Caragiale care a tras o liniuță.

Nu la intersecție.

Sau, pentru cititorii mai tineri, de la care s-a scos Nenea Iancu din programă, Candidatul perfect e un „Best of Times New Roman„, transpus pe Tik Tok de niște influenceri actoricești cool gen.

Nicu Banea e protagonistul și are exact candoarea necesară rolului.

Matei Dima e cam forțat în rolul beizadelei, însă are destule resurse comice și scene haioase, așa că se încadrează în peisaj.

Andi Vasluianu poate fi slinos când vrea, Cătălin Herlo e un fel de Sechelariu (eheee, ce vremuri!), Victor Brânză mi-era oricum simpatic în dedublarea din reclama la vopsea, iar Iulian Postelnicu se scălâmbăie cu deja cunoscuta-i placiditate klausiohannisiană.

Și, pe post de Elena Udrea, o avem pe o surprinzător de expresivă Jojo. Mă rog, în distribuție îi zice Cătalina Grama, dar sunt suficient de batrân să-mi amintesc Playboy-ul ăla.

Oricum, Jojo îi calcă pe urme Sandrei Bullock, aratându-ne cât de bine se ține la vârsta ei de… Hai că nu sunt nesimțit de indiscret.

Nu știți pe cine să votați?

Nici eu.

Dar știu că aș pune ștampila pe Candidatul perfect.

Pâna la urmă, ei ne fură și ne mint.

El doar ne minte.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

De partea cealaltă a ecranului e problema

BREAKING NEWS! În România e la fel de nașpa ca întotdeauna.

După ce ni s-a transmis până la sațietate asta de către Noul Val Românesc, adică prin ciorbe sorbite prelung, camera smucită, voci ininteligibile și blocuri gri, ni se spune același lucru și de către Și Mai Noul Val Românesc, a cărui trăsătură distinctivă este realizarea impecabilă.

Da, aceasta este paradoxul care mi-a atras atenția la Taximetriști. Deși nu mai sunt tinerel și impresionabil, iar viața nu m-a acrit, ci dimpotrivă, m-a fortificat, vizionarea acestui film m-a usturat mai mult decât pelicule similare tematic de odinioară.

Totul vine, probabil, de la calitatea componentelor și a execuției.

Povestea urmărește avatarurile nocturne a doi taximetriști diferiți ca personalitate, care au de înfruntat demonii unor existențe precare, precum și provocările relaționale cu diverse specimene de clienți.

Foarte compact din punct de vedere al producției, fără hibe de ordin tehnic, filmul beneficiază de un scenariu care are vădite influențe teatrale și care are meritul de a ne oferi și o deplasare emoțională a celor doi protagoniști. La final, fiecare dintre ei va fi suferit o transformare, iar asta e o dovadă de maturitate cinematografică pentru care îi felicit pe condeierii peliculei, Adrian Nicolae și Bogdan Theodor Olteanu, acesta din urmă având de adunat lauri și pentru regie.

Bineînțeles, toate acestea n-ar conta, fără interpretările fără cusur ale tuturor membrilor distribuției, incluzând-o aici chiar și pe Monica Bîrlădeanu.

Evident, Alexandru Ion drept volubilul Lică ia caimacul atenției, însă merită urmărit îndeaproape omologul său mai taciturn, Rolando Matsangos alias Liviu, pentru că în incapacitatea sa de comunicare regăsim o deficiență pe care, eu unul, am identificat-o la cei din jur mai des decât limbuția celui dintâi.

Campioană la furat scenele este Maria Popistașu, Andi Vasluianu are o apariție scurtă, dar de efect, iar Micutzu merită apreciat că încearcă să iasă din tiparul la care el însuși s-a condamnat prin activitatea din comedia stand-up (dacă nu cumva bonomia lui de-aici o fi vreo glumă în sine).

S-a discutat mult despre volumul de înjurături din Taximetriști. Mi se pare un aspect prea puțin important. Filmul nu va fi vreo bornă revoluționară în cinematografia românească și nici nu va intra în istorie drept vreun monument de vulgaritate.

Este doar o dovadă vie și reușită a faptului că, de o parte a ecranului, România progresează.

De cealaltă parte, însă, avem probleme.

