Metempsihoză dinspre comunism

A scrie proză scurtă ca parte a unui experiment controlat e ceva, a construi un roman compact e altceva.

Dincolo de multe alte motive, cred că ăl mai puternic impuls de a citi Cimitirul trandafirilor al amicului Cristi Nedelcu a fost curiozitatea de a descoperi cum s-a comportat literar de data aceasta.

Ce am constatat rapid e o ambiție olimpiană față de cea ludică din Graffiti. Aici avem două planuri temporale, similare, dar și distincte, care converg, dar și deviază, cu tranziții subtile de la voce narativă la alta, tehnică pe care Cristi o stăpânește uimitor de bine, aducându-mi aminte, iar asta e o realizare formidabilă în sine, de Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.

Povestea în stil doppelgänger este a unor triunghiuri amoroase, cu neveste adulterine și cam turnătoare de istorici naivi. Ca unul care a studiat la o facultate cu un asemenea profil și a intrat în contact cu specimene umane precum cele care brăzdează narațiunea lui Cristi Nedelcu, nu-mi voi refuza plăcerea de a-l trage de limbă la proxima ocazie, în încercarea de a afla cât s-a folosit de materie primă reală și cât a plăsmuit singur în această privință.

Nobelizatul V.S. Naipaul a învolburat apele egalității de gen când a declarat că ar ghici din prima dacă o mostră de proză e scrisă de un bărbat sau de o femeie, evident, cu o tentă derogatorie față de sexul opus lui. Bănuiesc că nu i-ar fi fost greu să intuiască în vocile feminine ale lui Cristi condeiul și viziunea unui mascul, indiferent cu câte nuanțe și elucubrații specifice ar îmbrăca autorul personalitățile acestora.

Și mai curios sunt dacă amicul Cristi a fost bruftuluit de nevastă sau a primit proteste ardente din partea unor urmașe ale Evei.

Ce îi reproșam la volumul anterior era apăsarea cu care îmbibă proza de referințe culturale greu accesibile altcuiva decât unui intelectual pătimaș cum este el însuși (de apreciat că au dispărut notele explicative de subsol, să muncească aceia care vor să se dumirească). Iar unele explicații devin uneori exagerat de didactice, ca să nu zic pedante, precum ale lui Tolstoi în Război și Pace.

Cristi, mai puțină filosofie și mai multă dramă, te rog, că sexul este din belșug și ți-a ieșit la fix, un hop riscant de trecut pentru orice scriitor care se aventurează pe tărâmul ăsta.

Sper să nu înșel, dar Cristi Nedelcu declara undeva că perioada asta pandemică, fără precedent ca provocare socială și emoțională, i-a catalizat finalizarea romanului, care adăsta neterminat de ceva timp.

De aici să izvorască, oare, tonul acela pesimist de la finalul cărții?

S-au acumulat destule întrebări la Cimitirul trandafirilor.

Dar rolul literaturii autentice este să interogheze mai mult decât să răspundă.

Iar Cristi Nedelcu exact de-asta a produs.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.