România de care nu mai scăpăm

De 1 decembrie simt obligația morală să vorbesc despre un film românesc, așa că am ales unul care comprimă care comprimă multe dintre apucăturile românismului contemporan – Sieranevada.

Povestea este simplă și, în același timp, greu de rezumat.

La un parastas, într-un apartament de câteva camere, se adună membrii unei familii, vecini și prietenii apropiați, iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia se manifestă plenar în discuții și interacțiuni pasive-agresive, aluzive sau declamatorii.

Regizor și scenarist, Cristi Puiu îngroașă voit tușele psihologiei. Se vehiculează multe prostii sau teorii și se descarcă multe traume la astfel de evenimente, dar nu atâtea.

În caz că vreți să știți, aici se discută o teorie a conspirației

Însă, tocmai pentru că reușește o asemenea sinteză și pentru că totul evoluează organic într-un spațiu restrâns, pe care îl exploatează cu abilitatea unui Hirokazu Koreeda (vezi Shoplifters), Cristi Puiu merită toate laudele.

Indiferent ce părere aveți despre el de când cu pandemia, aici este cineastul în deplin control al meșteșugului său, că arta nu prea îmi vine a-i spune.

Iar elogiile se extind și la adresa modului cum a lucrat cu actorii. Alegerile interpreților au fost la țanc, iar combinațiile de dueluri și sarcasme mi-au provocat acel unic amestec de amuzament și disconfort pe care numai viețuirea în România o poate cataliza.

Mi-e drag să-mi aduc aminte că am văzut-o pe Dana Dogaru pe scena Naționalului din Craiova

Acțiunea, sau lâncezirea ei, sunt cumva centrate pe figura de o impecabilă placiditate a lui Mimi Brănescu, care demonstrează că abilitățile-i de textier (dacă prindeți pe undeva Insomniacii, s-o vedeți neapărat, e nepermis de comică) vin dintr-o excelentă înțelegere a ce înseamnă să te transpui într-un personaj.

Aș avea cuvinte frumoase despre modul urât în care se manifestă fiecare dintre ceilalți membri ai distribuției, dar o să mă limitez în a o aminti pe o mare doamnă a scenei și ecranului, Dana Dogaru (tonul din scena cu costumul de pomană e minunat), precum și pe Andi Vasluianu, care are acea apariție meteorică și explozivă demnă de un Oscar pentru rol secundar veritabil, nu cel deghizat astfel, deși este principal, tertip la care se recurge din ce în ce mai mult peste Ocean.

Drama existenței urbane românești – locul de parcare

Aș fi comparat Sieranevada cu o ”corabie a nebunilor”, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis un coleg de facultate, care a refuzat cu obstinație să se urce într-o barcă de pe lacul din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Noi, românii, n-am avut niciodată vocație de navigatori!

Așa că o să spun că Sieranevada este acea Românie de care nu mai scăpăm.

Întrebarea este:

Oare vrem asta?

Eu nu sunt convins.

Și nu cred că vorbesc doar în nume propriu.

La mulți ani, România!

Ținem la tine și la ai tăi, așa cum țin cei din Sieranevada unii la alții.

Într-un mod defect, dar sincer.

M-a uns pe suflet colecția aia extinsă de la Biblioteca pentru toți

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.