În sala de cinema au fost părinți cu copii. Discutabilă alegere, dar generațiile cele fragede sunt precoce în cunoașterea celor lumești, așa că treacă, meargă.

Totuși, m-a durut că în timpul uneia dintre scenele cele mai încărcate emoțional, în care strălucește interpretativ Victoria Răileanu, o scenă care e oricum, numai amuzantă nu, puștanul râdea cu hohote.

Asta e, când aude cuvinte gen ”futut”, un copchil de 11-12 ani ori fuge și se ascunde, ori râde. Dar de ce râdeau mama și bunica lui? Da, ați citit bine, două generații diferite, ca vârstă, experiență de viață și mentalitate, au eșuat lamentabil în a simți fărâma de catharsis pe care Taximetriști se străduiește să o trezească spectatorilor.

Trist. TaximeTrist.

Măcar știm ce avem de făcut.

Să ne purtăm fiecare cât putem de bine, astfel încât cei care vin din urmă să vadă că poți să nu fii nici șmecher, nici papagal și tot să ai o viață bună în țara asta încurcată și frumoasă care este România.

All Star Game

Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.

România de care nu mai scăpăm

De 1 decembrie simt obligația morală să vorbesc despre un film neaoș, așa că am ales unul care comprimă multe dintre apucăturile românismului contemporan – Sieranevada.

Povestea este simplă și, în același timp, greu de rezumat.

La un parastas, într-un apartament de câteva camere, se adună membrii unei familii, vecini și prietenii apropiați, iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia se manifestă plenar în discuții și interacțiuni pasive-agresive, aluzive sau declamatorii.

Regizor și scenarist, Cristi Puiu îngroașă voit tușele psihologiei. Se vehiculează multe prostii sau teorii și se descarcă multe traume la astfel de evenimente, dar nu atâtea.

În caz că vreți să știți, aici se discută o teorie a conspirației

Însă, tocmai pentru că reușește o asemenea sinteză și pentru că totul evoluează organic într-un spațiu restrâns, pe care îl exploatează cu abilitatea unui Hirokazu Koreeda (vezi Shoplifters), Cristi Puiu merită toate laudele.

Indiferent ce părere aveți despre el de când cu pandemia, aici este cineastul în deplin control al meșteșugului său, că arta nu prea îmi vine a-i spune.

Iar elogiile se extind și la adresa modului cum a lucrat cu actorii. Alegerile interpreților au fost la țanc, iar combinațiile de dueluri și sarcasme mi-au provocat acel unic amestec de amuzament și disconfort pe care numai viețuirea în România o poate cataliza.

Mi-e drag să-mi aduc aminte că am văzut-o pe Dana Dogaru pe scena Naționalului din Craiova

Acțiunea, sau lâncezirea ei, sunt cumva centrate pe figura de o impecabilă placiditate a lui Mimi Brănescu, care demonstrează că abilitățile-i de textier (dacă prindeți pe undeva Insomniacii, s-o vedeți neapărat, e nepermis de comică) vin dintr-o excelentă înțelegere a ce înseamnă să te transpui într-un personaj.

Aș avea cuvinte frumoase despre modul urât în care se manifestă fiecare dintre ceilalți membri ai distribuției, dar o să mă limitez în a o aminti pe o mare doamnă a scenei și ecranului, Dana Dogaru (tonul din scena cu costumul de pomană e minunat), precum și pe Andi Vasluianu, care are acea apariție meteorică și explozivă demnă de un Oscar pentru rol secundar veritabil, nu cel deghizat astfel, deși este principal, tertip la care se recurge din ce în ce mai mult peste Ocean.

Drama existenței urbane românești – locul de parcare

Aș fi comparat Sieranevada cu o ”corabie a nebunilor”, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis un coleg de facultate, care a refuzat cu obstinație să se urce într-o barcă de pe lacul din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Noi, românii, n-am avut niciodată vocație de navigatori!

Așa că o să spun că Sieranevada este acea Românie de care nu mai scăpăm.

Întrebarea este:

Oare vrem asta?

Eu nu sunt convins.

Și nu cred că vorbesc doar în nume propriu.

La mulți ani, România!

Ținem la tine și la ai tăi, așa cum țin cei din Sieranevada unii la alții.

Într-un mod defect, dar sincer.

M-a uns pe suflet colecția aia extinsă de la Biblioteca pentru toți